Sunt zadarnice alergăturile luĭ Iuda şi minciunile lor şi silinţele lor de a ne îndupleca să nuĭ maĭ socotim pe Evreĭ deopotrivă cu ceĭ-l’alţi străinĭ aşezaţĭ pe pământul Românieĭ: legile nóstre sunt bine chizuite şi drepte, şi nicĭ noĭ nu voim să le schimbăm, nicĭ alţiĭ nu se încumetă a face încercarea de a ne sili să facem ceea-ce nu voim.

Posiţiunea legală a Evreilor are să rămâie tot cea de astă-zi, ba una din nechibzuite, în care s’aŭ avântat Jidaniĭ, e că de aicĭ înainte Evreiĭ le vor fi încă maĭ nesuferiţĭ Românilor şi că cererile de împămęntenire ale lor vor trece maĭ cu anevoie prin corpurile legĭutóre ale Românieĭ.

Nu are însă să rămâie neschimbată şi posiţiunea de fapt a Evreilor.

Ni-e fără îndoială greŭ să ne împăcăm cu gândul, că în actuala fasă a vieţiĭ nóstre naţionale Evreiĭ ne sunt indispensabilĭ. Ceea-ce îĭ face însă exigenţĭ şi îndrăsneţĭ e tocmai conştiinţa, că avem nepărată nevoie de dânşii, şi Dumnezeŭ nĭ-a dat mintea, ca să judecăm şi să recunóscem adevĕrul – orĭ şi cât de jignitor ni-ar fi el.

Nu maĭ e dar vorba, dacă sunt orĭ nu, ci de ce anume sunt indispensabilĭ şi ce trebue să facem, ca să ne putem lipsi de dânşiĭ.

Simte orĭ şĭ care dintre noĭ, că cea maĭ de aprópe şi mai învederată dintre causele acesteĭ robirĭ naţionalesunt trebuinţele nóstre multe şi marĭ. Ele ne-aŭ aruncat în crisa economică, din care nu am ieşit încă şi care ne face să stăm sfiicĭoşĭ în faţa Evreilor puternicĭ prin bogăţiile ce aŭ sciut să adune. Nicĭ recunóscerea adevĕrului nu ne-a făcut să ne punem frâŭ: cheltuim ca maĭ mnainte şi suntem însetaţĭ de nouĭ împrumuturĭ.

Crisa economică nu e dar de cât urmarea firéscă a decăderiĭ morale, în care ne aflăm.

Stat, judeţe, comune, credite fonciare, aşezăminte economice, financiare şi industriale, neguţătorĭ şi particularĭ, platim în fie-care an dobânzĭ, care se urcă la multe milióne, şi nu ni e ruşine să mărturisim, că ceĭ ce primesc aceste dobânzĭ trăiesc în ţărĭ maĭ sărace de cât a nóstră, nicĭ să stăruim ca nouĭ capitalurĭ străine să fie aduse în ţară.

E învederat, că decăderea morală e şi ea urmarea firéscă a smintenieĭ intelectuale, căcĭ numaĭ omul smintit póte să fie ademenit de gândul, ă ceĭ ce gâfâie sub sarcina datoriilor are să facă nouĭ datoriĭ, ca să resufle maĭ uşor.

Mila ne cuprinde, dacă nu chiar dispreţul, când ne maĭ aduceam câte o dată aminte de părinâii şi de buniĭ noştrĭ, căcĭ nu mai suntem în stare să înţelegem farmecele vieţiĭ lor, de ómenĭ cumpătaţiĭ, care, mulţumindu-se cu puţin, trăiaŭ totdeauna în belşug.

Boierul de ném mare, care stapânia un colţ de ţară, se scula şi el în rĕvĕrsatul zorilor de zĭ din culcuşul luĭ curat, dar la fel cu al târgoveţuluĭ modest, îşĭ spăla cu apă próspătă mâinile şi faţa, se îmbrăca şi se pieptăna, îşi făcea rugăciunea de diminéţă şi ĭeşea împĕcat în sufletul lui să-şĭ vadă gospodăria.

