Criza istoriografiei române: un diagnostic.

Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000 (Bucureşti: All, 2000).

Preliminarii

În cele ce urmează voi încerca să-mi selectez şi organizez notele de lectură pe marginea cărţii lui Bogdan Murgescu aparută la sfârşitul anului trecut la editura All. Cartea reprezită un eseu pe marginea situaţiei istoriografiei la sfârşit de mileniu cu referire directă la contextul României postcomuniste. Ea trebuie cel puţin salutată dacă nu şi discutată dearece este printre puţinele texte de reflexie asupra istoriei ca disciplină academică şi ca profesie socială.

Cele trei părţi care compun eseul corespund mai mult sau mai puţin concret cu cele trei nivele tematice. Unul poate fi generic intitulat ce este istoria?, rolul ei şi câteva elemente ale istoriei ei recente. Cel de al doilea este nivelul diagnozei crizei disciplinei istoriei în România şi al identificării simptomelor acestei crize. Ultimul nivel este acela al căutării unor soluţii pentru această criză şi pentru relansarea disciplinei nu numai pe plan academic dar şi social. Această structură tematică corespunde doar formal cu cele trei părţi ale cărţii, respectivele teme putând fi regasite de-a lungul întregului eseu. Datorită economiei prezentelor note îmi voi restrânge observaţiile cu precădere doar la nivelul identificării crizei şi a simptomelor ei şi, mai ales, la principalul simptom al acestei crize, şi anume lipsa endemică a dimensiunii critice.

*

*          *

Eseul lui Bogdan Murgescu are o caliatate semnificativă. El nu este numai un gen de autoreflecţie atât de rară în disciplina istoriei româneşti, dar şi identifică cu o concreteţe remarcabilă problemele cheie ale disciplinei şi ale instituţiilor conexe. Astfel, este pentru prima oară când publicul află dintr-o sursă credibilă că în condiţiile în care majoritatea istoricilor nu prea sunt atraşi de exerciţiul scrisului (p. 39), “clarificările critice din interiorul disciplinei istorice au întârziat” nepermis de mult (p. 38). Astfel lipseşte o reflecţie teoretică sistematică (p. 40) care favorizează arhaismul conceptual şi metodologic (p. 44). Nu este de mirare că istoria se află într-o “izolare cvasi-deplină faţă de celelalte discipline socio-umane” (p. 42) iar “istoricul nu este îndeobşte obişnuit şi pregătit să facă incursiuni în domeniul ştiinţelor socio-umane (p. 53). Căt priveşte conţinutul istoriei el este cu precădere politic (p. 41) şi românocentric (p. 43); majoritatea studiilor culturale sunt limitate ca problematică, relativ cuminţi şi factologice” (p. 45) iar multe lucrări de istoria mentalitaţilor sunt preluate “oarecum manierist.” Aceasta se datorează şi faptului că “istoriografia românească prezintă o semnificativă rămânere în urmă în raport cu evoluţiile postbelice ale disciplinei” şi că de altfel “nici una dintre şcolile istorice majore de pe plan mondial, nici măcar şcoala critică, nu a fost receptată pe deplin de istoricii români” (p. 46). Cauzele instituţionale sunt multiple. În primul rând este vorba despre “absenţa unei viziuni clare şi a unui consens social asupra rosturilor istoricilor în societate, asupra debuşeelor profesionale şi a tipului de pregătire de care trebuie să beneficieze aceştia” (p. 68). Recunoaşterea academică ţine mai mult de “exacerbarea încrengăturilor bazate pe relaţii personale” decât pe “judecata de valoare bazată pe producţii academice” (p51) şi mulţi istorici se “plafonează” deoarece “multe posturi, de fapt cea mai mare parte a acestora, sunt deţinute pe termen nelimitat,” astfel că “motivaţia obiectivă pentru permanenta actualizare a pregătirii este destul de slabă” (p. 98). Nu în ultimul rând se află “precaritatea veniturilor obţinute din exercitarea normală a meseriei [care] a determinat pe mulţi istorici să caute alte surse de venit, sau chiar să-şi părăsească meseria de bază şi să se angajeze în alte domenii” (p. 87).

