Consideraţii mio(c)ritice

Vasile Muscă, Filosofia ideii naţionale la L.Blaga şi D.D.Roşca (Cluj: Biblioteca Apostrof, 1996)

 Motivul acestui articol îl constituie primele şase articole ale acesteia care se referă exclusiv la creaţia lui Lucian Blaga[1].

Ştim că L.Blaga este un caz deosebit în peisajul cultural românesc. Faptul că opera sa este străină de orice înclinaţie materialist-dialectică a făcut ca, în perioada stalinistă, el să fie marginalizat împreună cu opera sa. Lucrurile s-au schimbat, nu neapărat în bine, odată cu începerea unei perioade naţional-comuniste în anii ‘70. În acea perioadă au fost recuperaţi mulţi autori care până atunci fuseseră indezirabili. Dar lucrurile nu erau ceea ce păreau a fi. Aceste recuperări au fost în cele mai multe cazuri nişte “reeducări” postume: toţi cei recuperaţi trebuiau să pară că îşi asumă conştient locul în efortul teleologic al poporului român spre...”cele mai înalte culmi," fie acestea socialiste sau, mai târziu, naţionaliste. Astăzi, pentru a putea reevalua aceşti autori, trebuie să ţinem seama de o întreagă serie de prejudecăţi culturale incumbate de politrucii regimului naţional-comunist. În acest context cazul lui L.Blaga este deosebit. Fără o critică serioasă a ideilor sale i-a fost ridicat un monument uriaş de care este foarte greu să ne apropiem. Un monument, un idol presimţit parcă de L.Blaga atunci când a scris piesa Zalmoxe: asemenea marelui prooroc trac, credem că L.Blaga ar fi primul care şi-ar fi distrus idolul închinat lui de către magii timpurilor moderne.

Revenind la cartea d-lui V.Muscă, credem că unele din ideile susţinute de domnia sa trebuie amendate. Găsim în ea manipulări interpretative, gratuite sau ideologice, impardonabile pentru un profesor de folozofie dintr-o universitate importantă a ţării, cea din Cluj. Vom căuta în cele ce urmează să contrapunem acestor interpretări o critică bazată pe cât posibil pe argumentele lui L.Blaga însuşi. În ceea ce priveşte ordinea ideilor abordate o vom păstra pe aceea a cărţii, ceea ce va duce la o fragmentare inevitabilă a textului.

I. L.Blaga, profesorul

motto: “Pedagogia ar avea - cine tăgăduieşte? - evidente sorţi de izbândă în rosturile ce i se atribuie dacă inima şi capul ar manifesta în general vreo afinitate consistând în asemănări de structură şi înclinări. Dar capul şi inima nu sunt rude”.[2]

Primul eseu[3] este unul introductiv. Prezentarea lui L.Blaga şi a lui D.D.Roşca în postura de profesori are în fapt două justificări aici. Prima, ceva mai personală, este aceea de a indica cititorilor o legitimitate a autorului în a aborda subiectul propus: dl.V.Muscă a avut ca îndrumător pentru teza sa de doctorat (din 1974) tocmai pe prof.D.D.Roşca care, la rândul său, a fost coleg la aceiaşi Universitate din Cluj, între anii 1938-1948, cu L.Blaga. Astfel, dl.V.Muscă are acces, putem crede, la anumite surse privilegiate. O a doua justificare a eseului introductiv este aceea a definirii locului şi rolului profesorului de filozofie şi, în subsidiar, a filozofiei însăşi. Avem de-a face cu adevărat exerciţiu de admiraţie la adresa Profesorului care pe alocuri sacrifică realitatea de dragul ideii. Dl.V.Muscă, el însuşi profesor, aureolează acestă temă. Profesorul “formează la discipolii săi o reală conştiinţă filosofică proprie” “ ca rezultat al trezirii din somnolenţa dogmatică în care zace spiritul”; “spiritul triumfă asupra întunericului din om şi din afară de om, întuneric în care somnolenţa originară ameninţă să-l atragă din nou, spre a păşi sub zodia lumunii; conştiinţa astfel trezită la sine îşi taie drum spre miezul realităţii “[4]. Într-un astfel de climat “iluminist” nu este de mirare că “un anume raţionalism” pare a se manifesta în opera lui L.Blaga “ca atmosferă generală, de fundal, când mai mult, când mai puţin accentuată, cel mai adesea manifestată doar ca o tendinţă a gândirii, colorată însă de înclinaţii poetice metaforizante, alteori strălumunată de profunde intuiţii de factură romantică” [5]. Limitele acestui raţionalism sunt reprezentate de “misterul ultim ca atare” Şi de “originalitatea în sine a actului creator”[6]. “Originalitatea ireductibilă, absolută, a actului creator, care scapă puterii de comprehensiune a raţiunii” [7] face ca metoda[8] oricărei creaţii filozofice autentice să “rămână un secret al celui care a edificat-o şi în atare împrejurări ea este condamnată să rămână intransmisibilă în relaţia didactică ce se instituie între un magister şi un discipulus”[9]. “În orice creaţie filosofică autentică vibrează o undă a propriei conştiinţe gânditoare” drept pentru care “«metoda» în filosofie se validează numai în exerciţiul spiritual strict circumscris al unei anumite personalităţi filosofice creatoare” [10]

Ce mai putem spune după un asemenea tablou... Că “o idee poate fi mare fără ca să fie şi adevărată”[11] ? Pentru L.Blaga substanţa spirituală infloreşte în atributul stilului[12] iar stilul, lipsit de o intenţionalitate conştientă[13], este definibil printr-o “matrice stilistică,”  ca un “complex inconştient” [14] care tutelează toate creaţiile spirituale. De fapt, pentru autorul trilogiilor, “inconştientul administrează conştiinţa”[15]. “Ceea ce la Kant era «conştiinţa în genere», la Fichte «eul absolut», la Hegel «Ideea», este după teoria de faţă «sufletul cultural»: un subiect mai presus de indivizi, chiar dacă nu cuprinde toţi indivizii lumii ci numai indivizii unei regiuni istorice sau geografice, mai mult sau mai puţin restrânsă”[16]. “Ne găsim pe un teren al nuanţelor, al atmosferei, al inefabilului şi imponderabilului”[17]. Parafrazând, stilul este pentru L.Blaga asemeni unei reverenţe pe care conştiinţa o face inconştientului aşa cum “umpra e o reverenţă pe care lumina o face întunericului”[18]. Nici vorbă că spiritul triumfă asupra întunericului de vreme ce spiritul însuşi se înalţă din adâncurile “celuilalt tărâm," din abisul necunoscut al inconşientului colectiv pentru a triumfa, prin personanţă, asupra conştiinţei individuale. Nici vorbă de vreo “conştiinţă trezită la sine care să-şi taie drum spre miezul realităţii” de vreme ce cenzura transcendentală instituită de Marele Anonim refuză omului cunoaşterea adevărurilor ultime; condiţia umană este de a crea şi nu de a cunoaşte: plăsmuirea este singura formă de cunoaştere la care poate ajunge omul; plăsmuirea , creaţia, ca o “simili-cunoaştere” [19]. “Pe la aceste răspântii clarobscure, filozoful devine mitosof”[20].

