Site designed and created by Razvan Paraianu. © Created in January 2001, Last revised: June 05, 2001

Ioan Slavici

Semitismul (1908)
[The Semitism]

SOURCE OF THE TEST

“Semitismul (I),” Tribuna, XII (1908), Nr. 131 (14/27 Iunie), pp. 1-2.

“Semitismul (II),” Tribuna, XII (1908), Nr. 132 (15/28 Iunie), pp. 1-2.

“Semitismul (III),” Tribuna, XII (1908), Nr. 133 (17/30 Iunie), p. 1.

“Semitismul (IV),” Tribuna, XII (1908), Nr. 133 (18 Iunie/ 1 Iulie), pp. 1-2.

“Semitismul (V),” Tribuna, XII (1908), Nr. 133 (19 Iunie/ 2 Iulie), pp. 1-2.

NOTES

Semitismul I.
 

Pela mijlocul secolului al optălea înainte de Christos, când s'a intemeiat Roma, în partea apuseană a lumii vechi stăpânitori ai popoarelor şi purtători ai culturii erau semiţii. Mezopotamia şi Iranul se aflau sub stăpânirea asirienilor, dela care pomeşte gândul stăpânirii universale şi care în timpul primilor regi ai Romei cuceresc Siria şi în urmă şi Egipetul. Tot atunci fenicienii exploatează ca neguţători toate ţerile de dimprejurul Mării Mediterane prin numeroasele colonii, pe care le au pe toate coastele şi prin toate insulele, şi se încheagă puterea Cartaginei, care încurând străbate în oceanul Atlantic.
Aceste sunt lucruri, pe carele învaţă şi trebue să le ştie toţi copiii de prin primele clase alc şcolilor secundare.
Ştim apoi, că atât asirienii, cât şi fenicienii erau oameni sensuali şi lacomi, nesăţioşi în ceeace priveşte mulţumirea trebuinţelor trupeşti, cu gândul îndreptat mereu spre cele materiale. Până chiar şi cultul lor religios pornia din sensualitate, şi multe din sărbătorile lor erau adevărate orgii.
E învederat dar, că prin semiţi viaţa economică a ajuns încetul cu încetul la mare desvoltare, şi sunt fabuloase bogăţiile adunate în centrele de viaţă ale semiţilor prin comerciu, prin industrie şi prin exploatarea neomenoasă a stăpânitorilor. Sardanapal al asirienilor a rămas în vecii vecilor neîntrecut în ceeace priveşte comorile ce-a adunat, lucsul ce desfăşura şi desfrâul, în care-şi petrecea viaţa.
Pornirea spre viaţă fără de frâu, spre îngrămădire de bogăţii, fără de care ea nu e cu putinţă, şi spre exploatarea nemiloasă, prin care bogaţiile se adună, e omenească şi o găsim în toate societăţile. Pecând însă la popoarele de viţă ariană ea e combătută ca slăbiciune şi isvor de nenorociri, semiţii o iau drept un fel de virtute şi condiţiune neapărată a desvoltării.
E mai presus de toată îndoiala, că cu cât mai multe şi mai mari sunt trebuinşele, cu atât mai vârtos îşi încordează oamenii puterile, ca să creeze mijloacele pentru satisfacerea lor, şi că acela, care consumă mult, împinge societatea spre o lucrare stăruitoare. Nici prin lucrarea aceasta însă nici prin satisfacerea trebuinţelor sale omul nu se fericeşte, ci se consumă în sbuciumare necurmată, şi de aceea în lumea ariană singură stăpânirea de sine e socotită drept virtute şi oamenii sunt stăpâniţi de gândul, că cu cât trebuinţele îţi sunt mai puţine şi mai mici, cu atât eşti mai ferit de nevoi, deci şi mai capabil de fericire.
Spiritul semitic a pătruns încetul cu încetul la toate popoarele, care au primit cultura dela asrieni ori dela fenicieni, şi în secolul al şaselea înainte de Htistos, când elinii poenesc în Atena şi în colonii spre desvoltare, întreaga lume apuseană erà semitisată. Asia-mică e înţesată de semiţi şi admiră pe Croesus, ale cărui comori sunt admirate de toţi — afară de Solon, care nu-l pune pe îngrămăditorul lor în rândul oamenilor fericiţi. Egiptenii sunt puşi în rândul semi-semiţilor. Elinii sunt amestecaţi cu fenicieni, al căror tip şi ale căror apucături se păstrează în poporul grecesc până în ziua de azi. Până chiar şi romanii sunt atinşi de semitism, căci etruscii după părerea celor mai mulţi erau de origine semitică.
Tot atunci se porneşte însă şi reacţiunea contrasemitismului.
Stăpâniţi de simţemântul covârşrii intereselor individuale, semiţii nu erau în stare să întemeieze societăţi dăinuitoare, şi lumea semitică trebuià neapărat să meargă în desvoltarea ei prin ruină morală şi materială spre descompunere în indivizi. Ceeace ştim despre Sodoma şi Gomora ori despre Sibaris se poate spune cam despre toate centrele de viaţă ale semiţilor, şi sfăşierile interne, pe care le ştim în viaţa evreilor, sunt nota caracteristică a tuturor societăţilor semitice. Dacă în mica Fenicie erau şase state, nu puteà să fie cohesiune în marea împărăţie asiriană, care se întinideà din Iran până în pustiurile Saharei. Ridicându se dar împotriva stăpânirii asiriene, mezii găsesc un razim puternic chiar în lumea semitică, şi la sfârşitul secolului al şaptelea ei dărimă şi pustiesc în unire cu babilonenii Niniva şi pun capăt stăpânirii asisiene.