Este un veritabil rechizitoriu care ar fi putut fi un real J’accuse dacă autorul ar fi avut înclinaţia de a scrie un text programatic. Se mai poate face ceva în această tristă situaţie? Bogdan Murgescu, fire optimistă după cât s-a văzut, reuşeşte să ofere câteva posibile soluţii dacă nu chiar şi un program de reformă.

Astfel, autorul identifică şi principalele direcţii de îmbunătăţire a situaţiei. Pe primul loc se situează dezvoltarea “filonului critic” şi încurajarea autoreflecţiei comună breslei (p. 47). Recenziile critice

“nu trebuie în nici un caz să fie o simplă prezentare de carte, ci o discuţie critică care să reliefeze atât meritele cât şi scăderile lucrării respective, şi care să ridice totodată nivelul abordării astfel încât să poată evalua măsura în care lucrarea respectivă contribuie sau nu la cunoaşterea istorică în general” (p. 51);

Încurajarea criticii este, în opinia autorului, nu numai un efort individual, ci şi o încurajare a formelor instituţionalizate de dezbatere profesională prin concentrarea asupra canalelor de comunicare din interiorul breslei istoricilor (pp. 47-49). Sunt necesare serii de dezbateri publice începând de la firul ierbii (sic!) adică de la producţia istoriografică deja existentă (p. 50). Cât priveşte dialogul interdisciplinar (p. 55), dezvoltarea capacităţii de integrare cât şi de dialog şi de comunicare a istoricilor în exteriorul disciplinei este crucială şi este condiţionată de “coerenţa interioară [care] este absolut necesară în demersul oricărui istoric” cât şi de “conştientizarea publicului-ţintă şi a caracteristicilor tipului de comunicare ales” (pp. 74-75).

O a doua serie de posibile remedii ale crizei în care se găseşte scrierea istoriei la noi vizează fixarea şi apărarea unor standarde comune de profesionalitate pentru istorici (p. 71) şi însuşirea “unui ‘grund’ de cunoştinţe de cultură generală despre trecutul omenirii, care să-i îngăduie o orientare rapidă în raport cu diferitele evenimente, fenomene şi procese istorice” (p. 72). Mai mult, “ ‘controlul de calitate’ al productelor istoriografice” trebuie menţinut cu ajutorul unui “comitet de disciplină care să fie capabil să judece cu discernământ diversele situaţii concrete şi să adopte măsuri care să consolideze coerenţa breslei istoricilor” (p. 99). Este importantă “instituirea şi respectarea unui set minimal de reguli deontologice în interiorul profesiei” pentru “sporirea coerenţei corpului profesional al istoricilor” (p. 90-01). Autorul prevede chiar controlul “accesului în rândurile practicanţilor meseriei de istoric” şi îngrădirea “inflaţiei posesorilor de diplome” (p. 93-94).

În ceea ce priveşte profesionalizarea disciplinei, este necesară “… contracararea veritabilei politici de autoreproducere a corpului didactic din aceste instituţii [pare a fi vorba de facultăţile nou înfiinţate n.n.], în care profesori mai mult sau mai puţin mediocri îşi selectează urmaşii la catedră ‘după chipul şi asemănarea lor,’ evitând cu grijă infuziile din afară şi concurenţele supărătoare” (p. 96). Însănătoşirea corpului profesional depinde, în opinia autorului, şi de diversificarea debuşeelor profesionale. Această diversificare impune pregătirea studenţilor prin însuşirea fie a unor “deprinderi cât mai strâns legate de meseria pe care urmează s-o exercite după absolvire,” fie a “unei pregătiri intelectuale ‘de fond’ … care să faciliteze adaptarea viitorulor istorici la un mediu social şi profesional în accelerată schimbare“ (p. 69) şi “găsirea unui echilibru optim între pregătirea ‘de fond’ şi cea aplicativă” (p. 71). Mai mult, “fundamentarea unui set de cunoştinţe ferme, care nu se pretează la ambiguităţi” (p. 79) şi “cultivarea laturilor tehnice ale demersului istoric” (p. 57) — “… valorificarea posibilităţilor pe care le deschide evoluţia tehnologiei informaţionale moderne” (p. 62) — se regăsesc adesea în această medicaţie aplicată disciplinei istoriei. O idee inedită este “diviziunea sistematică a muncii între specialişti în descifrarea izvoarelor (‘sursologi’ – sic!) şi istorici care îşi asumă analiza, interpretarea şi articularea în context a informaţiilor din izvoare (‘interpretatori’)” şi eventual “popularizatori” (p. 59).

