R A D U P R E D A - JURNAL
CU PETRE
TUTEA
Må întreb cum se poate explica îndråzneala de a pune cuvîntul meu alåturi de cel al lui Tutea; atunci cînd, locuind zi si noapte cu el, primeam zi si noapte råspunsuri, întrebårile nu au avut timp så se construiascå. Atunci erau fundamentale råspunsurile, pentru cå ele nu veneau atît la întrebårile mele, cît la cele ale lui Tutea; de aici si impresia de monolog pe care mi‑o trezeau uneori. O datå cu trecerea timpului, Tutea a råmas în constiinta mea ca un råspuns — si am simtit nevoia întrebårii. Iar paginile care urmeazå, chiar dacå nu sînt cîteodatå deloc interogative, nu reprezintå altceva decît întrebårile ce au crescut în umbra unui råspuns infinit.
Sînt în
trenul care må duce spre Tîrgu‑Neamt, punct de plecare spre mînåstirile
din zonå. Îi cer unui domn din compartiment o gazetå; aflu acolo un interviu cu
Petre Tutea… Biletele la control! Må scotocesc prin buzunare… Revin la
interviu. Nu aveti un loc si pentru mine, maicå? O båtrînå, cu un cos mare,
împletit, stå în
Trenul merge
agale, oprind în fiecare statie. E ca un interviu… Gårile sînt mereu curate,
rezistente, din cåråmidå; întrebårile sînt la fel: precise, fårå ezitåri;
råspunsurile sînt înså largi, zburdalnice. Trecem pe lîngå cimitire si
biserici. Îmi aduc aminte de ce spunea acel Petre Tutea. Cine o fi? Nu‑mi
amintesc så fi auzit vreodatå de numele lui… Dealurile sînt acum împådurite. Ne
apropiem de munti. La o statie, våd cum se schimbå locomotiva. Trecem iaråsi pe
lîngå case, curti, cimitire, biserici… Cred cå asa intrå si ideea în om: mai
întîi locomotiva, pufåind si cu zgomote nåråvase; vin argumentele,
bizareriile — compartimentele cu doamne si pålårii; gingåsiile —
copii jucîndu‑se de‑a baba‑oarba printre banchete; si, la
urmå de tot, vine partea aceea dintr‑o idee pe care nu o vei ståpîni
niciodatå, dar pe care trebuie så o dai mai departe, altora, care o asteaptå:
vagonul cu colete postale…
Asa am aflat
eu de existenta lui Petre Tutea. Si mai tîrziu, cînd locuiam împreunå, i‑am
povestit întîmplarea asta. A rîs. «Dragå Radule, må consolez cå ai auzit de
mine citindu‑må. Multi vin la mine fårå så stie nimic. Da’ stii ce greu e
så‑ti faci mereu prezentarea?! Dar de acum mi‑o faci tu, nu?» Si
chiar am încercat så o fac: prin gazete, desigur. Iar acum, încercînd poate mai
mult decît o prezentare, fac lucrul acesta sperînd så semene cu un tren:
pufåind, tîrînd dupå sine bizarerii si gingåsii, dar avînd la urmå de tot un
pachet pentru fiecare, un plus fårå de care orice tren îsi pierde ratiunea
umblåtoare. — Printre dealuri, curti, cimitire, biserici…
Tutea a
împlinit aståzi 88 de ani. Nu då importantå evenimentului, înså vin cîtiva
tineri care încearcå så‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vîrsta nu‑l
bucurå; vîrstele lumii da, înså nu a lui, care se simte din ce în ce mai
depåsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta
lui organizatoare, ci doar cu o prezentå contemplativ‑meditativå. Dar cît
de mult avea så însemne aceastå prezentå…
— În tinerete
ati fost director de studii în Ministerul Economiei Nationale si puteti spune
cå aveati atunci o meserie. Aståzi, la 88 de ani, ce meserie credeti cå aveti
în cetatea româneascå? Doar nu sînteti un pensionar…
— Dacå existå
o stiintå a natiunii, eu sînt de meserie român!
— Rezumînd,
viata v‑a fost împårtitå în douå perioade distincte: una de stînga, cînd
scriati articole înduiosåtoare si descriati soarta celor sårmani si «prosti»,
si una de dreapta, a nåzuintelor nationale, cînd v‑ati apropiat si de
credintå.
— Uite, cu
prostii m‑am låmurit. Eram odatå cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre
prosti. Prostii, zic, reprezintå ideea de repetitie goalå: o iau totdeauna de
la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat, nu au culoare. Dar
Iancovescu îmi spune: «Prostii sînt foarte variabili. Eu am un prieten —
si de cîte ori îl întîlnesc e mult mai prost decît îl stiam.»
— Cum ati
fåcut trecerea de la ateism la credintå?
— Nu am fost
ateu ca atare, nu am avut curajul åsta, înså existå douå cåi: calea omului si
calea Domnului. Cea a omului e båtåtoritå de filozofie, stiinte si tehnicå. Pe
calea Domnului, omul este însotit de rugåciune. Iar eu am mers multå vreme doar
pe calea omului.
— De fapt, ca
primå consecintå a acestei treceri, ati descoperit adevårata libertate…
— Evident.
Singura zonå în care actioneazå libertatea absolutå a lui Dumnezeu este
ritualul crestin din Bisericå. Acolo nu existå teroare, fortå coercitivå, ci
eliberare absolutå a omului de legile påmîntului, cårnii si spiritului
material. Acolo, omul nu are vecin decît pe Hristos. Iisus Hristos este
eternitatea care puncteazå istoria.
— Ati avut
momente cînd prezenta lui Dumnezeu în viata dumneavoastrå a fost evidentå?
— Ar fi o
mare îndråznealå så afirm prezenta lui Dumnezeu în viata mea, dar si o mare
bucurie så spun cå am simtit aceastå prezentå.
— Dacå
politic trecerea de la stînga la dreapta a fost posibilå fårå prea mare durere,
sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credintå cred cå a avut
un plus de tragedie.
— Sigur. Mi‑am
dat seama cå singura definitie completå a omului este datå de teologie: omul
este fiintå religioaså. Filozofia si stiintele sînt ancore în calea omului.
Singurå credinta este descoperitoarea cåii adevårate, care este calea spre
Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog;
regretul cå nu am realizat în mine un mare teolog. În afarå de teologie, se
face onanie de prestigiu.
— Initial,
ati plecat de la convingerea cå efortul cunoasterii e un efort strict
individual. Nu aveati, atunci, nevoia unei învecinåri transcendente.
— Nu te poti
cunoaste singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la
Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevår, cînd spuneau: zeul este creator, iar
omul este imitator. Înså mitologia este preistorie. Este omul infantil, care
plåsmuieste dar e incapabil så primeascå.
— Credinta e
un mod pur de a gîndi?
— Întrebat
fiind cum întelege gîndirea, în formå purå sau în exemple, Nae Ionescu a
råspuns: exemplele au fost låsate de Dumnezeu pe påmînt pentru a fi sesizate
senzorial si de prosti!
— Puritatea
împrumutå ceva si din frumusete.
— Da.
Bulgakov a fost întrebat de ce îl iubeste pe Dumnezeu. Pentru cå a råspuns:
«Dumnezeu este o frumusete crestinå», a fost acuzat de erezie.
— În
credintå, care este erezia dumneavoastrå?
— Erezia mea
e sistemul clasic. Mai precis: aspiratia cåtre sistem. Cînd gîndesc un sistem,
må pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si
teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sînt arhetipuri,
modele nepieritoare si perfecte. Cînd gîndesc, nu gîndesc cuvintele purtåtoare
de concepte, ca idei, ci gîndesc în idei. Acum, am redefinit radical sistemul.
L‑am încrestinat!
— Erezia ar
consta deci într‑un preaplin de idei…
— Da.
— Ati tråit
si alte ispite în viatå. Printre acestea, tensiunea dintre politic si economic
v‑a preocupat multå vreme.
— Påi am fost
în Ministerul Economiei Nationale… Politicul este legat de setea de putere, iar
economicul este lupta de interese. Stii cum våd eu diferenta dintre omul
politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos —
negustorul, o ratå care se uitå la el.
— Perioada
stîngistå din tinerete — am putea s‑o trecem si pe ea printre
erezii?
— Stiu eu? În
vremea mea circula o vorbå: dacå cineva pînå la treizeci de ani nu e democrat
si de stînga, nu are inimå; dacå peste treizeci de ani nu e conservator si de
dreapta, e tîmpit!
— Cum vå
apare imaginea lumii de aståzi, la 88 de ani?
— Eh…
Societatea noastrå de aståzi este, evident, un turn al lui
—Drama de a
fi om e de fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culmineazå în
moarte…
— Nu må tem
de moarte. Må tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile
si victoriile acestei tåri, må simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura
nådejde este cå, om cum sînt, Dumnezeu må iubeste si asa…
*
Vreme de mai
mult de o lunå, dialogul nostru a fost întrerupt; Tutea s‑a internat la
Spitalul de Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operatie de
apendicitå.
Începutul
învåtåturii prin învecinare s‑a petrecut în vara anului ’90, cînd,
mergînd cu un prieten la Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste
aproape douå luni, Tutea mi‑a propus så locuim împreunå, pentru a ne
îndogåti si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cît din ajutorul de
care avea nevoie Tutea am putut så‑i dau eu, dar sînt convins cå el mi‑a
dat un ajutor de nesperat, punîndu‑må, printr‑o subtilå pedagogie,
în învecinare cu marile probleme la care cåutam, fårå så stiu, råspuns.
Stînd
împreunå jumåtate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am våzut cum
Tutea trecea în revistå acea umanitate peregrinå cu calmul si bucuria cu care
pårintele îsi numårå copiii. Se perindau nenumårate întrebåri, disperåri sau
comoditåti, înså nici o întrebare nu a fost luatå ca atare, nici o disperare nu
a fost sporitå si nici o comoditate încurajatå. Pus în fata unei varietåti
nåucitoare, Tutea gåsea repede un limbaj care, general, învåtåtor, consolator,
påtrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.
Fårå un
program fix, haoticå în aparentå, viata cu Tutea era o permanentå asteptare.
Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru cå mai avea
ceva de adåugat, de spus în plus, întru o si mai mare întårire. Iar cînd acel
«altcineva» nu mai venea, gîndul lui se întorcea asupra mea si fåcea
completårile arzåtoare. Iatå de ce paginile de fatå sînt rodul unei neveniri,
al unei asteptåri îndelungi. Între o orå si alta, timpul s‑a scurs
låsînd, în asteptarea veciei, mårturia istoriei la care a fost martor.
O zi calmå.
Ne‑am trezit foarte de dimineatå. Tutea are o mare poftå de vorbå, de
iscodire si de aflare; îmi cere amånunte din viata mea, pînå cînd l‑am
cunoscut pe el: ce cårti am citit, ce personalitåti m‑au marcat, ce
posibile modele cred cå sînt demne de‑a fi urmate. Îmi spune cå el, în
tinerete, s‑a cåznit så înteleagå procesul cognitiv al omului, cå era
uimit de paralelismul dintre gînd si gînditor, dintre spiritual si material. În
tinerete credea mult în puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
— Omul
gîndeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cînd este autonom,
nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitåtii. Am
spus odatå cå originali sînt numai idiotii, cå nu seamånå cu nimeni. Ceea ce se
crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator‑utile.
De altfel, adevårul este transuman si transnatural, adicå transcendent în
esentå: Dumnezeu.
— În
filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
— Ca notiune
metafizicå este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine idealå care prin natura
ei realå se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu‑se nitel de
divin. De obicei se confundå ideea cu conceptul. Ideea e metafizicå, în timp ce
conceptul e logic. Ideea e conceptul gîndit real, adicå metafizic. Conceptul e
formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonicå este o
intuitie a realului, în timp ce conceptul exprimå o sumå de lucruri prin
similitudini si utilitate.
— Putem deci
defini metafizica…
— Putem
defini metafizica: este stiinta realului.
— Stiintå a
realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea misticå.
— Evident.
Salvarea e de naturå religioaså, iar nu logicå. Niciodatå un concept nu e
exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutilå
în fata mortii. Doar mistica e valabilå, si din nefericire nu am realizat în
mine un mare mistic… Metafizica e o speculatie autonom umanå si de aceea
sensurile dobîndite prin speculatie metafizicå tin de individuatie.
—
Individuatia, în plan religios, devine însingurare, ascezå.
— Cînd vezi
cirezile de imbecili, devine suportabilå însingurarea. Eu am înså un spirit de
cireadå sinistru… Asta e doar o izmenealå stilisticå… Sînt de o sociabilitate
gretoaså. Inteligenta nu justificå lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.
— Sînteti un
autor fårå cårti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastrå e una vorbitå,
colectiv apårutå si colectiv påstratå. Nu stiu cine spunea cå dumneavoastrå
gînditi pe måsurå ce vorbiti. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extremå
pe care o practicati.
— E adevårat.
Nu am scris nici o carte. Cîteva încercåri. Rare sînt cårtile celebre… De
obicei sînt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca så fiu scriitor.
— În epocå n‑ati
fost totusi prea lucid… Må gîndesc, iaråsi, la ciudata perioadå de stînga.
— Ce så‑i
fac! Eram în tinerete de stînga din generozitate. Confundam comunismul cu
comunitarismul.
— Ati început
så vå apropiati de crestinism chiar în perioada de stînga?
— Visam o
republicå religioaså, ceea ce e o absurditate. Religia e legatå de aceste douå
mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Cålcate acestea,
se realizeazå spiritul de cireadå umanå. Eu raportez religia si la cantitatea
de ordine etico‑socialå posibilå prin prezenta ei… E adevårat: eram
oleacå agitat în tinerete. N‑am putut suporta mizeria umanå. Pozitia mea
la stînga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi‑a plåcut
ce mi‑a zis Cioran, la cafenea, cînd eram nelinistit. Zic: ce facem, må
Emile, cu nefericitii lumii? Zice: så nu confiscåm atributele lui Dumnezeu; så‑i
låsåm în grija Lui!
— Aveati
uneori idei «revolutionare»? Gîndeati cå e posibilå o rezolvare a mizeriei
sociale prin revolutie?
— Revolutia e
o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupå facerea lumii; doar dacå
te situezi în afara ei si creezi o lume nouå. Ce de timp a pierdut generatia
mea cu ideea de revolutie, cînd de fapt revolutia nu adaugå nimic Ideilor lui
Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba‑ceea: «Mereu råsare‑acelasi
soare, mereu tråiesc aceiasi prosti.»
— Vå simtiti
atasat de generatia dumneavoastrå…
— În
generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si
Eliade. Stii cine a fost inteligent în generatia mea? Cioran. Este un om extrem
de inteligent, aproape vicios. Nu e un întelept, ci un disperat. Disperat, el
este, în esentå, anticrestin… Înså despre Nae Ionescu se spunea cå scuipå
inteligentå! Douå mari personalitåti din epocå s‑au detestat: Nae Ionescu
si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri
la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreunå si ne‑am
înteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitåtii!
— Dar locul
dumneavoastrå în epocå…
— Am o
legendå, dar legenda mea nu acoperå ideea de statuie. Nu sînt candidat la
rangul de mare personalitate.
— Si din
cauza asta sînteti neconsolat…
— Nu. Sînt
neconsolat pentru cå sînt båtrîn, cå må asteaptå moartea si cå nu am mormînt.
Moartea e necesarå, dar insuportabilå. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu må
consoleazå ideea cå voi muri. Sînt agåtat de viatå cu ultimele gheare… Nu‑i
cred pe cei ce spun cå mor consolati si solemni. Doar sfintii sînt capabili de
asa ceva… Nu e un fleac încercarea mortii. As vrea så tråiesc douå sute de ani.
E cam nereligioaså aceastå dorinta si aceastå zbatere, dar nu pot face pe
viteazul. Ei, mare brînzå n‑as face dacå as mai tråi o sutå de ani, dar
nici putin lucru n‑ar fi… De la o vîrstå, fiecare zi în plus e un cadou.
Continuåm
dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase,
nu må låsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea så‑si trådeze
cauzele. Se uitå la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, în timp ce citeam,
îl aud vorbind în somn: «Pårinte, de unde stiti cå am prelucrat în temnitå
credinta?»
Spre
dimineatå, må trezeste så‑mi spunå «un lucru foarte important —
deoarece nu cred, Radule, så fie vorba în cazul meu de o operå; så nu te
superi, dar eu cred cå opera mea e mai degrabå aici, în locul si timpul
vorbirii noastre». Sînteti un imediat! «Oarecum, înså så stii cå mi‑e
groazå de o posteritate pur legendarå.» Chiar si în forma ei filozoficå si
mårturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar si asa…» Dar
sfintii fårå operå, si unii chiar fårå ucenici? «Ei, aia este o legendå misticå
de care eu, cît m‑as chinui, nu voi beneficia.» Începe så se lumineze în
camerå. Cîteva vråbii se asazå pe pervaz. Se uitå la mine putin nåucit de
luminå. «Må preocupå ideea asta, nu stiu de ce.» Care idee? «Ideea „operei“
mele.» De ce? «Pentru cå om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu
am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci — ce sînt?» Un mårturisitor, un
pedagog. «Crezi?» Aveti multi «elevi», «studenti». Acoperiti un întreg ciclu de
formare… Vorbim multå vreme, pînå aproape de prînz, despre rostul lui în lumea
aceasta si, drept concluzie — «nu cred cå sînt singurul parazit ce creste
în cutele societåtii, nu?» Îl contrazic: nu sînteti deloc asa ceva. «Dar
atunci?» Sînteti, fie cå vå place, fie cå nu vå place, un fenomen, ceva luat ca
atare. Nu vi s‑au descoperit încå legile de functionare, structura etc.
Oricum, aveti un statut care nu e nici înalt si nici jos, ci în curs de
stabilire. «Påi, sînt si dificil de fixat!» Rîde.
A venit
pårintele Voicescu. L‑a spovedit si l‑a împårtåsit pe Tutea. Dupå
aceea multå vreme a stat tåcut, rugîndu‑se sau gîndindu‑se, tåcerea
fiind la el de o subtilå ambiguitate. Am crezut cå a adormit, cînd deodatå a
început så‑mi vorbeascå despre anii de temnitå.
— Eram bolnav,
în temnitå, si aveam febrå. Am strigat: må doare capul. Zice gardianul: si pe
mine må doare… Ce am påtit eu în viata asta a mea! Pentru cå am tinut la
poporul acesta… Am fåcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m‑au pus în
libertate, nu am våzut niciodatå un cîmp mai glorios. Am avut brusc constiinta
spatiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi‑a plåcut în liceu mai mult
geometria. Sînt foarte încorporat în spatiu, fiindcå sînt religios. O religie
pur temporalå e cu neputintå. Templul e spatiul sacru. Si vecinåtåtile devin
sacre în prezenta lui… Nu am crezut cå voi fi pus în libertate. Aveam doar o
håinutå de puscårias. Ne dådeau o zeamå chioarå si måmåligå friptå. M‑au
båtut… M‑au arestat acaså. Nici nu tin minte anul… Cînd m‑au
anchetat, am lesinat din båtaie. Iacåtå cå n‑am murit! Am stat la Interne
trei ani. Am fost dus dupå aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmå la Aiud.
Eu må mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream så mor. Am avut mereu
lasitatea de a nu avea curajul så må sinucid. Din motive religioase…
Sinuciderea e ofenså aduså Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odatå
într‑o salå de puscårie, terminînd cu cuvintele: ni s‑a fåcut
onoarea de a muri pentru poporul român. Eram mai tînår. Acum må simt arestat si
aici… Am stat în fort la Jilava si tineam conferinte. M‑au izolat într‑o
camerå, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulå abia cînd îmi
dåduse sîngele pe nas, de frig. M‑au frectionat båietii si m‑am
încålzit. La un moment dat, în frigul åla, doream atîta så mor… Sînt ståri
umane cînd dorinta de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum så scapi în
si prin moarte?… Nu pot så povestesc tot ce am suferit pentru cå nu pot så
ofensez poporul român spunîndu‑i cå în mijlocul lui s‑au petrecut
asemenea monstruozitåti.
— Anii de
temnitå v‑au definit, într‑un fel.
— Påi
definitia mea este: Petre Tutea, românul! Am apårat interesele României în mod
eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atît: vîrf de
generatie. Ca si cum as fi un vîrf de deal!
— Mai aveti
vreo curiozitate politicå?
— Vreau så
mai tråiesc pentru a vedea dacå poporul român mai este, în sensul lui a fi în
fire. Nu pot så‑l ajut cu nimic, dar aceastå curiozitate må ståpîneste.
Vreau så våd ce se întîmplå cu haimanalele astea de comunisti si cu zevzecii
åstia de atei!
— Se
proiecteazå o unire a tuturor fortelor de opozitie.
— Unirea
tuturor fortelor sociale la un moment dat, care så înlocuiascå ideea de
dominantå ordonatoare, e greu de identificat în istoria publicå. Mereu a
existat o fortå dominant‑ordonatoare. În jocul politic dintotdeauna,
fortele politice cuceritoare au promis în opozitie tot si au fåcut la putere ce
au putut.
— Si
dumneavoastrå ati aspirat la conducere.
— Toatå viata
am dorit så ajung în clanul conducåtor, pentru a face oamenilor binele cu
carul… Am proiectat forme de rînduire socialå. Uite, în republica lui
— Politic, si
numai politic, vå puteti declara înfrînt.
— Da. Acum må
simt pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, si piezis!»… Totusi,
nu stiu de ce am atîta sete de viatå cînd nu mai pot astepta nimic
semnificativ. Nu actualizez în nici un chip båtrînetea. Nu e necesarmente o
legåturå automatå între båtrînete si moarte. Nu stiu ce personaj dostoievskian
moare în fiecare zi. A tråi murind… Am o mare poftå de viatå, Radule, si nici
un semn de îmbåtrînire. Poate så fie o iluzie, dar nici asa nu e råu.
— Un
donquijotism, o luare de la capåt?
— Oarecum.
Don Quijote luptå cu ridicolul. Dacå e genial purtatå, meritå så se întîmple
aceastå luptå. Don Quijote e un simbol, iar nu un om ridicol. Dostoievski
spunea despre romanul lui Cervantes cå e cea mai tristå carte pe care a citit‑o.
— Aveti,
cred, constiinta unei posteritåti, a faptului cå nu o så råmîneti doar ca un
nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor
veni.
— Stiu si eu?
Mare brînzå nu råmîne dupå mine. M‑am fîtîit asa, un pic, în epocå… Eu nu
îmi supravietuiesc. Ca så råmîi în epocå trebuie så fii genial, or eu am fost
numai inteligent. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epocå si stil.
Nu e neapårat un întelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în
måsura în care originalitatea e posibilå. În fond, maxima mea a fost aceasta:
Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu
Divinitatea, prin proximitatea fatå de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar
nu în måsura în care e apropiat sfîntul.
—
Nerealizarea «laicå» ar putea fi un semn al realizårii spirituale, religioase.
— Nu am
virtuti religioase. Am fost prea multå vreme rationalist. Mi‑a jucat o
festå inteligenta. Cîteodatå regret cå nu am fost un prost. Dacå eram un prost,
acum eram linistit! Dar nu sînt nici întelept. Întelepciunea înseamnå
însingurare, iar eu nu pot tråi în însingurare. Probabil cå sînt imperfect.
Sînt de o sociabilitate dezguståtoare! Am avut mereu admiratie fatå de
pustnici, pe care i‑am considerat personalitåti absolute. Acum, singurul
sentiment constant e al nimicniciei mele. Înaintez într‑o degradare
fizicå, dar constiinta moralå sper så nu må påråseascå niciodatå. Consider
trupul ca templu al sufletului. Crestinismul sacralizeazå substanta
individualå. Nu må pot consola cu ideea de neant postexistential… Dar, dacå
nemurirea e numai sufleteascå, asta ne apropie de umbrele antice. Crestinul
crede în nemurirea integralå, deosebindu‑se de pågîni… Nu mi‑e
teamå de moarte deloc. Am o singurå neliniste: så nu mor necrestineste si så nu
ajung într‑o salå de disectie. Sînt confiscat integral de religia
crestinå, pe care o situez deasupra oricårui sistem filozofic. E cea mai
consolatoare religie din istorie si nu pot contesta cå Hristos este fiul lui
Dumnezeu.
Zilele
acestea au fost foarte multi tineri pe la Tutea. Cîtiva prieteni, pe care i‑am
îmboldit så vinå, au adus cu ei fructe. Tutea s‑a bucurat si a afirmat,
cu alint, cå el se simte cel mai iubit båtrîn din Bucuresti…
Îi povestesc:
nu stiu cînd am început så citesc sau cînd am început så scriu; m‑am
trezit într‑o zi cå stiu så citesc iar în altå zi cå stiu så scriu. Nu‑mi
aduc aminte de lectii… Pentru a învåta, nu trebuie så te pregåtesti ca atare;
se întîmplå cå, dintr‑un punct oarecare, niciodatå prea sus si niciodatå
prea jos, niciodatå prea devreme si niciodatå prea tîrziu, începi så mergi pe
drum. Ca o fatalitate. Intråm în învåtåturå deoarece «asa ne este scris» si,
dacå ne este scris, atunci fireste trebuie så citim cu luare‑aminte ceea
ce ne‑a fost destinat. E, în altå lecturå, asumarea pildei talantilor,
care, atîtia fiind la numår si avîndu‑i la dispozitie, trebuie så‑i
folosim, pentru cå nefolositi dispar.
Multi vin la
Tutea fårå nici o pregåtire anume si multi pleacå avînd un plus care numai din
asumarea unei fatalitåti poate iesi. Multora, în închisoare sau pe stradå,
Tutea le‑a apårut ca o fatalitate izbåvitoare. În celulå, Tutea venea si
le vorbea, fåcîndu‑i pe cei din jur så mute centrul de greutate de pe o
existentå pe alta — mai înaltå si mai durabilå. În chilia lui de lîngå
Cismigiu, tinerii veneau nestiind la cine vin. Nu bånuiau cît de plinå poate fi
o întîlnire cu Tutea… Veneau — si, cuprinsi de vîrtejul ideilor si
consolårilor, închideau ochii si intrau în lumea pe care n‑ar fi intuit‑o
dupå semnele båtrînetii, ale såråciei sau ale mizeriei. Cine pleca de la Tutea
pleca victorios, ca dupå o izbîndå cuceritå fårå intentia de a lupta, ci numai
din inertia existentei care, în derularea ei, a avut un moment cînd ti‑a
trecut prin minte så mergi la Tutea: si ai mers…
Tutea a
revenit la ideea pe care am discutat‑o si altå datå: aceea a modelului si
a generatiei. Mi‑am mårturisit teama cå generatia noastrå nu‑si
constientizeazå existenta ca atare; nu profitå de faptul cå reprezintå un
segment biologic si spiritual care poate låsa urme benefice. Comunismul a
reusit så ne inducå într‑un soi de curgere în care timpul personal nu mai
are curajul unei manifeståri modelatoare. Tutea crede cå acesta poate fi si un defect
al lipsei de izvoare.
— Nu am
sentimentul båtrînetii.
— Ce ati face
de‑acum înainte?
— As da
sfaturi.
— Un
învåtåtor…
— …Miscînd
inteligentele tinere, întîlnite de mine, în jocul dintre just si injust, dintre
teologie si filozofie. Înainte eram obsedat de ideea råmînerii a ceva dupå
mine. Acum må mai intereseazå ce råmîne dupå mine ca zåpada de anul trecut.
Sînt preocupat în prezent de jocul dintre cele douå lumi, joc în care as vrea
så antrenez pe toti cei care vin la mine, deoarece sediul nemuririi e teologic,
nu filozofic. Numai teologia consoleazå. Filozofia instruieste. În orice caz,
de la mine nu mostenesti nimic neconsolator. N‑am fåcut risipå de
eruditie decît cu åi de fac pe desteptii! Cu tine si cu cei asemeni tie m‑am
stråduit så dialoghez esential.
— Pot spune
cå am favoarea esentei?
— Desigur.
Moartea må determinå så fiu esential. M‑a impresionat foarte mult sunetul
påmîntului cåzînd pe cosciugul lui Nae Ionescu…
— Vå
îndreptati spre sediul întelepciunii.
— Nici
culturå, nici inteligentå… Întelepciunea e singura formå de consolare peste
optzeci de ani. Simt nevoia unei vecinåtåti pe silueta sufletului meu si må
bucur cå ne împåcåm bine noi amîndoi, dragå Radule. Esti delicat sufleteste si
am nevoie de asemenea delicatete. Trebuie så må întelegi si så nu te superi cå
te pretuiesc întîi de toate sufleteste. M‑am såturat de intelectuali…
Cîteodatå — stii de ce‑mi este teamå? Så nu mor de melancolie, ca
maimutoiul lui Andreev!
— Vå plac mai
mult ritmurile decît linearul…
— Eu am råmas
la nivelul melodiei. Armonia o gust din snobism. Într‑un sistem eu caut
melodia, asa cum într‑un dialog caut cåldura sufleteascå.
— Vå våd
uneori tresårind la auzul unor sunete.
— Uite!…
Gînguritul porumbelului, care se‑aude pînå aici, îmi aduce aminte de celula
mea de la închisoare, cînd îl auzeam si‑mi sporea melancolia. Eram
invidios pe libertatea lui. Sau, cînd aud voci de copii, îmi amintesc de
moarte…. Îmi dau sentimentul mortii. Atunci îmi dau seama de iluzoria existentå
umanå.
— Tristeti…
Poate de unde ati dorit så fiti diriguitor social si nu ati ajuns så vå
împliniti aceastå menire.
— Nu numai
din cauza asta. E adevårat cå am vrut så fiu legiuitor. Dar am ajuns puscårias.
Am refuzat så månînc cåcat. As fi avut în biografia mea o mare lipså: lipsa de
a avea dreptul de‑a fi salutat.
— Totusi, cum
se poate întemeia un curent de generatie?
— Apare un
cap — sau poate mai multe deodatå, care sînt ancorate în acelasi ideal. Si
dacå idealul este strålucit reprezentat, devine formå modelatoare pentru cei care‑l
urmeazå. Trebuie så acceptati ideea de oameni‑model.
— De
apostoli…
— Nu chiar.
Ar fi mult spus. Modelele se topesc în generatii. Apostolii se topesc în
absolut. Cei care devin modele pentru cetate sînt hotårîtori, adicå creatori de
curente. Nu stiu, dar în generatia ta lipsesc figurile reprezentative.
— Oameni cu
idei avem, dar nici unul nu e dispus så‑si asume conducerea.
— Oricum,
generatia de aståzi e mohorîtå. Da’ au fost figuri creatoare de epocå la noi,
la români…
— Ne dati
voie så vå consideråm o figurå dinamizantå si cålåuzitoare pentru generatia
noastrå?
— Din lipså
de altcineva. Eu pot afirma, fårå orgoliu, cå sînt doar un båtrîn inteligent…
Stii care e sensul mortii unui om exceptional? Încurajeazå mortii obisnuiti:
dacå a murit åsta, pot så mor si eu!
¥ncercînd så
refac traseul pedagogiei lui Tutea cu lumea în general si cu mine în special,
am ajuns la convingerea cå aceastå pedagogie — a învåtåturii prin
învecinare — e una de tip tårånesc; e ca si cînd Tutea ar fi båtrînul
satului, înteleptul, descoperitorul de apå, sfîntul sau «mosul» locului,
necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, începe så aibå vizitatori. Timizi la
început sau, dimpotrivå, îndråzneti si neîncrezåtori, acesti vizitatori cu
timpul se transformå în prieteni, în ucenici. Îsi fac colibe în curtea lui, îl
îngrijesc si îi cultivå påmîntul, primind în schimb alte roade decît cele ale
muncii: roadele smereniei întrebåtoare si ascultåtoare.
Privesc
aceste dialoguri ca fiind mai mult decît o succesiune de întrebåri si råspunsuri;
le privesc ca pe o întrebare si un råspuns care, într‑o iconomie
spiritualå, descriu de fapt un dialog între vîrstele lumii. Întrebarea —
tînårå, inteligentå, isteatå, mobilå — îsi asumå din slåbiciunile si
imperfectiile biologice ale råspunsului, în vreme ce råspunsul, båtrîn, asezat,
întelept, cu alte ritmuri, esential, laconic, îsi asumå infantilismul si
ambiguitatea întrebårii. E o strîngere în brate, cînd si unul si altul stau cu
ochii închisi, nemaistiind de celålalt, ci regåsindu‑se si îmbråtisîndu‑se
pe sine.