Cu aceasta se începe lupta cea mare, pe care lumea ariană o poartă împotriva semitisinului şi care se urmează şi astăzi.
Stăpânirea babiloniană, care ia locul celei asiriene, fiind şi ea semitică, nu poate să fie dănuitoare, şi e desfiinţată de Cir, care întemeiază prima stăpânire universală ariană, o împărăţie ce să întinde în cele din urmă din Asia centrală până în Sahara şi din pustiurile Arabiei până la Dunăre.
Rostul organic al acestei stăpâniri e înnăbuşirea spiritului semitic, care duce la lupte necurmate şi prin desfrâu la ruină, şi propagarea celui arian, pe care-l lămureşte la perşi Zoroastru, la inzi Buddha, iar la elini Socrat.
Stăpânitorii însă încurând se semitisează şi ei, şi încă în timpul lui Xerxe, nepotul lui Cir, satrapii persieni sunt în ceeace priveşte exploatarea nemiloasă, luxul şi viaţa fără de frâu de o potrivă cu mai marii Asiriei ori ai Babiloniei. Împărăţia persană e deci şi ea mereu sbuciumată şi se susţine numai pentrucă nu e cine s'o desfiinţeze. Elinii se semitisează şi ei, şi în timpul lui Pericle alăturea cu admirabila desvoltare a artei se desfăşură cea mai destrăbălată viaţă, care trebuià neapărat să ducă la răsboiul peloponesiac, în care spartanii cu moravuri aspre frâng în cele din urmă puterea Atenienilor corupţi.
În timpul răsboiului peloponesiac se ticăloşesc însă şi spartanii, cari numai prin cele mai mişeleşti apucături şi numai unindu-se cu Cir cel tinăr ajung învingători.
La începutul răsboiului peloponesiac, izbucneşte în Atena ciuma, de care a perit şi Pericle, şi o spaimă fără de margini îi cuprinde pe atenienii însetaţi de plăcerile vieţuirii.
După felul de a vedeà al arienilor moartea e trecere spre o existenţă mai ferită de sbuciumări, şi socotindu-se în ajunul morţii, arienii să pregătesc desfăcându se de cele trupeşti pentru această mai binecuvântată existenţă ca Socrat, care, osândit la moarte, aşteptà în linişte şi stând de vorbă cu iubiţii săi clipa, în care aveà să beie păharul de otravă. Atenienii, desbrăcaţi de firea ariană, s'au aruncat cu ochii inchişi în cel mai desgustător desfrâu: aşa ţineau ei să se bucure de puţina viaţă ce le mai rămăneà, căci în gândul lor omul SE naşte, ca să aibă parte din plăcerile vieţuiri şi ei făceau din convingerea ceeace alţii fac din slăbiciune.
Pretutindeni bogăţiile îngrămădite împing spre desfrâu şi spre miserie: ei îngrămădeau bogăţiile în concurenţă cu fenicienii anume ca să se poată da desfrîului şi minţiau, înşelau ori despoiau — nu de nevoie, ci din convingerea, că numai aşa se pot agonisi mijloacele pentru satisfacerea nesecatelor trebuinţe omeneşti. Zadarnice erau dar silinţele celor încă nestricaţi, ca să-i închege într'un stat destul de puternic spre a pune capăt stăpânirii persane, căd bogăţiile, pe care le adunaseră prin muncă întinsă, nu le dedeau putere, ci i istoviau şi oraşele lor erau ca cele feniciene, cuibare de stricăciune. Lipsiţi prin nesiţiu de simţemântul comun, ei se sfâşiau între dânşii, şi alăturea cu luptele purtate cu bărbăţie în câmp deschis se desfăşurau altele, pe care societăţile lor secrete, aşa numitele Heberii, le purtau prin ascuns, iar în vălmăşeala acestor lupte soţul era trădat de soţie, părintele de fii, fratele de frate, se iertau toate mişeliile, dacă duceau la biruinţă.
În faţa acestei destrămări speiale era organică ieşirea la iveală a macedonenilor neatinşi încă de spiritul semitic, cari, deşi puţini, erau tari prin simţemântul lor comun.
Menirea providenţială a lui Alesandru Machedon era să se facă stăpân pe lumea cultă de atunci, ca să propage într'ânsa spiritul arian, în care fusese crescut de Aristotel, ucenicul lui Platon. El e, ca Socrat, unul dintre cei ce au pregătit lumea pentru venirea Mântuitorului nostru, şi cele mai caracteristici fapte ale lui sunt dărămarea Tirului şi a oraşului Persepolis, cuibare, ca odinioară Niniva, ale stricăciunii, şi risipirea comoriior îngrămădite de regii persani — înzestrând zece mii de fete măritate în ziua nunţii lui cu oşteni de ai săi.
Azi, după două mii, două sute şi aproape 50 de ani, când omenirea iar SE plânge, că prea s'au îngrămădit bogăţiile în mânile câtorva, înţelegem cu toţii gândul, cu care le-a risipit Alesandru Machedon pe cele îngrămădite în timpul lui, ca să întemeeze buna stare familiară.
 