Noĭ nu maĭ cunóştem aceste mulţumirĭ fireştĭ. Ele ne par banalităţi. Atât de multe ne sunt nevoile zilnice, atât de negre ne sunt gândurile, atât de ‘n gónă ne petrecem viaţa, în cât ne strecurăm ca nişte orbĭ prin lumea luI Dumnezeŭ, nu ne mai dĕm séma despre rostul trecereĭ nósrte prin viaţa acésta şi nu maĭ ajungem să vedem seninul ceruluĭ ce se ‘ntinde de-asupra capetelor nóstre.

Dar nicĭ ceĭ de atuncĭ nu eréŭ toţĭ aşa cum nî-ĭ presenţĭ tu, vor fi zicând blasaţiĭ, - care ţin să ĭee şi decăderea morală drept moştenire rĕmasă de la părinţi.

Nu toţĭ aŭ fost, dar numaĭ ceĭ ce aşa eraŭ aŭ putut să păstreze ţara aséstă, s’o cótă din nevoĭ şi să mi’o lase în starea în care am primit-o noĭ ceĭ ce azĭ ne rĕsfăţăm într’însa şi numaĭ ceĭ ce aşa ereaŭ nu avéŭ nevoie de Evreĭ. Ceĭ l’alţĭ, fiind maĭ ca noĭ, aveaŭ nevoe de Evreĭ şi li-aŭ deschis drum largih mişlocul nostru.

Sunt şi astă-zĭ ómenĭ, care nu se ‘ncântă de şóptele aceste ci ‘şĭ fac de trei orĭ semnul cruciĭ şi merg înainte pe drumul croit de bĕtrânĭ; şi aŭ fost şi atuncĭ oamenĭ, care se încântaŭ, şi aceştia nu maĭ puteaŭ să trăiasc fără de Evreĭ cum nu putem nicĭ noĭ să trăin fără de legiunile de ispititorĭ ci de mijlocitorĭ, care toţĭ sunt uneltele Sataneĭ.

Am putea să-ĭ alungăm pe Evreĭ din mijlocul nostru orĭ să-ĭ măcelărim, dar, dacă am face-o acésta, mâine am alerga neastâmpăraţĭ în tóte părţile ca să ne căutăm alţĭ, ómeniĭ ca dânşiĭ, căcĭ nu sunt eĭ singurĭ în felul lor şi plină e lumea de uneltele luĭ Satana.

Cu cât maĭ mult ne vom pĕtrunde însă de convingerea, că mulţumirea cea adevărată a vieţiĭ, nu în plăcerile trupeştĭ, nicĭ în satisfacerea slăbiciunilor individuale, avem să o căutăm, cu atât maĭ vârtos vor simţĭ Evreĭ şi ceĭ de o seamă cu dânşiĭ, că sunt de prisos în mijlocul nostru şi se vor duce, încetul cu încetul, şi fără de gălăgie aiurea, unde stĕpânirea luI Satana e maĭ temeinic aşezată.

Numai pornită din gândul acesta póte să fie binecuvântată lupta contra Evreilor.

N’avem să dĕm în Evreiĭ, care-şi agonisesc pânea muncind potrivit cu aptitudile lor fireştĭ, ci ‘n pĕcĕtoşiĭ, care cheltuiesc maĭ mult de cât ceea-ce pot agonisi, în smintiţiĭcare propagă spiritul de destrăbălare[,] în ceĭ ce se înbuibă, în neruşinaţiĭ, care-şi petrec viaţa în desfrâŭ şi sunt gata să facă tóte mişeliile pentru-ca să pótă urma înainte cu desfrâul.

Ear lupta ast-fel înţeleasă e cu mult maĭ uşóră de cum vor fi crezęnd mulţĭ dintre noĭ.