Poate că am insistat prea mult la cele câteva idei găsite în acest prim eseu introductiv dar vom avea ocazia de a le reîntâlni pe unele din acestea dezvoltate, mai târziu, în direcţii neaşteptate. Ceea ce ne mai rămâne de subliniat este că aici nu am întâlnit nimic despre neîncrederea lui L.Blaga în pedagogie, în efortul educaţional, neîncredere pe care o presimţeam în marile lui opere şi care va răzbate spre a fi explicitată în câteva din aforismele sale.

II. Specificul creaţiei  culturale naţionale

a. Creaţie versus teorie

motto: “Nimic nu produce atâtea «erezii» ca teama de «erezie»“^[21]

Cel de-al doilea eseu[22] cuprins în cartea d-lui V.Muscă este probabil cel mai important de vreme ce este singurul care are o legătură directă cu titlul cărţii. Aici, autorul eseului va face de la inceput o disociere “crucială” între creaţia şi teoria lui L.Blaga.[23] De ce are nevoie autorul, în economia textului, de această disociere ? Pentru că el intenţionează să ridice, mai târziu, patru obiecţii la adresa acestei teorii şi nu doreşte să fie înţeles greşit, în sensul că ar atenta cumva la “zestrea spirituală etnică românească” reprezentată de “ultima expresie majoră a destinului cultural românesc (V.Băncilă)," de “opera marelui nostru poet şi filosof”[24]. Astfel, înainte de a-şi construi elementele criticii lui, V.Muscă îşi ia asigurarea de a se închina adânc în faţa “idolului” construit de mari nume ale culturii române. Aşa aflăm că opera lui L.Blaga “poartă însemnele de cea mai pură calitate ale specificului naţional românesc”[25] fără a afla şi care ar fi acele însemne. Dar, poate că aceasta ar fi dus la încă o digresiune inutilă eseului.

Dl.V.Muscă porneşte cu un istoric al “problemei specificului naţional” aşa cum s-a reflectat el în gândirea românească. Iniţiativa este de bun augur dar autorul se mărgineşte la a analiza de fapt două momente care i se par relevante: paşoptiştii şi Titu Maiorescu. Motivul relevanţei acestor două cazuri este acela de a regăsi antecedente culturale pentru două idei ce se vor dovedi importante pentru construcţia argumentelor şi evaluărilor. Prima idee este aceea a preponderenţei elementului autohton preluat şi dezvoltat după generaţia paşoptistă de studiile lui B.P.Hasdeu şi V.Pârvan. A doua idee este aceea a modernităţii. Este celebră formula în care a cuprins T.Maiorescu criza unei culturi pre-moderne în faţa modernizării, aceea a “formelor fără fond”. Din păcate Maiorescu s-a “jertfit,... a renunţat de bună voie la creaţia filosofică originală, socotind că în stadiul de atunci al evoluţiei sale cultura românească nu era pregătită pentru aceasta”[26]. Aşa se face că “Blaga a fost, intr-adevăr, primul disponibil pentru o operă filosofică de mare stil”[27]; el “este  până astăzi singurul nostru poet care, din oglindirea în istorie a ideii de neam, a extras chipul ideal şi linia statornică a identităţii noastre (Vl.Streinu)”[28]. L.Blaga “aşează definitiv problema specificului naţional pe terenul [...] filosoficului” şi astfel “filosofia însăşi dobândeşte o altă demnitate, una superioară, devenind instrumentul, prin excelenţă, al celei mai clare cunoaşteri de sine la care poate răzbate un popor, suprema formă a aotocunoaşterii naţionale”[29]

Ce putem spune până acum ? Că pentru L.Blaga teoria este sinonimă creaţiei (plăsmuirii) şi tocmai de aceea ea se împleteşte cu poezia; că dacă continui să afirmi că:“creaţia literară şi chiar cea filosofică a lui Blaga pot fi consacrate drept o manifestare exemplară a modului propriu românesc de a simţi şi gândi “[30], rişti să pierzi din vedere bogăţia surselor intelectuale ale lui L.Blaga care erau bine integrate în viaţa intelectuală a vremii şi nicidecum în vreun abis ancestral; că dacă filozofia capătă vreo demnitate prin atingerea cu specificul naţional, atunci acea demnitate nu este decât o poartă deschisă spre ideologie; iar în ceea ce priveşte “autocunoaşterea naţională” să-i cităm părerea lui L.Blaga: “foarte bine, dar - pentru a începe ceva în viaţă - nu trebuie să aştepţi până când te vei cunoaşte pe tine însuţi. În caz contrar această lozincă ar deveni pentru oricine un epitaf”[31]. Da, ciudată asemănare postumă între destinul lui Zalmoxe şi cel al lui L.Blaga: primul, Zalmoxe, apare ca un prooroc al “învăţăturii cea plină de viaţă” dar care va sfârşi ca un idol al unui “ritual rigid”[32], în vreme ce Blaga a căutat să fie un prooroc al creaţiei dar e pe cale să sfârşească ca un idol cultural.

b.Trilogia erorilor

motto: “Nici o idee nouă n-a fost născocită vreodată de un singur om. Totdeauna cel puţin unul o prefigurează, altul o figurează şi al treilea o desfigurează”^[33]

Măsura unor astfel de erori, enumerate mai sus, o dă una din frazele care sintetizează cel mai bine divergenţa dintre interpretarea d-lui V.Muscă şi subiectul său de studiu. El scrie că: “Filosofia lui L.Blaga constituie, ca atare , în conţinutul ei principal, o teorie a cunoştinţei culturale naţionale, a conştiinţei de sine, a conştiinţei româneşti, altfel zis.”[34] Sintagma “teorie a cunoştinţei culturale naţionale” e o adevărată “trilogie a erorilor” cărora Dl.V.Muscă le va rămâne în continuare credincios şi pe care va construi remarcabile interpretări. Ea ar trebui să sune cu totul altfel, şi anume este vorba despre o “teorie a inconşientului stilistic etnic”.

În primul rând este evident că dl.V.Muscă nu agreează termenul de “inconştient”. Asta nu ar fi nici o problemă dacă ar fi continuat să fie onest cu opera lui L.Blaga. Dar nu, atunci când nu poate ocoli acest termen, el îl transformă, de regulă, în mult mai freudianul “subconştient” care pe bună dreptate că îi dă senzaţia de “subsol întunecos”[35]. Dar “influenţele culese din sfera teoriei  freudiene a subconştientului”[36] nu sunt altceva decât adaptarea teoriei lui C.G.Jung pentru care “inconştientul este ca un imperiu subteran” iar mitul este “ecoul simbolic al străfundului inconştientului colectiv”[37]. Or, acest fapt pare a fi total ignorat de Dl.V.Muscă.