Semitismul II
 
În timpul lui Alexandru Machedon Romaera un orăşel cu câteva sate împrejurul lui, dar tot destul de putenic pentruca să-i caute alianţa Alexandru din Epir, pe care grecii din Italia îl chemaseră într'ajutor, iar ceeace făcea puterea Romei era virtutea romanilor.
Plugari lipsiţi de cultură întelectuală, romanii erau în timpul acela ajunşi la o stare de înaltă cultură morală, stăpâni fiecare pe sine însuşi, neşovăitori în împlinirea datoriilor, buni soţi, buni părinţi; buni tovarăşi, deci şi buni cetăţeni şi aspri nu numai faţă cu alţii, ci totodată şi fiecare faţă cu sine în suşi. Ceeace ia făcut stăpâni ai lumei n'a fost mult admirata lor vigoare trupească, ci această superioritate morală, din care rezultă simţemântul lor comun.
Privind lucrurile din punctul de vedere semitic, ne am deprins a-i socoti pe romani popor de cuceritori. Adevărul e, că ei au fost un fel de poliţie a lumii, în care au trăit, şi răsboaiele şi le-au purtat numai ca să apere ori să ocrotească pe cei năpăstuiţi asigurând pacea şi buna rânduială. Idealul romanilor, pe care Virgiliu îl precisează atât de bine în Eneida, e »pax romana«, şi de aceea singura ştiinţă, pe care au cultivat-o cu o stăruinţă, este jurisprudenţa, în care au şi rămas neîntrecuţi.
Ei s'au răsboit cu semniţii pentrucă aceştia nelinişteau pe vecinii lor şi ai Romei şi erau de rea credinţă. Cu tarentinii, cu grecii din Italia, în genere şi cu Pirhu, care le venise într'ajutor, s'au răsboit fiindcă aceştia erau corupţi, hrăpitori şi insolenţi. Cu cartaginenii s'au răsboit fiindcă au fost provocaţi şi în urmă ameninţaţi. Niciodată ei n'au pornit din propriul lor îndemn, nici n'au provocat vre un răsboiu, şi niciodată n'au supus pe cei învinşi.
Pe veciniilor şi i-au făcut amici şi în urmă soţi şi încurând după moartea lui Alexandru Machedon atât latinii, sabinii şi etruscii, cât şi grecii din Italia le erau soţi.
Puţin în urmă au prefăcut în provincie Sicilia, asupra căreia se certau grecii şi cartaginenii, Gallia cisalpină, de unde era ameninţată Roma şi Spania, pe care au scăpat o de sub stăpânirea cartaginenilor.
Provinciile nici acum, nici mai târziu nu erau ţări supuse, ci întrate sub purtarea de grijă a senatului. Roma nici o dată n'a fost exploatoare, şi în timpul guvernarii unor proconsuli ca Semproniu Grachu ori gioerele său Scipio Africanul (Emilian), cari au fost mulţi, provincialii erau fericiţi.
Viind însă, ca stăpâni, în atingere cu cartaginenii, cu elinii şi cu alte popoare se mitisate, romanii primesc încetul cu încetul cultura semitisată, iau apucături semitice, pornesc spre desfrâu şi, având trebuinţe nesecate, ajung în cele din urmă să fie exploalatori. Ceeace n'a făcut dar nici o dată Roma, au făcut după nimicirea Cartaginei romani desbrăcaţi de firea romană.
Aceasta-l facea pe Marcu Porciu Caton Cenaoriul să stăruie cu îndărătnicie pentru dărâmarea Cartaginei, de unde se revărsa spiritul semitic şi spre Roma. Gîndul lui era, că nu e cu putinţă pacinica vieţuire împreună câtă vreme există Cartaginea, şi tot el a şters din listele senatului pe Scipionii, care primiseră dimpreună cu cultura elină şi apucăturile semitice şi propagau la Roma pornirea spre lucs, spre desfrâu şi spre nesaţiu.
Prin dărâmarea Cartaginei romanii pun capăt celei din urmă rămăşiţe de stăpânire semitică, dar nu şi covârşirii spiritului semitic, care se întinde în societatea romană şi străbate din ce în ce mai adânc în toate straturile ei.
