 |
 |
|
 |
Umbre de dumnezei
Mă
sciu greoi în sufletele voastre ca
să mă uit şi
să rămân în mine, durând
de mii de ani.
Păzită
de necuprinsul cuvintelor povestea
vieţii mele stă
adormită-n tine şi
în tine...
M-am
îmbătat de dumnezei şi
genii până
când gându-mi a
devenit iertare.
Paşi de catifea
Lumina
mea e sânge de triunghiuri când
unde-nşelătoare-arată calea spre
mereu, Sublimul
centru, îi aud strigarea şi
se deschid în visu-mi de oţel dorinţe
putrezite când
mă condamn că n-am ştiut să
fiu mişel, Să
fi uitat un vers al tragediei, carte
imensă ce-nvie
nou-născutul, destin
al murdăriei, Mă
risipeam în mine, drum
de linii şi
metode; miresmele
de oameni mă-nvăluie-n regrete.
Simbolistică
Litera
mare, rotunjită apocaliptic, plânsă
a nesfârşire, completează
cercul adierilor de
nume şi flori otrăvitoare.
În lumea lor
În
lumea lor urlă şi curg anevoie tristeţile ei
nu le-au învăţat să cânte sau
să se supună sălbaticei
chemări de banal; acei
oameni nu şi-au dresat încă sufletul, ei
au dedus din apă că trebuie să plouă şi
au înţeles din cuvinte că
trebuie să mintă.
Luminii
lor i-am mulţumit adesea şi
nevoilor lor m-am jertfit, ca
să renasc mai sigur curcubeu
de regrete; în
timpul lor m-am simţit mereu inutil, m-au
îmbrăcat, de aceea, în zdrenţe, şi
m-au alungat cu pietre pe
drumul rătăcirii.
Căutare
A
te plictisi în sens ultim de viaţă şi
de mugurii mirării, unde încolţeşte ruina, e
a încărca lumea cu încă un miracol, a
mai ninge o dată a chemare de tine.
Titlu
De
când mă port pe
drumuri desenate cu cerneală am
biciuit timpul înapoi
în cuşca sa de carne vie să-şi
cureţe ghearele, cioatele,
în strigătul stupid al celulelor, de
pereţii viselor în
aşteptarea unei învieri dureros
de reale.
|
|
|