În al doilea rând, “stilul” nu este interschimbabil cu “cultura”. Aşa se face că pentru L.Blaga nu există un apriorism cultural aşa cum acreditează dl.V.Muscă. “Ideea specificului cultural românesc Blaga o formulează ca existenţă a unui apriorism cultural naţional”[38] ne spune autorul, şi asta după ce mai devreme a încercat în nu mai puţin de patru pagini[39] să ne convingă cât de importantă este creaţia pentru L.Blaga şi pentru sistemul creat de acesta. “Stilul” şi “matricea” stilistică nu sunt , în concepţia lui L.Blaga, stavile pentru libertatea creaţiei culturale ci pentru cunoaştere; “matricea stilistică” este o consecinţă a “cenzurii transcendentale” prin care Marele Anonim ne deviază plăsmuirile, creaţiile culturale de la o cunoaştere pozitiv-adecvată a misterelor lumii. Omul trebuie să rămână un creator pentru că el este destinat de o “mutaţie ontologică” să trăiască în orizontul misterului cu care nu se poate acomoda decât prin intermediul plăsmuirilor lui culturale. Omul poate practic crea orice numui adevărul absolut nu . Nimic nu trebuie să-l îngrădească. “Creatorul de cultură poate deci să spună cu Isus: N-am venit să aduc pace pe pământ ci sabie ! “[40]. Există stiluri colective şi stiluri individuale cu diverse puteri de contaminare reciprocă.[41] Suma este elastică. L.Blaga refuză viziunea animistă asupra culturii (Spengler) care duce la înţelegerea acestora drept monade absolute. teoria lui “demonstrează dimpotrivă, şi ca să zicem aşa aproape ostentativ, o largă înţelegere tocmai faţă de interferenţele culturale, un fenomen atât de obştesc, ce a avut loc totdeauna şi pretutindeni”[42]. O relectură a Trilogiei culturii, măcar, ar fi fără îndoială benefică pentru reînţelegerea raportului care se află între stil, cultură şi creaţie.

În al treilea rând, dl.V.Muscă foloseşte, în întreaga sa carte, o identitate între “etnic” şi “naţional” care din nefericire îi este străină lui L.Blaga. Nu voi insista aici pe consecinţele acestei identităţi[43] ci voi constata doar ridicolul discursurilor naţionale-naţionaliste atunci când le confruntăm cu ipoteza că ceea ce putem noi defini drept românitate ţine de o anumită structură a inconştientului nostru; atunci istoria “românească” ar fi susţinută de eroi inconştienţi, atunci “deşteptarea naţională” nu ar mai avea cui să fie adresată, şi, nu în ultimul rând, ideologia naţionalistă ar deveni inutilă de vreme ce nu ar mai avea ce apăra. Dealtfel cu mare greutate putem găsi în scrierile lui L.Blaga cuvintele naţiune, naţional, naţionalism. Motivul este relativ simplu: L.Blaga propune românilor  o identitate etnică şi nu una naţională. Este imposibil de susţinut o construcţie identitară naţională fundamentată pe teoria lui L.Blaga. Nu numai că o asemenea identitate ar trebui să fie de natură inconştientă, dar, reamintindu-ne Elogiul satului românesc sau Cultura minoră şi cultura majoră[44] ea ar trebui să încurajeze “productivitatea” culturală locală în detrimentul unei “reproductivităţi” impuse de centralismul ideologic naţionalist. Este de-a dreptul imposibil să construieşti o naţiune, pornind de la o cultură minoră rurală, în care fiecare sat se consideră centrul lumii, o lume “dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic”[45]. În felul său L.Blaga este într-atât de ne-modern încât refuză orice derivă spre “naţionalism”[46]. El rămâne vrăjit de lumea satului şi propune nu atât o reîntoarcere la această lume cât un nou început de istorie; el nu poate accepta această modernitate a cărei epifanie este lumea dezvrăjită a oraşului. Reacţia lui împotriva modernităţii este atât de puternică încât nu se ridică împ[otriva ei, pe o cale naţionalistă, ci atacă însăşi fundamentele ei. L.Blaga propune practic “altceva” în locul acestei modernităţi, iar acest “altceva” nu este , ca la atâţia alţii, un alt fel de “modernitate”[47]. El consideră că pornind (stilistic) de la un gen de cultură minoră rurală se pot dezvolta forme culturale la fel de însemnate ca acelea ale culturilor mojore urbane, cuvântul cheie fiind creaţia, creaţia liberă, copilăresc de liberă. Există un articol[48] din 1993 al lui Ernst Gellner care se apropie mult de aceste distincţii culturale ale lui L.Blaga. E.Gellner propune un model teoretic de analiză în care o societate agrară alfabetizată şi o cultură informală se opun unei societăţi industriale avansate şi unei culturi formale. Termenii discuţiei sunt alţii pentru că scopurile diferă, dar regăsim în esenţă punerea în cauză a modernităţii şi a legitimităţii ei, lucru pe care l-a dorit şi L.Blaga şi l-a înfăptuit cu mijloacele sale.

O a patra eroare pe care o săvârşeşte dl.V.Muscă este aceea de a acuza concepţiile lui L.Blaga de naturalism[49]. Greu de imaginat sursele unor astfel de consideraţii de vreme ce autorul lor se fereşte să le indice. După dl.V.Muscă, concepţia blagiană “îşi află izvoarele sale teoretice în utopia omului natural proclamată de Rousseau, în evoluţionismul selecţionist al lui Darwin, în resuscitarea interesului pentru cunoaşterea culturilor arhaice, primitive”[50]. În ciuda opiniei autorului, noi credem că “influenţa acestor izvoare” nu “poate fi depistată, cu relativă uşurinţă la un studiu atent făcut pe text”[51]. Este drept că L.Blaga aminteşte de anume mutaţii biologice ce au condus la apariţia pre-omului, dar “mutaţia ontologică," definitorie pentru om, nu vedem cum poate fi asimilată unui naturalism, de orice factură ar fi acesta. “Omul” lui L.Blaga nu este nici natural şi nici divin. El se defineşte prin starea lui permanent creatoare şi prin plăsmuirile culturale pe care le crează. Orizontul lui nu este unul natural ci este cel al misterului şi al revelaţiei. L.Blaga însuşi şi-a luat suficiente precauţii pentru a se delimita de naturalism.  Astfel, el scrie că:”Categoriile stilistice se imprimă bunăoară tuturor plăsmuirilor de cultură. Un fenomen al naturii, fie fizic, fie biologic, fie psihic-spiritual în sens restrâns, nu poartă niciodată amprentele sau stigmatele unui stil, câtă vreme fenomenele istorice se caracterizează eminamente prin aceste stigmate sau faţete stilistice.”[52] Şi apoi:“gânditorii porniţi la drum sub steagurile naturalismului, înfruntând orice ispită metafizică, s-au străduit să definească etnicul mai curând în sens biologic, ca o rezultantă, în înceata devenire, a unor factori precum: masa ereditară, înrâuririle peisajului, ale climatului sau ale ocupaţiei. Naturalismul reduce etnicul oarecum la o medie statistică extrasă, prin calcul abstract, din norma reactivă a unui număr de indivizi”. Tot odată el se delimitează şi de gânditorii romantici. Motivul său este tocmai acela de a sparge “concepţia monolitică despre stil care nu îngăduia decât o soluţie tranşantă şi unilaterală problemei”[53]. L.Blaga “nu vedea stilul ca o entitate absolută, ci ca produsul unei matrici”[54] iar “orice fixare de ţăruş istoric al unui stil contrazice destinul creator al omului”[55].