Luptele agrare, răsboiul cu soţii şi crâncenile răsboaie civile, care au sbuciumat lumea romană timp de o sută de ani, nu ar fi fost cu putinţă, dacă o însemnată parte din romani n'ar fi fost chinuită de trebuinţe mari şi împinse spre nesaţiu. Catilina, omul fără de ruşine şi fără de frică, e tipul arianului semitizat, care săvârşeşte din convingere cele mai mişeleşli fapte şi e mândru de mişelia sa, pe care o ia drept lucru firesc.
Nici odată însă lumea elină-romană nu a fost stăpânită de spiritul semitic, care era combătut de cele mai luminate capete pretutindeni, unde au străbătut elinii ori romanii. Înrîurirea lui Socrat, alui Platon şi alui Aristotel nu incetează nici în cele mai turburate timpuri, şi îndeosebi romanii înclină chiar şi în mijlocul decadenţei morale spre stoicismul, care e în cel mai propriu înţeles o pregătire pentru vieţuirea creştinească.
Cea mai strălucită ivire în viaţa poporului roman, Iuliu Caesar, nu e ascet, dar combate prin legile croite de dânsul atât luxul, cât şi desfrâul, încuragiază întemeerca bunei stări familiare şi asigurează pe timp de peste două sute de ani pacea în ţările ajunse sub stăpânirea romană.
Suntem azi deprinşi a ne gândi, când e vorba de semitism, la evrei şi numai la dânşii, deşi ştim prea bine, că evreii sunt numai o mică şi neînsemnată parte din lumea semitică, pe care în timp de cinci sute de ani, dela Cir până la Iuliu Caesar, popoarele de viţă ariană au frânt-o şi au sfărâmat-o. Nici nu e apoi vorba de semiţi, ci de spiritul propagat de dânşii.
Oamenii toţi sunt porniţi spre desfrâu fiindcă trebiuinţele trupeşti ale omului sunt nesecate. De aceea popoarele barbare, lipsite fiind de cultură morală, foarte uşor cad în desfrâu fiindcă nu-şi dau seamă, că trebuie să se stăpânescă, ori n'au cuvenita tărie sufletească spre a se stăpâni.
Ajuns însă la un stadiu de desvoltare mai înaintată, omul trăieşte mai mult cu sufletul decât cu trupul, îşi dă silinţa să şi stăpânească pornirile trupeşti, se simte umilit când nu le poate stăpâni şi se ruşinează săvârşind fapta socotită rea, prin ascuns.
Semiţii resping acest fel de a vedea. În gândul lor omul trăieşte ca să şi satisfacă trebuinţele trupeşti şi are nu numai dreptul, ci chiar şi datoria de a le satisface. Are dar şi datoria de a agonisi cu orice preţ mijloacele pentru satisfacerea lor, şi vrednic e pentru dânşii — nu cel ce ştie să se stăpânească şi să se mulţumească cu puţin, ci cel ce ştie să adune bogăţii spre a-şi putea petrece viaţa în belşug.
Acest spirit semitic se menţîne şi în împărăţia romană şi el e ceeace a sleit puterile romaniior. El era însă combătut, şi e destul să ţinem seamă, Vespasian şi Titu, Traian şi Hadrian, Antoniu Piul şi Marcu Aureliu Filosoful erau stoici, pentrucă să ştim, că la romani desfrîul erá ruşinos, iar nu obraznic ca la Cartagenea, la Sibariş, la Tir ori la Niniva. Oamenii ca Comod ori ca Heliogabal, noul Sardanapal, vor fi fost ei număroşi, dar erau dispreţuiţi şi nu puteau să aibă înrâurire asupra societăţii.
Numai aşa a şi fost cu putinţă străbaterea creştinismului pornit din Nazaretul »popoarelor«. Nici evreii, nici alţi semiţi adevăraţi nu puteau să înţeleagă şi să primească învăţăturile Mântuitorului nostru, cari erau contra firii şi contra tradiţiunilor lor. Dacă e însă adevărat, că Hristos nu din ură ci din iubire a lucrat, nu e mai puţin adevărat, că ori şi ce propagandă antisemită din adevărată iubire de oameni porneşte. Iubindu-i cu adevărat pe oameni, trebuie neapărat să stăruim, ca ei să se lapede de apucăturile semitice, prin care atâţia oameni s'au nenorocit şi atâtea societăţi s'au destrămat.
 