Întîlnindu‑l
pe Tutea te întîlnesti înainte de toate pe tine. Pe Tutea este, de altfel, si
foarte greu så‑l cunosti; poate cå nu ti‑ar folosi la nimic o
cunoastere mai adîncå. Tutea te face så te întorci asuprå‑ti, pentru a te
descoperi. Multi prieteni care au venit la Tutea mi‑au mårturisit
senzatia de autocriticå pe care au simtit‑o dupå ce s‑au despårtit
de el.
Putem vorbi
despre o traditie mårturisitoare si învåtåtoare în spiritualitatea româneascå.
Venea un cålugår, plecat la Athos pentru îmbunåtåtire, si întemeia un schit. Se
ducea vestea, si oamenii începeau så calce locurile acelea, pînå atunci pustii.
Dintre cei care vin si pleacå, unii vor så råmînå de tot; se formeazå obstea.
Domnitorul aude de monahii aceia si le face o danie de ctitorie: se ridicå
ziduri si chilii; se face o bisericå mare; asa apare mînåstirea. În istoria ei
duhovniceascå, mînåstirea începe så numere si alti mari oameni bineplåcuti lui
Dumnezeu. Obstea se înmulteste si, cum fiecare cålugår trebuie så aibå chilia lui,
o parte din obste, sub un conducåtor, pleacå într‑o pustietate vecinå,
unde ridicå o nouå mînåstire. Dintre cålugåri se aleg cei care au mestesug la
icoane; acestia îsi fac ucenici. Dintre cålugåri se aleg cei care au pricepere
la cårti si la condei; îsi fac si acestia ucenici. Dintre cålugåri se aleg cei
care au darul de a vindeca; acestia îsi fac si ei ucenici… Apar, astfel,
primele forme organizate de învåtåturå. Si cum învåtau? Învecinîndu‑se —
dupå modelul Schimbårii la Fatå: «Petru a zis cåtre Iisus: Învåtåtorule, bine
este ca noi så fim aici si så facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una
lui Ilie…» Chilia duhovnicului e prima catedrå. Mînåstirea se ridicå în jurul
chiliei duhovnicului si orice lucru capåtå un alt punct de referintå. Raportul
universal este cel de duhovnic–ucenic; relatia cu cerul este tot o relatie
filialå, si tot asa relatia cu statul sau cu credinciosii. Iar aceastå relatie
atrage dupå sine nevoia unei învecinåri: «så facem trei colibe…» Ucenicul
devine martor al existentei duhovnicului, iar învecinarea se transformå în
învåtåturå. Mai întîi e sfat, dojanå, certare, orientare, dupå care se ajunge
la forme teoretice si mistice. Duhovnicul îi împårtåseste ucenicului viziunile,
preocupårile; îl problematizeazå. Dar, în tot acest traseu pedagogic, niciodatå
duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la «opera» lui, ci la Traditie,
care îl transcende. Testamentar, fårå rest sau gratuitåti, discursul
învåtåtoresc al duhovnicului se transformå, treptat, în scoala exegezei biblice
si patristice, iar mult mai tîrziu, o datå cu intrarea în alte vîrste ale
trupului si sufletului, aceastå scoalå devine scoala rugåciunii exclusive. Ca
rugåciunea lui Iisus, de exemplu.
Modelul
învåtåtoresc al învecinårii a trecut si în culturå, în formele profane ale
educatiei. Începem så avem curente si scoli, mentori, corifei: generatia
junimistå, generatia nåistå (a lui Nae Ionescu), generatia interbelicå (Noica,
Eliade, Cioran, Tutea). În comunism, modelul se ascunde, firav, în manifeståri
de grupuri mici. Noica înså afirmå deschis necesitatea modelului paideic, iar
de aici toatå acea emulatie paradoxalå din anii ’70–’80. Dupå decembrie 1989,
modelul a încetat så mai functioneze ca autoritate valoricå; s‑a produs o
substituire a esteticului cu eticul, a gînditului cu fåcutul, a autohtonului cu
universalismul, a credintei cu convingerea. — Niste erori care s‑au
tinut lant si care au reusit så lege si så opreascå orice aspiratie cåtre un
model autentic. Pentru prima datå la noi apare ideea de «personalitate a zilei»
sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite în manifestare si
care îsi impune, în mod efemer, stilul… Punerea în curgere a «modelelor» a
însemnat distrugerea minimei raportåri la Model, care se caracterizeazå,
înainte de orice, prin constantå si neconjunctural.
Aparitia lui
Petre Tutea a îmbråcat, în aparentå, toate formele nemodelului. Conjunctural,
mediatizat, vorbåret, fårå «operå», labil politic, miscîndu‑se între
dreapta si liberalism, vulgar uneori, deranjant prin insistenta criticii
comunismului, prieten cu oameni celebri, declarat geniu fårå så se cunoascå
motivele etc.; peste toate acestea, vine tîlcul lui Avva Antonie: «Va veni
vremea ca oamenii så înnebuneascå, si cînd vor vedea pe cineva cå nu
înnebuneste se vor scula asupra lui, zicîndu‑i cå el este nebun, pentru
cå nu este asemenea lor.» În mijlocul atîtor «modele» si «personalitåti ale
zilei», modelul real nu avea cum så se manifeste decît ca nemodel…
Smerit, cu
verbul încins de datoria de‑a spune ceea ce lumina interioarå si
dragostea lui Dumnezeu i‑au descoperit, uzînd de o gramaticå pe care
numai marii convertiti deveniti apologeti o pot avea, senin, rîzînd în fata
existentei ce si‑a aråtat sensul nemuritor, blînd si puternic în
învecinarea lui cu oamenii si cu cerul, Tutea e un necontenit îndemn la
învåtåturå. Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept dupå concept,
adevår revelat dupå adevår revelat, el ne duce în zona ultimå, a adormirii într‑o
parte, cînd omul, spiritualizîndu‑se, adoarme pentru lumea de aici si se
trezeste pentru cea de dincolo, întorcîndu‑se apoi cu un elan colonizator
si luminåtor ce poate så surprindå pe insomniacii, lucizii si gravii lumii
acesteia si numai ai acesteia.
Nu cunosc,
deocamdatå, decît o micå parte din textele lui Tutea. Nu am descoperit nimic
surprinzåtor, cu toate cå, în esentå, cuprind aceleasi lucruri ca si
dialogurile cu el. Am presimtirea — dacå în lumea spiritului presimtirea
poate fi un punct de plecare — cå nu opera, pe care nici n‑a visat‑o,
va face din Tutea un model, ci mai degrabå, dacå nu chiar exclusiv, oralitatea.
Personalitate mårturisitoare, Tutea are în oralitate forma cea mai adecvatå de
predicare; dar oralitatea nu înseamnå pur si simplu vorbire — ci, prin
rigorile si legile de care ascultå, se constituie totusi într‑o operå; un
alt fel de operå, dar, în cele din urmå, o operå. Si în cazul acesta, care
putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? În primul rînd, Tutea
declama si construia ideea enuntatå. Avea un discurs ce descria cu precizie imaginea,
materializatå aproape, a unui turn de cetate: începea cu o punere în cadru, în
peisajul cåruia se ridica turnul; enumerînd definitiile date de altii,
tratatele si autorii în chestiune, reusea så formeze o ambiantå din care se
putea lansa analiza mai departe; cu o gesticå sigurå, de mester, ridica dintr‑o
miscare turnul afirmatiei abrupte, fårå tatonåri sau opriri. La nedumerirea
celor de fatå, aducea contrafortii argumentelor, fåcînd afirmatia initialå încå
mai incitantå — cu cît era, acum, si documentatå. Urmau suavele
înflorituri, zîmbete, ferestre în ogivå cu fierårie frumos lucratå, poante,
întîmplåri, exemple… Cineva aduce o completare care seamånå cu o obiectie;
supårat oarecum, urcå rapid în vîrful turnului, reenumerînd, pe trepte, argumentele.
Ajuns sus, îl întreabå pe respectivul dacå mai are ceva de obiectat:
desigur! — închis în sine, vrînd parcå så spunå cå le aratå el
turbulentilor, îsi aranjeazå crenelurile, calculeazå deschizåturile,
pozitioneazå tunurile si asteaptå. Obiectia råmîne; toti asteaptå explozia. Dar
el coboarå agale, rîzînd; îl ia de mînå pe contrariat si cu o privire ghiduså,
dar fermå, îi aratå din nou care sînt argumentele; adaugå nu alte argumente,
nu! — ci noi afirmatii, si mai nåucitoare…. Cînd, într‑un sfîrsit,
opozantul se declarå înfrînt, îi ia pe toti cei de fatå si, pedagogic, cu un
aer usor plictisit, le aratå dintr‑o altå perspectivå a peisajului baza
turnului. Le povesteste cît de greu a adunat tot ce se vede acolo, jos, în
nestiuta temelie. Uimirea si bucuria cresc. Urcînd într‑un tîrziu
treptele turnului, cei de jos îl våd apårînd cînd la o fereastrå cînd la alta,
pe måsurå ce urcå; prezenta lui suitoare devine parcå un argument, prea vast
spre a se aråta în întregime, dintr‑o datå…
Alteori, cînd
durerea gîndului venea din durerea trupului, discursul lui Tutea era o infinitå
psalmodiere. Cuvintele curgeau fårå tinta de a se aduna într‑un loc,
veneau spre celålalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai putine
gråbite, iar chipul completa, prin riduri si ochi, punctuatia frazei. Turnul,
de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemicå, båtåioaså, ci
culmina cu o cruce, vådit ridicatå pentru a sti oricine cå acolo nimeni nu vrea
så lupte cu nimeni, cå acolo, la urma urmelor, nu e decît un «båtrîn
inteligent» care ar dori, cu bucurie si teamå, så simtå prezenta lui Dumnezeu.
Acest fel de discurs culmina cu amintiri din vremea copilåriei sau cu lungi
meditatii asupra neîmplinirii si mortii, toate topite într‑un nesfîrsit
dialog în care întrebarea cerea råspunsului îngåduinta de a deranja — iar
råspunsul cerea întrebårii îngåduinta de a fi iertat dacå nu este la aceeasi
temperaturå si în aceeasi ardere.
Prin cele
douå feluri de discurs Tutea reediteazå în mod salvator modelul monahal, al
învåtåturii prin învecinare, reinstaurînd, prin dialog, raportul de
duhovnic–ucenic care ar trebui så functioneze în orice întîlnire umanå ce nu
vrea så dea obol gratuitåtii. Tutea ne‑a reobisnuit, în spatiul cultural,
cu premisele teologale, refåcînd traseul initial, reintegrator în origini, al
culturii spre cult. Discursul lui e unul crestin‑mårturisitor, tinzînd
cåtre delimitarea între omul ca fiintå ce apare si dispare fårå sens si omul ca
fiintå religioaså, fåcutå dupå chipul si asemånarea lui Dumnezeu. Recuperator,
discursul lui Tutea jaloneazå drumul omului contemporan cåtre optiunea
spiritualå finalå.
Am avut
aståzi o discutie teologicå lungå. Multe nedumeriri ale tineretii lui, Tutea mi‑a
mårturisit cå nu le regåseste în tineretea mea. Sînt de altå naturå, poate, si
mai periculoase, am obiectat eu. «Cine stie?…» Ne‑am plimbat de‑a
lungul întregii biblioteci, el cerîndu‑mi så deschid o carte la
întîmplare si så‑i citesc o paginå. De cele mai multe ori, îmi
reconstituia întregul cårtii sau numai contextul, lårgit, al paginii
respective. L‑am întrebat de ce face acest efort de memorie; mi‑a
spus cå nu e un efort de memorie, ci un efort de idee; reface ideatic
continutul, iar nu literal. Uneori nu‑si aduce aminte de vreo carte;
rîzînd, îmi spune cå nu vrea så fie un erudit în lumea dreptilor, acolo la mare
pret fiind simplitatea si såråcia cu duhul, adicå smerenia.
Îi vorbesc
despre decembrie ’89, care, låsînd la o parte implicatiile politice ulterioare,
e un moment de regåsire a libertåtii, aceastå libertate trimitînd, în esentå,
la regåsirea lui Dumnezeu. Îmi spune cå toatå viata de puscårie, pentru el, se
reduce la acest dublet: Dumnezeu–libertate. «Dumnezeu nu poate fi conceput
decît ca izvor al libertåtii, libertatea ca atare fiind un dar.» Îl întreb cum
poate acest dar så se întoarcå împotriva celui care l‑a fåcut. «Ateii
întorc darul prin negarea dåruitorului, or ateii sînt beneficiarii libertåtii
divine, dovadå cå nu‑i tråsneste nimeni.» Dar chiar dacå nu negåm
dumnezeirea, de multe ori avem totusi o atitudine relativå fatå de ea. «Adicå
vrei så spui cå în fiecare dintre noi e un dram de ateism!»
De fapt, asa
cum singur mårturisea, traiectoria lui Tutea în spatiul spiritual descrie
trecerea de la pågînism la crestinism, de la Platon la Pavel. Îmi spune cum
vede relatia dintre cei doi si cît de mult îi iubeste, chiar dacå Platon este
captivul zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. «Îi uneste ideea aceea,
intuitie la unul, revelatie la celålalt, a invizibilelor.» Îl întreb dacå invizibilul
lui Platon, ca si cel al lui Pavel, nu ar putea fi identificat cu în sine‑le
lucrurilor; da, cu conditia de a vedea în aceastå identificare un efort de
întîlnire a metafizicii cu mistica.
Ca legiuitor,
ca om ce se pregåtea så diriguiascå locuirea umanå, nu s‑a inspirat
niciodatå din ordinea supranaturalå a religiei? «Sigur cå da.» De multe ori se
gîndea la augustinienele cetåti ca la expresia «civicå» a jocului dintre cele
douå lumi: cea de aici si cea de dincolo. «Cu toate acestea, binele si råul,
aplicate celor douå lumi, nu functioneazå ca atare, deoarece au un unic
Creator, bun prin esentå. Binele si råul sînt conceptele pedagogiei lui
Dumnezeu fatå de oameni.»
Bånuiesc cå
este uimit si coplesit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat så fie
contemporan în acesti ultimi ani. Îmi råspunde cå nu vede în rachetå nici un
adevår, ci doar o mecanicå pur materialå, înså nesemnificativå; cu tot
progresul tehnic, omul va råmîne în univers, ca fiintå semnificativå, prin
gesturi, atitudini si afecte.
Îsi aduce
aminte de timpul cînd era la tarå, acaså, cu familia, printre livezi si
cîmpuri. Sårbåtorile nu le tråia cu fast, ci doar cu emotie. «La tarå e si greu
så fii fastuos; e mult prea fastuoaså natura, pentru a mai adauga ceva omul.»
Nu i‑a plåcut niciodatå supradimensionarea. A considerat‑o o
zeificare stupidå si neconcludentå.
Regretå cå nu
a fost un mare gimnast. A fåcut o gimnasticå oarecum unilateralå: gimnastica
mintii. Dar ati simtit nevoia unei completåri fizice? — «Uneori.» Îi spun
cît de mult m‑a speriat, într‑o noapte, cînd s‑a sculat ca så
meargå
Îl întreb, ca
admirator al Scolii Ardelene, ce pårere are despre relatia catolicism–ortodoxie
si cum a functionat aceastå relatie în istoria si mentalitatea româneascå. Nu
crede cå solutia catolicå, propuså de uniti, e valabilå, deoarece nu ortodoxia
a adus România în situatia în care e aståzi. Fiu de preot ortodox, se simte
legat de aceastå confesiune nu numai liturgic, ci si genetic. Protestantismul
îl concepe ca o erezie; o fortå moralå cu implicatii aparent religioase. Cît
despre sectele neoprotestante, acestea sînt degeneråri publicitare ale
sentimentului intim religios.
Singura
dilemå pe care o are în cîmpul credintei crestine este legatå de pozitia
cålugårului în lume. Cålugårul desåvîrseste existenta negînd‑o, oprind‑o
la el însusi; el nu are un destin perpetuator, ci unul individual‑esentializator.
Si dumneavoastrå, în linii mari, sînteti un cålugår! Îmi zîmbeste cu siretenie
si‑mi spune cå e un cålugår ce se sustrage autoritåtii canonice,
neapartinînd de nici o mînåstire.
În
închisoare, ca si în libertate, nu s‑a simtit niciodatå misionar,
propovåduitor? Îmi råspunde cå misiunea este expresia dinamicå a vocatiei, înså
el nu simte cå a avut aceastå vocatie. El a purtat ideile si credinta precum
poartå vîntul microbii… Si ati reusit så‑i îmbolnåviti pe multi? «Sper!…»
Îmi povesteste de «predica» pe care a tinut‑o la Aiud, timp de trei ore,
cu picioarele în apå, slåbit fizic, epuizat. A vorbit atunci despre diferenta
dintre Platon si Hristos, aråtînd cå primul nu existå în comparatie cu cel de‑al
doilea — dumnezeire întrupatå. A vorbit cu patos si cu vehementå. Le‑a
pus în vedere camarazilor de suferintå cå numai prin mijlocirea credintei pot
så se mîntuiascå din ispita cea mare a puscåriei, unde la fiecare pas ti se
oferå ocazia de a tråda, de a abdica pentru un blid de mîncare… Dupå terminarea
celor trei ore, a lesinat. De atunci, cîtiva preoti care ascultaserå si ei
predica l‑au declarat mitropolitul lor. «Petre Tutea, mitropolit de
Aiud!…»
Îmi mai
povesteste despre «universitatea» din temnitå — în al cårei «an scolar»
tinuse si el predica despre Platon si Hristos —, despre programul de
plimbare, cînd «vizita cerul», singura «patå» a acestei vizite fiind påcatul
invidiei! — invidia pe libertatea påsårilor.
Îl întreb
care a fost perioada de acumulare cea mai fertilå, pe care se bazeazå
formidabila lui aparaturå de trimiteri si conexiuni; evident, perioada
studiilor universitare, ca si cea de dupå aceea, pînå la arestare. Dupå
treisprezece ani de temnitå, revenirea la bibliotecå nu cred cå mai avea
acelasi haz… Într‑adevår, înså el a fost de o structurå livrescå în sens
bun, deoarece «în afarå de cårti nu tråiesc decît dobitoacele si sfintii: unele
pentru cå nu au ratiune, ceilalti pentru cå o au într‑o prea mare måsurå
ca så mai aibå nevoie de mijloace auxiliare de constiintå». Considerå
emanciparea de sub cårti sinonimå cu emanciparea omului antic de sub teroarea
religioaså, în care îsi cerea în fiecare zi iertare lui Dumnezeu cå existå. Îi
spun de marea mea uimire în fata discursului preotesc în care Dumnezeu e
prezentat mai mult terifiant decît linistitor. Îmi råspunde cå e una dintre
reactiile fatå de Renastere, care a autonomizat prea mult fiinta umanå, pînå la
limita iesirii acesteia de sub fruntariile constiintei justitiei divine.
Recitå
psalmul lui Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, si piezis!…», gustînd îndelung
sevele amårui ale lui piezis. Piezis fatå de lume, spun eu; nebunii pentru
Hristos sînt piezis pe lumea aceasta si, inevitabil, singuri. Må aprobå si îmi
povesteste cum a încercat el så‑i facå unui gardian din închisoare
deosebirea dintre Jaspers si Heidegger, si acela, culmea, a înteles. Zice: «Era
ca si mine — piezis.»
Încheiem
ziua, una dintre cele prea putine ale învåtåturii prin învecinare, ascultînd
muzicå: un Mozart. Tutea adoarme, nu înainte de a‑mi spune cå singurul
vehicul cåtre Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.
Eu mai stau
cîteva ore, în noapte, citind Don Quijote de la Mancha; må opresc la pagina în
care Cavalerul Tristei Figuri se pregåteste pentru lupta cu turma de himere.
Dimineata, a
exclamat: «Ce bine cå sîntem împreunå!» Îi era teamå så nu fi plecat. E din ce
în ce mai legat de o existentå vecinå, ca un ecou la viata lui, pe care si‑o
simte uneori epuizatå, alteori nimicitor de energicå. În mijlocul acestor
variatiuni, eu sînt o constantå, un reper de adîncime în functie de care se
mentine linia de plutire.
Îl întreb ce
facem aståzi. Greu de spus; ar vrea så fie mereu degajat, så tråiascå în
plåcerea nelucrului. De fapt, am observat cu cîtå plåcere si bucurie întîmpinå
noaptea. Somnul, îmi zice, e singura stare în care se rezolvå încordårile si
jocurile metafizice si mistice. Regretå cå una din neplåcerile båtrînetii este
pierderea treptatå a capacitåtii de a dormi profund si mult… E îngrozit de
aspectul dinamic al somnului, de vise si nåluciri; pentru el, verbul a face e o
calamitate. Care e, atunci, solutia odihnitoare, dacå somnul se altereazå în
atributele lui fundamentale? «Revelatia si extazul.» Dar si aici intervine o
distinctie… «Evident: revelatia e primirea unui adevår, iar extazul e o stare
care poate primi un adevår sau nu… Eu, pînå la vîrsta mea, dragå Radule, nu am
avut parte de nici o revelatie; am cunoscut lumea în mod fragmentar.» Ati fost
poate prea sigur pe capacitåtile intelectuale si nu ati vrut så iesiti din
fortåreata eului. «Adevårat: în revelatie nu‑ti apartii, ci ti se
comunicå ceva, peste tine.» Îi povestesc proba de foc a acceptårii în
mînåstire: novicele, candidatul, este pus så batå o zi si o noapte, cu nuiaua,
un copac; dacå rezistå si nu se scandalizeazå si nu considerå lucrul acesta
fårå ratiune, si dacå nu‑l abandoneazå, atunci este primit în noviciat,
în pregåtirea pentru cålugårie, deoarece cine nu poate så treacå peste
nebånuitul si nerationalul hotårîrilor omenesti — în cazul acesta: peste
pedagogia staretului — cum va putea så treacå prin cåile nestiute ale
educatiei divine?
Tutea îmi
spune cå a intuit si el aceastå logicå a credintei, supunîndu‑mi atentiei
chiar o definitie pe care o construieste pe loc: crestinul nu då, nu oferå, ci
acceptå. Si adaugå: oriunde apare un efort, înseamnå cåutare. ¥ntr‑adevår,
a bate copacul cu nuiaua nu e un efort, ci o binecuvîntare, nu e o muncå, ci un
canon. — Dovadå cå, în mînåstire, cålugårul care aduce apa de la fîntînå
nu face munca de a aduce apa de la fîntînå, ci are canonul de‑a aduce
aceastå apå; e o altå ordine aici… Si în logica aceasta si puscåria pe care ati
fåcut‑o e altceva decît o simplå detentie, nu? «Nu vreau så spun cå
atunci cînd am fost închis nu aveam påcate care så nu‑mi justifice fatå
de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum spuneai, e vorba de altceva.» Poate de
aceea puscåria a dat oameni ai credintei, ca dumneavoastrå. «Adevårat. Orice
mare inteligentå e o pedeapså. Omul vrea så ajungå în lumea dreptilor, iar nu
în cea a celor justi; justul are ceva logic, rational.» Îl întreb care este
diferenta dintre just si util. «Utilul nu se confundå cu justul; utilul e o
necesitate materialå, în timp ce justul e o necesitate idealå.»
Revine la
ideea puscåriei si a canonului. Må întreabå dacå våd generatia mea capabilå de
jertfa generatiei lui. Nu stiu ce så spun; nu cred cå istoria a surprins,
vreodatå, o generatie româneascå nepregåtitå pentru jertfå. Asa crede si el, cu
toate acestea nu poate så nu‑si aducå aminte de trådåtori si demagogi. Îmi
povesteste cum li se aducea mîncarea tortionarilor, într‑o salå specialå;
aveau o mîncare mai bunå, fåcutå nu în închisoare, ci afarå, în oras. Cum ati
rezistat ispitei? «Påi, nu stiu de ce, dar aveam mereu impresia cå haimanalele
astea nu vor avea digestie îndelungatå… Si mai e ceva: nu doream så‑mi
stea un os în gît, în drumul meu spre Judecatå, si så nu pot da socotealå
limpede în fata lui Dumnezeu.» Rîdem. Se umbreste la fatå brusc: «Da’ cît am
suferit, Radule!…»
Facem cîtiva
pasi prin camerå, pentru dezmortire. Îmi promite cå la primåvarå vom iesi la
plimbare în Cismigiu.
17 ianuarie
1991
Toatå ziua s‑au
perindat ziaristi si vizitatori. Un ziarist îl chestioneazå pe Tutea asupra
unor personalitåti politice românesti actuale si a unor jocuri democratice care
se petrec în România. Este dezamågit de indiferenta lui Tutea, care, auzind
întrebårile ziaristului, îl întreabå: «Cine guverneazå România aståzi?
stînga?» — Da. «Atunci, nu existå politicå!»
Cineva îl
întreabå ce este viata. Tutea îi spune cå s‑a întîlnit odatå, pe Calea
Victoriei, cu ea, dar nu mai tine minte ce au discutat.
Altcineva îl
întreabå cum se ajunge la Dumnezeu. Tutea îi råspunde cå dupå informatiile lui
cea mai apropiatå bisericå de Sipotul Fîntînilor (strada pe care locuim) este
cea din Piata Amzei.
Seara,
våzîndu‑må cå citesc, îmi spune cå era si el noctambul. «Am pierdut mii
de nopti. Nu stiu de ce, dar noaptea întelegeam mai bine…» Vorbim despre
urmåtorul dialog din Platon pe care‑l avem de comentat.
Må întreabå
mai tîrziu ce evenimente politice mai importante se petrec în lume. Îi spun de
råzboiul din Golf. Are o impresie bunå despre americani — teoretic
vorbind. «La forta lor, americanii nu sînt bestiali. Dacå japonezii ar avea
forta americanilor, ar fi pråpåd. Americanii sînt umani. Si stii de ce? —
pentru cå sînt crestini. În Europa nu am constatat atîta credintå globalå.»
Încerc så
aplic formula de «credintå globalå» asupra propriei lui credinte. Spune: «Nici
eu nu sînt total credincios — am momente goale de credintå; probabil cå nu
existå o credintå intenså, continuå, sau, cine stie, nu sînt eu capabil.»
De multe ori
m‑a frapat declararea insuficientei lui credinte. Este aici un soi de
nonconformism: într‑o lume care, în mod extrem, neagå sau acceptå pe
Dumnezeu, Tutea uneste în mod dezinvolt aceste douå extreme, realizînd o
imagine ciudatå, a unui interval de împåcare. Tutea amintea deseori obiectia
lui Gandhi fatå de crestinism: perfectiunea. Se pot identifica în atitudinea
aceasta a lui Tutea tråsåturile apologetului: constiinta supraindividualå a
unei realitåti transcendente, care prin superioritate obligå la misiune, si, pe
de altå parte, smerenia persoanei puse în fata unei asemenea transcendente.
Aceastå tensiune între impersonal si personal se rezolvå în mod liturgic si explicå
într‑un fel dorinta lui Tutea de a se abandona rugåciunii. Tutea vorbea
si mårturisea apologetic, iar astfel învåtai de la el doar învecinîndu‑te,
întîmplîndu‑te. De aceea, cine a dorit så învete de la Tutea a trebuit så
meargå la el, asa cum cine doreste så‑L întîlneascå pe Dumnezeu trebuie
så meargå la bisericå.
¥i spun cå am
început så scriu un eseu: Învåtåtura prin Învecinare. Îi place titlul. «Ce
finalitate are?» Conturarea unui nou tip de personalitate: personalitatea
puternicå a mårturisitorului, a celui care nu se identificå în mod necesar cu o
bibliografie ci, înainte de toate, se identificå cu propria lui viatå, fåcînd
în mod inconstient, neintentional, din viata lui o operå. E apropierea, în
linii mari, de tipul eroului, de cel care nu se distinge decît prin modul în
care stie så tråiascå si så apere idealul timpului tråirii lui. Nu cred cå
existå eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Tutea are operå, în sensul
bibliografic al cuvîntului; voi enumera în alt loc posibilele lui cårti. Dar e
un Tutea care nu atrage si, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul de date
si trimiteri, opera lui prinde viatå în momentul propovåduirii, împrumutînd din
sevele povestitorului.
Ceea ce
atrage la «predica» de idei si atitudini a lui Tutea e fluenta, coerenta
formidabilå a constructiilor. Argumentele se îmbinå cu metafore, iar acestea
laså loc strigåtului firav, uman, de durere sau de deznådejde. Curgerea lui
mårturisitoare e de fapt marea lui artå; el povesteste ideile, nu le redå; reface
«viata» unei idei, o pune în tråire si firesc. Ideea apare, la un timp, ca
rezultantå a unei respiratii. Suguitor ideatic, Tutea mutå regulile romanului
cavaleresc în gîndirea si gramatica metafizicå. Dincolo de alte posibile
aproximåri pe care le poate justifica aceastå artå, discursul lui Tutea ne
trimite cu precizie la modelul parabolei, exemplu ideal de idee în miscare, în
lucrare. Crestin, Tutea realizeazå o punte de legåturå între dialogul platonic
si dialogul apologetic. Ceea ce face posibilå legåtura este preocuparea —
deosebit de constantå — pentru fundamental. Or, fundamentalul se manifestå
cotidian, ca o poveste.
Dialogurile
cu Tutea au o constructie liricå si cromaticå. Tutea îmi dåruieste o summa
poeticå a povestilor lumii, în drumul acesteia cåtre cel mai bun autoportret cu
putintå. Adunare de nume, de citate, de trimiteri si concepte, discursul lui
Tutea e o paletå de pictor. În preajma lui, înainte de orice, înveti så
privesti; de aceea si vorbirea lui abundå în imagini, în aproximåri în timp si
în spatiu, în culoare, nuante si sunet. Nu este o simplå trecere prin istoria
gîndului uman, ci mergere, pas cu pas, înaintea si înåuntrul celor mai
importante culori care au fost adåugate de om la lumea pe care Dumnezeu i‑a
dat‑o spre locuire.
Paradoxul
discursului lui Tutea, cåci despre un discurs e totusi vorba, rezidå în faptul
cå, real, precis, bazat pe termeni bine delimitati, acest discurs laså o
amintire de metaforå. Un concept sau o tråire devin metafore — adicå
locuri ale trecerii dintr‑o lume în alta — în momentul în care
omului cugetåtor, prin suferintå sau revelatie, îi revine cu acuitate memoria
paradiziacå — a stårii prin excelentå greu de precizat si definit, adicå
prin excelentå metaforicå.
Îmi spune cå
dorinta lui ar fi så‑si petreacå ultimii ani de viatå într‑o
mînåstire. «As încheia, ciclic, cu o altå formå de detentie, izbåvitoare.» Ar
dori så tråiascå în ritmul slujbelor, så se trezeascå în sunet de toacå si så
adoarmå påstrînd în auz ultimele vibratii ale clopotului vecerniei. Ne sfåtuim
care mînåstire ar fi cea mai potrivitå. Ne oprim asupra Neamtului; vrea så
tråiascå în ctitorie domneascå… De fapt, uitîndu‑se la salba de mînåstiri
moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definitie datå lui
Eminescu: sumå liricå de voievozi.
Îmi
povesteste de cålåtoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta si Moscova, de
ordinea înfioråtoate a nemtilor, de amestecul de barbarie si de civilizatie al
ungurilor si de tristetea si jalea moscovite. Cu pårere de råu, îmi spune cum a
încetat så mai creadå în protectia Apusului; cum a våzut în mod limpede
abandonarea noastrå în drågålasele mîini sovietice… Îi pare råu, dar se si
bucurå pentru generatia mea, care a crescut doar putin timp în comunism. Are
mari sperante în revigorarea presei spirituale crestine românesti, cu reguli
mai precise si mai solide decît cele pe care le‑a avut presa româneascå
în perioada interbelicå. Singurul regret vine din constatarea amarå cå pe cei
din generatia lui i‑a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generatia mea îi
poate dezbina prostia. Må sfåtuieste cu insistentå så må feresc de prosti. Cum?
«Påi, de cele mai multe ori, prostii sînt atei, intelectualisti pînå peste
poate, comunitaristi si foarte toleranti, în sensul unui dezmåt al libertåtii.