În aceste condiţii de metafizică a creaţiei contează prea puţin faptul că dl.V.Muscă nu e convins de demersul lui L.Blaga, “formula propusă, aceea a «mutaţiei ontologice», neconferind o rezolvare ştiinţifică propriu-zisă”[56]. Cine putea crede că ştiinţificitate ar fi un criteriu de evaluare al operei lui L.Blaga ?

c. Creaţie sau   protocronism

motto: “Ciudat lucru! Toţi care polemizează cu filozofia mea combat idei pe cari eu le-am combătut”^[57]

Trecând în revistă principalele erori de interpretare ale D-lui.V.Muscă nu vom fi surprinşi de indentificare celor câteva încheieturi ale teoriei blagiene care îi par mai puţin rezistente. Fireşte că el acuză “localizarea factorilor stilistici în inconştient”[58] iar ca argumente aduce criticile făcute de ...N.Crainic şi M.Ralea. Pentru Dl.V.Muscă, “explicarea factorilor stilistici prin inconştient nu este pe deplin raţională suferind de eroarea logică «obscurum per obscurior»“[59]; autorul nu-şi ia şi minima precauţie necesară pentru a vedea dacă obiectul criticii sale corespunde cu realitatea. De pildă inconştientul în viziunea lui N.Crainic este confundabil cu “instinctul," iar în viziunea lui M.Ralea este “o cădere dintr-o fază sufletească superioară şi recentă, într-o stare primitivă şi veche, cădere datorată centrilor nervoşi”[60].Nimic comun deci cu teoria lui L.Blaga. Dealtfel L.Blaga rămâne singurul care pare că ştie despre ce vorbeşte, rămâne cel mai ...ştiinţific. Aşa se întâmplă când ignori toate sursele intelectuale ale unui autor şi cauţi să-l racordezi obligatoriu la “sevele creaţiei populare”.

O a doua acuză este aceea a “naturalismului abstract” care nu explică concret “realizările stilului în cadrele vieţii culturale naţionale”. De fapt, dl.V.Muscă dintr-un exces de raţionalism ar dori “abandonarea metafizicului” şi propune “apelul la factori de natură social-istorică”[61]. Oare să fie vorba despre mijloacele şi forţele de producţie ? Oricum, este paradoxal a cere unui metafizician să abandoneze metafizica pentru un plus de raţionalitate şi ştiinţificitate; şi asta cu atât mai mult cu cât L.Blaga se dovedeşte a fi fost la curent cu ultimele teorii din domeniile pe care îl interesau şi că atunci cănd le utilizează este onest cu ele oricât de creator înţelege să fie el. Să fim sinceri, nu ne-am fi aşteptat la aşa ceva.

În al treilea rând, “matricea stilistică” este acuzată drept o concepţie limitată în timp şi spaţiu la satul premodern[62]. Pe de o parte, am arătat mai devreme că teoria lui L.Blaga susţine întrutotul destinul creator al omului, singurele (de)limitări ale acestuia fiind faţă de natură (mutaţia ontologică) şi faţă de Marele Anonim (cenzura transcendentală). Pe de altă parte se poate vedea că L.Blaga a fost el însuşi sensibil la astfel de răstălmăciri şi a spus suficient de clar că nu acestea sunt intenţiile lui: “Aş dori ca acest elogiu al satului romănesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă de folklor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini lăuntrice”[63]. Dar limitarea presupusă de dl.V.Muscă este îndreptată tocmai împotriva ideii centrale a teoriei lui L.Blaga, împotriva libertăţii de creaţie a omului, pentru ca apoi tocmai săi reproşeze aceasta. Se vede că autorul gândeşte în termenii “concepţiei monolitice” acuzată în mod explicit de L.Blaga. În acest fel, a patra acuză adusă respectivei teorii este aceea că matricea stilistică este anistorică, “anistorism care îi conferă un caracter static” care intră în contradicţie cu activismul general ce pulsează subteran, în întreaga creaţie a marelui poet şi filosof”[64]. Aici este necesară relectura capitolului “Sub specia stilului” din volumul Geneza metaforei şi sensul culturii în care L.Blaga aşează relaţia dintre individul creator şi etnia sa. Nu comunitatea etnică este creatoare ci individul[65]. Creaţia însăşi este individuală pentru că ţine de talent şi geniu. Dacă nu ţinem cont de relaţia comunitate-individ, atunci intr-adevăr, nu numai că această comunitate ne apare statică dar ea se va dovedi şi artificială, abstractă. Dar, în mod definitiv, pentru L.Blaga, “etnicul nu este doar o noţiune eminamente abstractă” şi nici “individul nu este un simplu exponent al ideii, al etnicului”[66]. “Raportul dintre etnic şi individ este sub unchi stilistic labil şi variabil. Câteodată individul adaogă, continuativ, categoriile sale abisale la cele etnice, deosebindu-se de etnic numai prin categorii de însemnătate mai periferială; câteodată însă individul se izolează abrupt de categoriile abisale etnice, în sensul că în el se declară efectiv nu numai unele categorii abisale etnice, dar nu toate; aceşti indivizi se deosebesc de etnicul la care totuşi participă, nu numai prin categorii periferiale , ci şi prin categorii abisale de primă importanţă; aceşti indivizi au un profil mai individualizat şi se găsesc într-un fel de statornică tensiune în raport cu etnicul care alcătuieşte fundalul lor”[67]. Nu, nu poate fi vorba de apriorism cultural şi nici chiar de unul stilistic absolut. Cât despre un anistorism cu atât mai puţin. Însăşi istoria este contemporană cu stilul; ea începe din clipa “mutaţiei ontologice” şi urmăreşte întreaga evoluţie creativă a omului din care îşi şi trage substanţa. “Spre deosebire şi mai presus de apriorismul simplu al «cunoaşterii»," L.Blaga a gândit “un «apriorism» al spontaneităţii umane în genere”[68]. Pentru el “o matrice stilistică, existentă, rămâne un puternic organ de asimilare a influenţelor străine”[69], o asimilare în primul rând creatoare.

