Site designed and created by Razvan Paraianu. © Created in January 2001, Last revised: March 2001

Alexandru C. Cuza
(1857 - 1946)

SOURCE OF MATERIAL: Alexandru C. Cuza, “Comparaţia rasei arice cu rasa semitică,” în Naţionalitatea în artă, Bucureşti, 1905, pp. 274 –279. 

NOTES: See Bio-bibliografie or Bio-bibliography

Comparaţia rasei arice cu rasa semitică
Comparaţia rasei arice cu rasa semitică – îl duce la acelaş rezultat pe Ernest Renan – dovedind inferioritatea acesteia din urmă – şi în altă lucrare a sa, în care tocmai a cercetat contribuţiile lor de cultură. Vom adăoi, aşa dar, la cele spuse şi următoarele importante aprecieri ale marelui învăţat francez, din prima perioadă a activităţii sale ştiinţifice (De la part des peuple sémitiques dans l’histoire de la civilisation. Paris. Ed. IV. 1862):
Popoarele indo-europene şi popoarele semitice sunt şi în zilele noastre încă cu totul distincte… Jidanii aproape pretutindeni formează o societate deosebită… Musulmanul (spiritul semitic în zilele noastre e reprezentat mai ales de islam) şi Europeanul stau faţă în faţă ca două fiinţi de o specie diferită, neavând nimic comun în modul de a gândi şi de a simţi…
Aceste fiind odată stabilite, daca cercetăm ce au dat popoarele semitice acestui mare întreg organic şi viu care se numeşte civilizaţie, găsim mai întâiu că în politică nu li datorim nimic. Viaţa politică este poate ceeace popoarele indo-europene au mai indigen şi mai propriu al lor. Aceste popoare sunt singurele, care au cunoscut libertatea, care au înţeles, în acelaşi timp statul şi libertatea individului…
In artă şi în poezie, ce li datorim? Nimic în artă Aceste popoare sunt foarte puţin artistice; arta noastră ni vine toată din Grecia. In poezie, fără a fi tributari lor, avem cu toate aceste mai multe legături cu dânşii. Psalmii au ajuns să fie, în unele privinţi, unul din isvoarele noastre poetice… Milton, Lamartine, Lamennais nu ar exista sau nu ar exista în întregime, fără psalmi. Dar şi aici, cu toate acestea, tot ce este nuanţă, tot ce este delicat , tot ce este profund, e opera noastră…
In ştiinţă şi filosofie suntem exclusivi Greci. Cercetarea cauzelor, a şti pentru a şti, este un lucru pe care l’am învăţat numai de la dânsa. Babilonia a avut o ştiinţă, dar ea n’a avut principiul ştiinţific prin excelenţă, fixitatea absolută a legilor naturei. Egiptul a cunoscut geometria, dar el nu a creat Elementele lui Euclid.
Cât despre vechiul spirit semitic, prin natura lui însăşi el este anti-filisofic şi anti-ştiinţific. In Iov, cercetarea cauzelor e prezentată aproape ca o impietate. In Eclesiast, ştiinţa e declarată ca o vanitate. Autorul, desgustat prea timpuriu, se laudă de a fi studiat tot ce se află supt soare şi de a nu fi găsit decât urâtul (l’ennui). Aristotel, aproape contemporanul lui, şi care cu mai multă dreptate ar fi putut să spună, că a străbătut universul, nu vorbeşte măcar o singură dată de urâtul său. Inţelepciunea naţiilor semitice, nu a ieşit niciodată din parabolă şi din proverbe. Se vorbeşte adeseori de o ştiinţă şi de o folosofie arabe… Această ştiinţă şi această filosofie arabe nu erau decât o meschină traducere a ştiinţei şi filosofiei grece… Uitându-te, de altfel, de aproape această ştiinţă arabă nu avea nimic arab întrînsa. Fondul ei este excusiv grec; printre acei cari au creat-o, nu este nici un adevărat semit; erau Spanioli şi Perşi scriind în limba arabă.
Rolul filosofic al jidanilor în veacul de mijloc este asemenea un rol de simpli interpreţi. Filosofia jidănească din timpul acela, este filosofia arabă fără modificaţie. O pagină de a lui Roger Bacon conţine mai mult spirit adevărat ştiinţific decât toată această ştiinţă împrumutată (de seconde main) …