Au o mare rezervå fatå de cei care vorbesc în termenii credintei si ai
natiunii.»
Îmi recitå
iaråsi psalmul lui Arghezi:
Tare sînt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat în cîmpie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru‑n îndîrjire vie…
Contemplå fiecare
cuvînt în parte: «Nu e grozav?…» Crede cå poezia aceasta e cea mai potrivitå
pentru starea lui actualå. Dar aveti totusi fructe dulci! «Sînt amare pentru
mine, care le‑am descoperit prea tîrziu.»
Discursul lui
Tutea are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esentialå a autorilor
patristici. Pedagogia lui e repetitivå în sensul celei mai fericite repetitii:
aceea a cercului îngustîndu‑se pe måsurå ce se apropie de centru, de
locul cu apå vie.
Mårturisitorul
gîndeste testamentar; pentru el, speculatia este ispitå, cåci converteste toate
comoditåtile mintale în tentatii ale råului dizolvant. Testamentaritatea tine
de felul în care mårturisitorul concepe vorba lui cåtre lume: ultimå, fårå
adaosuri, totalå, de neschimbat, consolatoare si infinitå în tråire si
aplicare. Gîndirea testamentarå e specificå Sfintilor Pårinti; ei
constientizeazå marile dihotomii, structureazå marile întrebåri si dau, rugåtor
si apologetic, rezolvårile cele mai neasteptate, tinînd de acea logicå a
credintei în care nu conteazå ordinea întrebårilor, ci ordinea lumii. Orice
råspuns testamentar recapituleazå istoria lumii; marea pedagogie continutå într‑un
astfel de råspuns se vede din faptul cå nimic din ceea ce cade sub incidenta
incertitudinii sau a neconsolårii nu e tratat ca atare, ci contextual‑proniator,
teleologic, cu sens. Un obiect, într‑un testament, e trecut printre
altele; o întrebare, în învåtåtura testamentarå, e trecutå printre alte
întrebåri — care, toate, duc la o Întrebare si la un Råspuns. Toate
preocupårile individuale crestine sînt atrase spre arhetipul acestora, spre
modelul hristic care le întrupeazå si le mîntuie.
«Din toatå
imaginea mortii, îmi displace mormîntul. Så pui påmînt pe tine!…» Dar sînteti
un tåran si ar trebui ca lucrul acesta så vå facå mai fireascå imaginea
påmîntului, fie ea si‑a mormîntului… «Stiu eu ce tåran poate fi acesta?
Vreau totusi un mormînt oarecare: o groapå fårå påmînt, din piatrå.» Vå place
så vorbiti mult despre moarte; reveniti cu mare insistentå asupra acestui cuvînt.
«De fapt, dragå Radule, nici nu pot så nu må gîndesc la moarte. Îmboldit de
putinul rågaz pe care‑l mai am, simt nevoia unei recapitulåri generale,
care så cuprindå atît viata lumii, cît si viata mea, de ins amårît.» Si orice
tentativå de recapitulare culmineazå cu ideea mortii? «Oarecum; desi, crestin
vorbind, nu ar trebui så må preocupe atît moartea, cît învierea… Ce så fac? E
una din neputintele mele: cînd våd cimitirul… însiruire de morminte, de cruci,
de… Cînd eram student la Cluj, locuiam în cåminul Avram Iancu, care era pe
strada ce ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul mortii. Începuse så nu
må mai afecteze, pînå cînd, într‑o zi, mi‑a murit un prieten. De
atunci, în fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea înmormîntare… sinistru,
nu?» Ati avut deci de timpuriu o învecinare cu moartea. «Da; si m‑a
marcat, cred. Uite, acum, recapitulînd ziua de ieri, am avut de cel putin douå
ori spaima inactualitåtii. Nu mai aveam certitudinea existentei mele; priveam
detasat toatå aceastå zbatere, nu actualizam ce caut în viatå. Eram chiar
revoltat: ce cauti aici, må? îmi spuneam. Încet, prezenta ta, a cårtilor, a…
încetul cu încetul am revenit acaså. Ce poate fi asta? O manifestare preletalå?
Cine stie…?»
«As vrea så
ascult muzicå, foarte multå muzicå. Så pun în sunet toatå durerea si
inactualitatea mea…» Am så aduc casete. «Foarte bine; da’ uite, nu te supåra pe
mine cå am atîtea pretentii… sînt ultimele izmeneli si råsfåturi de care må mai
pot bucura.»
Învåtåtura
prin învecinare nu este numai învecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie,
ci si o ciudatå proiectie. Te înveti minte; iei aminte, asculti sunetele din
jur, capeti o oarecare îndemînare, distingi noutatea de vechi. Tutea are înså
si o noutate veche, valabilå prin faptul cå nu se verificå acum pentru prima
datå; ceva din vîrstele lumii ajunse pînå aici, prin el. — Un sentiment cå
asist la spectacolul unei concomitente de timpuri: toate fråmîntårile lui,
toate obsesiile, afirmatiile si constructiile lui au o temeinicie pe care nu o
poate avea un lucru iesit chiar acum în lume; e o vechime contemporanå probabil
cu drumul Damascului.
Tutea se
poate constitui într‑un model si datoritå faptului cå niciodatå nu a
aspirat la asa ceva. Unic în cetatea româneascå, de o unicitate pe care numai
curajul de substantå ti‑o poate da, el adunå în sine si în mesajul såu
tot ceea ce poate fi mai salvator pentru fiinta contemplativå modernå.
Pregåtit så
facå parte din «clanul conducåtorilor», dorind så fie om de drept în statul
român, Tutea ajunge pînå la noi nu ca om de drept, nici ca un ctitor de asezåri
umane, cum nu ajunge nici ca autor; ci, peste toate acestea, ajunge în primul
rînd ca model.
Calitatea de
model poate fi atribuitå unei existente atunci cînd omul, în loc så fie
reflexul luptei pentru existentå, este reflexul unei lupte mai înalte: aceea
pentru mîntuire. Trebuie så recunoastem imposibilitatea modelelor de a mai
apårea azi în culturå sau în oricare altå zonå a preocupårilor umane. Lumea
aceasta nu mai poate avea modele în ea, din ea si cu întoarcere tot la ea.
Singurul model care poate fi urmat ca atare este cel care, în lumea aceasta
apårînd, ne trimite cu insistentå în afara ei, într‑o lume spre care
«înaintåm asimptotic». Modelul devine sinonim cu calea spre transcendentå. Or,
în planul credintei, al iconomiei bisericesti, modelele, cåile prin excelentå
ale transcendentei, sînt sfintii; iar printre noi, si la scara noastrå laicå,
modele sînt mårturisitorii, cei care fac legåtura, în constiinta teoreticå,
între cer si påmînt.
Mårturisitor,
Tutea este un exemplu de «cålugårie albå»: deprins cu o existentå minimå în
închisoare, Tutea a continuat si în libertate, pînå la moarte, felul acesta de
viatå, în care nu de putine ori asceza se intersecta cu såråcia, iar aceasta
comunica cu mizeria si nevoia. Oricum, existenta lui mårturisitoare îl consola
precum ne consoleazå si pe noi aståzi; dar nu în asa måsurå încît så ne steargå
orice urmå de vinovåtie.
«În misticå
dispare tensiunea dintre obiect si subiect.» Mistica opereazå cu valori? «Nu.
Valoarea nu tine de persoanå; e un obiect util pe care persoana îl dobîndeste,
mentinîndu‑l prin primire sau cåutare. Dacå ai primit valoarea, ea îti
reveleazå si utilitatea. Valorii îi este inerentå utilitatea.» Mistica are deci
un alt cod valoric… «O altå notiune asupra valorii. Valoarea reprezintå
judecata ce priveste adevårul.» Adevårul uman, nu? «Desigur. Nici Ideea
platonicå, realå fiind, nu opereazå în misticå…» De ce? «Pentru cå Dumnezeu nu
tine de inductie, deductie sau reductie; credinta tine de intuitie. E intuitia
maximå.» Vorbiti de intuitie: m‑am întrebat si eu cîtå justete se aflå în
judecata unui om, tînår mai ales, bazatå aproape în totalitate pe intuitie;
sau, mai precis, în sensul în care vorbeati de aflarea lui Dumnezeu — se
poate spune cå eu am o intuitie sau e altceva? «Ai o intuitie, dar nu e una
misticå, deoarece într‑adevår misticul e un tip intuitiv, dar e dublat si
de un geniu religios. Noi, chiar dacå avem intuitii, nefiind religiosi în mod
perfect, înseamnå cå nu sîntem mistici.»
Cine e
filozoful român prin excelentå? «Nae Ionescu e singurul filozof român: singurul
care are acces fårå neliniste la transcendent. El ancoreazå nu în imanentå, ci
în transcendentå.» Dar cu toate acestea, îi obiectez, a fost implicat în mod
profund în «imanenta» vremii sale… «Da’ eu n‑am vrut så fiu legiuitor? si
asta m‑a împiedicat så gîndesc?» Înseamnå cå ar trebui så nu mai facem
distinctie între gînditor si conducåtor… «Ba o facem, dar nu‑i despårtim
cu orice pret; sînt tipi care îmbinå în ei si una si alta.» Så înteleg cå vå
considerati unul dintre acesti tipi? «Nu chiar. Nu stiu cine mi‑a spus,
Radule, cå eu nu sînt om, ci o abstractie. A exagerat.»
«…Înainte,
fumam cît doi turci. Fumam tigåri foarte tari. Dacå fumai o tigarå „Plugar“
lîngå o pisicå, o fåceai så strånute pînå cråpa… Am fumat pînå cînd am fost la
un prieten doctor, care mi‑a fåcut o radiografie; m‑a întrebat: må
Petricå, tu cîti ani vrei så mai tråiesti? unul sau doi? Din ziua aceea m‑am
låsat pentru totdeauna de fumat. Fårå remuscåri sau reveniri melancolice.»
Ati avut
multi prieteni… «Multi… Petre Pandrea, Nicolae Tatu, Silvan Ionescu, Emil
Cioran, Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma Vlådescu, Ion Mota, Sorin Pavel,
care a murit în mizerie, Racoveanu, Nae Ionescu, Crainic, Horia Stanca… Sorin
Pavel, fiul unui profesor din Bråila, a fost licentiat în filozofie la Iasi si
trebuia så dea un doctorat la Berlin, pe care înså nu l‑a mai dat.
Nicolae Tatu, profesor de matematicå, întîi a fost de filozofie; ne‑a si
vizitat pe aici… Vasile Munteanu, ziarist, a fost redactor la ziarele Adevårul
si Dimineata. Era de stînga.» Istet? «Cît poate så fie unul de stînga! Toma
Vlådescu, ziarist de extremå dreaptå, fåcuse nu stiu ce studii, dreptul, cred,
la Paris. Era frantuzit råu. Petre Pandrea a låsat doar o carte, Portrete si
controverse, dar a fost un mare jurnalist… Au murit multi…» Cred cå oamenii, în
vremea dumneavoastrå, puneau mai mult spirit, în ceea ce fåceau, decît aståzi.
«Aståzi pun multå siretenie — si stii de ce? Au impresia cå cineva vrea så‑i
tragå pe sfoarå; si nu sînt departe de adevår.»
Revine la
tema din tinerete: gîndirea, gîndul si gînditorul. «Gîndirea mea, cu cît e mai
cuprinzåtoare, cu atît e mai dureroaså. Am momente cînd må simt gîndire purå. E
o iluzie: iluzia gîndirii pure. Gîndirea nu poate fi decît coerent‑formalå;
puritatea e inaccesibilå din cauza existentei noastre bipolare — psiho‑biologice.»
Må întreabå
dacå am mai scris ceva la Învåtåtura prin ¥nvecinare. — Foarte putin. Am
stabilit doar cîteva din functiunile si atributele ei: în primul rînd,
învåtåtura aceasta e binecuvîntarea risipirii. Te abati de la cele dinainte ale
tale si zåbovesti în locul acela unde ti‑a iesit în cale învåtåtorul; mai
mergi ceva si iar te opresti, lårgindu‑ti viata. În al doilea rînd, învåtåtura
te smereste; tu esti cel care vine al doilea, primul fiind învåtåtorul, care a
pregåtit sederea ta, învecinarea ta. Învåtînd, îti recuperezi familia, te aduni
iaråsi în logica vietuirii tale rotunde; miscårile îti devin calculate,
cuvintele måsurate. În al treilea rînd, prin învåtåturå, prin locuire în curtea
înteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia cereascå a lui
Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; începi så întelegi ce
înseamnå învecinarea cu taina; capeti din blîndetea ritmului liturgic. În
ultima parte a învåtåturii, învåtåtorul nu te mai tine de mînå, nu te mai
struneste. Ai acum un mers optim, fårå grabå sau molesealå; învecinîndu‑te,
capeti certitudinea cå singura scåpare este în sus — iar scara spre cer
este lungå, fiecare treaptå trebuind luatå în serios, deosebitå de celelalte.
Înainte de a
se cunoaste si a se iubi, vecinii ridicå garduri stabile, obsesive si
interogative prin pozitia lor separatoare, pînå cînd sînt scurtate, låsat fiind
un pîrleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca si
Biserica îsi ridicå zidurile — înalte, obsesive, separatoare; înteleptul
te învatå så le vezi ca pe niste învecinåri, ca pe niste spatii la care poti
apela oricînd ai nevoie si nu numai… Îti aratå care sînt pîrleazurile
cunoasterii, fåcînd din tråirea ta în lume un infinit prilej de vizitare si
iscodire.
O culturå
puså sub semnul învecinårii e o culturå cu mai multe sanse de a transforma
existenta ei în lume într‑o învåtåturå, pentru sine si pentru altii. Spiritul
capåtå valente pedagogice; omul de culturå îsi ia în serios rolul de educator,
avînd o nouå viziune asupra celor din cetate, pe care îi considerå, acum,
potentiali elevi. Se reinstaureazå raportul de cåldurå învåtåtoreascå. Cuvîntul
nu se pierde atîta vreme cît este învåtat, transmis testamentar prin
învåtåturå. O culturå bazatå pe relatia duhovnic (învåtåtor) – ucenic (elev) e
menitå unei perpetuåri foarte adînci în istorie. Si mai ales, cu acest nou
canon, o asemenea culturå e menitå si ascensiunii cåtre cer. Tutea face o
necesarå legåturå între durata istoricå a culturii si menirea ei în vecie:
deopotrivå apartinînd celor douå planuri, Tutea e un ambivalent semn, cåtre
påmînt si cåtre cer; ca un hornar colindînd pe strådutele vechi ale unei culturi
ce nu a tîsnit încå spre universalitate, Tutea, cu scara pe umår, ne îndeamnå
la o urcare spre cer care niciodatå nu poate fi prea tîrzie.
O zi
frumoaså. Zåpada, cîtå a fost, s‑a topit. Parcå e primåvarå. «Stii ce‑mi
place mie, Radule? Cornuri cu dulceatå de caise sau de zmeurå; îmi place untul
cu måmåligå, ostropelul de pui, cu otetul åla din el, pestele fript. Era un
peste sårat, care se desåra, si se numea cosac.» În puscårie nu cred cå ati
avut asemenea melancolii gastronomice… «Nu, pentru cå ar fi însemnat så må
amågesc prea tare. Îmi aduc aminte cå la mine la tarå, la Boteni, aveam douå
curti: una mai lungå, lîngå poartå, si alta rotundå, lîngå grådinå. Aveam
optzeci de gåini… Mi‑a spus mie o basarabeancå, zice: rusii bolsevici sînt
cei mai sinistri mincinosi de pe påmînt… Pe vremea tarilor nu existau chei la
usi. Orice vagabond putea mînca; îsi fåcea trei cruci la icoana Sfîntului
Nicolae si pleca… Termenul de muncå nu se aplicå la intelect, deoarece munca e
legatå organic de membre, iar nu de spirit. Munca e mecanicå.» Dar «munca»
intelectualå ce este? «Stiu si eu…» E poate o ardere? «S‑ar putea.»
Îmi
povesteste cum mergea la tîrg cu mama, cum îsi alegea hainele si cît de mîndru
era la întoarcere. Viata de liceu n‑a fost o viatå liberå. A stat în
internat. Abia în perioada studentiei a început så se miste liber, så meargå
oriunde si så poatå sta în bibliotecå ore întregi. «Am pierdut orice sperantå
de realizare a societåtii dreptilor, pe care o visam în tineretea mea. De ce or
fi oamenii asa de råi între ei? de ce så aibå unul maså de om si så‑l
vadå pe altul murind de foame, iar el så crape de såtul? Am auzit cå moartea de
foame nu e chiar de nesuportat, înså omul råu seamånå cu pantera: sare la gît
chiar dacå e såtulå.»
Vine un grup
de studenti care îl întreabå asupra cåilor pe care trebuie så meargå pentru a
nu face compromisuri si pentru a se împlini spiritual. Tutea le då sfaturile de
rigoare si îi trimite cu arme si bagaje la modelul generatiei interbelice,
spunîndu‑le în acelasi timp si ce atuuri au fatå de aceastå generatie. Le
mai spune cå, pentru a se realiza, trebuie så realizeze intersectia între
constiinta de generatie si constiinta individualå. Le cere iertare cå nu‑i
poate însoti pe drumul acesta, pe care si el l‑a fåcut cîndva si pe care
ar dori mult så‑l parcurgå din nou — måcar teoretic. Se consoleazå
cu faptul cå poate în sfîrsit, båtrîn fiind, så spunå lucruri care så nu fie
suspectate de avîntare revolutionarå sau de elan inconstient. Îi îndeamnå så
abordeze punctele esentiale ale culturii si så nu se ducå la intermediari ci,
pe cît e posibil, så aibå un contact intim cu sursele. La plecare, studentii îl
întreabå ce etalon så aibå în måsurarea faptelor lor. — «Eminescu.» Atît?
«Ajunge!»
Må întreabå
dacå nu cred si eu cå tineretea e totusi, pentru cei båtrîni, o consolare. Cum
så nu… «Dar vezi, Radule, nu te poti consola decît în måsura în care esti
constient cå ti se continuå o operå; înså ce faci atunci cînd nu ai ce så ti se
continue?» Vorbiti de dumneavoastrå? «Nu, eu nici nu må gîndesc în mod serios
la o continuare.»
Revine la
imaginea omului‑panterå. Îmi spune cå existå totusi si exemplul bunåtåtii
infinite: bunåtatea materialå umanå, prelungitå prin cea divinå, devine într‑adevår
infinitå. Desi nu infinitul functioneazå în crestinism, ci absolutul. Spune cå,
pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca si finitul mizer. Si ce poate
apårea în vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbeste despre infinitatea
divinå raportînd‑o la timp si spatiu; oricum, infinitul, neavînd
continut, este echivalent cu neantul. Deci adevårul, chiar dacå e dual, real si
logic, este în esentå absolut.»
Îi spun cå
cineva, în preså, l‑a prezentat ca diplomat; ce pårere aveti de aceastå
prezentare? «Eu nu sînt diplomat. Consider diplomatii niste fotbalisti. Eu må
consider economist de stat.» Ca economist de stat a avut ceva de spus în
perioada interbelicå. «Am încheiat primul tratat economic între Regatul
României si noua putere sovieticå, la Moscova. Am spus si altå datå: nu am
slujit tara diplomatic, ci eroic.»
«Eu nu
candidez la sfintenie deoarece nu suport durerea fizicå. Nu må pot salva
singur. A fi sfînt înseamnå a fi suveranul tåu perfect.» În închisoare ati fost
totusi suveran pe vointå si trup… «Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu!» Iar
acum? — «Acum, trebuie så må lupt si pe cont propriu, dar se vede treaba
cå sînt un crestin imperfect…»
«…Ascultå! Nu
credeam så‑nvåt a muri vr’odatå… Nu e måret?»
Dimineata,
îmi spune cå ar dori foarte mult så iaså la aer. Ar vrea så mergem, dacå se
poate, pînå la Boteni, în sat. Vrea så recapituleze geografic viata dintru
început; så vadå si mormintele pårintilor — mai ales.
— Dacå
Hristos, în grådina Ghetsimani, a spus: «Întristat de moarte este sufletul
meu», atunci un pråpådit ca mine ce mai poate så spunå?
— În mijlocul
pråpådeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?
— Ca så fii
model trebuie så ai calitåti care, platonic vorbind, så fie demne de imitat.
— Cred cå în
lumea modelelor functioneazå distinctia dintre imitare si participare.
— Hristos
participå la Absolut, fiind o parte din el, în timp ce eu doar aspir, imit.
Aspiratia e doar o tendintå, iar nu o participare. Crestinismul este o religie
absolutå, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poti så‑l
imiti, imperfect, dar una e imitarea si alta e participarea care te face så te
realizezi în tine, prin el, în mod total. Sînt foarte putini crestini totali.
Sau må însel eu… Eu înså nu am afirmat niciodatå, cu obråznicie, cå sînt un
crestin perfect.
— De
imperfectiunea crestinismului dumneavoastrå e legatå si teama de moarte?
— Moartea må
pune în contact cu Dumnezeu fårå nici o problemå. E adevårat cå tråiesc ca în
formula aceea: silå de ziua de azi si teamå de ziua de mîine, dar så stii cå nu‑mi
convine så mor. Cu ideea mortii s‑au împåcat doar sfintii.
— În
disperarea aceasta nu vå deosebiti prea mult de Cioran.
— Cioran nu e
deloc disperat. Eu cred cå se preface. Dar sînt momente cînd disperarea e un
fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neîmplinirea, în imaginea
idealului, — cå eu m‑am gîndit pe mine supraom si constat cå sînt o
vietate‑om — nu e o suferintå? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu
må deosebesc de nici un om, fiindcå nu fac ierarhii culturale cînd e vorba de
destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghitå Popescu.
— Poate cå vå
proiectati prea mult în afarå.
— Nu existå
om care så nu se extrapoleze, care så nu se proiecteze în afara lui, oricît de
mediocru este.
—
Crestinismul nu opereazå cu destine.
— Eu am
folosit aici cuvîntul destin în sensul lui comun, iar nu religios. Crestinismul
este o egalitate misticå. Ne diferentiem în functie de treptele aspiratiilor
noastre spre transcendentul mîntuitor. Realitatea misticå e transcendentå,
adicå singura Realitate, cåci ce este imanent nu e real, ci aparent. Dacå
anulezi omul mistic, råmîne un animal. De aceea, Eliade lucreazå pe conceptul
de homo religiosus.
— Dar cum
råmîne cu incapacitatea de a urma modelul crestin?
—
Crestinismul, gîndit real, e inaplicabil pentru cå e absolut. Stii ce înseamnå
a fi crestin? A coborî Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfintii…
da, sfintii. Ei sînt crestini absoluti. Restul sîntem crestini organizati.
— Faceti
deseori apel la modelul sfinteniei. Modelul sfinteniei e un model tinzînd spre
modelul hristic, iar nicidecum un model‑limitå, inhibator.
— Evident.
Teoretic. Nu stiu cine a spus cå a fi sfînt înseamnå a fi anahoret, dar cå a fi
anahoret nu determinå obligatoriu så fii si sfînt, deoarece nu ai capacitatea
de a face minuni. Eu cred cå dacå apare un sfînt acum, în Bucuresti, rîde lumea
de el… Seamånå cu Tånase… În lumea modernå, sfintenia este aproape
impracticabilå. — La nivelul cetåtii. Omul, în general, tråieste spre
sfintenie, dar nu la sfintenie. Una e så fii spre Ploiesti si alta e så fii la
Ploiesti. Aceasta este drama omului modern.
— La nivelul
cetåtii. Dar solutia este asumarea personalå a rigorilor spirituale…
—
Crestinismul, în esenta lui, e legat de actul individuatiei.
— Ispita cea
mare este colectivismul dinamic — care, în formele lui brutale, poate
suprima orice efort individual, nerecunoscîndu‑l ca valabil.
— Uite, de
exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dåuneazå
Absolutului mistic. Adicå activismul supraîncårcat se cheamå moralism, iar nu
religie.
— Se impune o
precizie misticå…
— Tot ce tine
de Absolut exclude ideea de metaforå sau de comparatie.
— În lumea
modernå, omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axå a Bisericii si a
Culturii pe cea din urmå, distrugînd un echilibru mai mult decît necesar.
— Dacå nu e
religioaså în sens crestin, cultura e civilizatie. Nu existå culturå laicå;
dacå existå, aceea nu este culturå. Nu poti fi om de culturå în Europa decît
crestin, pentru cå, altminteri, esti taxat ca barbar.
— Acestei
mutatii îi corespunde una mai largå, de pe spirit — în sens
paulinic — pe ratiune.
— Unde e
ratiunea? Undeva, prin Cismigiu. Am destulå ratiune. Nu‑mi trebuie mai
multå. Nu‑mi ajutå la nimic. Pot face, pînå la miezul noptii, o sutå de
silogisme. Inutil. Ratiunea nu ajutå devenirii, deoarece, dacå ratiunea ar fi
aparitie în irationalul speciei, atunci nu ar mai fi nimeni idiot!
— Solutia
consolårii, invariabil, cantoneazå în religios…
— Cum så nu!
Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom si då cu tine de
påmînt… Am avut o vreme în viata mea cînd am avut pasiunea gloriei. Acum mi se
pare infantil. Gloria si puterea nu consoleazå în nici un fel. Eu sînt un soi
de Socrate påcåtos, un om care se risipeste în cetate. Asta e, de fapt,
cultura! M‑am zbåtut o viatå întreagå så ajung crestin perfect si
probabil nu e de nasul meu. Un crestin perfect cred cå existå, de vreme ce s‑a
scris o carte ca Imitatio Christi. Eu nu pot så‑l imit concret pe
Hristos, decît doar printr‑o gîndire religioaså, fiindcå în afarå de
religie nu existå decît devenire, adicå neadevår. Din punctul acesta de vedere
sînt salvat.
— Båtrînetea
aduce cu sine o seamå de încercåri.
— Eu nu pot
evita neplåcerile båtrînetii si nu må pot supåra pe Dumnezeu cå m‑a tinut
pînå la aproape nouåzeci de ani. Înså båtrînii au o supapå foarte înteleaptå:
au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitatå. Asta o spun pentru cine nu a
ajuns nici måcar så aspire cåtre cer. Multi båtrîni ar dori så se idiotizeze.
Stii cît de fericit e un idiot?… Cînd må gîndesc la suferintele båtrînetii, îmi
dau seama cå în natura asta oarbå cel mai mare geniu este geniul mortii. Påi
închipuieste‑ti cå eu, asa cum sînt acum, tråiesc cinci sute de ani! Ar
fi o catastrofå cosmicå. Faptul cå murim, de cele mai multe ori la timp, este
un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Andrei mi‑a
adus un aparat de înregistrat si casete. Am înregistrat, în paralel, douå
interviuri care i‑au fost luate aståzi lui Tutea de cåtre doi ziaristi
din provincie; am de gînd så înregistrez cît mai multe convorbiri, deoarece
cred cå geniul protector al lui Tutea nu este Gutenberg, ci Edison.
Sfîntul
Iustin Martirul si Filozoful are o expresie: «rusinea de cruce». Si må gîndesc
cîti dintre noi avem puterea de‑a nu ne rusina de cruce… Tutea a fåcut
din apartenenta la crestinism un motiv de manifestare a eului si de curåtare a
acestuia, demonstrînd cå intelectualul crestin nu e un handicapat, gramatical
si conceptual, si cå semnul crucii e argumentul nobletii noastre. «Rusinea de
cruce» e rusinea de jertfå; treisprezece ani de ne‑rusinare sînt o
motivatie suficientå a vehementei cu care Tutea mårturiseste credinta lui.
Discutåm
depre cum se poate pune o întrebare astfel încît råspunsul, oricare ar fi el,
så multumeascå; existå o tacticå a întrebårii, care, cu mijloace autonome de
zbor, poate så determine structura råspunsului. Tutea îmi povesteste cu umor
despre disperarea hazoaså a întrebårilor fundamentale: «E un soi de furie a
esentialului. Ar trebui totusi så fim gata så facem fatå acestei furii, asa cum
preotul este gata oricînd så råspundå sectarului provocator.»
— Cred cå
sînt cîteva idei stîncoase, de pe care cineva se poate lansa în våzduhul
cercetårilor.
— Evident.
Ideea de libertate, ideea de nemurire si ideea de adevår. Înså, ca så vedem
adevårul, de exemplu, ar trebui så‑l consideråm ca fiind material. Noi nu
putem iesi din carcasa simturilor decît ipotetic. Adevårul absolut noi nu stim
ce este. Adevårul absolut îl afirmå doar religia. Omul crede cå are o singurå
cale cåtre adevår: demonstratia. Or, adevårul absolut este indemonstrabil. El
este sau nu este. Nu existå cale spre el. De aceea, adevårul e revelatie.
— Existå
oameni care nu sînt, probabil, permeabili la revelatie…
— Cred cå te
referi la «prosti». Viziunea mea, cå prostii sînt vinovati, este în sensul cå
acestia sînt damnati, iar nu cå au vreo vinå penalå. Se discuta cînd eram eu
student la Cluj, la cåminul Avram Iancu, despre prosti. Si vine unul, Tite
Gheorghe, peste noi. Despre ce vorbiti, må? Despre prosti. Zice: åstia
reprezintå odihna sufletului nostru. Auzi! prostii reprezintå odihna sufletului
nostru…
— Cu ce ar fi
compatibili «prostii»?
— Cu
progresul tehnic, care nu e un adevår, ci comoditate. Progresul e un util
variabil. Ar fi fost util si pentru greci avionul, så nu se ducå dintr‑o
cetate în alta cålare pe mågar.
— Alti
refuzati ai adevårului se pare cå sînt nebunii.
— Nu se poate
spune cå un nebun este inspirat. Pentru cå atunci spunem cå inspiratia nu are
limite. Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S‑a vorbit despre
«nebunia crucii», în sensul de exaltare a crucii, adicå de tråire supraintenså
a acesteia. Dar asta nu ne aratå decît cå nebunia poate fi folositå si în sens
metaforic, nu numai în sens patologic. Nu se poate totusi vorbi de nebunia lui
Hristos! Orice om exceptional este considerat, la începutul vietii lui sau
chiar si mai tîrziu, nebun, adicå nu seamånå cu toatå lumea. A nu semåna cu
toatå lumea nu înseamnå cå nu esti zdravån, ci cå esti supradotat, ceea ce e cu
totul altceva… Nebunia continuå, patologicå, aceea situeazå omul în afarå de
cei buni. Nebunia e incompatibilå cu spiritul. La un spital de nebuni logica a
murit, iar dacå apare, din cînd în cînd, apare ca un paradox — micå oazå
de luciditate. E mult mai dramaticå si mai impresionantå vizita unei case de
nebuni decît a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, pe mine nebunia må
impresioneazå groaznic.
— Nebunia
demonstreazå, în fond, limitele practice ale medicinei.
— Medicina
este arta vindecårii, care teoretic nu are nici o limitå. Dacå cineva, de
pildå, are har si cu apå sfintitå te vindecå de cancer, eu iau act de acest
lucru în mod stiintific. Medicina e pe de altå parte limitatå, chiar dacå,
spiritual, e fårå limite. Se spune: ce e åsta? E de meserie doctor. Nu e
corect. Doctorul, cu sau fårå voia lui, trebuie så stie tot. Cåci ce diagnostic
îmi poate pune un doctor dacå eu înnebunesc pînå poimîine? Eu sînt un om destul
de rafinat, iar dacå doctorul åla nu e ultrarafinat, poate så scoatå din mine
un nebun incalificabil. Într‑un fel, nebunia este egalitarå. Un savant
nebun, care vorbeste anapoda, se deosebeste de lelea Leana, dar continutistic
nu e departe de ea. Nebunii sînt, intelectual vorbind, uniformi.
— Ati avut
vreodatå teamå de nebunie?
— Så‑ti
spun cinstit… Am înfruntat durerea celor treisprezece ani de închisoare si
pentru un motiv simplu: am avut o teamå cînd m‑au arestat, zic — så
nu må supunå åstia la niste conditii de încarcerare (au fost groaznice conditiile!),
încît så må întorc acaså nebun, adicå incapabil de a tråi.
— Frica de
nebunie a influentat si îndreptarea cåtre Dumnezeu?
— Absolut!