Semitismul  III.

Se vor împlini încurând două mii de ani dela naşterea lui Hristos, creştinismul însă nici până în ziua de azi n'a străbătut în toată corăţenia lui. Lumea elină romană l-a primit, ce-i drept, dar numai păstrând multe din tradiţiunile ei păgâneşti, iar popoarele barbare, stăpânite fiind de patimi vii, nu erau în stare să se supună toare asprelor regule de vieţuire ale creştinismului şi au perit încetul cu încetul mistuindu-se înse-le pe sine lăsând în urma lor numai reamintiri de vieţuire barbară. E şi azi mult păgânism şi multă barbarie în lumea noastră creştină.
Pe la mijtocul secolului VII iar, când în arabi se ridică iar semiţii, ca să realizeze idea stăpânirii universale în o nouă formă, lumea creştină e slabă şi în timp scurt, ca prin minune, se înfiinţează marele califat, care întrece în întindere toate împăraţiile de mai nainte.
Nu e încă dăinuitoare nici această nouă stăpânire semitică, şi peste vre-o sută cincizeci de ani se slăbeşte prin desfrău, prin istovirea susţiitorilor ei şi prin desbinări. Înriurirea ei culturală hotăreşte însă mersul desvoltării omeneşti pentru un lung şir de veacuri înainte.
Semiţi, arabii sunt oameni cu gândul îndreptat spre cele materiale. În timpul stăpânirii lor dar viaţa economică a ajuns în toate ramurile ei la înaltă desvoltare şi ştiinţele aşa numite exacte au pornit şi ele spre o desvoltare până atunci ne mai pomenită.
Aceata e marele folos, pe care l-a tras omenirea din stăpânirea altfel scurtă a arabitor. Inzii şi perşii şi eelinii ni-au îndreptat prin filozofie, prin poezie şi prin artă în genere spre înălţarea sufletească pentruca prin o vieţuire contemplativă să se fericească fiecare însuşi prin sine. Romanii ni-au desvoltat simţemântul de dreptate pentruca, ţiind seamă de principiul »Honeste vivere, suum cuique tribuere et neminem laedere«, să nu ne jignim unii pe alţii: Arabii ne-au îndrumat spre scrutarea firii lucrurilor ce ne încunjură pentruca să ne putem face stăpâni pe natură.
Ştiinţa noastră e pornită dar din îndemn semitic şi privind lucrurile din punctul de vedere al desvoltării intelectuale, se poate zice, că lumea modernă e semitisată.
Ar fi însă o mare greşeală, dac'am zice, că e semitică ştiinţa noastră. Adevărul e, din contra, că semiţii nici odată n'ar fi putut să atingă gradul de desvoltare ştienţifică, la care am ajuns noi.
Progresul, în genere, e cu putinţă numai într'o societate cu rânduială bine aşezată şi dăinuitoare, iar istoria celor din urmă câte-va mii de ani e dovadă, că semiţii nu sunt în stare să întemeeze asemenea societăţi. Ceeace a făcut cu putinţă desvoltarea ştienţifică a fost simţământul nostru comun, abnegaţiunea noastră, pornirea noastră spre înălţarea sufletească şi iubirea de oameni, spre care ne-a îndrumat creştinismul.
Scrutările arabilor erau îndreptate spre foloase practice, iar ale noartre sunt pornite din iubire de adevăr. Arabii erau alchimişti, care căutau meşteşugul de a face aur din materii fără de preţ: noi suntem chimişti, care caută mulţumirea de a se fi încredinţat despre adevăr în ceeace priveşte firea materiei.
Oameni cu privirea îndreptată spre cele apropiate, semiţii n'au putut şi nici că puteau să ajungă unde am ajuns noi, care, cu ochii îndreptaţi spre înfinit, ne înâlăm şi ne adâncim, ne perdem pe noi înşine în scrutările noastre şi avem cultul ştiinţei. Marii noştri scrutători toţi au fost oameni cu desăvârşire desinteresaţi, care s'au jertfit pe sine înşişi pentru ştiinţă, au urmărit numai binele obştesc, iar pentru sine au râvnit numai la mulţumirea de a se fi dumirit. Astfcl nici nu ar fi fost cu putinţă progresele, pe care le-am făcut.
Chinejii au născocit iarba de foc pentru distracţiunea lor; Arabii s'au folosit de ea, ca să şi făurească arme; noi perfecţionăm armele, ca prin ele să asigurăm pacea: aşa e în toate, şi, dacă ştiinţa noastră nu e nici ariană, nici semitică, ci omenească e semitic felul utilisării practice a resultatelor dobândite de ştiinţă.