După o asemenea critică a teoriei lui L.Blaga, dl.V.Muscă este în măsură să aşeze şi cheia de boltă a concepţiei sale vis-a-vis de aceasta. “Poziţia în discuţie (a lui L.Blaga) duce, după opinia d-lui V.Muscă, la ceea ce am putea numi, protocronism”[70]. “Prin logica sa internă, ne spune dl.V.Muscă, susţinerea unui apriorism cultural, naţional de către Blaga, putea încuraja atitudini «protocroniste»“[71].Nu putem nega că opera lui Blaga a fost abuziv folosită de protocronişi dar a răsi o “logică internă” teoriei acestuia care în ultimele sale consecinţe să susţină protocronismul mi se pare cel puţin o exagerare interpretativă.[72] Dl.V.Muscă nu face decât să dea dreptate protocroniştilor în abuzul acestora de a-şi anexa opera lui L.Blaga. Chiar dacă autorul iniţiază o minimă discuţie asupra “protocronismului” ca soluţie extremă pentru “nevoia deschiderii şi a asimilării universalului fără a periclita coloanele de rezistenţă ale naţionalului, păstrând întregi caracteristicile şi drepturile acestuia”[73], erorile precedente vor grefa inevitabil analiza propusă. Tributar unei viziuni provinciale a universalităţii, ce presupune doar “influenţe străine, adaptări şi imitaţii”[74] , el va acuza în continuare “izolarea monadologică”[75] datorată invariabilităţii subconştientului (sic!)[76]. Mai mult, autorul  identifică clare ispite[77] pentru tendinţele protocroniste care l-au făcut pe Blaga să formuleze “revolta fondului nostru nelatin”[78], deşi autorul textului original, L.Blaga, se referea la un fond “slavo-trac”[79], termen mai greu de anexat de protocronişti.

Concluzia autorului se impune ... fără probleme: “Independent de «alunecări» şi «tentaţii» venite din partea protocronismului, Blaga ne oferă soluţia concretă a propriei sale creaţii de o tulburătoare originalitate[80], amplă şi profundă, înscrisă pe coordonatele etnice naţionale, dar şi spirituale europene. Plecând de la modalităţi culturale etnice, prelucrând până la istovire disponibilităţile lor spirituale, Blaga extrage din acestea, în planul creaţiei proprii, tot ceea ce puteau oferi ca valoare universală, dovedind, prin exemplul operei proprii, că pe măsură ce planezi mai adânc (sic!) în apele naţionalului eşti scos la suprafaţă de acţiunea unei forţe opuse într-o formă cât mai universală”[81]. Nouă nu ne rămâne decât să apreciem “izolarea monadologică” culturală a d-lui V.Muscă - susţinută de ignorarea, atât de flagrantă, atât a surselor intelectuale ale lui L.Blaga cât şi a discuţiilor, contemporane nouă, asupra chiar “filosofiei ideii naţionale” - şi de altfel “protocronismul” său, cum ar spune chiar el, “de fundal”.

III. L.Blaga şi sensul creaţiei

motto:”E tragică soarta timpului nostru: avem nevoie de o religie dar nu găsim nicăieri un Dumnezeu pentru ea"^[82]

Scăpat de furcile caudine ale “problemei specificului natural," autorul îşi concentrază atenţia, în cel de-al patrulea eseu[83], asupra modului cum integrează L.Blaga istoria în sistemul său. De această dată dl.V.Muscă renunţă la interpretarea “tradiţionalistă”[84] a concepţiilor lui L.Blaga observând că “L.Blaga lasă omul să-şi dureze propria sa ordine prin intermediul acţiunii istorice”[85]. Aşa se face că de această dată, stilul şi cultura, identificate mai devreme ca anistorice, se identifică acum cu istoria. “La Lucian Blaga stilul se identifică cu istoria“ şi “în istorie, prin tot ceea ce creează, omul îşi câştigă identitatea sa reală pierdută”[86]. De această dată cheia interpretării nu mai este naturalismul (omul natural), ci umanismul. D-lui V.Muscă I se pare că “în golul creat de zeii alungaţi sau fugiţi din lume şi din conştiinţa omului, Lucian Blaga îl instalează pe omul însuşi” şi de aceea “în principalele sale articulaţii, gândirea lui Lucian Blaga se înfăţişează ca una profund umanistă”[87]. Astfel “gândirea sa se integrează în procesul progresiv de desacralizare a lumii şi, concomitent, de mereu crescânda secularizare a conştiinţei istorice, care se petrece în filozofia secolului nostru în timpul ce urmează metaforicei morţi a lui Dumnezeu”[88].

Nu este locul aici a discuta relaţia particulară care există între concepţiile lui L.Blaga şi creştinism. Ceea ce trebuie spus este că “desacralizarea lumii” şi “secularizarea conştiinţei istorice” sunt departe de a fi coordonate ale creaţiei blagiene. Putem regăsi la L.Blaga o anumită nostalgie după o anume religiozitate: “crezul zilelor nostre nu mai începe cu conştientul «cred», nici cu scepticul «nu cred», ci cu tragicul  «vreau să cred»“[89]. L.Blaga se situază într-o postură tragică: între modernitate şi tradiţie, nici una nesatisfăcându-i înclinaţia sa spre mister şi revelaţie. “Câteodată, scrie el, îmi pare rău că nu pot crede cu tărie primară în nici unul din miturile pentru care am atâta admiraţieştiu că din viaţă voi pleca ezitând, şi cuprins de un mare regret, de regretul de a nu crede în învierea morţilor şi în judecata din urmă”[90]. Nu vreau să acredităm ideea unui L.Blaga “homo religiosus” ci doar să considerăm că termenii de desacralizare şi secularizare sunt nepotriviţi unei analize a operei lui. Mult mai potrivit este a spune că L.Blaga opune lumii moderne, o lume “dezvrăjită”[91], efortul creativ al omului care “nu descoperă lumea reală, ci imaginează lumi posibile”[92]. Căci, “ce este lumea văzută? - Un argument real, dar nespus de precar, ce pledează pentru infinit de multe semnificaţii posibile, dar pentru nici una certă”[93]. Toată opera lui L.Blaga pusă în slujba creaţiei umane nu are sens decât în “orizontul misterului şi al revelaţiei”. Acesta este motivul pentru care afirmă el autenticitatea gândirii mitice, autonomia culturilor minore şi a universului copilăriei. Pentru a reda demnitatea culturii şi a omului creator, L.Blaga nu face altceva decât să iniţieze un efort extraordinar de re-vrăjire a lumii. Poeziile lui stau dovadă pentru aceasta. El caută să readucă omul modern în contact cu misterul vieţii şi al creaţei, uneori chiar împotriva acestuia.

