Ceĭ mai răĭ duşmanĭ aĭ Evreilor sunt Jidaniĭ îndârjiţĭ, care aleargă neastâmpĕraţĭ de icĭ până colo, ca să asmute, umplu gazete, broşurĭ orĭ volume costisitóre de calomiĭ formulate în pripa împulsiuniĭ veninóse şi amăgesc pe ceĭ lipsiţĭ de pricepere, ademenesc pe ceĭ slabi de înger orĭ siluesc pe ceĭ ajunşĭ în strâmtorare, ca să-şĭ câştige ast-fel ajutătorĭ şi printre ceĭ ce’n fundul inimiĭ lor numaĭ cu viuă repulsiune se aproprie de dânşiĭ.

Ceĭ maĭ mulţĭ dintre aceştĭ luptătorĭ aĭ luĭ Iuda aŭ cu tóte aceste multă ştiinţă de carte şi sunt destul de deştepţĭ, ca să-şĭ pótă da sémă, că relele ce se nasc din reaua lor faptuire se rĕvarsă în cele din urmă numaĭ asupra acelora, pe care pretind a-ĭ apăra.

E învederat lucrul acesta, şi trebue neapărat să-l scie şi eĭ.

Atuncĭ de ce mint? De ce calomniază? De ce nu-şi stăpânesc pornirea pătimasă?

S’a supĕrat Jidanul, face spume la gură, înjură din resputerĭ, alérgă ca smintit şi puţin îi pasă, ce-o să ĭasă din tóte aceste pentru fraţiĭ luĭ.

Orĭ nu cum-va el crede, că scriind minciunĭ, alergând, ca să asmuţe, amăgind pe ceĭ proştĭ, ademenind pe ceĭ păcătoşĭ şi silind pe ceĭ slabĭ va avea în cele din urmă mulţumirea de a vedea, cum Europa va sili pe Românĭ să le dee Evreilor tóte drepturile!?

Nu, e maĭ cu minte Jidanul de cât ca să-şi pótă face asemenea ilusiuni.

Asta se póte. E Jidanul, care nu scie ce va să zică bărbăţia, accesibil pentru gândul că’n strâmtorare putem şi noi s’ajungem a fi de o potrivă cu dânsul.

Dacă asta ar fi, e o dovadă de bună credinţă să li-o spunem atât Jidanilor, cât şi celor intraţĭ în simbria lor, că se înşélă.

Nu e destul să ne uităm împregiurul nostru, pentru-ca să ne pătrundem de gândul, că mult timp va trebui să trécă până la ziua, în care vom putea şi noĭ să ne gândim, dacă e orĭ nu bine să-ĭ socotim pe Evreĭ deopotrivă cu alţĭ ómenĭ.

Nu vedem noĭ cele ce se petrec în Rusia, în Galiţia, în Ungaria, în Austria, chiar în Franţa şi în America: toţĭ de pretutindenĭ se căiesc de a-ĭ fi socotit pe Evreĭ de o potrivă cu alţĭ ómenĭ, toţĭ se feresc de dânşii şi ĭaŭ mĕsurĭ, ca să-ĭ ţină departe. E óre cu putinţă, ca tocmai noĭ, care am fost maĭ chibzuiţĭ de-cât ceĭ-l’alţĭ, să ne perdem acum sărita!?

Nu suntem noĭ de ierĭ, de alaltă-ierĭ pe pământul acesta, multe aŭ fost, şi marĭ şi grele, nevoile prin care am rĕsbit cu inima tare şi liniştită, pe mulţĭ am lăsat să vie şi să se ducă, de mulţĭ marĭ şi puternici am scăpat şi nu ne mai putem teme de cât de propriile nóstre păcate, căcĭ singure aceste maĭ pot să ne frângă.