Noi arienii avem în vedere totdeauna binele obştesc, şi scrutătorii, dacă s'au gândit la vre-ua folos practic în lucrarea lor, acesta era al tuturora. Semiţii au în vedere fiecare binele său îndeosebi şi profită de rezultatele ştiinţei, ca să exploateze pe cei neştiutori, lipsiţi de destoinicie ori nevoieşi.
Acest abus de ştiinţă e semitic.
Sunt uimitoare progresele realisate în timpul celui din urmă secol în ceeace priveşte tehnica lucrării omeneşti, şi ar fi lucru firesc, ca în urma acestor progrese vieţuirea să fie pentru toţi mai uşoară. Ea e, din contra, mai grea decât în trecut şi mai nesuferită, şi nici odată, poate, n'a fost în lume atâta miserie ca azi când cei ştiutori şi destoinici abusează de ştiinţă şi de destoiniciile lor, ca să-şi stoarcă din munca altora mijloace pentru o vieţuire petrecută în belşug.
Mii de oameni muncesc din greu şi se istovesc în lipsă de hrană pentruca alţi câţiva, care nu muncesc, să poată trăi în belsug ori poate chiar în desfrâu. Copii şi femei lehuze pier în lipsă de purtare de grijă, în vreme ce cai de lux, câni şi pisici se îngraşe consumând pe ales hrană omenească. Oameni destoinici, vrednici şi cum se cade se sbat în luptă cu mari nevoi în vreme ce femei stricate şi slugi nemernici se îmbuibă la răsfăţare. Aşa a fost aceasta nu numai la Niniva şi la Babilon, la Tir şi la Cartaginea, la Atena şi la Roma, la Damasc, la Cordova şi la Bagdad, ci şi la curţile multor mai mari feudali: pornirea spre desfrâu şi spre asuprire e omenească în înţelesul cel rău al cuvântului, e strâns legată de firca trupească a omului şi trebue neapărat să iasă la iveală în ceice nu ţin s'o stăpânească. Lucrul acesta e omenesc: semitică e însă convingerea morală că aşa e fireşte, aşa e bine, că nici nu poate să fie altfel, că e prost cel ce nu profită şi de propiile sale destoinicii, şi de împrejurări, şi de nevoile altora, ca să-şi agonisească mijloacele pentru o viaţă petrecută în belşug. A păcătui e lucru omenesc orişicât de greu ar fi păcatul: semitic e a păcătui cu obrăznicia celuice săvârşeşte fapta rea fălindu-se cu ea.
Acest semitism s'a întins şi se întinde mereu în societatea noastră modernă, în cât suntem adese ori ispitiţi a zice, c'a ajuns într'însa la stăpânire covârşitoare. Dacă ne dăm înse bine seamă, ne încredinţăm, că până chiar şi între cei-ce exploatează, ca să poată trăi în îmbuibare, sunt puţini cei ce o fac aceasta cu neruşinare semitică: cei mai mulţi sunt răpuşi de slăbiciunile lor şi o fac mai cu perdea. Nu e societatea noastră atât de stricată, cum adese-ori ni se pare tocmai pentru-că privirile ne sunt îndreptate asupra puţiniior, care nu se sfiesc a se pune în conflict cu sâmţământul comun.
Noi însă, cari urmărim desfăşurarea vieţii noastre comune de câti-va zeci de ani, suntem cuprinşi de simţemântul, că puţinii se sporesc şi; sporindu-se, se fac din ce în ce mai neruşinaţi, căci repulsiunea, pe care o produc în societate, e din ce în ce mai slabă.
Ţinem încă la moravurile părinţilor noştri şi punem în rândul celor cum se cade numai pe oamenii, care nu se abat de la ele, dar le dăm din ce în ce mai puţină sancţiune.
A fi cum se cade ni-se pare ceva comun, dacă nu chiar o prostie, şi privirile noastre se îndreptează cu un fel de uimire sfiicioasă asupra celor ce se deosebesc prin felul lor de a vieţui şi au îndrăzneala de a săvârşi fără de perdea fapte, pe care părinţii nostri nu le iertau, eară noi nu le aprobăm. Aceştia sunt interesanţi, adese ori chiar admiraţi pentru dibăcia lor, şi nu rar se întâmplă să facem haz când omul cum se cade e stropit cu noroiu de mişelul îmbogăţit prin exploatare nemiloasă ori prin apucături josnice.
Această îngăduinţa faţă cu cei ce-şi bat joc de bunele noastre moravuri nu e semitică, dar e trecere spre semitismul practic.
 