Din aceste direcţii de îmbunătăţire a situaţiei cititorul poate completa diagnosticul, şi aşa grav, pus de Bogdan Murgescu prin câteva alte elemente. Astfel, istoricii au o foarte mică dorinţă de comunicare între ei sau de intrare în dialog cu specialişti din alte domenii, nu au standarde profesionale comune şi nici un fond de cultură generală şi au pierdut contactul cu publicul iar istoria, cum bine a spus Jörn Rüsen, a devenit o “poveste ilizibilă” sau, în cel mai bun caz, “rapoarte de specialitate concepute de specialişti pentru specialişti.” Recenziile lor sunt de cele mai multe ori prezentări politicoase ale apariţiei respectivelor cărţi, discursul istoric este adesea incoerent si bazat pe un şir nesfârşit de date înmagazinate într-o memorie de elefant (p. 72) şi nu există un set minimal de reguli deontologice relative la disciplina istoriei. Deşi nu au debuşee profesionale şi sunt destul de neştiutori în folosirea mijloacelor tehnice moderne, profesorii de istorie, în ciuda tututor acestor deficienţe, reuşesc să se reproducă cultural în dauna oricărei evoluţii semnificative a disciplinei.

Avem de-a face aici cu un diagnostic foarte meritat, deşi sever, al vieţii universitare româneşti a disciplinei istorie. El este sau vrea să fie în final o analiză optimistă a istoriografiei române care oferă remedii şi un program coerent de reformă. Să zăbovim puţin însă la elementele acestui diagnostiv cărora le lipseşte o anumită consistenţă contextuală.

*

*     *

Prima problemă identificată drept deosebit de importantă este aceea a lipsei oricărei dimensiuni critice a scrisului istoriei româneşti. Câteva nuanţe sunt necesare. În primul rând există o inflaţie de referiri la “critică”: ‘aparat critic,’ ‘critica isvoarelor’ sau ‘discuţie critică’ care evident nu au nici o legătură cu ideea de critică. Apoi există un anume tip de critică, care nici pe departe nu este politicoasă, dar care se referă adesea nu la conţinutul textului istoric ci la formele lui exterioare. Principala caracteristică a unei asemenea critici este faptul că ea nu apare între egali pe orizontală, ci pe verticală între poziţii de subordonare instituţională, de unde şi cruzimea şi chiar obrăznicia unor astfel de remarci care, deşi sunt o formă de critică, ţin de un alt registru şi anume acela al umilirii, jignirii şi compromiterii celui aflat într-o poziţie inferioară. Nu mai este necesar de argumentat că o astfel de critică nu are nimic de a face cu o viaţă intelectuală universitară normală.