— Am observat
la toti camarazii dumneavoastrå de suferintå un aer foarte hotårît. Si o
constiintå nationalå foarte pronuntatå.
— Noi n‑am
fåcut neamul românesc de rîs. Asta a fost grija mea, te rog så må crezi. Îmi
era teamå så nu ofensez neamul românesc. Si toti din generatia mea au simtit
aceastå grijå. Dacå må schingiuiau ca så mårturisesc cå sînt tîmpit, nu må interesa,
dar dacå era ca så nu mai fac pe românul, må låsam schingiuit pînå la moarte.
— Nu vi se
pare uneori deranjantå declararea apartenentei la neam? Nu este cumva
reminiscenta optiunii politice de dinainte de închisoare?
— Stiu si eu…
Acum, eu nu stiu dacå noi sîntem apreciati pentru ceea ce am fåcut, înså så
stii cå nu am fåcut‑o doar declarativ. Cînd eram la o izolare cruntå… Nu
stiu de ce må supårå corpul bibliotecii… Eram cu Gogu Teguiani si avea o cretå
în mînå, si îi ziceam: mai trage o linie, Gogule!… si biblioteca, cu rafturile
ei, îmi aduce aminte de liniile alea, prin care måsuram mizeria… Am suferit
mult, dar nu stiu, Radule… stii cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate cå e
supapa de sigurantå a existentei, cå dacå ar fi o amintire cu acuitate a
stårilor de atunci, as înnebuni.
— Acum
înteleg de ce îl iubiti pe Don Quijote!
— Pentru cå
si el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate så suferi pentru ideal în
mod fizic.
— Tåria de a
suferi pentru un ideal ati gåsit‑o, bånuiesc, în anumite date
fundamentale ale fiintei dumneavoastrå.
— Eu cultural
sînt un european, da’ fundamentul spiritual e de tåran din Muscel.
— Avînd o
structurå de felul acesta, ambivalentå, ce apreciati la un tînår?
— Pe mine må
intereseazå un tînår în måsura în care e savant în stiinta lui si e religios.
— Argumentul
crestin e cel mai des invocat pentru pozitionarea omului în lume. Vå
recunoasteti în el cu pasiune…
— Religia
crestinå are o virtute pe care n‑a avut‑o nici un sistem filozofic
în istorie: egalitatea absolutå, nedemagogicå, a oamenilor în fata lui
Dumnezeu. Toti sînt oameni. Crestinismul nu e depåsit în istorie de nimic.
Totul se poate numi pînå la Hristos preistorie, inclusiv grecii si romanii, cu
Platon cu tot. E un båietel… Eu cunosc filozofia greacå foarte bine: nu m‑am
mîntuit cu ea în nici un fel. E mai mîntuitoare o rugåciune într‑o
bisericå din Gåesti, decît Platon.
— Relatia
cult–culturå…
— Dupå mine,
ti‑am spus‑o si ieri, cultura se cheamå religie. Iar restul se
cheamå civilizatie. Cultura este spirit, si acest lucru nu se practicå decît în
ritualul crestin, ultimul ritual din istorie, singurul, ca spectacol si
continut, inegalabil. Nu spun toate astea pentru cå sînt båiat de popå, cå asta
nu înseamnå nimic, ci pentru cå asa este.
— Cultura
greacå, de exemplu, nu contribuie si ea la formarea constiintei religioase
crestine? S‑a vorbit despre o «pedagogie spre Hristos»…
— Hristos,
pentru a se face prezent, nu are nevoie de Platon. El e Dumnezeu, iar Platon e
filozof. Omul capåtå constiinta religioaså în bisericå. Acolo o capåtå. Acolo
vede icoanele sfintilor, acolo vede pe Hristos. Asa devine tåranul om, adicå om
crestin, pentru cå existå si om pågîn. Credinta ne învatå cå omul nu e un model
al existentei. El imitå modele transumane, dacå vrea så se depåseascå.
— Imitarea
modelelor transumane este determinatå si de un oarecare mesianism, în sens
crestin.
— Oarecum.
Mesianismul e activist, adicå e vehicularea unor forme care nu‑i apartin;
el le suportå si le poartå. Adicå formele lucrurilor ne fac posibilå
cunoasterea lor, dar nu trebuie confundate cu lucrurile în sine. Toate formele
astea pe care le vedem ne anuntå niste existente care nu coincid, în realitatea
lor, cu ceea ce înregistreazå ochiul imperfect. Acesta e geniul lui Platon,
care n‑a fost în totalitate captivul imaginilor, ci si al esentelor. De
aceea, el vedea lumea ca o iluzie. Tabloul acela, cu grota, e cel mai glorios
din istoria gîndului omenesc. Omul vede doar lucrurile în imagine, în
ghiciturå, dar nu în sinele acestora.
— Îmi spuneati
odatå cå apreciati religia si din cauza ordinii social‑morale pe care o
instituie. Din acest punct de vedere, fåceati o paralelå între ortodoxie si
romano‑catolicism.
— Ortodoxia
si romano‑catolicismul sînt douå surori egale. Nu seamånå cu protestantii,
care sînt socotiti din punctul nostru de vedere eretici. Îmi place catolicismul
ca ordine. Ortodoxia are înså taine, chiar dacå nu are si ordine. Catolicismul
organizeazå viata aceasta dupå modelele religioase, care sînt un joc între
absolut si relativ. De aceea, ortodocsii îi socotesc pe catolici mai putin
religiosi decît ei, adicå nu sînt ståpîniti de mister, cum sînt ståpîniti
ortodocsii.
— Aveti o
mare admiratie pentru ordine si pentru cei care o instituie.
— Ordinea de
drept este una din måretiile omului. Cå în afarå de drept e haos… Ordinea unei
cetåti nu e nici naturå si nici supranaturå, ci este ordine de cetate. Ordinea
nu trebuie så fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, în afara
adevårului, e dezordine. La germani, e o ordine pe care nu o simti. Chiar cînd
vezi un politist, ca o statuie, pe stradå, nu‑ti apare coercitiv —
ci regulator. Sînt si modesti, germanii… Spun cå nu ei au inventat omul acesta
germanic, ci e imitatia omului francez, care a fost modelul absolut, un timp,
al Europei. Noi, românii, nici nu avem nevoie så fim ctitori, cå îi avem ca
stråmosi pe marii ctitori de asezåri umane: îi avem pe romani. De fapt, Europa
are douå mari glorii: filozofia greacå si dreptul roman. Iar peste acestea si
peste întreg universul se ridicå crestinismul, european ca formå de
manifestare.
— Sub
auspiciile traiectoriei spirituale a vietii unui om, ordinea se converteste în
constiintå a esentei?
— Cînd ajungi
så cunosti lucrurile esentiale, Biblioteca Nationalå din Paris ti se pare ca
cea din Ploiesti. Eu fac deosebirea dintre sfînt si cårturar. Sfîntul este si
cårturarul se face. A fi inteligent si a fi informat intelectual nu e un har.
— Ati muncit
mai mult pentru exterior decît pentru interior.
— E adevårat.
Am muncit mai mult la constructia cetåtii decît la a mea. De aceea am si
imperfectii… Tot ce‑am adunat în mine n‑am construit pe silueta
mea, ci am mutat în afarå. Fårå succes, bineînteles!
— În lipsa
unei cårti de vizitå bibliografice, nu aveti regretul cå nu ati întemeiat o
scoalå? Dåruirea în afarå ar putea justifica asta.
— Påi nici
Nae Ionescu nu a avut! El spunea: må, pe mine så nu må imitati, cå asta se
cheamå maimutårealå. Fiti voi însivå un model real si absorbiti din univers si
din viatå geniul necesar. L‑am auzit eu! Am dat în afarå si nu m‑am
construit îndeajuns din cauza unui entuziasm social. E drept cå nu te poti face
om singur, integral. De fapt, omul integral e o aspiratie. Perfectiunea e ceva
de neatins. Perfectionarea e un proces, în timp ce perfectiunea e o stare.
Perfectionarea e o prezentå simplå, în timp ce perfectiunea e o prezentå
absolutå.
— Constienti
într‑un fel de neputinta omului de a atinge perfectiunea, ateii au
înlocuit idealul spiritual cu cel material.
— Materia ca
atare nu existå. Ai våzut materie undeva? Nu se poate. Vedem pomi, oameni, cer,
stele… Manifeståri ale ei, dar pe ea nu. Lucrul e existentå, nu materie. La
lucruri ajungem, dovadå cå le avem si le folosim. Existå un concretism la care
avem acces. Påi uite, camera asta, cu tot ce e în ea, este expresia conceptiei
concretiste. O vedem ca atare… Înapoia lucrurilor punem douå concepte. Astfel,
înapoia lucrurilor poate så stea: materia sau Dumnezeu. Materia e dumnezeul
ateilor.
— Ateii
aspirå la gåsirea adevårului în viata de aici.
— Viata nu se
poate spune cå posedå adevår; ea aspirå la adevår. Se vede cå omul e un animal
imperfect, nu? E imperfect. Pentru cå eu leg perfectiunea de nemurire, or
nemurirea, în viziunea umanå, este misticå, nu fizicå. Dacå omul tråieste
biologic, nu mai e o fiintå perfectå… Ce‑i adevårul în sine nu poate
spune nimeni. Simpla comoditate mintalå, adicå ordinea interioarå si acordul
dintre ea si ordinea exterioarå, nu înseamnå adevår. Adevårul poate fi model
ideal spre care ne miscåm asimptotic, din aproape în aproape… Eu cred cå sînt
nelinistit si în somn, gnoseologic, nu numai în stare de veghe. Cît esti viu,
esti nelinistit. Se interpune între noi si lucruri — asta a fost minciuna
aia, a lui Kant, care nu poate fi evitatå — o perdea senzorialå care ne
face så nu avem acces la simplitate. Existå totusi, spre fericirea noastrå, o
normalitate — relativå, dar existå.
— Drumul
cåtre simplitate este opacizat si de isteria tehnicå si informationalå.
— Lumea,
acum, e ancoratå în cultul genialitåtii. Dovadå progresul în afarå, mecanic.
Atît. Cu cît sîntem mai avansati, mecanic si material, cu atît sîntem mai
departe de esenta realå a lumii, de sfintenie. Un sfînt poate fi si analfabet,
dar e superior unui geniu, fiindcå ideea de sfintenie e legatå de ideea de
minune. Un sfînt poate face o minune. E posibilå minunea ca faptå a lui, dar la
geniu nu. Geniul face ispråvi, nu minuni. Acum, si la sfintenie se pune o
problemå: dacå este puritate în sine si dacå, pentru a beneficia de conceptul completitudinii,
acastå puritate înseamnå perfectiune. Léon Bloy a spus cå singurul regret
valabil este acela de a nu putea fi sfînt!
— O parsivå
alunecare se face dinspre crestinismul ca revelatie spre un crestinism ca
ideologie…
—
Crestinismul nu e ideologie, cå atunci se aseamånå cu marxismul. Religia este
expresia unui mister tråit, or ideologia e ceva construit. Dacå scoti ideea de
revelatie din crestinism, nu mai facem biserici, ci facem scoli primare,
universitåti, si în loc så ai coltul cu sfinti, ai coltul cu Newton, cu
Galileo, cu Copernic… Nu stiu cine a fåcut o glumå cu un «templu al stiintei».
Te pråpådeai de rîs!
—
Progresului, în lumea actualå, i se oferå din ce în ce mai mult atributele
esentei.
— Progresul e
palpabil. Dar stiu eu ce‑i asta? Dacå e esentå? E bine, oricum, cå eu må
simt mai bine acum decît în grotå. Nu? Progresul existå, de la o generatie la
alta, dar nu stiu dacå spiritul poate fi gîndit progresiv. Spirit este si la un
cosas, si la Kant. În grade diferite. Se mai poate vorbi de esenta spiritului,
cînd are grade diferite? Eu nici nu stiu dacå omul a atins adevårul în sine. El
concepe uneori adevårul în forma unei comoditåti socio‑mintale, adicå
dacå nu esti deranjat în constructiile logice ale mintii, te crezi cå esti
adevårat. Adevårul în sine nu‑l posedå nimeni. Adevårul în sine e
Divinitatea. Dacå esti cu Hristos tråiesti în adevår fårå så vrei. E conceptul
participatiei. Unii oameni — sfintii — sînt posesorii revelati ai
adevårului si altii sînt guvernati de conceptul participatiei. Dar si
participatia e un act spiritual, care presupune o stare. Nu orice om poate
participa. De pildå în fizicå, participå toti tåranii la fizica lui Einstein?…
Adevårul în sine e de necunoscut de cåtre omul singur. Asta a spus‑o si
Kant. E inaccesibil la scara omului. Lucrul în sine al lui Kant e o limitå, e o
stare‑limitå si la care totusi nu ajungi, ci spre care te misti. Omului
nu‑i este interziså calea spre adevår… Am spus eu odatå cå dacå un preot
din Bårågan, cînd se roagå, este Dumnezeu cu el, atunci preotul åla înlocuieste
toatå Academia Românå…
A urmat un
dialog nåstrusnic despre sistemul solar; am încercat så refacem ceva din
uimirea primului om care s‑a uitat cu mai multå atentie spre cer. Tutea
crede cå acel om nu putea fi decît un muntean, un påstor. Cu detasare, gratie,
naivitate si profunzime, am dialogat douå ore asa cum se dialoga, pe timpuri,
în scolile ateniene sau în cele asiatice — cu multå culoare, aproximînd
subiectul. Se fåcuse noapte, iar de la etajul opt al camerei noastre se vedea
luna mergînd spre Cismigiu. Am stins lumina si pret de o jumåtate de orå, cît a
stat în cîmpul nostru de cercetare, ne‑am uitat la ea cu atentie.
«Radule, în lunå direct nu putem fi, pentru cå nu e locuibilå. Mi s‑a
spus cå nu are atmosferå.» Poate de aceea e atît de albå, nu credeti? «Se
poate. Îi admir pe cei care s‑au dus în lunå si care s‑au întors.»
Ati vrea så locuim undeva anume? «Påi nu ti‑am spus cå vreau så mergem la
mînåstire? De fapt, pentru filozofi orice loc în spatiul terestru este egal;
vreau så spun cå orice loc în spatiu are conditii obiective de existentå.» Luna
a dispårut; ne întoarcem cu ochii si cu gîndurile în camerå… «Påmîntul, planeta
asta din sistemul solar, dragå Radule, pare un mister cum permite viata. Nu
numai cå o permite, dar o si favorizeazå. Eu nu våd în afarå de Påmînt un loc
unde am putea vietui. Dumnezeu ne‑a plasat aici, în conditiile astea
fåcute tot de El.» Si Luna e fåcutå tot de El, dar nu spre locuire; poate doar
pentru a fi admiratå… «Ce este adevårul în sine nu s‑a råspuns; toate
stårile comode, materiale si mintale, ale omului nu exprimå adevårul în sine,
ci ståri.» Sîntem condamnati la subiectivitate, la poezie, în ultimå instantå,
nu? «S‑ar putea så ai dreptate.»
Despre spirit
si materie; dacå existå baze biblice ale acestei dualitåti; despre Mozart;
existentå.
— …
Sugestionîndu‑må, verific puterea spiritului asupra materiei. Omul
tråieste sub semnul acestui dualism.
— Omul adamic
era sub o altå stare decît aceasta?
— Dualitatea
materie‑spirit e primordialå. Adam si Eva, ne aratå Biblia, aveau
tulburåri psihice, emotii.
— Deci
dualismul nu e urmarea cåderii în påcat.
— Nu. Adam nu
confundå înainte de påcat spiritul cu materia.
— Dovadå cå‑L
iubeste pe Dumnezeu, cå se rusineazå de El sau cå simte singuråtatea si
tristetea.
— Spiritul
constå în intelect si sentiment, cu toate cå sentimentul e mai aproape de
senzorial. Intelectul e transsenzorial. La mine, întelepciunea functioneazå
polar: negativ si pozitiv.
— Cum
negativ?
—Må împiedicå
de la acte autodistrugåtoare.
— Aveti
cultul eroului.
— Sigur.
— Dar eroul
nu mi se pare cå tine de tipologia crestinå.
— Într‑adevår.
Crestinismul penduleazå între om, martir si sfînt.
— Eroul, în
aceastå ierarhie, ar putea så aibå drept corespondent pe martir.
— Nu e
gresit. Martirul e mult deasupra omului obisnuit, dar nu are încå statutul de
sfînt… Må întristeazå de moarte muzica asta.
— Mozart?
— Da. Îmi då
motive de melancolie. Må descentreazå… Pentru a fi intelectual, trebuie så joci
echilibrat între ideal si concret. Si så faci distinctiile esentiale. Harul e
un dat, în timp ce imitatia e un dobîndit succesiv… Toatå drama existentei mele
e cå nu pot så renunt la mårginirea mea. Nu pot si nici nu vreau så sar peste
mine… Numai pe sfinti nu‑i pot suspecta de neacceptare si neîmpåcare cu
durerea. Sfintenia este inexplicabilå la scarå umanå. Principalul lucru care
distinge pe sfînt de omul obisnuit e capacitatea taumaturgicå. Minunile. Sfîntul
are forta de coeziune a pietrei.
¥n general,
ne pregåtim så vorbim; ne dregem glasul si ne ordonåm cuvintele de început.
Tutea se pregåtea så tacå. La el tåcerea avea un început; începea så tacå. Nu
era tåcerea care apare în timpul unui dialog, cînd asculti ce spune celålalt.
Tåcea în mod personal: monotåcere. S‑ar putea crea o imagine necompletå,
dacå nu am lua în considerare si pe Tutea‑cel‑ce‑tace.
Cuvintele si ideile se încurcau la un timp, cu un ultim zornåit de pinteni si
spade, si din acel moment începea tåcerea — grea, înfricosåtoare, ciudatå;
plinå de cîntec. Respira mai gråbit, ca într‑o fugå. Ochii i se fixau pe
un obiect din preajmå; nu era o privire continuå, ci cu dese clipiri, dovadå cå
nu era un simplu reper, ci îl cerceta, oarecum. Aceeasi privire cu care
întîmpina uneori pe cîte un vizitator… Tåcea nu pentru cå nu mai avea ce spune,
ci pentru cå, avînd atîtea de spus, de mårturisit, tåcerea era atunci cea mai
bunå formå de a comunica, de a «vorbi»; vorbire tåcutå. Trecînd peste oameni si
lucruri, tåcerea lui parcå råspundea unei tåceri mai mari; dialog între tåceri:
de ce? încotro? Chinuitå, prinså în limite nefiresti, pe nemåsura originii sale
divine, fiinta umanå tace tåcînd împreunå cu tåcerea tainicå a lumii. Cuvîntul,
prin tåcere, devine duh; mesajul prinde ceva din precizia lucrurilor ce sînt,
iar nu care devin, prin comunicare. Un munte are o transantå ce‑i vine
din tåcere. Tutea tåcînd era cel mai univoc semn: fårå ambiguitåti sau treceri,
existenta lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea, era suficient så‑l
vezi pentru a sti ceea ce are de spus. Acum, învecinarea era la cotele ei
maxime; te învecinezi cu muntele învåtînd din tåcerea lui. O pace se depunea în
camerå, ca un strat de praf cosmic sau de zåpadå — asumînd. Ia‑må,
Doamne!… Tåcerea se rupea, un vînt de cuvinte risipea omåtul vorbirii în
nevorbele de pînå atunci. Tutea îsi înålta vocea ca un colt de stîncå în
mijlocul apei, ascutit, semet, dureros de subtire spre vîrf — nici o
pasåre nu putea så se odihneascå, ci doar så se învecineze, zburînd —,
avînd în adîncuri nebånuita temelie a tåcerii, zonå în care nici un peste nu
tulburå apa si nici o plantå nu‑si unduieste podoaba.
Realizåm cîte
decenii ne despart: exact sapte. El — 6 octombrie 1902; eu — 23
octombrie 1972. Are o mare bucurie pe chip. Îmi spune cå, în sfîrsit, tråieste
sentimentul veciei istorice; singurul lucru care‑l nelinisteste este
acela de a nu muri înainte de a fi spus tot ce s‑a întîmplat în cei
saptezeci de ani. Îl întreb ce distinctie face între inteligenta tineretii si
întelepciunea båtrînetii.
—
Întelepciunea båtrînetii e mai mult inteligentå, iar inteligenta tineretii e
mai mult teorie. Întelepciunea e mai neteoreticå. Cå întelept poate fi si un
cîine… Se zice: un cîine întelept! Sau un tåran. De aceea, nu trebuie confundat
înteleptul cu savantul. Înteleptul este un om care are experienta vietii. Atît.
Experienta nu e revelatie, ci o acumulare de date. Revelatia este cunoastere
fulger.
— Facem
distinctie între revelatie si inspiratie.
— Revelatia
este interventia directå a Divinitåtii, iar inspiratia este interventia ei
indirectå. Acolo unde textele biblice sînt revelate, se presupune cå au fost
dictate de chiar Dumnezeu.
— Ati avut în
viatå momente de inspiratie sau alt fel de momente?
— Nu cred. Mi‑au
plåcut oamenii cu duh. N‑am fost un mizantrop, dovadå cå nu suport
singuråtatea. Si cînd eram copil si må trimiteau cu vacile, numåram pînå la
jumåtate de milion ca så scurtez timpul, asa eram de plictisit singur.
— Ati fost de
multe ori cu vacile?
— Påi aia e
academia mea!… Stii ce îmi puneau de mîncare? Douå cepe si o bucatå de
måmåligå, într‑o micå tråistutå. Asta era mîncarea mea cu vacile. Ceapå d‑aia
as mînca cu plåcere si acum…
— Se pare cå
ati continuat si în puscårie academia…
— În puscårie
eram permanent revoltat. Må gîndeam întotdeauna la zbaterile unui pitigoi
captiv într‑o colivie. Sinuciderea pitigoiului captiv e o mîndrie, nu
stiu cum, la nivel animal… Temnita te mai umple si de urå. Resentimentele acolo
sînt firesti, cå dacå nu suportå o pasåre captivitatea, cum s‑o suporte
un om… Så fii limitat în spatiu, si de cîte ori auzi o uså trîntindu‑se
så… Totusi, nu am auzit de nici o råzbunare acolo. Înså capeti o mare poftå de
dreptate.
— Am discutat
de mai multe ori despre anii de temnitå. De fiecare datå adåugati o
articulatie, astfel încît, încercînd så fac un portret al detinutului politic,
am ajuns la cel mai clar portret de om liber prin gînd si credintå.
— Pårerea mea
este cå omul cel mai semnificativ este homo religiosus… Multi au considerat
Renasterea italianå, unde omul este situat în centrul universului, ereticå din
punct de vedere crestin. Antropocentrismul este viciul ei esential. Nae
Ionescu, nu îti ascund, era teocentric perfect, adicå spunea cam asa: fac cu
umilintå tot ceea ce fac la nivelul meu, avînd perpetuu supraordonarea
Divinitåtii si limitarea mea, din ratiuni transcendente, în timp si în spatiu…
Eu m‑am simpatizat cu Nae Ionescu deoarece nici el nu era un mare
împlinit. Nici el… Stia så sufere pentru adevår, la o adicå. Tråia maxima
aceasta: suferinta este calea regalå a mîntuirii.
— Vå preocupå
formele de intermediere între cele douå lumi. Aspirati la o unitate
consolatoare…
— Din punctul
de vedere al metafizicii, Evul Mediu ne e superior. Toatå acea ceartå a
universaliilor stråbate tot Evul Mediu. În stiintå nu poti fi decît
aristotelic. A gîndi platonic stiinta înseamnå så o faci imposibilå tehnico‑practic,
adicå s‑o privesti în sine. Cineva spunea: Platon ne duce într‑o
zonå eteratå unde nu mai putem respira, iar Aristotel are amabilitatea si
gentiletea de‑a ne aduce înapoi, în lumea våzutå! Nu poti scoate utilul
din cîmpul cunoasterii, ca om. Nu poti face lucrul åsta. Înså e o evidentå cå
tot ceea ce e folositor nu este necesarmente adevårat.
— Adevårul
este totusi operant.
— Adevårul în
genere este operant, adicå este uneori eficient. Are efecte pozitive. Tot ce nu
e eficace este fictiune. Poate nici atît. Si fictiunile au, uneori, o
utilitate.
— Cum vedeti
progresul tehnic?
— Nu trebuie
ignorat. A avea dispret fatå de tehnicå înseamnå a fi incorect. Eu nu sînt
tehnocrat, dar trebuie så recunosc cå tehnica este universal utilå. Tehnica, la
originile ei, are cunoasterea limitatå a lucrurilor, care foloseste în båtålia
pentru adaptare. Nu se poate vorbi totusi de o tehnicå infinitå.
— Înteleg cå
stiinta are un aspect dual sau, mai direct spus, este alcåtuitå din teorie si
din practicå.
— Stiinta
are, cum spui, un dublu aspect: pragmatic si explicativ‑teoretic. Partea
explicativ‑teoreticå e perfect utilå. Eu am fåcut odatå o
afirmatie — nu‑mi amintesc cum a decurs demonstratia: tot ce
teoretic este just practic este necesarmente just, dar nu si invers, cum ne
aratå istoria omului. Omul a avut în istoria lui si practici stupide.
— Marea
ispitå a omului modern este autonomizarea…
—
Autonomizarea puterii poate fi consideratå demonicå. Puterea este moralå; ea nu
reprezintå nimic în sine, ci trebuie raportatå la utilul social. Puterea degajå
în sine istoria. Oprindu‑se la putere, omul devine victima uneltelor sale
si ofensator fatå de Dumnezeu, care i‑a dat aceastå putere.
—
Autonomizarea puterii se revendicå dintr‑o presupuså unitate materialå a
lumii.
— Unitatea
materialå a lumii nu stiu dacå poate fi demonstratå, dar poate fi cercetatå. De
pildå, cele douå operatii mintale principale, sinteza si analiza, ne indicå
natura materialå a lumii. Materia este — dar stiu eu dacå ceea ce vedem
noi multiform e materie sau altceva? Noi nu‑i zicem ciresului sau
prunului «materie». Materia ca atare este noua divinitate falså. Nefiind
demonstrabilå, materia seamånå a divinitate…
— Distingem,
iaråsi, între materie si concret.
— Concretul
existå. Materia ca atare nu o gåsim nicåieri. Materia purå e o ipotezå.
Concretul este ceea ce cade sub incidenta simturilor. De aceea, chiar dacå ai
cele mai rafinate instrumente de måsuratoare, tot în lumea sensibilå te afli,
cînd e vorba de concret. Concretul este.
— În virtutea
jocului concret–materie purå, am putea defini conceptul ca fiind cel ce face
legåtura între cele douå lumi?
—
Bineînteles, deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric si logic.
— Omul este
condamnat la acest joc, multumindu‑se cu manifestårile variate ale lumii
si neavînd acces la esentå, la puritatea izvorîtoare a acestora.
— Savantii
råmîn la constatarea legitåtilor lumii fenomenale. Nu pot defini lumea
fenomenalå. Materia e consideratå ca fiind în sine si ca substrat al tuturor
lucrurilor sensibile. Asa ceva nu s‑a dovedit. Este un nou mod de a
percepe Divinitatea, coborîtå la acest nivel.
Despre
dreapta si stînga — distinctii si precizåri; modul lor de manifestare în
istorie; o posibilå solutie, între extreme.
— Care sînt
caracteristicile dreptei?
—
Caracteristicile dreptei sînt: 1. nationalism — natiunea ca punct terminus
al evolutiei, concentrînd specia om; 2. monarhism — principiul monarhic ca
o constantå istoricå în teoria formelor de guvernåmînt; 3. ierarhie
socialå — afirmarea principiului selectiunii naturale, dar nereactionar,
fiindcå suflul ortodox nu permite elitei patosul distantei aristocratice; 4.
unitatea de conducere… nu e vorba de conducere colectivå, ci de unitatea
membrelor conducåtoare; 5. proprietatea privatå ca sediu al libertåtii. Nu e de
conceput libertatea fårå proprietate; orice om trebuie så fie considerat
proprietar individual ipotetic, chiar dacå nu posedå nimic.
— Iar
caracteristicile stîngii…
—
Caracteristicile stîngii sînt: 1. egalitarismul cu orice pret; 2. lipsa
ierarhiei sociale autentice, pe baze valorice; 3. ateism manifest; 4.
proletcultism sinistru; 5. structurå iudaicå, în ideologie si conducere.
— Extrema
stîngå a låsat mult sînge în istorie…
— Stînga nu
poate guverna, Radule! Cînd vine la putere, e pustiu. Dar este un blestem: de
ce nu foloseste schemele guvernamentale ale burgheziei?! Cum e asta? Si de ce
popoarele, totusi, au mers spre stînga? Dacå Elvetia ar fi fost comunistå,
puteai fi tentat så crezi cå a fi comunist, tinînd de un spatiu social atît de
redus, nu e semnificativ, dar cînd pe un spatiu ca Rusia de mare s‑a
experimentat, cred cå nu mai e nici o îndoialå cå comunismul nu are ce cåuta,
ca doctrinå socialå, în lumea modernå. Rusia a demonstrat tehnic, practic si
teoretic nulitatea comunismului.
— Comunismul
e anularea evidentei.
— Så‑mi
aråti mie egalitate în vreunul din regnurile cunoscute — mineral, vegetal,
animal si uman! Så‑mi aråti mie principiul egalitåtii cu valoare
absolutå! Si atunci cred si eu în democratie… Comunismul înseamnå negarea
evidentei, deoarece nici nu iesi bine din caså si te întîmpinå lucruri,
însufletite si neînsufletite, inegale, si dacå mai vorbesti de egalitatea
comunismului, atunci înseamnå cå esti sau sifilitic, sau nebun.
— Social‑democratia,
ca solutie de centru‑stînga, cum vi se pare?
— Social‑democratia
nu e nimic. Fatå de comunism, ea e neputincioaså. Cel putin comunismul, unde a
triumfat, te beleste sistematic. Si are fortå. Social‑democratia nu te
ajutå chiar dacå poate. E neputincioaså.
— Comunistii
sînt legati de materie ca sarpele de påmînt.
— Comunismul
e imanentism absolut. El mutå omul complet în lumea asta. Comunismul înseamnå
negatia omului total, cå omul total apartine la cele douå lumi: lumea
trecåtoare si lumea vesnicå. Ori comunismul ancoreazå în dimensiunea lumii
trecåtoare, adicå nu este uman. Pentru cå dacå îi spui unui om: må, esti un
animal muritor — si dupå tine råmîn doar viermi si minerale, îti då cu
bîta în cap!… Comunistii sînt atît de terestri, cå eu nici nu i‑as låsa
så se urce în avion, si între Bucuresti si Moscova i‑as pune så meargå pe
jos, umplînd desagii cu mîncare, din loc în loc…
— Comunistii
sînt un fel de extraterestri, atît de mult se deosebesc de oamenii normali.
— Ei nu au,
în primul rînd, patrie. Sînt apatrizi. Si åsta e un cusur atît de mare, încît
nu meritå dezbateri. Specia om, ca atare, e o conceptie purå. Existå neamuri,
nu neamul omenesc.
—
Impresioneazå printr‑un revolutionarism exagerat…
— Comunistul
e un fals erou. Adicå stie cå este animal, stie cå e rational si stie cå e
absolut muritor. Adicå, cu toatå rationalitatea lui, între el si dihor nu e
nici o deosebire.
— Asa se
explicå de ce, pentru comunisti, oamenii se constituie în turme.
— Comunismul
e o falså întelegere a corpului social. Adicå societatea, în loc så fie
organizatå ierarhic, e degradatå la rangul de cireadå. Nu poti fi liber dacå te
absoarbe corpul social. Comunismul e absorbtia individualitåtii de cåtre
comunitate. Comunismul face pe toti oamenii uniformi, ceea ce e împotriva
naturii. Oamenii nu sînt egali de la naturå. «Declaratia drepturilor omului si
cetåteanului» a Revolutiei franceze începe printr‑un sofism: oamenii sînt
egali de la naturå! Asta vede si un idiot — cå nu sînt egali! E o idiotie
din prima propozitie a celebrei Declaratii…
— Comunismul
initiazå un cult al muncii…
— Am citit pe
unul, de la Ministerul Muncii, care fåcea apologia muncii, si eu am demonstrat
cå munca e un blestem. Cå înainte de påcatul originar cådea para målåiatå în
gura lui Adam‑nåtåfleatå… Si a devenit muncitor din curiozitatea Evei…
Da! Eu înteleg munca drept un blestem.