Semitismul IV.

Propagatorii spiritului semitic sunt în SOcietatea noastră fără îndoială mai ales evreii risipiţi printre noi, şi de aceea oamenii pripiţi în judecată iau firească reacţiune contra semitismului drept o luptă pornită fie din ură de rasă, fie din fanatism religios contra evreilor.
Nici nu se poate tăgădui, că în orişicare societate cu rânduială morala bine aşezată evreii sunt primiţi cu repulsiune şi isolaţi cu atât mai vârtos, cu cât se isolează şi ei înşi-şi. Lupta nu e în adevăr pornită contra evreilor, ci contra propagandei făcute de dânşii.
Judecând lucrurile din punctul de vedere al moravurilor noastre tradiţionale, una din cele mai de căpetenie datorii ale omului e să muncească, să alerge şi să ostănească spre a-şi agoonisi mijloacele pentru asigurarea bunului său traiu, şi omul, care-şi face datoria aceasta, e stimat şi iubit de semenii săi, muiţumit cu sine însu-şi şi ferit de nevoi.
Nu mai puţin e dator omul a-şi pune frâu, ca să păstreze ceeace a agonisit, şi încă mai stimat şi mai iubit de alţii, mai mulţumit cu sine însu-şi şi mai ferit de nevoi e celce stăpânîndu-se pe sine adună averi mari ori sporeşte avuţia moştenită. Leneşul, neajutoratul ori risipitorul totdeauna au fost dispeţuiţi în societatea noastră, iar bogăţia adunată prin muncă şi prin cumpătare a fost totdeauna şi e şi azi socotită drept cel mai învederat semn de vrednicie. Gândul de a face peste putinţă îngrămădirea bogăţiilor ori de a împune risipirea lor nu e potrivit cu firea noastră, care l preţuim pe om nu numai după ceeace el e însuşi prin sine, ci totodată şi după ceeace are şi după ceeace le pare semenilor săi.
Doritori cu toţii de-a fi mult preţuiţi, nu e nevoe să mai fim şi jidoviţi ori porniţi spre desfrâu pentruca să râvnim la avere cu orice preţ şi să minţim, să ne făţărim, şi înşelăm, să ne înjosim, să furăm, să siluim, SĂ ne folosim de nevoile ori să abuzăm de slăbiciunile altora spre a ne agonisi atât de mult preţuita avuţie. Poate orişicare dintre noi să cadă în asemenea păcate, şi mulţi şi cad în adevăr, cad însă dându-şi seamă, că au păcătuit, ascunzându se cuprinşi de ruşine şi câindu-se de faptele lor. Jidovul ori jidovilul le face aceste fără ca să se ruşineze, cu un fel de fală, ca ceva firesc, drept dovezi de destoinicie, ispitând şi pe alţii să le facă şi luând în bătaie de joc ori urgisînd pe ceice nu le fac.
Lupta e pornită de semiţi şi de semitizaţi pentru înlăturarea bunelor moravuri. Nu e tradiţiune ori regulă de viaţă, nici preocupare religioasă ori naţională, care nu e luată în bătaie de joc, ei terfelesc tot ceeace nouă ne e sfânt, şi e destul să stăruim asupra obiceiurilor moştenite dela părinţii noştri pentruca să fim urgisiţi de dânşii şi prigoniţi făra de cruţare. Puşi astfel în stare de legitimă apărare suntem nevoiţi a ne folosi de toate armele, ca să conservăm fiinţa morală a societăţii, şi, dacă mai e destulă putere de viaţă în societatea noastră, vom ajunge în cele din urmă să i izolăm pe evrei şi să punem capăt propagandei semitice.
Aceasta e adevărata fiinţă a antisemitismului modern: pornit din simţemântul de conservare morală, el e prin chiar firea lui intransigent, dar duşmănos nu poate să fie.
Cu totul alta e lupta pornită de cei despoiaţi împotriva despuietorilor.
Evreii şi cei asimilaţi de dânşii au adunat prin lipsă de scrupule şi prin apucături mişeleşti bogăţii mari, de care se folosesc spre a trăi în desfrâu în vreme ce mulţimea cea mare a muncitorilor se sbate în mizerie materială şi morală. E firească ura, pe care au stârnit-o în inimile acestora, şi această ură uşor ajunge să se reverse asupra tuturor celorce au bogăţii moştenite ori agonisite şi poate să ducă în cele din urmă la o groaznică vărsare de sânge. Nu are insă a face antisemitismul cu ura aceasta, căci el urmăreşte tocmai înlăturarea izbucnirilor pătimaşe.
Tot astfel în urma, lipsei de cruţare a stăpânitorilor feudali s'a adunat multă ură în inimi şi ura aceasta a isbucnit în sângeroasele revoluţiuni, cari au schimbat faţa societăţii noastre: numai oameni lipsiţi de judecată ar putea să învinovaţească pentru vărsările de sânge pe humaniştii din secolul XVIII, cari şi-au propagat vederile liberale tocmai pentrucă prevedeau igbucnirile pătimaşe şi voiau le le înlăture.
Pornind din iubire de oameni, antisemiţii le zic în fiecare zi evreilor şi celor momiţi de dânşii: Puneţi-vă frâu, fiţi cumpătaţi, nu vă obrăzniciţi şi daţi-vă silinţa de a aliná suferinţele celor îndârjiţi, căci astfel vai de noi de toţi!
Tocmai de aceea mişcarea antisemită e îndreptată mai ales contra celor ce fac propagandă semitică. Evreul, care făcând speculă mizerabilă, îngrămădeşte bogăţii mari şi aruncă mii şi mii de oameni în mizerie, nu e pentru societate atât de primejdios ca acela, care luând parte la viaţa morală şi intelectuală a noastră, strică minţile şi otrăveşte inimile. Starea de destrăbălare morală la care am ajuns, e rezultatul înrîuririi directe ori indirecte a unor asemenea evrei, şi e pentru ori şi care popor chestiune de conservare naţională să alunge dela sine pe evreii ce vor să ieie ca ziarişti, ca scriitori, ca oameni de ştiinţă, ca compozitori muzicali ori ca artişti în genere — parte la viaţa lui morală şi intelectuală.
Seminţia omenească nu se stârpeşte nici prin ciumă, nici prin holeră, nici prin foamete, nici prin războaie; pier însă prin lăpădare de obiceiuri popoarele descompunându-se în indivizi, din cari prin premenire morală se încheagă alte popoare. Aceasta e primejdia, de care suntem amenintaţi în urma înrîurirei semitice şi de care nu putem scăpá decât izolând pe evreii ce nu se asimilează primind regulele de vieţuire ale noastre.
Sunt în societatea noastră de azi două lumi deosebite, cari se isbeic una de alta, şi una din aceste două lumi trebuie neapărat să piară. Nu poate să fie nimic mai firesc decât dorinţa ca aceasta să nu fie a noastră.
 