Referitor la lipsa criticii, adică lipsa unei critici între colegi (a nu se înţelege colegială), între egali, cum bine remarcă Bogdan Murgescu, acestă critică lipseşte şi este considerată “un atac la persoană ceea ce viciază climatul din interiorul breslei” (p. 50). Trei motive par a fi cauza aceste preponderente atitudini necritice. În primul rând este vorba despre lipsa argumentelor istoriografice şi de aici lipsa criteriilor de evaluare a unui text istoriografic. Cel mai adesea un argumentaţia istoricilor ia forma unei înlănţuiri mai mult sau mai puţin cauzale de fapte, evenimente sau acţiuni ale unor personaje considerate importante pentru respectivul capitol istoric. Or, la acest nivel, orice critică poate fi foarte uşor înţeleasă ca o acuză cum că respectivul autor nu cunoaşte faptele, adică nu cunoaşte despre ce vorbeşte, ceea ce trebuie să recunoştem e ceva într-adevăr personal. Concret, scrisul istoric în România nu are o structură argumentativă, eseul argumentativ fiind practic necunoscut. Unul din simptomele acestei lipse de argumente este neputnţa majorităţii istoricilor de a produce un rezumat al lucrărilor lor. Neputinţa lor e adesea hilară pentru că trebuie să selecteze nu argumente, ci fapte însiruite mai mult sau mai puţin cauzal, dar atunci “argumentaţia” îşi pierde din “coerenţă.’ Arguementul ultim, un veritabil deus ex machina, este acela că realitatea este prea complexă pentru a fi rezumată în câteva cuvinte. Complex este cuvintul cheie care relevă insuficienţa argumentativă şi conceptuală a respectivului text/discurs.

Un al doilea motiv este lipsa conceptelor istoriografice. Textul istoriografic este în întregime deconceptualizat iar limbajul este comun. Nu este vorba aici de a acuza istoricii că nu folosesc un limbaj excesiv de conceptualizat, cum ar fi cel al unei ştiinţe exacte, ci de faptul că nu există nici măcar un lexic comun la care istoricii să facă apel cu precădere. Şcoala, universitatea etc. nu fac nimic în acest sens şi cel mai adesea consideră scrisul o însuşire naturală a elevilor şi studenţilor lor. În consecinţă scrisul şi interpretarea istoriei în România rămâne la nivelul unor metafore neelaborate, preluate de regulă din aer, din pneuma timpului.

Al treilea motiv este că sursele istorice sunt folosite ilustrativ şi nu argumentativ. Mai precis, după “selecţia” citatelor necesare acestea sunt organizate într-o anumită compunere în care ele joacă rolul argumentelor. Autorul nu face altceva decât să interiorizeze respectivul text fară nici un fel de distanţă critică. În acest sens Bogdan Murgescu este puţin ambiguu deaorece nu stabileşte net distincţia dintre ce înseamnă “şcoala critică” şi “critica textului” pentru istoria antică şi mediavală pe de o parte şi pentru istoria modernă şi contemporană pe de altă parte. Unde intervine distanţa critică dintre autor şi sursele lui, când autorul trebuie să dea credit surselor sale şi când nu, şi mai ales de ce, nu este de loc evident. Atlfel spus, nu există distincţia dintre surse primare şi surse secundare ci doar aceea brută dintre documente de arhivă, unele publicate în volume de culegeri de documente, memorii, şi celelalte surse intelectuale ale autorului. Fie că e vorba despre un articol de ziar sau un discurs parlamentar fie despre o lucrare recentă de istorie, nu e nici o diferenţă. Mai mult, referinţele la studiile recente despre acelaşi subiect lipsesc cel mai adesea cu desăvârşire, cel puţin ca referinţă critică la o anume interpretare. Nu pot fi mai potrivite altundeva decât aici observaţiile lui Bogdan Murgescu, şi anume:

Competenţele solicitate istoricului nu se limitează însă la acest prim nivel (al instrumentelor de lucru pentru (re)găsirea rapidă a informaţiei n.n.). Istoricul trebuie să ştie că toate informaţiile care i-au parvenit despre trecut reprezintă nu „faptele brute", ci constructe intelectuale care reflectă trecutul conform felului de a gândi şi intereselor celor care le-au alcătuit. De aceea, atât în raport cu informaţiile izvoarelor istorice propriu-zise, cât şi în raport cu lucrările altor istorici, istoricul trebuie să dispună de un spirit critic care să-i îngăduie să deceleze diferitele „straturi" ale informaţiilor respective. (p. 72-73)