Tragismul actului său demiurgic este că el rămâne conştient de faptul că lumea plăsmuită de filozofia sa rămâne o plăsmuire. “Un om care se fixează cu toată credinţa asupra unei dogme este pentru sine însuşi un om salvat. Pentru mine, un om pierdut.”[94], scria el.

În ceea ce priveşte “problema filozofică de căpătâi a zilelor noastre“ aceea de a crea o conştiinţă filozofică a istorie (C.Noica)[95], nu putem spune decât că ea ţine de interpretarea personală a d-lui V.Muscă[96].  Pentru L.Blaga “fenomenul istoric apare în chip faptic deplin caracterizat prin stigmatele sale stilistice”[97]. “Factorii creatori de stil lucrează în spiritul preponderent inconştient, ca tot atâtea funcţii modelatoare sau cu linii de forţă ce se aplică asupra produselor ce vor avea demnitate istorică. Numai suplimentar aceşti factori de stil se constituie uneori şi ca valori «conştiente». Foarte adeseori factorii stilistici se realizează chiar în pofida «valurilor» constitutive pe  planul conştiinţei”. Aşa se face că opera lui L.Blaga este atât de dificil să fie folosită de discursul naţional, dar cu puţine răstălmăciri şi cu suspendarea spiritului critic se poate ajunge la orice.

4. L.Blaga şi gândirea mitică

motto: “Raţionalismul care se teme de «iraţional» este ca un om care în calculele sale bugetare s-ar teme de excedente”^[98]

       Al patrulea eseu[99], în continuare, se ocupă de “mitosofia” lui L.Blaga şi de limbajul său. Dl.V.Muscă a  urmărit, “dintr-o anume perspectivă strict determinată, linia de mişcare ascendentă a gândirii filozofice europene” şi a constatat că aceasta este punctată de eforturile constante pe care raţiunea le-a depus pentru dezrădăcinarea mitului, pentru a curăţi cunoaşterea omenească de orice zgură mitico-magică, spre a întrona domnia logosului”. “Direcţia cardinală, observată de el, înspre care se desfăşoară istoria gândirii filozofice constă în realizarea progresivă a unei obiectivităţi ce creşte[...]”.  Dar, surpinzător (pentru el), “Blaga pare a fi mânat de tendinţa inversă[...]”.“În felul acesta este vorba, desigur, de o anumită deviere de la amintita linie ascendentă de gândire a evoluţiei filosofiei, ce urmărea întemeierea unei metafizici cu valoare obiectivă”[100]. Ce putem spune decât că nu putem face aceleaşi observaţii teleologice cu privire la “gândirea europeană”. Nu putem contrapune o altă interpretare în faţa acestui raţionalism victorios afişat de dl.V.Muscă, pe de o parte pentru că nu este locul aici de a vorbi despre “gândirea europeană," iar pe de altă parte lucrurile se dovedesc a fi cu mult mai complexe decât ar vrea să creadă autorul acestor consideraţii. Luăm doar sub formă de inventar toate acestea, ca o mărturie a efectelor catastrofale ale izolării intelectuale, “monadologice” am putea spune, a vieţii culturale din perioada regimului comunist, perioadă de dominaţie a dialecticii matelialiste.

Noi nu-l putem critica, asemeni d-lui. V.Muscă, pe L.Blaga pentru “neîncrederea în putinţa cuvântului de a oferi, în general, o cunoaştere raţional adecvată, der mai ales integrală a absolutului”[101]. Limbajul poetic, care jigneşte înintrucâtva demnitatea profesorului de filozofie, este cel care întroduce gândirea mitică în metafizica lui L.Blaga şi care asigură o mai bună formulare a Absolutului. Lipsa unei sensibilităţi artistice atrage după sine “o desfiinţare a elanurilor metafizice şi o mutilare a fiinţei umane”[102]. În acest sens L.Blaga nu este o excepţie în “gândirea europeană” şi nici o cădere de la o “anumită linie”.

5. Centenarul L.Blaga

motto: “Numai un spirit neliber poate să aibă teamă de erezie”^[103]

După ultimele eseuri, dl.V.Muscă considera că un intermezzo laudativ este binevenit. Al cincilea eseu[104] reia practic discuţia “privind locul şi rolul lui L.Blaga în evoluţia de ansamblu a culturii româneşti”[105]. Prilejul este nimerit, pentru autor, pentru a face şi o serie de remarci asupra culturii române pe urmele lui M.Eliade şi C.Noica. Astfel, ultimele două secole au drept epifanii culturale pe Eminescu şi Blaga (după C.Noica) iar “miracolul apariţiei lor” a fost făcut posibil de unul mai adânc, miracolul limbii române, cu toate “virtuţile sale poetice şi filosofice”[106]. Dacă, mai devreme, limbajul poetic al lui L.Blaga era amendat de dl.V.Muscă pe motiv că ar reprezenta o neîncredere în putinţa cuvântului de a oferi, în general, o cunoaştere raţională adecvată”[107] care ar avea efectul unei “căderi” a filosofiei blagiene de la “linia ascendentă de gândire a evoluţiei filosofiei”[108], de această dată limba este un avantaj. “La înălţimea la care s-a ridicat acţiunea geniului lui Eminescu şi al lui Blaga, cele două domenii înrudite, al poeziei şi al filosofiei, dinăuntrul cărora omul poate întoarce înspre Absolut priviri însetate de eternitate, se învecinează atât de strâns, încât cu mari dificultăţi se poate trage între ele o graniţă despăţitoare. Ideea identităţii dintre filosofie şi poezie poartă amprenta puternică a spiritului romantic”[109]. Pornind de la eseul lui C.Noica, Filozofia lui Blaga[110] , autorul nu se vede deloc nevoit să intre într-o polemică cu acesta pe tema acestei relaţii dintre filozofie şi poezie. C.Noica susţinea exct contrariul: “Întrepătrunderea aceasta de planuri nu este reală, scrie el, iar poezia, drama şi filozofia au fiecare perfectă autonomie la Blaga”[111]. Nu este locul aici a faca o discuţie pe această temă. Ceea ce trebuie remacat este că dl.V.Muscă foloseşte textul lui C.Noica într-o formă destul de liberă şi cu consecinţe ulterioare însemnate. Vom reveni asupra acestui “amănunt”.