— Ca peste
tot, si la noi comunismul a însemnat o tragedie.
— Si
comunisti mai existå în România! Au atîta nerusinare… Poate cå cei de acum nu
stiu ce s‑a întîmplat. Comunistii nu au låsat loc de bunå‑ziua.
Oricum, si numai teoretic si tot îti dai seama cå e o monstruozitate.
Comunistii au vrut så ne facå fericiti cu forta: så fiti fericiti, cå vå ia
mama dracului! Adicå så månînci bine, så bei bine, så dormi bine, si la loc
comanda!
—
Monstruozitatea comunistå e totalå si teoretic vorbind.
— Påi a face
mesianism din egalitarism nu e o nebunie? Seamånå Kant cu Ghitå Fleascå? Så fim
seriosi. Fleascå nu are nici o vinå cå e asa. Dar românii au un proverb, cînd
Ghitå Fleascå se întinde dincolo de gardul lui: så vorbeascå si nea’ Ion cå si
el e om! Asta e ironie…
— Så abordåm
si cel de‑al doilea termen. În primul rînd, vorbiti‑mi de forma
«clasicå» de manifestare a dreptei în România, mai precis a extremei drepte:
legionarismul. Existå, cred, unele confuzii terminologice în ceea ce‑l
priveste, nu?
— Fenomenul
legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian si cu national‑socialismul
german. Dreapta româneascå nu seamånå cu aceste douå forme ale dreptei
europene, fiind mistic‑crestinå. Aspectele crestine ale dreptei românesti
îi dau acesteia caracter de constantå a ordinii naturale, care, chiar dacå nu a
fost realizat, elita socialå aspirå permanent la el… Legionarismul e mistic‑crestin.
Fascismul e, ca si national‑socialismul, nereligios. Acestea sînt
explozii etno‑istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salveazå prin
crestinismul ståpînitor înlåuntrul lui. Adicå legionarul nu se simte bine decît
în umbra bisericilor si a troitelor.
— Dar nu
credeti cå aceastå «salvare» este, în definitiv, si pieirea lui? Må refer la
faptul cå întotdeauna în istorie, chiar si în structurile politice cele mai
teocratice, iesirea religiei în cetate, altfel decît sacerdotal, a provocat
mari drame. De multe ori m‑am întrebat de ce legionarii au fost cei mai
chinuiti dintre membrii vreunui partid din România. Si atunci mi‑am
råspuns în stilul lor, gîndindu‑må cå e o pedeapså a lui Dumnezeu.
Scotînd cålugårii pe Calea Victoriei în pas de defilare, nu faci nici istorie,
dar nici nu afirmi credinta, pentru cå functia monahului este de a participa
rugåtor la viata cetåtii, iar nu de a participa direct, implicativ. Patriarhul
Miron Cristea, ca regent si apoi ca prim‑ministru, a fost o figurå
jalnicå. Aproape cå låsase Biserica în paraginå…
—
Legionarismul a cåutat românul în sine…
— Si l‑a
realizat?
— Nu. N‑a
putut. A rîvnit peste limitele puterii lui.
— Care au
fost cauzele aparitiei legionarismului?
— Nu stiu
care dintre conducåtorii legionarilor a spus: «Noi apårem în vidul national.»
— Sunå ciudat
aceastå expresie. E posibil asa ceva? Se poate accepta ideea cå, în curgerea
istoriei unei etnii, poate så aparå o gaurå, un vid? Eu cred cå vidul poate så
aparå în momentul în care ceea ce este este supradimensionat, supralicitat,
încît îsi pierde acoperirea semanticå si afectivå, devenind un nu este.
— E adevårat
cå nu poti så absolutizezi românul — român absolut! —, cå vin
francezii: stai, nene, cå sîntem si noi… Dar a absolutiza poporul român nu e de
condamnat. Legionarul vrea så facå din românism absolutism. Asta e — cå ne
place sau nu ne place. Totusi, vina legionarilor este cå au absolutizat
notiunea de român. Asta e adevårat. Dar ce erau så facå? Liberalii, de exemplu,
seamånå cu francezii. Liberalii sînt români numai fiindcå vorbesc ca noi si au
pe adreså «România». Îi gåsesti în România: Ghitå Popescu, liberal din Gåesti!
— Dar
liberalii nu sînt «natiunea», ca så determine, prin faptul cå sînt incolori,
«vidul».
— Au fost si
alte cauze…
— Cårui fapt
îi datoreazå legionarii cåderea în dizgratia Germaniei naziste?
— Legionarii
au spus asa: capitala României este la Bucuresti, iar nu la Berlin. Si cu asta
s‑au sinucis. Au fost declarati antinazisti. Hitler credea cå va face din
ei instrument nazist în Balcani. Dar nu a fost asa.
— Aceasta e
cåderea în exterior. Dar în interior?
— Påi uite,
cînd noi avem dreptul så spunem «bunå‑ziua» doar o singurå datå pe an,
asta se cheamå dictaturå. Legionarii au procedat dictatorial. Cele douå extreme
nu au vrut så discute niciodatå nimic cu nimeni si s‑au întredevorat
ambele, dovadå cå au dispårut din spatiul european… Burghezia se aflå între
stînga si dreapta, si trage fiecare de ea. Singurii necinstiti sînt cei de
stînga. Singurii prosti sînt chiar burghezii. Iar singurii martiri sînt cei de
dreapta. Au suferit popoarele crîncen, atît din cauza dusmanilor dreptei, cît
si din partea comunistilor. Si uite, e atît de linistit Apusul åsta! El poate
så facå oricînd ordine în Europa, dar nu vrea… Fierbe în zeama lui proprie.
— Deci în
afarå semetia nationalå, deloc de condamnat, iar în interior tirania, care
chiar dacå e fåcutå cu scopuri nobile nu poate fi scuzatå în totalitate.
Acestea sînt, pe scurt, cauzele cåderii legionarismului la noi. Legionarismul
vi se pare reversibil?
— Nu. E un
fenomen total ireversibil. Dacå ar apårea cineva cu gîndul så‑l reediteze
ar cådea usor în epigonismul cel mai sinistru.
— De ce?
— Pentru cå
lipsesc conditiile si starea de spirit de atunci, cînd lumea era mai predispuså
så suporte tirania extremelor.
— Proces
ireversibil… Cum vi se pare, acum, miscarea legionarå din perspectiva istoriei?
— Legiunea a
fost singura miscare de revigorare crestinå si nationalå din acest veac, din
România.
— Singura
miscare care si‑a propus în mod limpede si declarat lucrul acesta. Dar
cred cå orice partid ar trebui så‑si propunå si chiar declarå uneori un
asemenea scop. Deci nu declaratia a unicizat Legiunea, ci modul în care a pus
în practicå aceastå declaratie… Ce pårere aveti despre demagogia unor
publicatii gen România Mare, Europa etc.? Si ele proclamå revigorarea crestinå
si nationalå…
— Ar trebui
båtuti cu frînghia în piata publicå. Niste mincinosi. Au preluat doar
lozincile.
— L‑ati
cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu?
— Corneliu
Codreanu spunea despre mine: am stat zece nopti sub o ploaie de stele
cåzåtoare; m‑am plimbat zece nopti, pe malul Mårii Negre, cu Petre Tutea.
— Aståzi vå
simtiti la fel de atasat de ideile si atitudinile din tineretea interbelicå? Ce
ati recomanda unui tînår pus în fata unei posibile optiuni politice?
— Nu am cum
så fiu atasat de o himerå. E trecutul meu. Trecut! Iar în ceea ce priveste
optiunea unui tînår, e liber så aleagå între formele normale de manifestare
politicå, dar nu între extreme. Nu ai cum så alegi între extreme. Ori o
respingi pe una si o accepti pe cealaltå, ori nu ai ce discuta cu nici una
dintre ele.
Îmi
povesteste despre taberele legionare, unde se construiau canale, biserici si
scoli; un revolutionarism din care aveau så se inspire, mai tîrziu, comunistii.
6 februarie
1991
Continuåm
discutia începutå ieri. Îi pare råu cå nu poate da amånunte mai precise, dar
trebuie så‑l înteleg; îmi spune cå a tråit în istoria acelor vremuri si i‑a
prins adevårurile, stårile, datele. «Voi, generatia de azi, din påcate nu aveti
nici datele epocii si, prin urmare, nu puteti avea acces nici la ritmul vremii.
Doar afectiv, ceea ce e foarte periculos; din afectivitate si aderare
neconditionatå se nasc fanatismele si extremele.»
— Din punerea
în paralel a celor douå structuri mentale si politice, de dreapta si de
stînga, — mai precis, noi ne‑am referit la formele extreme ale
acestora — am înteles cå nici una nu acoperå în întregime gradul de
acceptabilitate care så o impunå în istorie pentru o duratå mai lungå:
stînga — ca extremå — esueazå în demagogie si crimå, plecînd de la o
utopie negativå; dreapta — tot ca extremå — esueazå în tiranie si în
izolare. Atunci, în cadrele cetåtii umane, ce sistem politic este acceptabil?
— Singurul
sistem suportabil, fiindcå e compatibil cu demnitatea si libertatea umanå, este
liberalismul englez. Sistemul liberal: esti un om — si nu un confiscator
al vecinilor tåi, ci un concurent al lor. E competitie de valori, nu confiscare
umanå. În Evul Mediu a fost tiranie, apoi a urmat lumea liberalå modernå, dupå
care a încercat o luptå comunismul, care nu este Ev Mediu complet, ci e numai
aspectul tiranic al societåtii medievale… Si încå în societatea medievalå
exista o supapå de sigurantå: religia…
—
Liberalismul este cam ateu…
— Cam este.
Indivizii nu, dar el, ca sistem, este ateu. El, global, nu e mistic. Si dacå nu
e mistic, nu e religios. Poate så nu fie antireligios, dar poate så fie
nereligios, ceea ce este aproape acelasi lucru. Religia e superioarå statului,
avînd o autoritate extraordinarå. S‑a si spus: întoarcerea socialå este
întoarcerea spre mistica medievalå… În Europa s‑au verificat toate
sistemele social‑politice posibile. De la tirania medievalå la
liberalismul modern si pînå la bolsevismul rusesc. Mai multe experimente
sociale nu se pot face. Nu‑mi imaginez. Toate fac parte din evolutia
omului.
— Organic, la
ce treaptå ar trebui så se opreascå omul?
— Organic,
omul nu se poate opri la el însusi, cå asta e anarhie. Dar nu se poate opri
exclusiv nici la social, cå asta e tiranie. Trebuie så stea la intersectia
dintre social si individual.
— Si credeti
cå liberalismul realizeazå aceastå intersectie?
— Da. Numai
cå are un defect: nu se poate evita, prin competitia durå care se practicå în
liberalism, aparitia deseurilor sociale, adicå a neajutoratilor.
— Existå un
joc între biologic si social…
— Un joc
deschis, neterminat. Nu s‑a gåsit formula de echilibru între individ si
societate care så nu aibå nici un rest. O formulå convenabilå, durabilå. Cînd
dominå individul, e anarhie; iar cînd dominå societatea e tiranie. La
intersectia dintre acestea douå se situeazå oamenii activi si creatori. Oricum,
individul nu a putut fi anulat… A dovedit‑o societatea modernå. Într‑o
fabricå, crezi cå toti muncitorii sînt egali tehnic? Nu. Masina nu egalizeazå,
dar nici nu naste personalitåti. O formulå socialå idealå nu s‑a
descoperit. Liberalii spun cå ei au descoperit‑o… E adevårat cå statele
liberale, fatå de Rusia bolsevicå, sînt la apogeu! Liberalismul poate fi
rational, nu organic, în timp ce bolsevismul e irational… Liberalismul e
compromis totusi, måcar prin faptul cå a închis ochii în fata comunismului.
Dar, pentru a nu pierde experienta socialå a liberalismului, am putea folosi
metodele si elementele lui bune…
— Nu credeti
cå fiecare gînditor care face declaratii — prin operå sau prin alte
mijloace — ar trebui så vizeze o eficacitate imediatå?
— Nu cred cå
e posibil un ecou imediat. Dar ar trebui. Unde existå un cap bine
organizat — så cheme presa… Dar publicå presa o declaratie vastå si
complexå asupra ordinii? Asta e întrebarea. Nu cred. Stii cum ar fi ideal? Un
numår de ziar în zece pagini: un manifest organizat perfect. Asta ar produce un
efect cotropitor… Dar nu e posibil. Ne‑am obisnuit prea mult cu spiritul
colectiv si ne‑am obisnuit så suspectåm orice personalitate. Zicem: åsta
e punctul lui de vedere, då‑l în må‑sa! Stii cå asta e o slåbiciune
a noastrå, a românilor. Si nu numai… S‑ar putea ca de la nord la Marea
Mediteranå un singur francez så fie purtåtor al adevårului si Franta toatå så
fie captiva erorii.
— Cum am
putea proiecta o asemenea declaratie?
— Trebuie så
ne gîndim la cadrul ei, la dimensiunile ei, la spatiul aplicat, la conditiile
istorice în care ne aflåm, la receptivitatea poporului român aståzi. Sînt
foarte multi factori obiectivi care må împiedicå så manifest ceva. Nu e usor,
mai ales cå acum se tråieste din improvizatie, de pe o zi pe alta. Improvizatia
e nota dominantå a actualei guvernåri românesti.
— S‑ar
putea ca tocmai aceastå stare de improvizatie så ne fie de folos. Cå dacå vine
în aceastå atmosferå un element de stabilitate si esentialitate, ar avea un
impact foarte mare…
— … Demascînd
improvizatia, cåreia i se opune setea de constant social‑istoric. Setea
de constantå socialå så domine în declaratia aceasta… Da’ nu stiu dacå românii
sînt dispusi så primeascå definitivul ca formå a politicului. Dacå declaratia e
prea vehementå, e un soc si lezeazå atîtea interese individuale încît nu are
efect. Iar dacå e cåldicicå, e tot atît de råu. Trebuie så gåsesti ceva median,
pentru cå linia medianå are acces. Dacå esti original, esti un curios, un
interesant — atît. Trebuie så depåsim jocul dintre interesant si just.
Teoretic‑explicativ, teoretic‑configurativ si practic‑normativ,
e foarte greu de împåcat toate mintile si de gåsit o medie a lucrurilor general
valabile. Îmi dau seama eu… så nu crezi cå stau de pomanå aici! N‑am
gåsit nici o formulå de‑a aduna vointele… Eu am fåcut niste iesiri dintr‑astea,
globale, fårå efect prea mare. E foarte greu. Am început si eu så fiu captivul
colegialitåtii, adicå al gîndirii în comun, în colegiu. Am fost multå vreme
captivul individualitåtii si mi‑am dat seama cå colegialitatea e
superioarå, antreneazå forte mai multe, care în mod firesc capåtå o dominantå.
Un grup social activ are fortå. Intereseazå ca grup, iar nu fiecare în parte…
Poate så aibå un sef, dar grupul e forta care impune. Asa e normal si în felul
acesta as vedea pregåtirea unui manifest menit så aducå ceva nou, benefic si
constant.
— Ce problemå
credeti cå ar trebui så rezolve, înainte de toate, declaratia?
— Problema
proprietåtii, care e aproape insolubilå. Marea proprietate e sterilizantå, ca
si mica proprietate, care e neputincioaså. Suma micilor proprietåti nu duce la
o sumå creatoare. Nu stiu care tip de proprietate, imobiliarå si mobiliarå,
poate concentra forte sociale incoruptibile si de neînvins. Cu toate astea, în
climatul proprietåtii private, fiecare dobitoc poate ajunge proprietar. Nu‑l
împiedicå nimeni. Dacå are capacitatea socialå corespunzåtoare, poate så
devinå, din muncitor sau somer, proprietar. Aceastå posibilitate trebuie
exploatatå. — Cå nu e interzis nici unui individ så devinå proprietar
asupra unui fragment din spatiu… Trebuie så înfrîngem tendinta asta, de
neîncredere.
—
Neîncrederea, trecutå în plan spiritual, ne îndeamnå la demonstratie, la
neputinta traduså logic, confiscîndu‑ne si îndepårtîndu‑ne oarecum
de logica credintei.
— Credinta nu
are nimic comun cu demonstratia. Convingerea are. Te pot convinge dacå îti
demonstrez, dar nu pot så‑ti comunic credinta mea. Credinta råmîne o participare.
Credinta ne separå pe unul de altul si ne adunå pe amîndoi la un loc.
— Teologul,
de exemplu, e afirmativ iar nu demonstrativ. Se bazeazå pe calitatea persuasivå
a adevårului enuntat, iar nu pe cea a adevårului dovedit, demonstrat.
— Da. Teologul
e superior, prin aceasta, filozofului. Filozoful se aflå la intersectia dintre
teologie si stiintå. Vorba neamtului: nici peste, nici carne!
— Dar
filozoful are si el acces la adevår…
— Evident,
deoarece la urma urmelor situarea spiritului în adevår e vocationalå.
— În
filozofie sînt exemple de mai mare sau mai micå participare: Platon si
Aristotel.
— Platon este
etern, real, mistic si arhetipal. Aristotel este util, aparent, rational si
logic. De la Platon la Aristotel treci de la dialog, forma vie a ideilor, la
sistem… Original, în filozofie, este considerat sistemul.
— Spuneati cå
în cetatea româneascå de aståzi lipsesc personalitåtile. Cum definiti
personalitatea?
— Eu definesc
personalitatea ca fiind acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dårui.
Eroul e o personalitate — deoarece nu‑si mai apartine.
— Vedeati în
protestantism un model de proastå neapartinere de sine a operei — care,
crezînd cå îi apartine lui Dumnezeu, de fapt îsi apartine tot siesi, acelorasi
limite.
—
Protestantismul e o religie coborîtå la rangul de moralå pentru grådinita de
copii.
— E frecventå
confuzia, «protestantå» i‑as spune, între fantastic si mistic.
— Fantasticul
e transsenzorial si nu stim dacå e din nimic sau din ceva. Dar, ca så fii
fantastic, trebuie så fii în afarå de concret si de real. Trebuie fåcutå
distinctia dintre sensibil, fantastic si mistic. Fantasticul nu e totuna cu
misticul si nici cu sensibilul. E mai aproape fantasticul de senzorial, dar
foarte depårtat de mistic. Fiindcå mistica înseamnå vehicularea misterului.
— Pentru cå
tot vorbeam despre confuzii, iar confuzia e un semn al neinitierii, ce
recomandati unui tînår så studieze pentru a putea intra, problematic si
conceptual, în zona cugetårii si a cunoasterii?
— Citeste un
tratat de psihologie, pentru aspectele sufletesti, citeste un tratat de
teologie, citeste un tratat de istorie a filozofiei, citeste un tratat de
logicå, pentru aspectele relatiilor sociale, si citeste un tratat de
antropologie. Cu toate acestea, oriunde te‑ai duce, grådinåresti cu orice
aspect teoretic, practic sau tehnic cu care te întîlnesti.
— Aceste
cårti corespund unor trepte de cunoastere…
— Existå trei
aspecte fundamentale ale cunoasterii: aspectul teoretic‑explicativ,
aspectul tehnic‑configurativ si aspectul practic‑normativ.
Cunoastere, configuratie si normativitate — sau viata în realizårile ei
discontinue.
— Iar
corespondenta pe planul gîndirii…
— A gîndi
sistemic e una; a gîndi dialectic e alta; si a gîndi empiric e alta. A gîndi
empiric înseamnå cå esti prizonierul senzorialitåtii; a gîndi dialectic
înseamnå så fii prizonierul discursivitåtii mintale; iar a gîndi sistemic,
logic, înseamnå a gîndi rational, a fi captivul schemelor rationale, al
gîndirii formale.
— În toate
acestea, intuitia ce rol joacå?
— Existå o
relatie constantå care‑ti fixeazå pozitia în lume: relatia
subiect–obiect. Acest dublu termen te defineste ca om în univers. Cînd
intuiesti esti subiect, nu obiect. Nu te identifici cu obiectul. Intuitia este
nemijlocire, si nu poate fi niciodatå nici purå si nici atotcuprinzåtoare.
Intuitia e suficientå, deoarece e legatå de un obiect imediat. Se vorbeste
despre intuitia purå. Nu a putut fi demonstratå, fiindcå intuitia purå e
transsenzorialå. Nu poti intui, dacå admiti intuitia sensibilå, decît un obiect
concret, iar dacå admiti intuitia dublå — deci si intuitia purå —,
atunci intuiesti un obiect ideal, fårå corespondent în lumea concretå.
— Intuitia
trebuie deci canalizatå.
— Påi una e
så fii intelectual propriu‑zis si alta tåran, care are si el intelect si
intuitie. Are scule, dar nu poate face mare lucru cu ele.
— Creatia ar
fi caracteristicå primului…
— Nu stiu
dacå se poate vorbi despre creatie propriu‑ziså, la scara omului. El e
prefigurat. Nu vine pur, ci fåcut. Si tot ce cunoaste cunoaste din acest fåcut.
— Atunci unde
se aflå finalitatea gîndirii?
— Nu stiu
cine dintre gînditori a spus cå rostul gîndirii este så purifice, în etape,
limbajul de impuritåtile empirice. Limbajul pur.
— Puritatea
poate fi învecinatå cu în sine‑le?
— Într‑un
fel… În sine‑le e incognoscibil. Existå transsenzorialul sau
incognoscibilul, în mod ideatic, în noi. Omul e de fapt un damnat: nu poate
cunoaste pur. Cunoaste cunoscînd. Dintre cei doi termeni ai lui Kant, fenomenul
si lucrul în sine, lucrul în sine e un concept‑limitå. Dincolo de el nu
se poate merge, deoarece omul e un animal care tråieste captiv în cusca
simturilor si care are o gîndire schioapå.
— În sine‑le
råmîne un «de ce?» nerezolvat.
— În fata
întrebårii « de ce?», te izbesti de formula regresului în infinit. Tot te
întrebi «de ce?» — pînå ce ajungi la o limitå unde de ce‑ul moare.
La de ce‑ul absolut nu a råspuns nici un om pînå acum. Ce finalitate ai
tu nu poti råspunde, cå te izbesti de limitele cunoasterii subiective.
— În cazul
acesta, libertatea e pe moarte…
— Libertatea
autonomå e de neconceput. Dovadå cå apari, dovadå cå cresti, dovadå cå
descresti, dovadå cå îmbåtrînesti, dovadå cå mori… Esti predeterminat.
— Nu‑ti
råmîne decît så intri în spatiul ocrotitor al Bisericii.
— «Robeste‑må,
Doamne, ca så må simt liber!…» E definitia crestinå a libertåtii. Adicå esti
liber întru Dumnezeu, nu în tine, care esti finit, si mergi la bisericå
deoarece crezi, iar nu pentru cå stii.
Seara am
privit iaråsi luna: era foarte aproape; albå, rotundå, pårea stingherå în lumea
ei; se recunostea doar în stelele ce‑i perpetuau lumina si în luminile
Påmîntului. Tutea îmi povesteste cum, copil fiind, visa la o scarå mare, mare
de tot, care så‑l ducå acolo, sus, pe una din stele. «Îti închipui? Ce
schimbare! De la stele am ajuns så aspir la conducerea unei stele locuite si
epuizate, care mi‑a dat mai multå durere decît mi‑ar fi putut da
universul în întregime… Cuvîntul pe care‑l folosesti, smerenie, e atît de
cald… Hai så adormim. Noapte bunå!»
O zi
încårcatå; douå interviuri pentru preså, multi vizitatori. Spre searå,
atmosfera s‑a echilibrat. Am råmas singuri, în acordurile lui Bach. Tutea
vrea så ascultåm, dacå se poate, toti marii compozitori din istorie. Vrea så‑mi
demonstreze legåtura de geometrie si ordine dintre o simfonie si un sistem
filozofic; crede cå aceasta e forma cea mai organicå de asumare a unor rigori
care så nu fie sterilizante ci, dimpotrivå, armonizante.
— Am observat
cå vå preocupå foarte mult problema inspiratiei…
— Inspiratul
are o oarecare autonomie a eului. Inspiratia nu poate fi înlocuitå cu nimic.
Experienta poate initia partial‑empiric. Experienta nu duce la adevår, ci
duce la identificarea empiricå a unor fapte. Constiinta teoreticå e
supraempiricå. Inspiratul se detaseazå de livresc si de experientå. Adicå îi
picå ceva în creier. Ca din cer, cum se zice.
— Inspiratia
tine de calitåtile persoanei.
— Oarecum. Se
vorbeste de «inspiratia interioarå». Termenul este impropriu. Tot ce este
interior nu este inspirat; e autonom. — Autonomia eului. Inspiratia e de
naturå exterioarå, misticå.
— Totusi,
exterioritatea aceasta nu trebuie så corespundå unei interioritåti pe måsurå?
— Dacå n‑ar
avea corespondentå interioarå, n‑ar exista poeti, ci numai sfinti.
Inspiratia are caracter dominant vocational. Adicå e chemare… Inspiratia se
verificå prin natura ei însesi. Ai contact, în mod distinct de altii, cu
lucruri la care ei nu ajung sau ajung greu.
— V‑ati
simtit vreodatå inspirat?
— Niciodatå!
Eu sînt un om fåcut. Un om construit cu sîrguintå. Douå vocatii îmi lipsesc:
cea de erou si cea de sfînt. Si nu må deranjeazå, pentru cå nu sînt singurul.
Orice lipså îti demonstreazå sau o situatie inexplicabilå, sau o neputintå. Påi
uitå‑te acolo, în perete. Eu sînt acolo, nu în mine!
— Înså acum
mai simtiti nevoia unei identificåri sau a unei reveniri la peretele cu cårti?
— Nu. Nu am
ce så învåt de la el. Adicå — am învåtat destul. Existå o esentialitate
mintalå cåreia îi repugnå supraabundenta informativå.
— Informatia
e modul omului de a se însela pe sine, atunci cînd supraabundenta ei riscå så‑i
taie legåtura cu realul.
— Omul e un
animal care se poate însela si care însalå la discretie.
— Ati avut
vreodatå tentatia de a însela în mod esential, grav?
— Stiu eu?… O
singurå fortå nu am înselat‑o niciodatå: nu am înselat poporul român! Eu
nu pot så gîndesc intelectual pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la
gîndirea mea.
— Aceastå
afectivitate v‑a costat mult.
— E adevårat.
Treisprezece ani! Înså eu nu vreau så fiu mai mult decît ceea ce sînt. De
aceea, pentru ceea ce sînt, trebuie låudatå închisoarea… A fost întrebat un
tåran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea? Zice: nu
înteleg nimic, dar e o grozåvie! Auzi!… Mi‑am spus: elitele morale nu
seamånå cu cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecåti. Cei care
fac silogisme sînt, fatå de Adevår, ca acele curci care se încurcå printre
popice.
— Ati avut
deseori dorinta de‑a vå implica în viata cetåtii…
— Cum så nu!
Un mare intelectual care nu se implicå în viata socialå e un anahoret. De fapt,
dacå gîndim pragmatic, societatea ar trebui alcåtuitå doar din savanti si
ingineri…
— Aceasta e o
viziune materialistå.
— Evident.
Materialistii ne deosebesc de animale prin faptul cå nu avem coadå. Am învåtat
la închisoare cå omul e un animal stupid, deoarece confiscå libertatea
semenilor lui. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi este rusine så‑si
chinuie semenii… Omul captiv nu poate fi fericit. Sîntem captivi în univers. Ne
ajunge aceastå grozåvie… Dar så intensifici aceastå captivitate, pînå la
nivelul puscåriei — numai omul e capabil de asemenea nebunie.
— E
suficientå limitarea naturalå…
— Cînd vorbim
de libertate, apare o corecturå: moartea. Omul basculeazå între libertate si
moarte. Singurii oameni care nu pot fi suspectati cå se înfioarå în fata mortii
sînt sfintii.
— Si eroii…
— Eroul merge
pînå la anularea absurdå a existentei si nu mai este el, ci întruparea
idealului pentru care luptå.
— Dar
geniile?
— În fata lui
Dumnezeu nu existå genii, Dumnezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.
Panå de
curent. Continuåm discutia pe întuneric. Îmi spune cå asa era si la cursurile
«serale» din închisoare. «Vorbeam pînå tîrziu. Pînå cînd venea gardianul si
råcnea: liniste! liniste! liniste! Amuteam cu totii.» Îl întreb cum ar vedea un
sistem social care så excludå temnita. «E necesarå! Doar în utopii, poate, nu
ai s‑o gåsesti, dar si acolo pentru cå oamenii sînt selectati.» În
democratia superevoluatå nu ar fi posibil acest lucru? «Cine stie? Oricum,
democratia e un sistem social care face posibilå existenta idiotului alåturi de
geniu!» În cazul acesta, nu se prea deosebeste de egalitarismul comunist… «Se
deosebeste prin lege: functioneazå. În vreme ce, în comunism, legea nici nu
existå; e tiranie.»
Un lung
dialog despre cunoastere. Uneori ne opream pentru a respira linistea aduså de
muzicå… Dialogurile noastre încep så aibå aerul unor ceasuri de tainå: cînd se
întîmplå så intre cineva în camerå, Tutea schimbå subiectul; un soi de pudoare
ideaticå. Cînd îmi povesteste de anii de temnitå, îmi vorbeste în soaptå —
si nu din fricå, nicidecum, ci dintr‑un instinct de a nu face zgomot în
jurul unui lucru atît de grav: de a fi fost martor la nebunia lumii. Îl întreb
dacå nu considerå dorinta omului de a explica totul un viciu.
— De fapt,
explicatia a murit acum, în lumea modernå. Deoarece a murit cauzalitatea, care
e înlocuitå cu constatarea si descriptia. Cauzalitatea, prin regresul în
infinit, nu oferå nici o solutie. Nu gåsesti cauzele fenomenelor. Omul nu a
putut, de cînd a apårut si pînå aståzi, så explice de ce se întîmplå un lucru
sau un fenomen. «De ce» si «pentru ce». N‑a reusit så explice. A circulat
mult ideea explicatiei, dar acum a fost înlocuitå cu descriptia. Constati si
descrii, nu explici. Nu te mai întrebi, în stiinta modernå, cauzal, ci
constati — descriptiv si util. Spiritul din noi e cåutåtor, nu explicativ.
— Cåutarea e
înruditå cu curiozitatea.
—
Curiozitatea e poarta strîmtå prin care intrå cunoasterea lucrurilor. Se poate
face o legåturå si între curiozitate si necesitatea adaptårii. Esti curios så
afli de ce se întîmplå fenomene nocive sau benefice, pentru a te adapta.
— Omul religios
are voie så întrebe si så iscodeascå?
— Depinde de
ce‑ul ce hram poartå, pentru cå, din perspectivå religioaså, Dumnezeu nu
te împiedicå så cunosti cauza lumii, care existå, si cauzele fenomenelor. Nu te
împiedicå!
— Hramul de
ce‑ului poate fi si luciferic. Si atunci, se poate spune cå un asemenea
de ce te duce la aflarea unor valori?
— Sigur,
pentru cå valoarea nu e religioaså. Valoarea e conjuncturalå. E o apreciere, o
proiectie subiectivå asupra obiectului contemplat, pe care‑l valorifici
sau nu.
— Urmînd
logica credintei, calea absolutå de cunoastere e rugåciunea…
— Omul e un
animal care se roagå la ceva. Cautå un model ideal. Si uneori nimereste,
alteori nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din
el sînt crestinii… Ei au aflat care e rådåcina lumii.
— Consolarea
rationalistå e mediocrå!
— Ei nu…
Consolarea nu e mediocrå, de orice naturå ar fi. Omul e cåutåtor de consolare
si cautå mîngîierea cum cautå copilul tîta må‑sii. Crestinii sînt
superiori prin faptul cå au, de la botez, consolarea absolutå mereu la
îndemînå.
— Neconsolati
sînt doar lucizii. Cum e Cioran, de exemplu.
— Cînd esti
lucid, esti în fata cimitirului. Luciditatea e o limpezire a spiritului
nimicitoare. A fi lucid înseamnå a‑ti da seama perfect de limitele si
neputintele tale. Luciditatea e o categorie dizolvantå. Înså la Dumnezeu n‑ai
acces prin luciditate, cå Dumnezeu trebuie primit, nu înteles. Totusi, Dumnezeu
nu ne då atîta luciditate încît så ne copleseascå singuråtatea.