Dacă cercetăm chestia din punctul de vedere al ideilor morale şi sociale, găsim că uneori morala semitică este foarte înaltă şi pură… De altă parte, caracterul semitic este în genere dur, strâmt egoist. Se găsesc, în rasa aceasta, pasiuni înalte, devotamente complecte, caractere admirabile. Rareori găsim acea fineţă a sentimentului moral, care seamănă a fi mai cu deosebire apanagiul raselor germanice şi celtice»
După ce vorbeşte mai pe scurt de partea pe care au luat-o Semiţii la propăşirea industriei, a invenţiilor, a civilizaţiei materiale, Ernest Renan se ocupă apoi, mai pe larg, de religie, făcând următoarele observaţii:
«Nu datorim Semiţilor nici vieaţa noastră politică, nici arta noastră, nici poezia noastră, nici filosofia noastră, nici ştiinţa noastră. Ce li datorăm aşa dar? Li datorim religia».
Când face această afirmaţie – şi ca să o poată face – Ernest Renan se gânseşte însă la religia lui Isus! Dar astăzi – căci aceste erau spuse la 1862 – după cincizeci de ani de cercetări, noi ştim că atât Isus, cât şi religia lui, nu au nimic a face cu iudaismul semit. De altfel, vom vedea că Ernest Renan recunoaşte acest adevăr, încă de pa atunci, implicit. (vezi anexa XV).
Şi iată cum îşi închee acest studiu al său, cu privire la partea popoarelor semitice în istoria civilizaţiei, indicând viitorul culturei umane şi datoria popoarelor arice, din convingerea ce şi-a format, a superiorităţei lor absolute, prin următoarele cuvinte, profetice, de actualitate acum (loc. cit. pag. 26):
«Cât despre viitor, domilor, eu văd din ce în ce mai mult triumful geniului indo-european. De pe la secolul al şesesprezecelea, un fapt imens, până atunci nedecis, se manifestează cu o izbitoare energie: e victoria definitivă a Europei….
Geniul european se desvoltă cu o măreţie incomparabilă; islamismul din contra se descompune, cu încetul: în zilele noastre el se prăbuşeşte cu zgomot. In ora aceasta, condiţia esenţială pentru ca civilizaţia europeană să se răspândească este distrugerea operei semitice prin excelenţă, distrugerea puterei teocratice a islamsmului, prin urmare, distrugerea islamismului.
In toate domeniile, progresul pentru popoarele indo-europene va constà în a se depărtà tot mai mult de spiritul semitic. Religia noastră va deveně din ce în ce mai puţin jidovească… Ea va deveni religiainimei, poezia intimă a fiecăruia. In morală, noi vom urmări gingăşii necunoscute naturelor aspre ale Vechei Alianţe; noi vom deveně din ce în ce mai creştini. In politică, vom concilia două lucruri pe care popoarele semitice le-au ignorat în totdeauna: libertatea şi organizaţia puternică a statului. Poeziei îi vom cere o formă pentru acel instinct al infinitului, care face farmecul nostru şi chinul nostru, nobleţa noastră în tot cazul. Filosofiei, în locul absolutului scolastic, îi vom cere vederi asupra sistemului general al universului. In tot cazul, vom urmărě nuanţa, fineţa în locul dogmatismului, relativul în locul absolutului. Iată după părerea mea, viitorul dacă viitorul aparţine progresului».
Intr’un cuvânt, progresul însemnează dar pentru noi: îndepărtarea noastră de spiritul semitic, şi afirmarea, tot mai energică, a însuşirilor specifice ale rasei arice. Iată concluzia – sprijinită pe fapte, care nu se pot desminţi, nici de dânsul – a lui Ernest Renan, un eminent cunoscător al literaturei lor şi a spiritului semitic. Şi care nu a fost «anti-semit». Ci din contra.
Pentru noi românii, în deosebi – a căror cultură naţională e ameninţată să fie înnăbuşită şi falşificată de semiţii-jidani – concluzia eceasta, la care ajunge Ernest Renan, are valoare de dogmă.