În rest, eseul reia o serie de exerciţii de admiraţie ale unor personalităţi care acreditează ideea, amintită mai devreme de dl.V.Muscă, că opera lui L.Blaga dovedeşte “că pe măsură ce planezi mai adânc în apele naţionalului[112] eşti scos la suprafaţă de acţiunea unor forţe opuse într-o formă cât mai universală”[113]. Există două Românii (M.Eliade), una universală şi una naţionalistă. Iar dacă Eminescu aparţine României naţionaliste, atunci L.Blaga aparţine amândurora pentru că “universalismul se dobândeşte prin adâncirea până la epuizare a specificului, a localului, a particularului (M.Eliade)”. Astfel L.Blaga “poate constitui una din punţile pe care spiritualitatea naţională le poate urma cu încredere pentru a păşi pe terenul universalului”[114]. Nu ştim cum rămâne cu “tentaţiile protocroniste” amintite mai devreme dar autorul pare a verifica propriile lui cuvinte: “protocronismul simte nevoia permanentă de a ieşi din cadrele naţionalismului spre a se raporta la un model european, a justificării şi legitimării prin categorii culturale universale”[115]. El se întreabă “ce destin mai are de împlinit cultura română în continuare, în secolul al XXI-lea ?” Unul universal presupunem, bineînţeles.

6.Ontologia lui L.Blaga

motto: “Filozofia nu descoperă lumea reală, ci imaginează numai lumi posibile”^[116]

În ultimul eseu[117] pe care îl vom analiza aici, al şaselea, dl.V.Muscă caută să găsească o caracterizare globală pentru filozofia lui L.Blaga în termenii de existenţă sau de devenire. Consecinţele vor atărna greu asupra destinelor poporului nostru deoarece L.Blaga este considerat reprezentativ pentru secolul al XX-lea românesc[118] şi, prin creaţia sa , “una din cele mai mari şanse şi făgăduiele pentru ce va urma, pe care Spiritul pare să le fi rezervat neamului românesc”[119]. “Împrejurarea că, întocmai majorităţii exegeţilor săi stăruim să-l considerăm drept teoreticianul prin excelenţă al specificului naţional, ideologul cel mai de seamă al ideii naţionale româneşti, spus mai pe scurt, al românismului”[120], îl face pe dl.V.Muscă să caute o caracterizare potrivită operei lui L.Blaga. convins fiind de faptul că “nu stă în puterea unui individ să-şi aleagă de unul singur, după voinţa sa proprie poporul din care face parte” şi că “stă în puterea poporului în care ţi-a fost dat să te naşti să-şi aleagă filosofia cea mai potrivită”[121], atunci dl.V.Muscă purcede la a demonstra strânsa afinitate dintre gândirea lui L.Blaga şi cea a poporului român[122]. Ea urmează fără ezitări. Pe urmele lui C.Noica, el deosebeşte două tipuri de filozofii: o filozofie a existenţei şi una a devenirii (pe care le şi descrie întrucâtva cu acest prilej). El observă că atât L.Blaga cât şi poporul său pentru care el este reprezentativ, au optat pentru o filozofie a existenţei care e caracteristică lumii antice spre deosebire de cea a devenirii care este caracteristică lumii moderne. Ceea ce mai devreme era un motiv de reproş, concepţia “statică” pe care consideră dl.V.Muscă că L.Blaga o impune “specificului naţional," iată că devine o aureolă nesperată[123]. Pentru acest motiv autorul reia analiza sa asupra temelor celebre din opera lui L.Blaga: ideea “matricii stilistice” care e apriorică, statică sustrasă devenirii; “boicotul istoriei” şi “elogiul satului românesc şi al culturii minore” ca refuz al deveniriişi aceasta ar fi “demonstraţia adecvată a identificării temelor majore ale gândirii lui Blaga drept aparţinând unei filosofii a existenţei”[124]. Mai mult, el observă că este “semnificativ pentru ataşamentul gândirii româneşti faţă de teme filosofică a existenţei chiar cazul lui C.Noica, teoretician al unui Sentiment românesc al fiinţei”[125].

Dacă despre deturnările interpretative ale conceptelor lui L.Blaga am scris mai devreme, iată aici un caz deosebit prin spectaculozitatea lui. Însuşi C.Noica “se opune” unei astfel de interpretări. În lucrarea sa Introducere la filozofia lui Blaga , în a treia secţiune intitulată “Sistemul lui L.Blaga în lumina veacului XX”[126], C.Noica constată că L.Blaga este un filozof al devenirii spre deosebire de el care este unul al existenţei. Iată ce spunea el [127]:

“Dacă acesta este sistemul lui Blaga şi dacă el ţine ce conştiinţa căderii, cu pozitivul ei, atunci m-am întrebat, recitindu-l, cum am putut să mă înscriu pe altă linie decât pe cea a lui Blaga? În speţă, de ce pentru unii dintre noi primează logica şi ontologia?

 Ontologia în deplinătatea ei, în afara câtorva viziuni ontologice din alte trilogii, apare în Trilogia cosmologică. Este una a cosmosului, adică a lumii reale - şi ne întrebăm dacă e cu adevărat ontologie, iar Blaga  însuşi s-a întrebat - , în timp ce o ontologie adevărată nu e numai a lumii reale, ci şi a lumii posibile. Or, dacă vorbeşti de fiinţa reală şi fiinţele posibile, dintr-o dată ajungi la logică - ontologia şi logica devenind suveraneşi atunci ne-am întrebat: noi suntem rătăciţi, noi care ne înscriem pe această linie, în sisteme de filozofie în care ontologia şi logica hotărăsc, sau Blaga era în rătăcire, Blaga artistul, Blaga poetul, care ar filozofa cu alte mijloace decât cu cele ale speculaţiei? [...]

Sunt aşadar două filozofii. Una este aceea a lui Blaga, pentru care ordinea e dată, fie că era conoscută sau nu; alta, pentru care ordinea se dă tot timpul, prin procesul dialectic, care intră în propria sa limpezire prin cunoştinţa filozofică. În realitate însă, cum se ivesc ca opuse aceste două filozofii ? Cum pot să spun, în numele altei filozofii, că sistemul lui Blaga este una din cele mai cutezătoare viziuni filozofice ale lumii contemporane ? Cum pot să spun că mă ruşinez eu însumi de a nu fi făcut nimic pentru proiectarea lui Blaga în lume ?”[128]

Ar fi multe de spus despre Introducerea lui C.Noica la filozofia lui Blaga dar nu este locul aici. Pare evident că aceasta nu se vedea pe sine însuşi alături de L.Blaga, drept reprezentanţi ai unei aceleiaşi filozofii “tipic” româneşti. Mai mult, pare deosebit faptul că dl.V.Muscă, care ne părea tributar unora dintre ideile lui C.Noica, să nu cunoască [129] acest text care îi infirmă interpretarea.