— Cioran
practicå si un fel de luciditate istoricå, în ceea ce priveste traiectoria
româneascå prin lume si timp.
— La Cioran e
o deficientå personalå, pe care el o proiecteazå asupra poporului român, sau e
o constatare obiectivå a incapacitåtii de a face istorie a poporului român. Eu,
ca så må consolez, må gîndesc cå la Podul Înalt Stefan cel Mare a zdrobit
armata turcå. Påi åsta e un fleac? Gåsesti în istoria poporului român puncte
îmbårbåtåtoare… Cioran, cînd e pesimist, comparå poporul român cu Franta. Sau
cu Anglia, sau cu Italia… Si, cînd constati expansiunea universalå a ålora, te
apucå groaza. Dar grecii, dacå citesc istoria gîndirii din spatiul lor,
trebuie, vorba lui Cioran, så se sinucidå! Capåtå sentimentul inutilitåtii si
al decadentei. Adicå nu mai poartå numele de greci decît în mod geografic.
Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi. Nu stiu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu
are meritul de a fi salvat onoarea spiritualå a poporului român!
— Raportîndu‑se
mereu la defectele si calitåtile poporului român, Cioran tinde la un «sistem».
Oricum, Cioran, fiind incitant, e fertil astfel. E sistemic prin fertilitatea
ce o declanseazå în celålalt…
— Fuge de
sistem. Dar asta e firea lui. Am vorbit eu odatå cu el: må Emile, tu ai
sistem? — «Må, nu må întreba dacå am cosciug înainte de a muri…» Cioran e
o inteligentå purå. Are o singurå tråsåtura inadmisibilå în fiinta lui: e
neconsolator. E înså o inteligentå realå. Påi, pentru ca så te fîtîi ca el prin
Paris, trebuie så ai inteligentå. E greu så te fîtîi acolo fårå inteligentå. Cå
acolo inteligentå este! Ca så tråiesti, am spus eu odatå — poate sînt
nedrept —, ca så tråiesti comod fårå inteligentå, trebuie så te muti în
Bulgaria. Am discutat cu un bulgar la Moscova, cînd eram în delegatia din 1940
a României. Bulgarul era de un cinism cå m‑a si mirat. Zice:
dumneavoastrå cunoasteti Bulgaria? Nu. Cunoasteti istoria noastrå? Aproximativ
stiu de unde ati venit: de la Volga. Dar ce hram purtati, nu stiu. Bulgarul
zice: n‑ati pierdut mare lucru, fiindcå noi, deocamdatå, sîntem geografie
purå!
— Cioran se
zbate în cadrele unei drame pe care el nu o vede rezolvatå.
— Adevårat.
Singura dramå a omului e cunoasterea aparitiei si devenirii lui; si
constientizarea limitelor lui în timp si spatiu. Deoarece setea de absolut nu i‑a
fost satisfåcutå la grad biopsihic, omul e etern trist. Înså setea de absolut
poate så fie si demonicå. Putere nelimitatå în timp si spatiu… adicå a te situa
arbitrar si tiranic deasupra devenirii si fiintei. A vrea nelimitat înseamnå a
vrea în mod infinit. Mai mult decît putere. Puterea e oarecum limitatå. Vointa
este nelimitatå! Ceea ce ne limiteazå pe noi, cu toate cå avem o vointå
nelimitatå, e devenirea vietii, boala, neputinta… Devenirea ne indicå o sete
etern nesatisfåcutå. Nelimitat este tot ce ne înconjoarå, în mod infinit si
ipotetic, si nu putem niciodatå ståpîni deplin.
— Constiinta
limitei e totodatå si constiinta cå nu esti beneficiarul unei libertåti
autentice si totale.
— Libertatea
ti‑o då numai Biserica, considerîndu‑te fiu dumnezeiesc. Fårå
nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacå nu are în
substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber. Seamånå cu berbecul, cu
capra, cu oaia… Libertatea îti apare cînd te detasezi de limitele tale
terestre.
— Libertatea
nu poate fi decît în comuniune.
— Biserica
este viata în comuniune, revelîndu‑må pe mine mie. Ea impune învecinarea
ca o conditie minimå de a gusta din bucuria Creatiei lui Dumnezeu. Pentru cå
omul absolut liber decade. Absolut liber înseamnå nimic. Nimic si singur… Så ne
închipuim omul singur în univers. Nu e nimic! El e legat de semeni. Asa are
sens existenta lui. Altfel nu are sens. E absurd, luat în el… Individualismul e
caduc. Un singur om nu se poate autodefini. Nu stie ce este. El se defineste
prin semeni. Dumnezeu e descoperit în comunitate, iar nu individual. Så nu
uitåm cå pustnicii vin dintre noi…
— Omul nu‑si
poate gåsi definitia decît în mod spiritual.
— Altminteri
e o fiintå care cautå cåutînd si aflå neaflînd. Definitia omului este foarte
greu de dat definitiv. Depinde la ce te raportezi: la semeni, la Dumnezeu sau
la orice alt criteriu. Eu cred cå în sala de anatomie nu afli o definitie a
omului. Fiindcå moartea are ca termen dual nemurirea. Or, setea de nemurire e
definitorie pentru pozitia omului în timp si în spatiu.
— Definind
omul, îi definim, de fapt, si sensul.
— Cea mai
mare dramå a cunoasterii umane e jocul între sens si nonsens. Asta e rådåcina
dramei omului.
— De aceea,
eu cred cå întrebarea «ce sens are omul?» e mai adîncå decît întrebarea «ce
este omul?».
— Nu e mai
adîncå. E mai misterioaså… Si mai nelinistitoare. Ce sens am eu ca så exist?
Dar nu pot råspunde decît arbitrar, prin silogisme. — Adicå judecînd. Dar
judecata mea nu e concludentå în ceea ce priveste sensul existentei mele. Pe
lîngå sens apare si nonsensul. Astfel încît poti gîndi autonom universul, fårå
oameni!… De ce a apårut omul nu se poate råspunde. De ce‑ul este o
încercare de a defini ceea ce este.
— Cunoscîndu‑si
limitele si neputintele de a rezolva de ce‑ul existentei sale, omul
ajunge la ideea de transcendent, dar pe care nu o poate concretiza. Nevoia de
întrupare traverseazå toate zbaterile fiintei gînditoare.
— Da.
Întruparea. Adicå revelatia… Dupå ce ai cunoscut påmîntul si sistemul solar,
constati cå poate exista universul si fårå om, cå nu noi am fåcut universul si
cå noi îl cunoastem gata fåcut. Noi constatåm. Omul este un subiect care apare
în lume — întrebåtor, relativ si constatator. Orice om care nu e
hermeneutic autofilozofeazå. Adicå, el devine buricul påmîntului.
— Pozitia
interogativå a teologului cum vi se pare?
— Teologul
gîndeste fundamental. Are si putin din gîndirea deterministå. El se întreabå
asupra cauzei si finalitåtii lumii. Fårå teologie — care e stiinta
esentelor —, omul de stiintå stie nestiind… «Stiintificii», cum numea Nae
Ionescu pe oamenii de stiintå siguri pe ei. Util lucru cå au fåcut trenul, dar
trenul nu are nici un adevår în el. E un instrument… Ancorat în dogmå, teologul
nu e un om de stiintå, ci un iluminat. Filozofia te face captivul speculatiilor
proprii si ale celorlalti. Dacå citesti un tratat clasic, nemtesc, de istorie a
filozofiei, afli niste sisteme care n‑au epuizat gnoseologic lumea si
viata. Toatå istoria filozofiei nu contine nici un adevår, ci este o cåutare
continuå… Filozofia poate fi utilå ca instrument al teologiei, adicå så‑i
rafineze limbajul. Dacå devii filozof pur, devii ateu prin definitie.
— Existå deci
o cunoastere teologicå si o «cunoastere» filozoficå.
— Cunoasterea
misticå, teologicå, e o cunoastere mediatå, deoarece vine de afarå, din
transcendent. Cunoasterea imediatå, filozoficå, o are orice om, dar aceea nu e
cunoastere realå ci relativå, un mod de a lua contact, util sau speculativ, cu
lucrurile.
— Revenind la
neputinta omului de a fi beneficiarul libertåtii adevårate, putem spune cå,
teologic, libertatea apare în momentul în care omul îsi aduce aminte de
calitatea de fiu dumnezeiesc.
— Libertatea
omului e partea divinå din el.
Vin niste
prieteni. Tutea îi întreabå cum îsi våd ei pozitia în cetatea româneascå de
aståzi. «Sînteti încurajati sau nu?» Nu prea sîntem… «Atunci, e foarte råu! O
societate care nu încurajeazå înseamnå cå nu mai vrea så tråiascå.» Îi spun cå
generatia mea e prin excelentå una a mijloacelor proprii de zbor. Generatia lui,
spune Tutea, a avut noroc cu niste profesori deloc strålucitori, dar corecti.
«Profesorul, de fapt, nu trebuie så fie de exceptie — ajunge faptul cå
elevul este exceptional —, ci så‑ti spunå limpede legile si
regulile.»
Mårturisitorul
face din discurs rugåciune. Transferå gramatica discursivitåtii ideatice în
cîmpul discursului esential al rugåciunii:
«Pe Dumnezeu
a‑L vedea nu este cu putintå oamenilor… Care desfåtare lumeascå råmîne
neîmpreunatå cu grija? Care mårire stå pe påmînt neschimbatå? Toate sînt mai
neputincioase decît umbra, toate mai înselåtoare decît visurile; o clipå,
numai, si toate acestea moartea le primeste… Vai, cîtå nevoie are sufletul cînd
se desparte de trup! Vai, cît låcrimeazå atunci, si nu este cine så‑l
miluiascå pe dînsul! Cåtre îngeri ridicîndu‑si ochii, în zadar se roagå;
cåtre oameni mîinile tinzîndu‑si, nu are cine så‑i ajute…
Desertåciuni sînt cele omenesti. Cîte ne råmîn dupå moarte? Nu merge cu noi
bogåtia, nu ne însoteste mårirea, cåci, venind moartea, toate acestea pier…
Unde este dezmierderea cea lumeascå? Unde este nålucirea celor trecåtoare? Unde
sînt aurul si argintul? Unde sînt multimea slugilor si strigarea? Toate sînt
tårînå, toate cenuså, toate umbrå… Adusu‑mi‑am aminte de proorocul
ce strigå: eu sînt påmînt si cenuså; si iaråsi m‑am uitat în morminte si
am våzut oase goale, si am zis: oare cine este împåratul sau ostasul, bogatul
sau såracul, dreptul sau påcåtosul… Început si temei mi‑a fost mie
hotårîrea Ta de a må zidi: cåci voind så må faci fiintå vie, din firea cea
nevåzutå si din cea våzutå, ai plåsmuit trupul meu din påmînt si mi‑ai
dat suflet prin însuflarea Ta cea dumnezeiascå si fåcåtoare de viatå… Dupå
chipul si asemånarea Ta ai plåsmuit din început pe om si l‑ai pus în rai
så ståpîneascå peste fåpturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amågit, s‑a
fåcut pårtas mîncårii, cålcåtor poruncilor Tale fåcîndu‑se. Pentru
aceasta l‑ai osîndit så se întoarcå iaråsi în påmîntul din care a fost
luat, Doamne, si så‑si cearå odihnå… Plîng si må tînguiesc cînd gîndesc
la moarte si våd în morminte frumusetea noastrå, cea ziditå dupå chipul lui
Dumnezeu, zåcînd: grozavå, fårå mårire si fårå chip. O, minune! ce tainå este
aceasta, ce s‑a fåcut cu noi? Cum ne‑am dat stricåciunii? Cum ne‑am
înjugat cu moartea?…»
Stihirile lui
Ioan Damaschin Monahul comunicå ideal cu discursul lui Tutea; aceeasi apå
freaticå, a recapitulårii cåderii si ridicårii lumii, uneste peste veacuri
cuvintele mårturisitorilor. E un mod esential, retrospectiv si însumator, prin
care mårturisitorul îsi aratå uimirea în fata extraordinarelor întrebåri ale
existentei, aflînd, tot cu uimire, minunata rezolvare a acestora. Apologetii
seamånå între ei; au aceeasi putere de a convinge si de a ne aduce în lumea
argumentului lor. Învecinîndu‑se cu lumea, ei o învatå multele ei
chinuri, îi aratå zadarnica ei finitudine si limitare, spunîndu‑i în
acelasi timp care sînt cåile de‑a ajunge la realizarea echilibrului. De
aceea, så nu ne mire cå Tutea nu aduce nimic nou; doar la nivelul discursului,
si nici la acesta în mod deplin, asa cum am våzut; demersul lui filozofic,
mårturisitor — în lumea de aståzi este demersul oricårui crestin rostind
Crezul în bisericå.
Îi vorbesc
despre ultimele cårti pe care le‑am citit, pentru admiterea la facultate.
Nu må pot obisnui cu ideea unui «limbaj» teologic specializat în asa måsurå,
încît så riste mai mult decît golirea de sens si afect a cuvîntului
propovåduit: existå riscul de a aduce o altå imagine decît cea revelatå.
Teologii sînt cei mai amenintati de pericolul de a lua în desert numele
Domnului. Dacå tråim într‑o vreme a crizei limbajului, asta se datoreazå
într‑o mare måsurå si handicapului de comunicare al sacerdotului; existå
un fel de manierism teologic care adunå în el elemente arhaice, deloc
neplåcute, într‑o gramaticå înså desuetå. Vechimea Bisericii nu presupune
si o vechime a limbajului pe care‑l foloseste; este o vechime ce vizeazå
în primul rînd sensul si trimiterile cuvîntului. Limbajul teologic, apologetic
în intentie, trebuie så‑si garanteze un grad de persuasiune ce nu se
poate obtine decît printr‑o racordare din mers la structurile mentale si
lingvistice ale omului, în drumul acestuia prin istorie. Dogma precis formulatå
si mårturisitå este cea care face legåtura dintre noutatea si vechimea
mesajului teologal. De aceea, fåcînd apel în mod permanent la dogmå, si aceasta
într‑un cadru stilistic mai mult decît personal si modern, Tutea intuia
valoarea de adevår a adaptabilitåtii mårturisii crestine la vremea cu care este
contemporanå. Dincolo de asemånårile lingvistice, «discursul» rugåtor al lui
Ioan Damaschin Monahul se apropie, pînå la o fråtietate semanticå frapantå, de
discursul lui Tutea, prin faptul cå amîndouå sînt traversate de preocupåri,
interogatii, nelinisti cu statut atemporal.
Noaptea a
nins. Îl întreb dacå în temnitå a pus rugåciunea înaintea tuturor mijloacelor
de salvare a sånåtåtii mintale si spirituale. Îmi spune cå numai prin ea si
prin dialogul cu cei din celulå a reusit så depåseascå momentele de cådere. Îmi
povesteste cît de greu i‑a fost så se obisnuiascå, la izolare, cu
singuråtatea totalå; ar fi dorit så audå måcar un soarece sau o muscå… «Nu stiu
cum am suportat, Radule! Poate prin rugåciune; så stii cå numai prin ea.» Si,
poate, prin rugåciunile altora… Se uitå cu mirare. «Nu m‑am gîndit
niciodatå la asta: så se roage cineva pentru mine!» De ce nu? «Påi, înainte de
închisoare, în afarå de tata, care era preot, nu am avut cu nimeni o legåturå
religioaså, ci numai legåturi amicale, intelectuale.» Astfel încît în temnitå v‑ati
simtit total singur, deoarece autonomiile intelectuale nu comunicå între ele si
nici nu pot mijloci… «Så stii cå ai dreptate. Înså mi‑am pus de multe ori
întrebarea de unde vine dorinta omului de a se uita spre cer…»
— Påi nu
existå o revelatie a nevoii de rugåciune, ci o revelatie a existentei lui
Dumnezeu, care atrage dupå sine si nevoia de rugåciune. Rugåciunea este
expresia unui suflet religios care recunoaste o putere supranaturalå care‑i
asigurå eliberarea din înlåntuirea limitelor personale si cosmice. Este o
cerere specific misticå.
— Facem
distinctie între rugåciune si rugåminte.
— Evident. Nu
se roagå decît omul religios — care, practicînd rugåciunea, recunoaste
prin ea prezenta Divinitåtii, fapt care distinge rugåciunea de rugåminte,
aceasta din urmå cuprinzînd o sferå atitudinalå mai largå. Rugåciunea ne aratå
cå umilinta, gînditå crestin, înaltå, iar nu coboarå pe om.
— Rugåciunea
are un aspect revelationar, deoarece în urma ei ni se descoperå vointa lui
Dumnezeu în ceea ce ne priveste.
— Rugåciunea,
ca si revelatia, nu duce la o descoperire banalå, ci la tråirea unui eveniment
care depåseste puterea umanå.
— Se face o
confuzie terminologicå între revelatia sacrå si cea profanå.
— Revelatia,
ca termen, este de obicei întrebuintatå polisemic, prin depåsirea caracterului
ei religios. Revelatia propriu‑ziså trebuie gînditå religios. Nu se poate
vorbi de revelatie în cadrul unei descoperiri stiintifice, care poartå nu numai
rodul inspiratiei, ci si pe cel al cåutårii.
— Aceastå
confuzie are la bazå o substituire mult mai largå…
— …
Înlocuirea religiei cu stiinta! Fårå credintå si Bisericå, omul råmîne un
simplu animal rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei
mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor.
Cînd zici cå omul e un animal rational, atributul rationalitåtii îl distinge de
restul vietåtilor, nescotîndu‑l din perspectiva mortii absolute. Moartea
devine relativå, ca o trecere, numai prin religie — stiinta, oricît de savantå,
nescotînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare cå eu må
deosebesc de elefant sau de caprå pentru cå fac silogisme, dacå apar si dispar
în mod absurd din naturå.
— Religia nu
te ajutå så «evadezi» din lume, ci så devii un mai bun locuitor al ei.
— Trebuie så
recunoastem cå supranaturalul elibereazå omul din înlåntuirea cosmicå, dar
religia ca atare nu te face så iesi din naturå, pe care o consideri creatie
divinå, ci så te situezi deasupra ei.
— Tot cåtre o
situare spiritualå deasupra lumii tinde si rugåciunea. Dovadå cå, în temnitå,
rugåciunea vå elibera.
— Rugåciunea
miscå subiectul rugåtor între o putere supraumanå si un subiect care recunoaste
cå aceastå putere îl transcende. Rugåciunea este singura manifestare a omului
prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Nici o altå calea umanå nu‑L
atinge, desi omul, la scara lui, tinde perpetuu spre El. Sau, cum spune Max
Planck, este efortul spiritual al omului de a trece de la relativ la absolut.
Prin rugåciune omul se îndumnezeieste, anulînd constiinta imposibilitåtii
contactului cu Absolutul. Relatia cu Divinitatea nu este justå decît prin actul
rugåciunii, meditatia autonomå fiind expresia unui proces cognitiv comod.
Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intrå la Dumnezeu e
rugåciunea.
— Sfîntul
este un model maxim de subiect rugåtor.
— Sfintii, ca
forme supreme ale sufletului religios, sînt modele umane cu rol protector si
sprijinitor. Sfintii fac posibilå tråirea absolutului la scarå umanå. Sfîntul
stå în fruntea tablei valorilor. Eroul se consumå fåcînd istorie si nedepåsind
sfera laicului. Eroul este admirat — dar nimeni nu i se închinå, chiar
dacå fapta sa aduce reale foloase omului.
— Deci putem
structura o tablå a valorilor umane…
— Desigur.
Astfel, scara valorilor umane contine: omul obisnuit, eroul si sfîntul —
dincolo de acestia situîndu‑se infractorul.
— În firea
infractorului stå si falsitatea… Cum apare, de exemplu, infractorul în istorie?
— Uite‑asa:
apare o aråtare care se strecoarå ca o sopîrlå pe treptele corpului social,
ajungînd så se miste în vîrf nestingherit. El nu se întreabå dacå e ctitor de
asezåri umane, legiuitor, binefåcåtor sau orice altceva care så acopere ideea
de mare conducåtor. Se simte bine acolo unde e si se considerå diferentiat de
concetåtenii lui, crezînd cå acest lucru e rodul unei virtuti exceptionale. Asa
crede el! El nu stie cine este el. El crede cå d‑aia a ajuns sus, cå nu
se putea altfel!
— Dar
infractorul în gîndire?
— Ha! N‑am
putut în viata mea så‑mi satisfac aceastå dorintå: så aud un antropolog
savant, la Sorbona, discutînd jocul vietii si al mortii… Så vezi cum, la
Sorbona, apare o aråtare care se miscå în misterele existentei ca curca între
popice. La Sorbona!
— Miscîndu‑se
asa‑zis autonom…
— Omul
autonom e iluzoriu, fiindcå sau e sub imperiul transcendentei, si atunci este
religios, sau e sub imperiul naturii, si atunci e materialist. Autonomia umanå
nu poate fi concludentå, adicå omul nu este fiintå liberå dacå nu are
finalitate religioaså, deoarece, chiar dacå descoperi un leac împotriva
cancerului si esti un mare binefacåtor pentru omenire, nu te deosebesti de
vulpe si de elefant dacå te consideri absolut muritor, adicå dacå apari si
dispari în mod absurd. În stiintå si tehnicå întîlnesti la orice pas utilul,
comodul, socialul si mintalul, da’ nicåieri adevårul consolator. Adevårul
absolut nu poate fi gîndit decît teologic, deoarece numai teologul vehiculeazå
cu el în mod dogmatic si ritualic.
— Autonomia
cred cå îsi are motivatia, iluzorie, în actul individuatiei…
— Se pune
întrebarea: existå un act individual pur sau puritatea mintalå este formalå?
Este greu de conceput. O individuatie purå nu este posibilå, prin faptul cå
omul se naste si vietuieste biosocial. Variabilitatea sufletului omenesc, care
exclude individuatia perfectå si constantå, este expresia miscårii lui
provocate de temperament sau de peisajul instabil al societåtii.
— Tragedia
omului nereligios, fiindcå despre o tragedie este vorba, vine cred din faptul
cå, punîndu‑si întrebåri fundamentale, izvorîte din constiinta lui
teoreticå, nu gåseste, necålåuzit de nimeni fiind, nici un råspuns consolator.
— Dacå ai
întrebåri fundamentale, esentiale, dar råspunsuri neconcludente, joci pe foc.
Esti chinuit. La întrebårile pe care si le pune omul, el poate råspunde util,
relativ, inutil sau nociv. Jocul vietii si al mortii este fundamental si
încurcå toate socotelile. De ce ne nastem? De ce crestem? De ce ne realizåm
trecåtor? Si — de ce murim? sînt întrebåri la care råspunsurile sînt aleatorii,
adicå neconcludente. Sub raportul adevårului, un om modern, care are constiintå
teoreticå dar nu si religioaså, nu se deosebeste de un primitiv care cînd
tråsneste si fulgerå pe cer cade cu fundul în sus. Nu e departe! Stiinta nu
råspunde la nici un «de ce», ci constatå — util sau eronat.
— Neputintei
stiintei i se alåturå cumva si neputinta filozofiei?
— Filozofia
nu e o cale spre mîntuire. E o comoditate mintalå orientatoare, så zicem, în
timp si spatiu, în relatiile interumane… Fårå credintå, viata universalå ar fi
un pustiu dezguståtor si de nesuportat. Nu esti liber si senin decît în
bisericå sau påstrînd în tine imaginea ei si a preotului. Toti ateii sînt
jalnici. Ei renuntå la absolut, limitîndu‑se la ei însisi. Un savant
ateu, care se bazeazå doar pe supozitii, se deosebeste de vulpe doar prin
faptul cå vorbeste articulat si face supozitii… Dacå adevårul existå, atunci
trebuie så fie unul, iar pe acesta îl afli tråind, prin credintå… Babele
evlavioase merg la absolut rugîndu‑se, iar filozoful tråncånind
silogisme…
Si mergem
cîteodatå în lume, aflînd de la unii si de la altii cît de minunatå poate fi
învecinarea cu minunea care‑ti deschide ochii si te face apt pentru
acceptarea unei alte rînduieli decît cea de aici, de unde cerul se vede mic,
neîntreg, cît un drum al soarelui; iar rînduiala cealaltå — cît de
cealaltå este! — îti aratå påmîntul mare, întreg, rotund, cît un drum pe
scara lui Iacob, de la creatie la Creator.
Tutea îmi
spune cå‑i este sete, dar nu de apå, nici de vreo altå båuturå. O simplå
stare de sete; ca somnul, de pildå.
Vorbim despre
cum ar trebui så abordåm necunoscutele care apar în drumul mintii noastre.
Tutea îmi spune cå materialismul e cel mai incomod fel de a gîndi. Cum asa?
«Påi, unde întîlnesti misterul, spui cå nu e nimic. Si te înconjuri numai cu
nimicuri dintr‑astea, pentru cå viata în întregime e un mister!…» Facem
cîtiva pasi prin camerå, pentru dezmortire; în ultima vreme, Tutea stå mai mult
în pat. A slåbit mult, îl doare capul. Un ziarist i‑a spus cå de aceea îl
doare capul, fiindcå are idei…
— Sînt douå
mari principii care se zbat într‑o constiintå autenticå: principiul
autoritåtii si principiul libertåtii. Eu încerc så le împac, în constiinta mea,
într‑un soi de automatism fundamental al omului în corpul social.
Adevårata organizare tine de relatia dintre om si stat, formulatå juridic atît
de exact, încît så nu se suprapunå nici una din acestea pe cealaltå: nici
individul pe stat, nici statul pe individ. Adevårata institutie este, dar nu se
simte… Totusi, nu individul este sursa ordinii în stat. Individul e reflexul
societåtii prost sau bine organizate. El nu este decît biologic, adicå fizic.
Dar spiritual el e reflexul societåtii, al comunitåtii.
— Organizarea
unui stat urmeazå, oarecum, organizarea în sistem a unei conceptii filozofice…
— Sistemele
sînt, ipotetic, atotcuprinzåtoare. Cel putin în intentie. Dacå nu råspund la
problemele fundamentale, tin de eseisticå. E greu, e adevårat, så mai inventezi
un sistem acum. Se poate vorbi despre o înghetare sistemicå. Nu sînt posibile
mai multe sisteme.
— Aveti o
nostalgie a sistemului?
— Nu. Pentru
cå mi‑am dat seama cå nu pot fi sistemic. Sistemul e un mod fundamental
si global de a gîndi. Idealism, materialism, criticism, pozitivism —
acestea sînt, în linii mari, sistemele. E greu de conceput ceva în afara lor.
Nu orice constructie e un sistem nou. Poate så fie o constructie validå, dar så
nu aibå caracterul unui nou sistem, miscîndu‑se într‑unul dintre
cele clasice.
— Deci
filozoful de aståzi nu mai este identificabil dupå sistem…
— Un filozof
nu se mai poate defini în functie de sistem, ci în functie de geniul
observatiei, de geniul speculatiei, de geniul argumentatiei… Stilul! Sîntem
într‑o perioadå a originalitåtii literare. Acum, filozofii sînt eseisti.
În mod concret, filozofia nici nu poate fi decît combinatorie, stilisticå,
ascultînd de o lege mai largå: omul nu creeazå, ci alcåtuieste.
— Aveti o
maximå care, filozofic vorbind, så «acopere», ca valoare rezumativå, un sistem?
— Så zicem.
Uite: psihologic este tot, afarå de eternitate.
— Iar
sistemul cred cå nu este consolator, cum nu e consolatoare nici una dintre
îndeletnicirile autonome.
— Oamenii se
împlinesc sau nu dupå cum îsi fac sau nu o lume proprie. Totusi, ambitia de a
te face singur e neconsolatoare. Eu puteam så însir brasoave, dar am gåsit cå e
prisoselnic så mai adaug si eu niste idei la cele care circulau deja. Am fåcut
asta dintr‑o constiintå a inutilitåtii gratuitåtii… Cînd ai constiinta împlinirii,
esti un tip suficient. Eu nu stiu dacå am avut virtuti de împlinire rotundå.
Asta nu pot spune — nici da, nici nu. Am avut momente în viata mea de mare
subtilitate intelectualå, dar care nu m‑au dus, împreunå, la un sistem.
Sînt momente cînd mistica existentei mele må consoleazå cå nu am construit
aceastå lume, si sînt momente cînd sînt disperat… Totdeauna am imaginea vietii
mele ca apa care curge si nu se mai întoarce.
— Dar în ce
mare se opreste aceastå curgere?
— În credinta
în nemurirea sufletului, iar nu în nemurirea påmînteanå a împlinirii. Må salvez
religios, nu laic. Asta e una din functiile consolatoare ale båtrînetii: te
situeazå concret în pozitia în care esti si nu‑ti mai cere efortul unei
stråluciri viitoare… Am vrut, în tinerete, så råmîn. Nåzuiam så fac un mic
punctaj în existenta tårii åsteia cu existenta mea. Acum nu mai sînt obsedat de
ideea asta.
— Oricum,
råmîneti într‑un fel. Måcar prin tratatul din 1940, sau prin fantasticul
proiect pe care l‑ati prezentat comunistilor, pentru redresarea
economiei…
— Stiu eu? M‑a
întrebat odatå o cucoanå cu ce må ocup. Zic: lucrez la legenda mea!… Existå
trepte ale råmînerii. Eroul moare în istorie, iar sfîntul se situeazå în
eternitate, întelegînd prin erou un împlinit care laså o urmå în timp si
spatiu… Nu må îngrozeste pe mine decît un singur lucru: ideea mortii absolute!
Adicå omul apare si dispare fårå sens. Cå, dacå nu existå nemurire, vietuirea
umanå e doar o aparitie si o disparitie. Nu e o consolare succesiunea
biologicå, ci succesiunea spiritualå. Nici un pårinte, cînd moare, nu se
consoleazå cå a låsat copii, dacå acestia nu‑l continuå cu adevårat.
Decît atît: så facå pomeni… Cimitirele gem de uitati.
— Aparitia si
disparitia…
— Ceea ce
nelinisteste metafizic omul e principiul aparitiei si disparitiei absolute.
Adicå al existentei ca absurditate. Nelinisteste limitarea si jocul existential
între aparitie si disparitie ca fiind totdeauna ståpînit de finitudine… Cum så
te consolezi cu valoarea personalå? Cred cå si laureatii Premiului Nobel, cînd
se raporteazå la nemurire, ajung la formula: psihologic este tot, afarå de
eternitate.
¥l întreb
unde are manuscrisele de care mi‑a vorbit cîndva. La Oradea, la Iasi, la
prieteni, la securitate; dar îmi spune cå nu acelea vor constitui opera lui.
Nimeni så nu astepte de la el o operå, deoarece el nu s‑a pregåtit pentru
a fi un autor, ci un legiuitor. Pentru traiectoria vietii lui, opera e un punct
eventual si întîmplåtor. Dacå se poate vorbi totusi de o împlinire, aceasta se
poate identifica oriunde, dar numai în planul operei scrise nu. Atunci în opera
oralå? — Nu cu certitudine, chiar dacå Mircea Eliade a spus cå are geniul
oralitåtii; asta nu înseamnå nimic. Îl întreb de ce nu vrea så dicteze acum
textele care‑l preocupå. Îmi råspunde cå nu‑l preocupå textele, ci
problemele, care au o altå gramaticå si o altå logicå. Cînd a fost scos din
temnitå, a încercat så scrie; cu greu… A scris destule pagini, dar nu l‑au
multumit. A si dictat. Pentru el, pagina scriså era un mod de a sistematiza
trimiterile, citatele, jaloanele, iar nu gîndirea care pleacå de la acestea.
Ce ati fåcut,
atunci, în întreaga viatå, dacå de operå ca atare nu v‑ati preocupat? «Am
adunat mici ramuri, paie, alte måruntisuri…» Opera dumneavoastrå e un cuib.
Minunile sînt
totdeauna mari. Doamne, mari sînt minunile tale! Mårimea minunii e mårinimia
ei, dåruirea ei cosmicå; o minune «micå», izolatå, netotalå în dåruire,
presupune un numår de martori, dacå nu privilegiati, oricum întîmplåtori.