Şi chiar şi atunci când un istoric se mulţumeşte să reconstituie faptele cât se poate de singulare ale unui om politic, el tot foloseşte unele presupoziţii nu neapărat explicite despre psihologia oamenilor politici sau despre regulile de funcţionare a organizaţiilor politice. Rămâne de văzut însă care este calitatea acestor presupoziţii, concepte sau modele întrebuinţate - conştient sau nu - de către istorici. În ceea ce ne priveşte, credem că această calitate este de regulă mai mică atunci când conceptele şi presupoziţiile generale sunt preluate la nivelul elementar al culturii comune, fară să se mai reflecteze asupra validităţii şi/sau adecvării lor. (p. 53)

Nu este vorba aici nici un de “stoc cunoştinţe de bază” şi nici de “critica izvoarelor” în sensul stabilirii autenticităţii unui anume document. Cine citeşte memoriile lui Nicolae Iorga sau romanele lui Zaharia Stancu ştie foarte bine ce citeşte. Spiritul critic sau distanţa critică faţă de text este însă obligatorie pentru orice istoric.

*

*     *

O altă problemă care este foarte vizibilă în textele de istorie modernă a României este aceea că ea este eminamente politică, faptică (faptologie) şi românocentristă. Cu alte cuvinte, istoria românilor, cel puţin aceea care e considerată istorie-istorie şi nu oarece studii aflate în periferia instituţională a discipline,  este cu precădere una politică, bazată pe faptele cronologice şi referitoare doar la români. Mai mult, lipseşte istoria economică şi istoria culturală, pentru a nu folosi decât nişte temeni generali. Dimensiunea comparativă cu alte situaţii similare din regiune sau din altă parte, interesul pentru diferenţe, fie ele etnice, fie confesionale, fie de altă natură, sensibilitatea pentru viaţa locală şi evoluţii regionale sau lipsesc sau sunt radical marginalizate, considerate prea parohiale faţă de integritatea Istoriei românilor în general.

Termenul integritate nu este întâmplător ci indică o continuitate substanţială cu mentalitatea interbelică şi cu ideologia naţionalistă a acelui timp. Scandalul încercării de reabilitare a lui Antonescu, în care Gh. Buzatu este printre personajele principale, este doar partea cea mai vizibilă a unei afinităţi politice arareori declarate. Faptul că personajele populist naţionaliste interbelice sunt citate extensiv şi cel mai adesea favorabil în detrimentul celorlalte nu este tocmai întâmplător. Personajele “preferate” ale istoriei românilor rămân tocmai cele care se află în genealogia ideii de naţionalism integrant, a ideologiei naţionale şi a proiectului totalitar de stat-naţional. Semnificativă este lipsa preocupărilor de istorie culturală, de istoria ideilor, istoria mentalităţilor, istoria ideologiilor, etc. Mulţi clasici ai literaturii române au avut o foarte intensă activitate politică şi cel mai adesea aceste două aspecte nu se întâlnesc niciodată împreună într-un acelaşi studiu. Mai mult, pare a fi un consens general ca operele literare să cadă în sarcina criticii literare în vreme ce acelea politice în cea a istoriei.

Cum bine spunea prof. Sorin Antohi, “în România s-a petrecut un foarte trist divorţ între istorie şi cultură; istoricii nu mai sunt oameni de cultură.” Poate că aceasta era şi idea lui Bogdan Murgescu atunci când declară că “fiecare istoric ar trebui să posede un ‘grund’ de cunoştinţe de cultură generală despre trecutul omenirii” (p. 72). Ce ar mai fi de spus după o asemenea afirmaţie?… Perspectivele sunt sumbre din acest punct de vedere şi sunt acceptate ca atare chiar şi de Bogdan Murgescu, deşi acesta pare a fi cu precădere optimist. Concluzia lui, ca şi a mea, este că “în România condiţiile nu sunt încă coapte pentru o reaşezare substanţială a conştiinţei istorice.” (p. 113)

Ianuarie 2001