Ultimele aprecieri ale eseului se referă la una din componentele construcţiei “specificului naţional” a lui L.Blaga: “boicotul istoriei”. Despre acest boicot autorul a mai amintit în diverse momente dar pare că şi-a păstrat pentru finalul acestui excurs blagian dispoziţia unei analize mai detailate. Trei  elemente converg în analiza d-lui V.Muscă.  În primul rând el observă că această interpretare a istoriei românilor este “paradoxală” în viziunea lui L.Blaga. Astfel:”când Blaga identifică starea istorică cu producţia culturală marcată stilistic, este valabilă, şi desigur, şi inversa: poate, atunci, exista şi o formă de cultură dată în afara istoriei? Cu alte cuvinte: am primit identitatea istorică “boicotând” istoria, adică ieşind din istorie, ceea ce fără îndoială, este paradoxal”[130]. O discuţie asupra percepţiei timpului şi a istoriei în viziunea lui L.Blaga nu ar fi una neinteresantă. S-ar putea vedea, eventual, că, fără a fi neapărat paradoxal[131], el folosea o dublă raportare la timp; exista la L.Blaga o istorie care-şi câştigă  identitatea din creaţiile omeneşti, dar şi una care ţine de o viziune modernă asupra istoriei. Fără a vedea această disjuncţie dintre pre-modern şi modern[132], în percepţia istoriei, o separare între istoria ontologică şi cea dialectică, în sensul discuţiei anterioare, putem aprecia că o diferenţiere în spiritul şcolii de la Annales dintre “durata lungă” şi “durata scurtă” a istoriei se manifestă şi în concepţia lui L.Blaga. Punând problema istoriei în termeni culturali, opera lui este în consonanţă cu ultimele direcţii din istoriografia modernă[133] şi o reevaluare critică ar putea da rezultate imporatnte.

Dl.Muscă nu alege această cale, lipsit fiind probabil de cunoştinţa noilor direcţii în istoriografia modernă. El alege, în consecinţă, o cale ce se va dovedi la rândul ei paradoxală: el critică în primul rând viziunea “statică” propusă de L.Blaga pentru ca mai apoi să constate, şi el la rândul lui, că într-adevăr românii “boicotează istoria. “Gândirea lui Blaga, ne spune el, nu numai că păşeşte într-un paradox, cel puţin după câte  ni se pare, dar sugerează chiar o atitudine pe care o putem denunţa drept una pasivist-fatalistă, neconstructivă în faţa istoriei”[134]. Dar pe baza unor consideraţii din Nietsche, E.Cioran şi C.Noica, el va ajunge să adopte această concepţie.” «Germanul - va observa Nietzsche în alt loc - el însuşi, nu este, el devine, evoluează» (Dincolo de bine şi de rău - p.244). Percepţia românului cu privire la sine ca naţiune diferă esenţial de aceasta şi se produce sub semnul prevalenţei în mentalitatea noastră a ideii de existenţă. De aceea, românul nu devine, fiindcă el pur şi simplu este”[135]. În mod spectaculos, totodată, regăsim în consideraţii lui Nietsche asupra poporului (său) tânăr a cărui realitate se află în devenire o afinitate perceptivă asemănătoare cu cele ale lui L.Blaga. Dl.Vasile Muscă, cu câteva pagini mai devreme, aducea în atenţia cititorilor un fragment ilustrativ:”Cu o oarecare firească încredere ne privim drept un popor tânăr, care are dreptul să se uite înainte. Ne vedem contemporani ai celor din viitor. Ritmul nostru cultural a fost în trecut destul de încet. Aveam mişcările lente ale unei vegetaţii vânoase, dar fără conştiinţă”[136]. În mod sigur, dacă cineva este paradoxal aici, acela  este dl.V.Muscă. După el şi E.Cioran “concepe greşit devenirea istorică”[137], şi C.Noica dovedeşte o poziţie “caracterizate de nuanţe adesea contradictorii”[138], ba chiar poporul român posedă “o raportare corectă la timp” datorită unei “istorii cel mai adesea nefavorabile”[139].

Dl.V.Muscă va sfârşi acest excurs deplângând faptul că noi “nu am putut lăsa în urma noastră semnele unei mari şi durabile istorii” văzând în renunţarea la această raportare incorectă la timp o condiţie pentru un viitor mai luminos. “A afirma - scrie el - ca principiu al existenţei naţionale retragerea pasivă din istorie, în locul angajării active, înseamnă a abandona rostul nostru în istorie, în loc de a-l apăra şi consolida, în consens cu marile tendinţe ce se anunţă în orizontul viitorului mai apropiat sau mai îndepărtat al omenirii.”[140]

În aceste condiţii, nouă nu ne rămâne decât să ne bucurăm că într-atât de simplă era problema viitorului nostru; oricum, conştienţi fiind, acum, după lectura respectivei cărţi, de raportare incorectă la timp, raportare ce ne-a împiedicat să ne manifestăm la adevărata noastră valoare, avem practiv un viitor luminos asigurat.

7.Epilog

motto: “Cine face aprecieri asupra unui om mare trebuie să fie cu mare băgare de seamă, întrucât prin acest act el îşi dă sieşi un certificat.“^[141]

De curând a apărut o nouă ediţie a Trilogiei valorilor.  Editura Humanitas continuă se vede reeditarea operelor lui L.Blaga ceea ce face ca aceasta să revină în actualitatea culturală românească  Sperăm ca acest efort editorial să creeze o mai adecvată atmosferă în jurul acestei opere iar reutilizările abuzive ale lui L.Blaga să lase loc unei atmosfere tot mai destinse în critica lui. La urma urmei L.Blaga merită un efort critic ceva mai onest. Redescoperirea surselor sale intelectuale ne-ar putea dezvălui o istorie intelectuală deosebit de vie, care lăsând la o parte pasiunile declanşate de “specificul naţional," ar putea relansa apetitul pentru arheologia unora dintre ideile care, răstălmăcite adesea, au grefat adânc ultimele decenii. În virtutea unei contraproductive idolatrii, nu trebuie să ne temem de, de pildă, “încadrarea lui (Blaga) într-o galerie de secunzi”[142]. Nu propulsarea “Idolului” Blaga în universalitate, ci reluarea critică şi creativă a operei sale regăseşte spiritul operei sale.

În ceea ce priveşte pe autorul eseurilor analizate în această lucrare, mărturisim că dezamăgirea noastră e sinceră. Cunoscător al limbii germane, dl.V.Muscă ar fi avut privilejul unui contact cu literatura vremii care l-a influenţat în mare măsură pe L.Blaga. L.Blaga a trăit şi a creat într-o epocă istorcă şi culturală, iar refuzându-i apartenenţa la ea, amputându-i dimensiunea temporală, nu facem decât a-i ridica un inutil “idol” atât de străin “existenţei sale creatoare”. Cartea lui V.Muscă nu este atât un eşec, cât o ocazie pierdută.

August 1996