Minunea nu are nimic comun cu întîmplåtorul: ea este evenimentul în starea lui
realå, absolutå, fiind revelatie. De aceea minunea e mare, plinå, de o
universalå izbucnire întru dåruire. Minunea se aprinde din mai multe colturi
deodatå, încercuind. Minunea nu‑si pierde caracterul personal de adresare
cåtre mine sau tine prin faptul cå e universalå; personalå, ea încercuie, te
plaseazå într‑o geometrie a captivitåtii, în «fruntariile» absolutului.
Încercuire, ea este asumare; tainå, revelatie, ea este credintå; e cercul‑sferå
al boltii, al sfîntului potir si al sfîntului disc, al cununilor. Minunea e
aurå.
În Rai, toti
locuitorii acestui topos dåruit tråiesc sub zodia sferei. Dionisie Areopagitul,
în descoperirea lui, vorbeste despre cîntarea de slavå permanentå pe care o
aduce lui Dumnezeu Raiul. Or, ce este mai sfericå, mai împlinitå, decît
cîntarea ce urcå în tonuri înalte, pentru a se opri într‑o binecuvîntatå
neputintå de a trece de anumite piscuri, cantonînd discret într‑o unduire
de arc de boltå? Si ce este mai rotund decît gestul mîinilor în rugåciune,
care, apropiate, cåus spre cåus, îi dau omului sentimentul ocrotitorului, al
creatorului de cuib, de adåpost? Cuibul de pasåre e sfera‑minune, sfera‑realizare‑împreunå;
asa cum glasul meu se ridicå si ajunge pînå într‑un punct de unde este
preluat de altii, împlinindu‑se, tot astfel cuibul solid, din ramuri si
frunze, jumåtate de sferå, îsi realizeazå rotunjimea perfectå prin venirea
påsårii, ce acoperå puii cu aripile larg deschise, ca o inimå‑carte.
Pasårea este mereu cealaltå jumåtate de sferå, aceea care zboarå. Fiecare
pasåre este o jumåtate de sferå; cealaltå jumåtate a unei påsåri este cuibul;
dacå întîlnesti o pasåre‑jumåtate‑de‑sferå si alåturi o altå
pasåre‑jumåtate‑de‑sferå, nu înseamnå cå ai våzut o sferå, ci
doar douå jumåtåti de sferå. Pasårea se rotunjeste numai în cuib. Pasårea
sufletului nostru se rotunjeste în cuibul cald, comunitar, al Bisericii. De
aceea, Biserica e boltå, e cununå, sfînt potir si sfînt disc, geometrie
fundamentalå pentru aflarea geometriilor divine.
Minunea e
mare, infinitå si încercuitoare, iar Biserica, påstråtoare a minunii
întrupårii, e pînza de apå a cerului oglindit în ochii ridicati spre el cu dor
negråit de împlinire; omul e sferå idealå în miscare, rotunjime de cuib si de
pasåre.
Modelul pe
care ni‑l aduce înainte Tutea prin pedagogia învåtåturii prin învecinare
e modelul felului de a te rotunji, de a considera pe celålalt un cuib,
acordîndu‑i toatå credibilitatea pentru o necesarå rotunjire în el.
A venit
doctorul; tensiunea bunå, circulatia proastå. Trebuie mai multå miscare. «Må
misc suficient de mult printre idei, domnule doctor…» Îmi då, la plecare,
sfaturi privitoare la administrarea medicamentelor. Dacå mai are crize de
durere, så‑l chem.
Dupå ce
pleacå, discutåm despre dreptul fiecårui om, cît de redus spiritual, de a tråi
în societate.
— Nimeni nu‑ti
contestå dreptul la existentå dacå esti mediocru, dar nimeni nu face confuzie
între tine, sfînt, erou si geniu. Sfîntul, eroul si geniul sînt fårå voia
societåtii, care e obligatå så‑i recunoascå… Oamenii sînt egali în fata
legii, adicå trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu fåcuti
identici, cå e o gogoaså… Nimeni nu‑ti contestå dreptul la o viatå umanå,
normalå, dacå porti masca de om. Numai cå, dacå esti mediocru, nu trebuie så te
instaleze în vîrf, pentru cå nu e nici în interesul tåu. Acolo trebuie så stea
cei dotati, care sînt valorosi si pentru ei, si pentru altii.
— În
generatia dumneavoastrå ati avut multi dotati. Cioran, de exemplu.
— Cioran e
mult prea inteligent pentru a fi durabil — întelegînd prin inteligent o
luciditate sterilizantå, care nu ancoreazå în definitiv si parcå nici nu vrea.
Are tot timpul gustul provizoratului scînteietor… În generatia mea nimeni nu a
gîndit fundamental. Nici Nae Ionescu nu a construit fundamental. A construi
fundamental înseamnå, cum ti‑am mai spus, a construi în sistem: fie
materialist, fie idealist, fie criticist. Trebuie så te situezi undeva. În
afarå de sistem faci impresionism. Adicå toatå generatia mea nu a depåsit
strålucirea fragmentului bine fåcut.
— Dar
dumneavoastrå cum ati construit?
— În limba
scriså eu sînt om de dictionar, adicå ceea ce må intereseazå nu este atît
strålucirea stilisticå, cît precizia terminologicå a cuvintelor. Cînd vorbesti,
mai colorezi ici si colea. Dar în general nu colorez, deoarece colorînd sînt
braconier în teren interzis. De fapt, eu nu sînt un om al scrisului, cu atît
mai putin al scrisului frumos.
— Dar mînuiti
o limbå foarte expresivå si plasticå.
— Limba
româneascå? Prin ea poti deveni vultur, dar e foarte greu de mînuit. Sau prin
ea devii un cîntåret de stranå. Limba românå are virtuti complete, adicå poate
fi vehicul a tot ce se întîmplå spiritual în specia om. Au lucrat stråmosii
nostri la un instrument minunat! Limba românå are toate premisele valorice
pentru a deveni o limbå universalå, dar nu stiu dacå e posibil acest mars
istoric. Dacå am fi fost un popor cuceritor… Dar stii cum am fi devenit
universali? Dacå am fi avut un stoc de Eminesti! Adicå un stoc de valori. O
limbå devine prin genii universalå. Limbå germanå nu devine universalå printr‑un
berar, brutar sau måturåtor, ci prin Goethe, Schiller, Kant, Schopenhauer,
Rilke… Prin acestia limba germanå devine universalå. Universalismul este legat
de marile personalitåti, care îsi ridicå apartenenta, la o limbå sau la o
etnie, la grad de model. Noi, românii, nu punctåm universalitatea nicåieri.
Lipsa universalului ne face sceptici. Nu e nevoie så strici ierarhii. Te
învecinezi… Nu trebuie så încerci så înlocuiesti nimic din ceea ce a råmas
definitiv, ci så adaugi. Så întregesti mereu. Noi virtuti avem…
— Ce ne
lipseste totusi pentru a puncta universalitatea?
—
Îndråzneala.
Facem cîtiva
pasi prin camerå, pentru dezmortire.
Recapitulez
zilele care au trecut: deopotrivå spectator si actor la o pieså dintre cele mai
grele… Învecinarea, vorbind în termenii lui Tutea, are o structurå ambivalentå,
de aspiratie si participare. Împårtind învåtåtura prin învecinare în douå
paliere, cred cå învåtåtura ar tine de aspiratie, deoarece niciodatå nu se va
realiza intrarea definitivå în lumea ei, iar învecinarea tine de participare,
întelegînd participarea altminteri decît o vedeam pînå acum: participarea e
angajare, e intrarea în ritmul personajului si, în cele din urmå, presupune
disponibilitatea de a‑l înlocui în pasajele acute.
Må întreb cum
se explicå desele tururi de fortå pe care le face Tutea: treceri radicale de la
o opinie la alta, în fata mea sau a altora. Nu e un element de pedagogie; e,
cum s‑ar spune, o chestiune de principii. Tot ceea ce pot întelege din
aceastå labilitate este faptul cå nu tine la idei. Nu‑i paså de ele…
Spunea odatå: «Eu gîndesc în idei!» — si atunci nu sesizasem încå
pluralul. Idei! Ceea ce nu înseamnå idei numai de un fel sau numai de douå
feluri. Idei! Multe, variate, colorate, ciudate, în contradictie unele cu
altele, complementare, rotunde. Idei! «Si ce? sînt angajat de ele?» Nu sînteti
angajat, dar… «Nici un dar, Radule, nici un dar. E dreptul meu de a face cu ele
ce vreau.» Dezmåt! «Ei, nici chiar, dar le pun si eu cum cred cå e mai bine.
Pentru moment, evident: e un bine relativ!» Rîdem.
Revenim la
universalitate: îndråzneala nu presupune un discurs, o tinutå, o oarecare
putintå de a da tonul, de a incita prin ceva nou? «Desigur: e actorie, pînå la
un punct…» Si nu avem prezentå scenicå? «Avem, dar nu ne alegem scenele cele
mai bune.»
Sînt din ce
în ce mai fericit cînd îl aud pe Tutea vorbind. Spectacolul e unic. Turnul
afirmatiei, cu contrafortii argumentelor sau platforma polemicii, toate
acestea, acum, nu se mai ridicå asa de usor; a trecut la forme arhitecturale
mai lesnicioase. De la o vreme preferå liniile calme, convingåtoare prin
simplitate. Nu mai råspunde la întrebårile celor ce vin; are el întrebåri
pentru ei. Examenul nu mai este al întrebårii, ci al råspunsului. Multi, care
vin cu întrebårile înghesuite, sînt nevoiti så improvizeze råspunsuri la un
interogatoriu pe care nu‑l prevedeau. Cu un gest de luare în proprietate,
Tutea situeazå pe cel din fatå exact în lumea în care acesta se aflå. Încet,
gradat, îi pune întrebåri: ce vezi? ce auzi? ce simti? cum ti se pare cutare
lucru? dar celålalt? cine conduce? ce sanse sînt de îndreptare? spre ce se
îndreaptå cultura aståzi? Rînd pe rînd, ceea ce este începe så fie cercetat cu
aviditate, în punctele esentiale. Sustinînd cu un zîmbet larg efortul de
concentrare al celui ce se vede pus în pozitie scrutåtoare fatå de locuirea
sa — prea putin bågatå în seamå pînå atunci —, Tutea nuanteazå
întrebårile, împinge la ierarhizåri: care e mai mare — acesta sau acesta?
cine e mai bun?… Spre sfîrsit, cu o violentå de pedagog, îmbrînceste spre
concluzii ferme: si deci, domnule… carevasåzicå… Nu ståruie asupra datelor ca
atare, ci pe påreri: zici dumneata cå…? crezi cå…? Atunci cînd interlocutorul,
transformat în releu de captare a articulatiilor prezente, se poticneste sau
oboseste, Tutea strecoarå o glumå, si ea interogativå, care se terminå cu un
rîs asemeni unei întrebåri subîntelese: «Ce zici de asta? Ce zici?» Si acela
trebuie så zicå… Sînt si momente de odihnå, de preumblare. «Ai fost vreodatå la
Boteni?» Nu. «Da’ la Cîmpulung Muscel?» Nu. «Da’ la Cluj?» Da! Odatå fixatå o
geografie comunå, începe un itinerariu precis, cu denumiri si oameni precisi,
unii morti, altii în viatå. «Så‑l întrebi dacå n‑a fost asa! ha,
ha…» Întîmplåri, povesti; sau descrieri. Stå pe loc în fata unei imagini;
bucuros cå a reusit så o prindå pentru mai mult timp în atentie si retinå, o
întoarce pe toate fetele, o demonteazå în locurile cele mai nebånuite. «Stii ce
îmi spunea mie George, un prieten de la Cluj, despre statuia lui Matei Corvin?…
Da’ ce? crezi cå l‑am crezut cu una cu douå?» Dialogul capåtå alte
trepte; pe dialogul initial, între Tutea si vizitator se suprapune dialogul
dintre Tutea si amintiri. Prin povestire si înghiontire, vizitatorul este
chemat så participe si el la acest dialog nou. «Dar ai spus cå stii, domnule,
Clujul; nu‑ti amintesti de cafeneaua aia, din colt, de la Universitate?
cum se poate!…» Ca dupå acest excurs så se întoarcå brusc la o idee, la o
întrebare sau la o preocupare de la începutul dialogului: «Si cum spuneai,
crezi cå…» Întrebårile reîncepeau så curgå, så înconjoare o obsesie, o enigmå
ce se cerea rezolvatå. Dupå ce îi demonstrase cå el, la tinerete, luase din
lume lucruri multe, multe de tot, si se învåtase minte în multe privinte, cel
de acum, tînårul vizitator, era parcå întrebat: dar dumneata? dumneata?…
Întrebårile si privirile alunecau spre bibliotecå, pluteau cîteva momente
deasupra fiecårui raft în parte, alunecau mai departe, spre fereastrå, treceau
deasupra blocului din fatå, a primilor copaci din Cismigiu, si în cele din urmå
se întorceau, rotund, la Tutea. Si‑n acest cerc era pus tînårul
vizitator; din acest cerc, de acum, nu avea så mai iaså, poate, niciodatå. Cum
nu iesise nici Tutea… Peste cårti, case si arbori, fiinta gînditoare se
întorcea mereu asuprå‑si, într‑un efort de modelare si de
coerentizare a multelor aspecte pe care viata le aduce spre gîndire si folosire
omului.
Må uit la
niste fotografii care‑l aratå pe Tutea mergînd pe Calea Victoriei, în
tinerete si la båtrînete. Mersul si cadenta sînt aceleasi; privirea parcå e
mult mai lungå în timpul din urmå. O privire ce stråpunge zidurile cauzal,
scormonind în temeiurile de viatå si piatrå ale caselor si, mai ales, în ale
celor ce le dau viatå, atunci si acum. Înalt, cu basca puså cu dichis de
mosneag, Tutea apare, prin fluviul de oameni, ca un far pe o insulå în derivå;
desprinså parcå din alte legitåti si tintind cåtre zone deloc comune, prezenta
lui nu are cum så nu atragå atentia; neplåcut, desigur: e mustråtor —
treisprezece ani de pustnicie privesc cu atentie la rostul lucrurilor si
oamenilor din jur; si se pare cå nimeni nu‑si justificå dinamica si
nimeni prezenta. Toate cele din jur par a avea nevoie de treisprezece ani de
asezare si cumpånire. Dar så nu fie! så nu fie! Basca neagrå se apleacå
asemenea unui catarg în bernå; så nu fie!
Cea mai
iscoditoare întrebare pe care o punea Tutea celor care veneau la el era, în
linii mari, aceasta: «Eu, vedeti‑må bine, sînt ceea ce sînt dupå
treisprezece ani, de nu ar mai fi fost, voi, må uit bine, sînteti ceea ce
trebuia så fiti si mai trebuie så fiti încå. Acum, vå întreb: ce faceti,
domnilor, cu libertatea voastrå? Aud?» Nu tolera scuzele si nici artificiile.
«Aud?» Si de multe ori auzea lucruri bune; si se bucura, ca un catarg pe care
se desfåsoarå pînza, gata så primeascå îmbråtisarea vîntului.
Învecinare cu
libertatea; cum så faci din învecinare învåtåturå. Må gîndesc cum ar putea fi
rezumatå întîmplarea asta, a învåtåturii prin învecinare; må gîndesc: dacå
Dumnezeu ne‑a fåcut så ne învecinåm cu lumea si cu oamenii si dacå rostul
nostru este acela de a ne întoarce la El, atunci aceastå învecinare nu poate fi
decît spre acest rost; så facem din învecinare învåtåtura întoarcerii Acaså…
Iar menirea mårturisitorului este aceea de a ne obisnui cu cåldura si cu lumina
învecinårii cu cerul. Numindu‑l pe Tutea mårturisitor, nu introduc o
valoare nouå în tabla valorilor umane, ci încerc så fac o fuziune între tipul
eroului si tipul sfîntului, între istorie si vecie. Reusitå sau nu, aceastå
încercare meritå fåcutå.
Tutea nu e
neobisnuit, ci cu totul în ale sale, tinînd de firescul cel mai la îndemînå. Si
lectia pe care ne‑o poate da prezenta sa e tocmai aceea a simplitåtii,
fiind în acelasi timp atenti si la dictonul: så fii simplu nu e simplu
deloc — menit så ne arate, discret, simplitatea ca pe o exceptie.
Pasional în
optiuni, ardent în idei si foarte bucuros în sisteme, curios de oameni si
locuiri, iubitor de puritate si frumusete, Tutea e un om ce se plimbå pe Calea
Victoriei, asemenea unui far pe o insulå în derivå; basca? — da, basca: o
flamurå stînd la îndoialå, între tristete si bucurie… Acesta e, poate prea
simplu, jocul vietii unui om ce se plimba, cîndva, pe Calea Victoriei.
Aståzi ne‑am
trezit tîrziu, dupå o noapte foarte agitatå. Dureri mari de cap; o crizå. E
linistit acum si îmi cere iertare cå m‑a deranjat din somn. Ne zîmbim.
«Ce så‑i faci? Ne îndogåtim si noi cum putem, dragå Radule.» Vorbim
despre paradoxul libertåtii mistice, care face din libertate ceva relativ,
deoarece raportîndu‑te la absolut nu te poti considera decît relativ,
altminteri nu ai accepta transcendenta lui.
Îmi spune cå
a auzit de la multi ziaristi expresia aceea, cu «intrarea în Europa». I se pare
o stupiditate. «E ca si cum noi am fi în camera asta si toatå lumea ar tipa la
noi så intråm odatå în ea… Dar noi sîntem aici! Asa este si cu aceastå intrare…
Nu sînt antieuropeist, dar nu sufår excesele.»
Îmi
povesteste cum au venit odatå la el hotii. «Eram pe jumåtate adormit, cînd aud
usa deschizîndu‑se. Eu nu închid niciodatå usa… Intrå doi domni, adicå
doi hoti. Ce doriti? — Nimic. Da’ atunci, de ce ati venit? Så furåm. Så
furati? Da. Pe cine? Pe tine, mosule! Pe mine?…» Zice cå nu au furat, pînå la
urmå, nimic; ba chiar au fost mirati de såråcia lucie. Rîde. Are o mare
atractie pentru imaginea lui Don Quijote: îl impresioneazå fantastic; i se pare
un personaj sugestiv pentru secolul nostru. Dacå nu må supår, îmi va spune
Panza. Înseamnå cå el e Don Quijote? Nu‑mi råspunde.
Odatå s‑a
întîlnit, la Uniune, cu Nichita Stånescu; acela era cu sotia. «Zice Nichita:
uite un om‑idee, nu ca noi, få!» Rîde.
Cînd a apårut
cartea lui Cioran, Pe culmile disperårii, Tutea i‑a spus: «Må Emile, nu
existå culmi ale disperårii, cå dacå tu esti pe culmi, atunci eu sînt în våile
disperårii!» Nu crede cå Cioran va råmîne în constiinta filozoficå a
viitorului; zice cå e prea neconsolator pentru a putea fi retinut. Lumea, îi
dau dreptate, tinde cåtre formule consolatoare; tinde în mod inconstient.
Considerå ca cea mai consolatoare propozitie din istoria lumii aceasta:
Dumnezeu a fåcut omul dupå chipul si asemånarea Sa. «Asta uneste ciobanul care
cîntå din fluier cu Nicolae Iorga!»
Îi spun cå nu
prea am încredere în egalitatea democraticå. «Nici så nu ai! Principiul
egalitåtii, pe care‑l vehiculeazå democratii din lume, functioneazå în
mod real numai în religie, fiindcå numai religia crestinå considerå oamenii
egali în fata lui Dumnezeu.»
Nu‑i
plac lucizii, deoarece nu sînt oameni. Îi povestesc o pildå din Pateric, unde
un avva îl întreabå pe un ucenic de ce e speriat. Am våzut pe dracul, zice
acesta. Si ai fåcut semnul crucii? Da. Si a dispårut? Da. Atunci de ce mai esti
speriat, cå doar nu din cauza crucii?! Asa e si cu lucizii: våd destinul lumii
în culori sumbre, dar nu fac cruce, sau dacå o fac, unii, o fac neconvingåtor.
Îi place pilda. Discutåm nuantele ce despart pesimismul de melancolie:
«Pesimismul este expresia metafizicå a luciditåtii, iar melancolia e o tristete
subiectivå fårå iesire.»
Vorbim despre
mînåstire si monahi. Îmi spune cå în tinerete vedea în mînåstire un loc al
påcii absolute, pure; dar pe måsurå ce a înaintat în vîrstå si în credintå a
constatat cå, în fapt, mînåstirea e o insulå a nelinistii mistice si cå mai
degrabå cetatea e linistitå, deoarece nu multi dintre cei care o locuiesc au
nelinisti mistice; cel mult metafizice. «Dar asta e o izmenealå subiectivå.»
Revenim la gîndul mai vechi de a merge împreunå la o mînåstire. Îi povestesc
despre Mînåstirea Neamt, unde am fost vara trecutå; are un schit numit Icoanei,
mai sus, la vreo sapte kilometri. Ar fi poate mult mai bine acolo, la mînåstire
vin prea multi turisti. Nu stiu de ce, dar pe Cioran l‑as vedea foarte
organic încadrat într‑un peisaj mînåstiresc. E mirat: «De ce?» — Are
un aer de neputintå, or neputinta nu gåseste niciunde mai mare audientå ca la o
mînåstire. De fapt, mînåstirile au pe lîngå ele asa‑numitele bolnite:
mînåstiri mai mici, cu bisericå, pentru bolnavi sau cålugåri båtrîni. Ce ar fi
o bolnitå a culturii românesti? Spune cå el ar fi primul care ar solicita un
loc. De ce? — «Pentru cå sînt båiat de popå si pentru cå în felul acesta
as putea så må vindec total.» Cum? «Påi nu ai spus cå bolnita are în cadrul ei
si o bisericå? As fi mereu la slujbå, nu ca acum… Stau în pat si nu pot merge.»
Tutea spune
cå are nostalgii liturgice, dar våd prea bine cum însusi dialogul ce se poartå
în constiinta lui seamånå atît de mult cu un dialog rugåtor, liturgic —
între omul vechi si omul nou, între concept si dogmå… Vorbindu‑mi asa
mult despre moarte si despre dorinta de a merge la o mînåstire, am deschis o
carte de rugåciuni bisericesti, aceeasi în care am descoperit discursul lui
Ioan Damaschin Monahul. Mi‑am imaginat atunci un alt dialog, nu esential
diferit de cel pe care‑l purtam zilnic, dar altminteri, mai aproape,
poate, de expresia ultimå la care aspira si discursul lui Tutea.
— Care e
locul spre care omul se miscå asimptotic?
— «… În loc
luminat, în loc de verdeatå, în loc de odihnå, de unde a fugit toatå durerea,
întristarea si suspinarea.»
— Cum se
defineste omul etern?
— «… Fåpturå
amestecatå din smerenie si din mårire.»
— Care e
începutul istoriei cåderii omului etern?
— «Locuitor
si lucråtor al Raiului m‑ai rînduit, dar, cålcînd porunca Ta, m‑ai
izgonit.»
— Istoria
aceasta, recuperatorie în sensul ei ultim, nu a avut o constantå
supraveghetoare?
— «Mai întîi
m‑ai învåtat prin multe minuni si semne, pe mine, råtåcitul, iar mai pe
urmå Însuti, umilindu‑Te, ca un îndurat, si cåutîndu‑må, m‑ai
aflat si m‑ai mîntuit…»
— Ce trezeste
în constiintå învecinarea cu constanta divinå supraveghetoare?
— «Cu
adevårat desertåciune sînt toate si viata aceasta este umbrå si vis; cå în
desert se tulburå tot påmînteanul, precum a zis Scriptura: cînd dobîndim lumea,
atunci în groapå ne sålåsluim, unde împreunå sînt împåratii si såracii.»
— Strigåtul
omului neputincios…
—
«Dumnezeule, în vremea vietii mele nu må påråsi pe mine; ajutorului omenesc nu
må încredinta, ci må apårå si må miluieste.»
— Învecinarea
ultimå…
— «Cu sfintii
odihneste, Hristoase, sufletul meu…»
— De ce
aducem neputintele noastre în fata lui Dumnezeu?
— «Tu ¥nsuti
esti fårå de moarte, Cel ce ai fåcut si ai zidit pe om, iar noi, påmîntenii,
din påmînt sîntem ziditi si în acelasi påmînt vom merge.»
— Care sînt
temeiurile sperantei omului în Dumnezeu?
— «M‑ai
însufletit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiascå si ai omorît moartea cea
semeatå.»
— Cåtre
învecinarea cea doritå omul se îndreaptå…
— «… pårtas
si vecin al strålucirii Tale celei luminoase…»
Acesta e
dialogul rugåtor al omului cu cerul.
Tutea, prin
nostalgia liturgicå, rîvnea la ritmurile unui astfel de dialog, poate. Îmi
spunea deseori cît de mult ar fi dorit så se abandoneze rugåciunii. «Toatå
viata m‑am pregåtit så må rog, dar nu am reusit så spun decît primele
cuvinte.»
Så aibå ceva
manierist acest dialog? — må întreb. Nu cred. Sînt zone în care limba se
întîlneste cu spiritul în asa måsurå, încît îsi împrumutå din frumusetile
reciproce. Sînt bucuros de aceastå descoperire. As vrea så‑mi fac odatå
timp si så trec prin toate cårtile de cult; regåsirea discursului initial,
refacerea gramaticii acestuia si aducerea lui la luminå, pentru a ne salva din
criza de comunicare actualå. Îmi aduc aminte de douå definitii date sfîntului,
una tinînd de un asemenea discurs, vechi, iar alta tinînd de cea mai strictå
contemporaneitate. Prima: sfîntul e cel ce a måsurat cerul cu genunchii. A
doua: sfîntul este un om desåvîrsit, care ajutå pe oamenii obisnuiti. Ultima e
datå de un copil! Tutea ne‑ar fi întrebat, printre zîmbete: «Nu e
grozav?» Ce‑i råspundem… ?
Îmi amintesc
de vara petrecutå la Mînåstirea Neamt, aceeasi varå în care am aflat de
existenta lui Tutea. Dimineata lucram la grådina de zarzavat. Nu fåceam mare
lucru: adunam ceapå, cartofi, fasole. Mîncam foarte multi morcovi; erau mari si
dulci; si multe mere. Dupå prînz, må refugiam în chilie, unde aveam de la un
cålugår binevoitor mai toate cårtile de bazå ale initierii în spiritualitate.
Seara, dupå vecernie, fåceam o plimbare ocolitå în jurul mînåstirii. Drumul meu
preferat era cel ce ducea spre schitul Buna Vestire — un drum stråjuit de
brazi, ca o prezentare de arme. Pe un drum ca acesta as fi dorit så må plimb cu
Tutea, så trecem în revistå vîrstele si sevele ce ne‑au stråjuit cu
demnitate pasnicå, suitoare spre cer. Dar se vede treaba cå nu a trebuit så fie
asa. Am trecut pe lîngå alte vîrste si alte seve. Cîndva îmi spunea cå vede
biblioteca asemenea råbojului cu zilele de izolare.
Mai era un
drum ce te îmbia la preumblare; un drum ce pleca de la fîntînå, stråjuit de
data aceasta de case. Poate cå si un astfel de drum i‑ar fi plåcut lui
Tutea; putea oricînd så aparå, de dupå un pom sau dintr‑o verandå, vreun
cålugår, tînår ori båtrîn, cu care så poti împårtåsi încet, discret, tainele
lumii.
Si era un al
treilea drum: între poarta mînåstirii si schitul Icoanei. Lung, pietros, fårå
menajamente; era stråjuit de pådure pe o parte si de un rîu pe cealaltå. Si
acest drum, cred, i‑ar fi plåcut lui Tutea. Am fi mers cînd sub vîrstele
vegetale si puternice ale pådurii, cînd prin vîrsta lichidå, miscåtoare si
cîntåtoare a apei, pendulînd oarecum între rådåcini si cer oglindit, între
înåltare si curgere.
Tutea se
recunostea cu bucurie în Don Quijote. O recunoastere care nu de putine ori
aducea a completare: se rotunjea în imaginea lui simbolicå; Cavalerul Tristei
Figuri… De la cei trei ani, de la Interne, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari,
Tutea a peregrinat fårå de voie într‑o Spanie a durerii si a jertfei,
deopotrivå de amarå si de «realistå» ca Spania lui Don Quijote; si tot asemenea
acestei Spanii, drumul lui Tutea a avut de multe ori oaze de veselie si
scufundare în vis. Ce l‑a mînat pe Tutea, în toatå viata lui? Ce rosturi
va fi descifrat, retrospectiv, în tot ce i s‑a întîmplat? Aceeasi soartå
a nobilului o aflåm si în viata, cititå cu atentie, a gînditorului; deopotrivå
cavaleri, deopotrivå de tristi, deopotrivå figuri, simboluri, cei doi se
întîlnesc, spunîndu‑si unul altuia cîte ceva din drumurile lor, întregind
astfel geografia idealului.
Asumîndu‑si
scåderile, inconsistentele sau sovåielile, Tutea trece printre dealurile deloc
primitoare ale vietii lui avînd constiinta unei pedagogii la care este supus si
care, ascultatå pînå în consecinta ultimå, poate provoca la rîndu‑i o
nouå pedagogie.
Tutea poate
cå niciodatå nu a visat la o materializare, la o «punere în practicå» a
idealului såu, dar a lansat acest ideal în lume, a învåtat — oriunde a
putut si cu cine a dorit — imaginea cetåtii crestine, sperînd ca în felul
acesta, în urma luptei cu himerele, ispitele si încercårile, pînå la urmå så
determine pe oamenii cu care se învecina så accepte si o altå învecinare, mai
înaltå, så‑i facå så intre pe drumul cåtre ideal ca pe drumul spre un
castel la care nu trebuie så bati în poartå pentru a putea spune cå ai ajuns.
¥l rog så‑mi
spunå ce este cu «teatrul seminar» de care a amintit. Zice: «În teatrul
obisnuit, spectatorii sînt cronofagi. Îsi mîncå vremea cåscînd gura la
inutilitåti, cînd ar trebui de fapt så plece de acolo cu un plus de constiintå
filozoficå, sau socialå, sau umanå, ferindu‑se de sterilitate. Så nu stea
la teatru ca la ceva hazliu, ci så plece acaså mai plini. Un teatru teoretic,
adicå modelul piesei mele ideale de teatru, nu e nici Shakespeare, nici Goethe,
nici Molière, ci Platon în dialogurile lui. Adicå imitatia dialogului platonic,
care este expresia constiintei teoretice, nu estetice. Nu te intereseazå
frumusetea, cît dacå poti sau nu så imiti un adevår. Acest teatru‑seminar
mutå dialogul platonic în dialogul dramatic.» Si ce titlu v‑ati gîndit så‑i
dati? «Întîmplåri obisnuite.» Cum adicå? «Adicå cotidianul ridicat la
semnificatie scenicå.»
Ascultåm
Mozart.
Cum se
explicå mobilitatea globalå pe care o aveti în cîmpul ideilor? «Nu e nevoie så
fii enciclopedist — cå enciclopedismul, în general, e un fel de cancer
mintal —, dar så pleci din niste discipline coerent organizate. Eu cunosc,
de exemplu, economie politicå si drept de rang universitar, si asta îmi permite
så manevrez în ansamblu.» Un teolog nu cred cå trebuie så plece de la o
disciplinå ca atare; eu, de exemplu, nu am nici o înclinatie deosebitå spre
vreo disciplinå. «Dar ce, Radule, crezi cå o så mai ai nevoie de ceva cînd ai så
intri în studiul teologic?» Stiu si eu… «O så ai nevoie de filozofie. Atît. De
fapt, orice inteligentå adevåratå, ti‑am mai spus asta, basculeazå
permanent între filozofie si teologie.»
Îl întreb
iaråsi cum s‑a apropiat de Dumnezeu. Spune cå înainte de închisoare, si
mai ales atunci, a simtit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea
constructiilor umane. De aici si furia manifestatå împotriva comunistilor, a
ateilor în general? «Ateii s‑au nåscut, dar s‑au nåscut degeaba.»