Semitismul V.
 

Urgaria e semitisată şi cea mai semitisată parte a ei e societatea maghiară, iar aceasta nu pentrucă sunt în Ungaria mulţi evrei şi aceştia sunt puşi în rând cu maghiarii, nici pentrucă evreii au înrâurire hotărîtoare în viaţa politică şi stăpânesc viaţa economică în toate ramurile ei, ci pentrucă viaţa morală şi intelectuală a maghiarilor e condusă de evrei.
Sub conducerea aceasta s'a schimbat cu desevârşire atât felul de a gândi, cât şi caracterul maghiarilor.
Noi, care ni-am petrecul copilăria şi tinereţele în societatea maghiară şi am luat pe ici pe colo şi apucături maghiare, ne simţim azi mai mult ori mai puţihi străini între maghiari fiindcă dânşii nu mai sunt cum îi ştim din timputile impulsive ale vieţii noastre şi din studiile ce am făcut asupra istoriei lor naţionale.
Aşa, cum îl ştim, maghiarul e cu inima deschisă, de bună credinţă şi cu deosebire afectuos, bărbat în puterea cuvântului, care nu se înjoseşte, nu-şi schimbă sub înrîurirea împrejurărilor hotăririle şi pe a căruia vorbă se poate razmá orişicine. Da aceea a şi ieşit vorba, că maghiarii sunt popor de »cavaleri«.
Vor mai fi şi azi unii dintre maghiari aşa; cei cu desăvârşire mulţi sunt însă fie ca Wekerle ori Kossuth, fie ca Polónyi şi Lengyel, fie ca Bánffy ori Ugron.
Oameni de o fire cu deosebire expansivă, ei sunt doritori fiecare de a păreá mai mult decât ceeace în adevăr e şi porniţi spre goana după plăceri lumeşti, uşor au ajuns dar să aibă trebuinţe prea multe şi prea mari şi să treacă peste măsura cuvenită în ceeace priveşte cheltuielile.
Numai puţină încurajare le mai trebaiá pentruca să-şi peară bunul cumpăt şi să se afle mereu în strâmtoare, iar încurajare li-au dat multă ceice voiau să tragă foloase din uşurinţa lor şi sunt altfel de părerea, că omul trăieşte pe lume pentruca să şi facă parte cât de mare din plăcerile vieţii.
Foarte multe din nevoile, cu care se luptă românii în regatul ungar, sunt urmari ale acestei porniri spre îmbuibare, care prin ruina morală şi materială uşor ar puteá să ducă în cele din urmă la isbucniri pătimaşe. Sunt însă multe semnele care arată, că isbucnirea va fi înlăturată prin isolarea evreilor, cum a fost în partea apuseană a monarchiei habsburgice, unde ei deasemenea ajunseseră să stăpânească viaţa economică şi să aibă înrîurire hotărâtoare în cea politică.
Pe români cestiunea în tot cazul îi priveşte numai indirect câtă vreme vor stărui în raţionala lor hotărîre de a-i isola pe evrei şi de a respinge inrîurirea lor culturală.
Ne am amăgi înse pe noi înşine, dacă am zice, că suntem destul de consequenţi în ceeace priveşte resistenţa faţă cu înrîurirea semitică. Massele cele mari ale poporului o mai respinge, ce-i drept, dar societatea noastră cultă e în mare parte semitisată, căci bisiantismul nu e în adevăr decât o formă a semitinismului şi tot semitisată e şi cultura franceză, pe care a primit o o parte din societatea română. Îndeosebi în ţările coroanei ungare însă semitismul e propagat sistematic şi cu toată străjnicia, căci ceeace se numeşte cultură maghiară nu e în adevăr decât spirit semitic.
Căsătoria civilă, despărţirea şcolii de biserică, măsurile luate spre a scădeá puterea autorităţilor bisericeşti, lupta purtată parte făţişă, parte prin ascuns contra creştinismului au în vedere numai asigurarea succesului propagandei semitice.
Trăind întrun stat stăpânit de conducătorii acestei propagande şi în continuă atingere cu jidovi şi cu jidoviţi, românii din regatul ungar nu au putut să rămâie neatinşi de semitism.
Îndeosebi tinerii, care cresc în scoli maghiare ori fac studii academice în centre semitisate ca Clujul, Oradea mare ori Budapesta, iau pe nesimţite apucături semitice şi întorcându-se la ai lor, se simt străini între românii, cari resping încă spiritul propagat de dânşii.
Semnul distinctiv al acestor oameni înstrăinaţi de neam e, că ceeace pentru noi e semitism pentru dânşii e lucru omenesc, ceva firesc şi de sine înţeles, un rezultat al civilizaţiunii.
Ceeace e românesc în felul nostru de a fi şi de a gândi e rusticitate, lipsă de cultură, foarte adeseori prostie. Istoria noastră, pe care n'o cunosc şi nici nu ţin s'o cunoască, li se pare săracă în fapte. Literatura noastră, care nu se potriveşte cu felul lor de a gândi şi de a simţi, le pare sarbădă. Silinţele noastre politice şi culturale li-se par naive. Ei pot să fie susţiitori zeloşi ai cauzei noastre naţionale, dar nu din avânt, ci cu gândul de a-şi crea poziţiune, şi de aceea NU sunt în stare să aduca jertfe şi se dau după păr când interesele lor, cari totdeauna sunt multe şi mari, o cer aceasta.
Îi cunoşti de departe după îmbrăcămintea lor, care e totdeauna scumpă şi deosebită de a altor muritori, de cele mai multe ori pestriţă, model şi mostră după cel din urmă jurnal.
Pe caleă ferată iau clasa I. şi se uită cu un fel de milă la ceice călătoresc cu clasa a II-a. La hotel iau salon, dacă se poate, cu balcon la stradă, ca să i-se poată arăta lumii. În cafenele şi în restauranturi fac multă gălăgie şi nu aleg după calitate, ci după preţ, totdeauna ceeace e mai scump. La dânşii acasă desfăşură mult lux, şi dacă le dă mâna să umble cu doi cai, umblă cu patru.
Să se uite fiecare împrejurul său şi să şi dea seamă, dacă ştie ori nu asemenea oameni prin aproprierea sa şi dacă numărul lor scade ori creşte.
Dacă scade, e bine, ear dacă creşte, e cu mult mai rău decum vor fi crezând ceice nu-şi dau seamă despre consevinţele practice ale înclinărilor de felul acesta.
Omul, care are trebuinţe multe şi mari, are multe şi mari nevoi, se află mereu în strâmtorare şi face, vorba românului, pe dracul în patru, ca să agonisească. E în stare şi să mintă, şi să amăgească, şi să înşele, şi să abuseze fie de nevoile, fie de nepriceperea, fie de buna credinţă a altora, SE dă după păr, se injoseşte, îşi schimbă hotărârile potrivit cu împrejurările, e tovarăş rău, care te părăseşte când lumea ţi-e mai dragă. Mai rău apoi decât toate aceste e, că el ureşte pe ceice nu sunt ca dânsul şi din simţământ de conservare propagă în societate spiritul, de care e stăpânit el însusi. Omul cum se cade, care se stăpâneşte pe sine, ca să şi poată face în toate împrejurările datoria, îi este urgisit şi vrednic nu de stima şi de iubirea tuturora, ci fie un hipocrit miserabil, fie un prost Astfel se stârneşte în societate o luptă haină, în care cei buni, care şi aleg cu multă cruţare armele de luptă, adese-ori sunt biruiţi de reii, pentru care e bună ori şi-ce armă.
Sant două lumi înduşmănite de mii de ani, care se isbesc şi în zilele noastre una de alta şi din lupta acestor două lumi nu vom putea să îeşim noi poporul român întreg decât dacă vom şti să păstrăm cu îndărătnicie moştenirea morală a neamului nostru, care a trăit timp atât de îndelungat în mijlocul unei lumi date peirii şi trăeşte şi azi numai păstrându-şi bunele moravuri.