Am auzit cå în puscårie preotii detinuti fåceau pe ascuns Sfînta Liturghie… Îmi
spune cå nu a avut bucuria de a asista sau de a auzi slujba aceasta în
puscårie, dar vrea så‑mi povesteascå o întîmplare. «Am auzit un tigan
dînd sfaturi unuia care era în celulå cu el si care se ruga provocator: îl
vedea gardianul si îl båtea. Si tiganul îi då un sfat: må frate‑miu!, cå
acu’, zice, sîntem frati la înghesuialå, må frate‑miu, få cruce cu limba
în gurå, må, cå nu te vede nimeni!» Rîde.
Am observat
cå nu vibreazå la operele artistice si cå nu are cuvinte prea mågulitoare
pentru artisti. «Arta are un singur viciu, dragå Radule: este încîntåtoare si
nemîngîietoare. Ce te încîntå nu depåseste senzorialitatea. Arta a vrut så se
furiseze în cer, dar nu i‑a mers! A devenit o simplå expresie ilustrativå.
Nu poate nici o artå din lume så exprime esentele, nu.» Dar arta religioaså,
cum o vedeti? Nu crede cå aceea mai este artå, ci altceva. Îi dau dreptate si
îi spun ce greu canon au pictorii de icoane; or, în aceste conditii, artistul
nu mai e artist ca atare, ci un crestin care are harul de a picta. Må aprobå.
Spune cå niciodatå nu a suportat fandoseala artistilor, pe care îi suspecteazå
de pluralism valoric; adicå fårîmiteazå adevårul cu care intrå în contact. Îl
«personalizeazå»!
«Cum îmi zic
åstia mie? — un Socrate român. Cum ai zice: un Iulius Caesar tåtar!» Se
uitå cu ghidusie la portretul pe care i l‑a fåcut cineva, în cårbune,
întrebîndu‑må parcå: semån eu cu Socrate, ce zici? «Åstia vor så facå din
mine un båtrîn sclerozat, reactionar si vorbåret. Înså cred cå nu am spus nimic
pînå acum care så întåreascå måcar una din aceste tendinte.» Sigur cå nu!
«Atunci, de ce må calcå pe nervi ziaristii åstia?» Pentru cå sînteti în vogå.
«Si cînd n‑o så mai fiu?» N‑or så mai vinå. «Mai bine. Dar oameni
de culturå, adicå oameni de teapa mea, nu prea våd pe aici…» S‑au speriat
de vîlva produså în jurul dumneavoastrå. «Dar nu eu am produs‑o!» Rîdem.
«Stii ce‑am så fac? N‑o så mai primesc nici un ziarist aici, cå
doar nu sînt un automat care scoate propozitii la comandå…» De unde vine totusi
verva?… «Este o vervå care må costå. Eu nu pot så fiu spontan, si atunci spun
într‑o formå conciså ceea ce m‑a preocupat sau må preocupå încå.»
Si cînd mai aveti timp så fiti si «serios»? «Cînd dorm sau cînd stau cu tine de
vorbå…»
Må întreabå
dacå am mai scris ceva la Învåtåtura prin ¥nvecinare. Nu; încep så cred cå nu
poate fi scriså atîta vreme cît ne mai învecinåm încå. E o formå a amintirii,
un scurt manual despre cum trebuie så abordezi învå‑tåtura. Or, asta e
treabå de arheologie, de timp. «Cred cå nu te‑am învåtat nimic eronat
pînå acum.» Aveti vocatie de profesor… «Crezi?… påi în puscårie îmi ziceau
domnule profesor.» Ati avut, acolo si aici, elevi buni? «Eu am considerat mereu
partenerul de discutie, chiar dacå era mult mai tînår decît mine, drept
prieten, iar nu elev. Nu‑mi place så pråsesc în jurul meu subalterni
mintali.» Respectati libertatea lor… «Så stii cå cine a fost privat de
libertate, într‑un fel sau altul, se învatå minte så mai mînce timpul si
libertatea altora.»
A venit
doctorul. Vin si cîtiva prieteni; comentåm evenimentele politice; nu stiu cine
aduce vorba despre conceptul de «culturå micå». Tutea spune cå nu existå
«culturi mici» — mici sînt oamenii care o fac. «O culturå trebuie så aibå douå
calitåti: så fie tipicå si så fie, asadar, universalå; altminteri, e un fenomen
local.» Ceea ce înseamnå… «Ceea ce înseamnå cå oamenii nostri de culturå ar
trebui så fie tipici, adicå asa cum sînt, iar nu imitînd pe nu stiu cine, si så
fie, astfel, universali.» Doctorul este îngrijorat de circulatia proastå.
Prietenii îmi sugereazå så iesim cu Tutea la plimbare. Se opune; nu se simte în
stare. Amînåm pentru altå zi. Dupå ce pleacå toti, cu un glas amårît, îmi spune
cå se simte ca un obiect. Regretå starea asta de neputintå si faptul cå nu mai
poate primi pe nimeni în mod vertical.
Deschidem
iaråsi discutia referitoare la artisti si artå. «Datoritå capacitåtii mele de
abstractie, n‑am simt artistic, plastic vorbind.» Dar în liceu vå plåcea
geometria… «Da, dar ca model de ordine, iar nu ca frumusete. N‑am geniul
constructiei plastice.» Camera unde ståm e foarte coloratå… Se uitå întrebåtor
la mine. Asta e locuintå de gînditor? «Asta e locuintå de anahoret esuat în
Europa!»
Ziceati cå
viciul lui Cioran este cultivarea în exces a paradoxului; dar viciul
dumneavoastrå, acceptînd cå existå måcar unul, care este? «Viciul meu este
cultivarea argumentatiei logice.» E o deformatie de functionar? «S‑ar
putea. La Ministerul Economiei Nationale eram foarte grijuliu cu toate
constructiile mele, pentru cå, spuneam eu, în Bucuresti trebuie så umbli douå
zile în galop cu calul pentru ca så gåsesti un om prost!» Rîde. Îmi povesteste
o întîmplare dintr‑un salon. «Zice o doamnå lui Cioran: domnule Cioran,
dacå sînteti atît de sceptic în ceea ce priveste neamul românesc, v‑am
ruga så ne dati o scriere legatå de persoana dumneavoastrå… dumneavoastrå
sînteti turc? — så‑mi explicati aparitia dumneavoastrå, cå nu mai
înteleg nimic!»
Mi‑ati
povestit despre perioada de stînga. Bånuiesc cå primeati si scrisori, în urma
articolelor dumneavoastrå. «Si ce scrisori! Tovaråse Tutea…» Rîde. «…Vå rog så
insistati asupra tezei din articolul anterior… Semneazå: un grup de muncitori
din Constanta. Ptiu! Tîmpit mai eram!» Dar nu regretati perioada aceea… «Nu
regret. A fost o aventurå; mi‑am dat seama cå la stînga nu existå decît
dorinte umane, dar nici un adevår.» Stînga v‑a bågat si la închisoare. «A
fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia din tinerete; dar så stii, eu am fost
în tinerete de extremå stîngå pentru cå eram generos. Nu suportam mizeria. Nu
de nebun, ca så fac carierå; din compasiune fatå de pråpåditi!» Iar pråpåditii
v‑au chinuit cînd au luat puterea. «Påi se spune: omul sårac, al doilea
drac!»
În ciuda
cultivårii argumentatiei logice, discursul dumneavoastrå face în mod constant
apel la dogmå, la dogma înteleaså ca revelatie, ca izvor de libertate, iar nu
la dogma înteleaså peiorativ, profan. Apelul la dogmå îl våd la dumneavoastrå,
uneori, ca un apel disperat la stabilitate si certitudine. «Påi dogma nu e
utilå, ci linistitoare si consolatoare. Si Nae Ionescu fåcea apel la dogmå. El
ne‑a învåtat, dupå care au venit Crainic, Ståniloae si ceilalti teologi…»
Aveati, odatå, un scurt text numit Libertatea ca dogmå. Ar merita discutatå inversiunea:
dogma ca libertate! «Dragå Radule, cînd ai så ajungi så iei teologia parte cu
parte, dogmå cu dogmå, Sfînt Pårinte cu Sfînt Pårinte, atunci ti se va pårea cå
ai intrat în patria libertåtii absolute. Îti închipui, pentru un întemnitat, ce
înseamnå dogma Sfintei Treimi? — un adevår de care nimeni nu se poate
atinge profanator. În plinå închisoare, un lucru de neatins! Aceasta este
måretia si libertatea dogmei.»
A venit mama;
are niste pråjituri si mîncåm cîteva. Tutea mai vrea una. Îsi aduce aminte cum
o astepta, copil fiind, pe maicå‑sa så vinå de la oras cu cofeturi. Îi
spun mamei så se odihneascå putin. Tutea propune så luåm în fiecare zi cîte
zece pråjituri; se voteazå în unanimitate. Spune cå, la o adicå, så cerem o
alocatie de la buget!
Îmi repetå
imaginea lui din copilårie, asteptînd‑o pe maicå‑sa; o considerå
cea mai sugestivå amintire, mai sugestivå decît orice amintire, din orice altå
vîrstå a vietii lui. De ce? — Nu‑mi poate spune cu precizie, dar asa
simte.
Orice mare
iesire în culturå presupune o întreagå industrie menitå a valorifica apetitul
corpului social pentru o anumitå valoare care se impune în acel moment. Må
gîndesc la paradoxul operei lui Tutea: postumå în întregime — editorial
vorbind —, aceastå operå va crea o specie culturalå nouå de paraziti ai
minunilor. Se va încerca din toate putintele neputintei acestora så se ofere
lumii o imagine Tutea care poate nu va fi rea, dar nici bunå. Se va crea un
curent, o modå, un tutianism ce îsi va contrazice, de la un punct, «întemeietorul»;
traiectoriile postume au întotdeauna un grad de imprevizibilitate care, oricum
ar fi, frizeazå imprevizibilul neplåcut. Neplåcerea de neevitat vine din
simplul fapt cå lipseste ochiul selector si aprobator al autorului. Si aceste
pagini vin într‑o absentå, dar poate cå salvarea lor constå în faptul cå
se bazeazå, totusi, pe o prezentå, singura care ar trebui så ne intereseze si
la perpetuarea cåreia ar trebui så lucråm, dacå vrem ca actul nostru cultural
fåcut în umbra lui Petre Tutea så nu semene cu o parazitare. Numai asa.
Avea un
prieten, cersetor, la Cluj. «Ce mai faci, Ioane? Bine — dar dumneavoastrå,
domnule Petricå? Tot cu ideile, tot cu ideile? Zicea cersetorul cå, dacå i‑as
fi dat cîte un ban pentru fiecare idee care îmi venea, s‑ar fi
îmbogåtit!» Îmi povesteste despre înscenarea securitåtii, care l‑a
arestat în hol la Athenée Palace sub motiv cå face speculå. Cu ce? Nu i‑au
råspuns; si atunci si‑a adus aminte de Ioan de la Cluj: «cu idei, frate!…
cu idei!»
Revine asupra
sintagmei «om autonom». E sintagma care defineste, în viziunea lui, tot
spectrul larg al neputintei spirituale, de la lucizi pînå la atei si de la
filozofi pînå la artisti panteisti. «Omul autonom în mod absolut, dragå Radule,
ar trebui, pentru a‑si sustine autonomia, så se autoeduce, så se
autohråneascå si så fie autofåcut, så izvorascå el din el!»
Regretå cå nu
a avut familie. Îl întreb dacå totusi nu crede cå are o familie de spirit; nu e
sigur. Dar ati dori? Nu stie ce så råspundå; nu‑i place subordonarea mintalå.
Dar e vorba de comuniune, nu de o ierarhie care så determine relatii de
subordonare. De ascultare si învåtare, nu de subordonare… Sperå ca måcar postum
ceva tot så se prindå de generatia nouå. «Generatia ta e cea mai potrivitå
pentru o prefacere fundamentalå si pentru o iesire în universalitate; a noastrå
a fost zånaticå råu. A debutat în euforia realizårii României Mari si a murit
în închisorile comuniste. Ne‑a pedepsit Dumnezeu cå nu am stiut så ne
bucuråm cum trebuie… dar voi, care nu ati trecut prin închisori, stiti cum
aratå si cei care închid si cei închisi. Aveti o perspectivå totalå.» Dar ne
lipsesc îndrumåtorii, învåtåtorii! «Si ce dacå? Mergeti la bisericå, scotociti
bibliotecile, stoarceti pe cîte unul ca mine, dacå aveti noroc så‑l
întîlniti, si pînå la urmå tot trebuie så vinå cineva…»
Ascultåm
muzicå; îl întristeazå un pasaj. Spune cå tristetile muzicale sînt cele mai
durabile, deoarece se bazeazå pe ecouri, pe reverberatii sonore, iar nu pe
structuri fizice, materiale; amintirea Ideilor.
Afarå ninge.
«Så stii cå m‑am gîndit serios la ultimul pasaj comentat din Platon.»
Închid fereastra. Fulgii se depun încet pe contururile balconului. «Cred cå
Platon a intuit cel mai bine jalea omului, neputincios în fata esentelor.»
Poate cå tînjea dupå întrupare, ce ziceti? Ninge din ce în ce mai dens. «Poate.
Dovadå imaginea grotei: ar fi dorit poate si el så fie martor al unui rug
aprins care så nu ardå.» Vîntul råscoleste stratul subtire de zåpadå. Se fac
mici fuioare care puncteazå ici si colo aerul, ca niste copaci råzvråtiti. «Dar
så stii cå, pînå la urmå, toti anticii au un defect de principiu…» Ninsoarea se
linisteste. Ninge calm. «Smerenia!» Dar asta e o virtute crestinå… «Tocmai de
aceea: nu au stiut så intuiascå decît în planul ideilor, dar nu si în cel
moral.» Ninsoarea înceteazå. Cîte un fulg, întîrziat, råtåceste dupå un loc
unde så se aseze.
Povesteste:
«Veneam odatå cu mama de la cîmp si în fata noastrå mergea o femeie care ducea
un copil în spate, mai si torcea si fåcea si alte treburi. Eu zic: mamå, de ce
face aia atîtea lucruri? Zice: se aflå si ea în treabå!» Rîde. «Cine nu are
pasiune terminologicå — riscå så se afle în treabå.» Aflarea în treabå
este isprava omului neputincios… «De fapt, eu am fåcut o glumå pe care nu mi‑o
mai permit: aflarea în treabå ca metodå de lucru la români! Nu‑mi mai
permit asta fiindcå nu vreau så fac ironie, deoarece ironia este stil de amurg
alexandrin.»
Povesteste:
«A venit odatå un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai
cum trebuie. Dar românul zice: merge si asa! Trebuie så scåpåm de acest „merge
si asa“; cå „merge asa“ înseamnå cå merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu
oricînd si nu orice.»
Îmi zice cå
nu vede în tolerantå decît o formå degeneratå a libertåtii. Am pierdut
exactitatea pe care o aveati în generatia dumneavoastrå; erati mai apropiati de
nemti. «S‑ar putea så ai dreptate.»
Tare sînt
singur, Doamne, si piezis! — recitå psalmul si adoarme. Dupå o orå, se trezeste
si må strigå: «Uite, dragå Radule, am avut un vis… Se fåcea cå merg pe un drum
lung, lung tare, si doream mult de tot så ajung într‑un loc, nu stiu care
anume… Si întîlneam oameni pe drum, cårora le ziceam så‑mi spunå cum så
ajung mai repede. Nimeni nu stia cum se ajunge mai repede. Cînd deodatå,
vorbind cu un drumet, apare un ins care îmi spune cå stie el o scurtåturå. Am
plecat cu el… si aici s‑a oprit visul. Ce‑o fi asta? Må învecinez,
fårå så stiu, cu un eveniment care se va întîmpla sau care s‑a si
întîmplat deja, sau…?»
Discutåm
despre libertate. Nu o acceptå ca termen teologic; Biserica nu e sediul
libertåtii în sensul ei democratic, ci al libertåtii fårå alternativå:
Dumnezeu. Oare de aceea ateii se numesc liber‑cugetåtori? «Se poate. Au
impresia cå, atei fiind, sînt mai liberi…»
Îmi descrie o
imagine din copilårie, cînd mergea cu mama de mînå. Se simtea în sigurantå.
Uneori, plecau de dimineatå de‑acaså, de foarte de dimineatå, si adormea
pe drum. Cînd nu mai simtea mîna mamei tinîndu‑l, se trezea speriat.
Peste o
såptåmînå, Tutea se va interna la spital. Boala necesitå un tratament mai
îndelungat. Îi pare råu cå ne despårtim. Tine så‑i promit cå voi veni cît
de des la el, la spital. Îi promit. Îmi strînge mîna; må trezesc, speriat.
*
¥n lumea
spiritului, nebunia pentru o idee sau o stare sau o credintå îmbracå forme
aproape monahale, de lepådare de sine, de uitare. Îmi aduc aminte cum, la
Spitalul Christiana fiind, Tutea îsi formase un grup de auditori. Era o
cålugåritå extraordinarå, Maria, care intuise perfect ritmurile si capriciile
lui Tutea si care, în felul acesta, îi era de mare ajutor. Într‑o zi am
fost la el în vizitå, împreunå cu un prieten. Slåbise si durerile de cap erau
atroce; cu ochii mari, de durere si asteptare, må privea avid dupå o
consolare — sau dupå un remediu. «Så må duci acaså, Radule!» Dar nu vå
simtiti bine aici? «Nu; parcå sînt închis.» Tratamentul… «Ce tratament? Eu nu
sînt bolnav, ci sînt båtrîn… or, asta nu se vindecå, ci se întretine!»
Prietenul cu care venisem îi pune o întrebare confuzå — si incitantå, în
felul acesta, pentru gîndirea atît de preciså a maestrului. Domnule profesor,
medicamentele…. O sorå medicalå îi pune în mînå un pumn de pastile si îi då un
pahar cu apå. Cu un gest sovåitor îsi bagå pastilele în gurå, cînd deodatå este
atras de întrebarea prietenului: «Ce, domnule?…» Urmeazå un råspuns înflåcårat,
argumentat. Am revåzut pentru ultima oarå cum se ridicå turnul de cetate:
abrupt, fårå tatonåri sau opriri; cu pastilele råtåcind speriate în gurå, înghesuite
de cuvintele ce nu mai tineau seama de prezenta lor, Tutea uitase de sine,
lansîndu‑se spre celålalt cu toatå fiinta. Întreg, plin; bucuros, parcå…
Într‑un sfîrsit, sora îi aminteste de medicamente. «Care medicamente?»
Pentru durerile de cap… «Care dureri?…» Råpit în întregime de lumea aceea,
adormise parcå pentru aceasta, trezindu‑se aici doar din necesitatea de a
nu contrazice legea gravitatiei.
Multe lectii
a mai tinut, cred, Tutea în spital. Între un pahar cu apå si un pumn cu
medicamente, discursul såu îsi påstra o independentå uimitoare, aducîndu‑ne
si pe noi în lumea lui, råpindu‑ne din intervalul mohorît ce se întinde,
pentru fiecare, între un pahar cu apå si un pumn de medicamente…
Tutea a
împlinit aståzi 89 de ani. Nu då importantå evenimentului, înså vin cîtiva
tineri care încearcå så‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vîrsta nu‑l
bucurå; vîrstele lumii da, înså nu a lui, care se simte din ce în ce mai
depåsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta
lui organizatoare, ci doar cu o prezentå contemplativ‑meditativå. Dar cît
de mult înseamnå încå aceastå prezentå…
*
Ultima
scrisoare cåtre prieteni:
Tråiesc o
insuportabilå însingurare. Må situez în pustiu si am impresia cå cetatea toatå
a plecat într‑un nedeterminabil concediu. Nu må pot sprijini decît pe
Dumnezeu, care niciodatå pînå acum nu a fost atît de prezent. Må våd tråind
într‑un spatiu sacralizat de atotståpînitoarea Bisericå crestinå. Nu må
jenez så consider toate disciplinele mintii umane roabe ale teologiei, fiindcå
în ele nu apare Absolutul: Dumnezeu. Fårå Absolutul divin, tot ce existå ne
îndeamnå så‑l gîndim ca neavînd nici un sens. Am fost totdeauna
nelinistit, în lumea fenomenalå în care am tråit, de întrebarea: de ce existå
aceastå lume? si de ce nu se poate explica imposibilitatea gîndirii de a
formula lumea în mod exhaustiv? Acea consolatio magna a lui Boethius nu e
concludentå, neavînd caracter religios. Fårå religie omul råmîne un animal
rational si muritor care vine de nicåieri si merge spre nicåieri. Absolutul
religios crestin ne scoate din nelinistile infinitului si nedeterminårii,
deoarece ideea de limitå, tråitå de om în univers, nu poate fi depåsitå decît
religios. Ce dezguståtoare mi se pare înlocuirea ritualului mistic cu speculatii
aleatorii! În orice aulå se discutå comod, util sau eronat, niciodatå setea de
definitiv neputînd fi satisfåcutå.
Må opresc din
avalansa de gînduri la formula: «a sti», la scarå umanå, poate fi folositor,
dar în nici un caz mîntuitor.
Ce pustiu ar
fi spatiul dacå n‑ar fi punctat de biserici!
Petre Tutea
Semne
Uneori,
cultura se bucurå. Iar bucuria ei din smerenie vine, fårå zgomot, pasnic, ca o
sårbåtoare în timp de råzboi… Sînt oameni ai spiritului care, în culturå fiind,
fac toate cele neobisnuite culturii: tac, se smeresc, nu se agitå, nu proclamå,
nu incrimineazå, ci pur si simplu existå — monumental. Cu o måretie de
zvon, în cultura secolului nostru Petre Tutea are caracteristicile duhului:
existå fårå så se fi manifestat. Nu a putut si nu a avut cum så se manifeste în
ultimele decenii. Cînd îi iei omului miscarea, nu‑i råmîne decît sederea,
iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gîndire. Gîndind si
ståpînind prin gînd, sînt ascetii culturii contemporane, pustnici care s‑au
rugat pentru mîntuirea ei.
Raportul
nostru cu lumea a fost mereu unul de învecinare. Am avut o pozitie contemplativ‑defensivå
care ne‑a permis supravietuirea. Înså aceastå învecinare nu presupune
numai pasivitate ori numai defensivå, ci si luptå, formå publicå de angajare,
într‑un cuvînt: învåtåturå. Am învåtat la început din învecinarea cu
altii, cu romanii sau cu turcii, am învåtat învecinîndu‑ne cu marile
puteri ce ne ståteau în jur si, se pare, a venit vremea så învåtåm învecinîndu‑ne
cu noi însine; Tutea este unul dintre putinii care, aståzi, ne îndeamnå la
acest fel nou de învecinare, singurul capabil så ne asigure identitatea si
universalitatea în acelasi timp.
Via,ta
Tot ce se
stie despre Tutea se stie din întîmplare.
S‑a
nåscut la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, avînd în urmå un sir de
stråbuni preoti, el apårînd, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al
harismei acestora. Liceul îl face în parte la Cîmpulung‑Muscel, în parte
la Cluj; tot la Cluj face si Facultatea de Drept, unde îsi ia titlul de doctor
în stiinte juridice.
Se instaleazå
la Bucuresti, lucrînd în Ministerul Economiei Nationale. Face mai multe
cålåtorii diplomatice — la Berlin, Budapesta si Moscova; este mediatorul
celui dintîi tratat economic între Regatul României si noua putere sovieticå.
Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre
Pandrea si altii, colaboreazå la revista Cuvântul a lui Nae Ionescu, în timp ce
la Cluj, în studentie, fiind de stînga, colaborase la reviste socialiste. Citeste
îndelung si temeinic, abordînd zonele clasice ale culturii. Îsi face în epocå
un renume de om de spirit si adîncime.
Primii ani de
dupå terminarea celui de‑al doilea råzboi mondial si începerea råzboiului
comunist cu valorile si adevårul îi traverseazå relativ bine. Anchetat de mai
multe ori, dupå obiceiul vremii, este arestat definitiv în 1956. În temnitå
avea så se converteascå la crestinism… Parcurge întreg spatiul concentrationar,
de la Malmaison pînå la Aiud, Jilava si Ocnele Mari; tine conferinte, initiazå,
dezbate, ascultå, dialogheazå. Multi îsi vor aminti de întîlnirea, în
închisori, cu Tutea. Un tåran este întrebat de ce stå pe lîngå el: întelegi
ceva? — Nu, dar e o grozåvie! Tot de domeniul grozåviei si al mårturisirii
tine si vestita predicå de la Aiud, în care, timp de trei ore, face o vastå
paralelå între Platon si Hristos, între pågînism si crestinism, aråtînd
superioritatea religiei bazate pe actul mistic al Întrupårii. Båtut, umilit,
înjosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de saizeci de zile,
la Ocnele Mari, stå în anticamera torturii; nu intrå înså, deoarece în ziua
stabilitå un detinut scapå din mîinile gardienilor, sparge geamul si tipå:
såriti, fratilor, cå ne omoarå! Conducerea închisorii are teamå de o eventualå
miscare a populatiei din Ocnele Mari si opreste torturile. Dar încep izolårile…
Este eliberat în anul de gratie 1964.
Locuieste pe unde poate, pe la prieteni, pînå
ce, cu ajutorul unui tînår care îi era «student» în Cismigiu, reuseste så se
mute într‑o garsonierå, la etajul opt, foarte aproape de parcul preferat.
Publicå în Familia de la Oradea cîteva fragmente din Teatrul seminar, iar în
revista Arta un eseu despre Brâncusi. I se interzice aparitia în preså.
Publicå, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gândirea semnase Petre Marcu), eseul
Filozofia nuantelor si Despre Socrate. Are o intenså activitate «didacticå»: se
plimbå cu tineri în Cismigiu, învåtîndu‑i ce diferente existå între
lumina soarelui în amurg si la råsårit, între prostie si spirit, între necredintå
si credintå. Lucreazå prin dictare sau prin grea scriere cu mîna proprie,
bolnavå, la cîteva eseuri mai întinse. Pentru a se putea întretine, este trecut
ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar în ce post så vå
trecem, domnule Tutea? — «Pe post de Socrate!»
În mai multe
rînduri, securitatea îi confiscå manuscrisele; alte pagini sînt date spre
påstrare prietenilor. Risipeste cu dårnicie spirit, într‑un gest de
însåmîntare cosmicå. Pe toti cei care se întîmplå så‑i treacå pragul sau så‑l
întîlneascå îi învatå cele douå cuvinte‑cheie ale verticalitåtii: crestin
si român. Suspectat, urmårit, chestionat, le zîmbeste tuturor, aråtînd puterii
o enormå bunåvointå si scuzîndu‑i nesfîrsita prostie. I se însceneazå o
delincventå: este arestat în holul hotelului Athenée Palace, sub învinuirea de
speculå, fireste nedoveditå. În decembrie 1989 este påzit de doi soldati,
pentru a se preîntîmpina un eventual atentat.
Ajunge, în
urma unor interviuri televizate, în centrul atentiei. Cucereste si farmecå
lumea gazetåreascå, si nu numai pe aceasta. Primeste în medie, pe zi, opt‑zece
ziaristi si de douå ori mai multi vizitatori… Tråieste cu aceeasi pensie de la
Uniune ca si mai înainte. Prezent în preså din ce în ce mai mult, începe så se
vorbeascå despre un eventual tutism.
Apele se
linistesc, gazetarii devin tot mai rari. Boala îsi face aparitia. În prima
jumåtate a ultimului an de viatå locuieste cu un tînår care se stråduieste så‑i
fie de folos. A doua jumåtate, pînå la moarte, este internat la Spitalul
Christiana. I se iau si aici interviuri; îsi formeazå un nou grup de
«studenti», dintre cei internati, cålugåri, maici, medici sau tårani. Îi iartå
pe cei care l‑au chinuit. Moare la 3 decembrie 1991, dimineata. Este
înmormîntat la Boteni, de ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de pace
fåcîndu‑l într‑un car tras de boi. Putini oameni în jurul
påmîntului proaspåt: unii nestiind, iar altii neputînd probabil så vinå… Înså
multi fulgi, multå cernere din ceruri, el, Petre Tutea, trecînd desigur cu bine
prin våmile våzduhului.
Opera
Opera, urmînd
rigorile spirituale ale modelului, nu trebuie så ne trimitå la ea însåsi, nici
chiar la cel care a scris‑o, ci la Cel care a fåcut posibilå lumea în
care ea a apårut.
Tutea nu a
visat så aibå operå, înså se vede treaba, cum se întîmplå în povesti, cå
Dumnezeu då cui nu cere — iar Tutea nu a cerut niciodatå. Tot ceea ce a
scris are o motivatie de cronicar: s‑a simtit dator så fixeze în memoria
scriså evenimente si idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate
vin si ele dintr‑o altå preocupare decît cea de scriitor; sînt pagini
mårturisitoare, în care nimeni nu va gåsi noutåti, în nici un domeniu; sînt
pagini de reafirmare, de adunare si sistematizare a unor adevåruri spuse deja,
dar care trebuiesc mårturisite, proclamate din nou, spre tinere de minte…
Opera lui
Tutea se plimbå pe stradå. Dacå întîlniti, uneori, cîte un tînår închinîndu‑se
în fata bisericii si aråtînd spre dumneavoastrå priviri în care vå oglinditi,
sau cîte un tînår cufundat în lecturå, în cine stie ce såli friguroase de
bibliotecå, sau cîte un om trecut de mult de tinerete, dar cu o vajnicå
articulare pe care numai suferinta o då, ei bine, så stiti cå, asa fragmentarå
cum pare la prima vedere, ati avut de‑a face cu opera lui Petre Tutea.
Este o operå‑mårturisire;
o tråire în celålalt; o operå imediatå. Tutea a avut oroare de operele lansate
în håul unui public impersonal. Apostolicå, mårturisitoare, opera lui e
propovåduire fatå cåtre fatå. Cei mai multi creatori tråiesc prin mandat
artistic, într‑o relatie în care se cunoaste expeditorul, dar nu se stie
nimic despre destinatar; opera valabilå se bazeazå pe Adevår si, pe Adevår
bazîndu‑se, ea se bazeazå pe Persoanå, pe calitatea de persoanå a adevårului.
De aici vorbirea cåtre celålalt, cåtre persoana aproapelui, iar nu cåtre
impersonalul departelui. O operå se naste din învecinare, dacå vrea så se
constituie într‑o învåtåturå. Într‑o lume antiaxiologicå,
råsturnatå, orice posesor al adevårului trebuie så‑l mårturiseascå
testamentar; de aceea, discursul lui Tutea abundå în formule precise, care nu
laså loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind mårturisitoare, opera ce se
bazeazå pe acest fel de discurs vizeazå altceva decît satisfacerea cerintelor estetice:
e o operå ce se vrea cale spre mîntuire. Cînd se întîlnesc, în Pateric, un
cålugår båtrîn cu unul tînår, cel tînår îi cere cuvînt de folos sau cuvînt de
învåtåturå, iar cel båtrîn, învecinat prin rugåciune si post cu Dumnezeu, îl då
scurt, testamentar. Opera lui Tutea e cuvîntul de învåtåturå de care avea si
are nevoie cultura româneascå în trecerea ei de la subteranå la luminå, de la
impersonal la personal, de la zbatere si îndoialå la credintå si certitudine.
Opera lui
Tutea, cîtå se aflå în oameni sau în pagini scrise sau în benzi înregistrate,
se contureazå în jurul unor titluri sugestive prin ele însele: Tratat de
economie politicå, Tratat de antropologie crestinå, Introducere la teatrul
seminar, Teatrul seminar, Comentarii la Platon, Comentarii la Kant, Dialoguri
(Bios, Eros si altele), Reflectii religioase asupra culturii, Socrate, Mircea
Eliade, Filozofia nuantelor, Introducere misticå în filozofia modernå.
Abordînd
fundamentalul si neavînd nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Tutea
se face în plinå asteptare… Domol, ca o apå între douå dealuri, curgerea
ideaticå tîrzie asteaptå soarele, pentru ca, în momentul intrårii în mare, så‑si
poatå aråta toate irizårile, altminteri invizibile. O operå trebuie asteptatå,
iar nu toleratå. Persoanå‑creator cåtre persoanå‑primitor, opera e
o relatie filialå, de întregire a unei familii spirituale; cine vrea så afle
ceva profund din valentele spiritualitåtii românesti trebuie så astepte,
testamentar, pînå ce ultimul lucru îsi va fi aflat soarta viitoare. E modul de
a intra în mînåstirea cugetului românesc — trecînd pe sub poarta arcuitå,
într‑o plecåciune în fata bisericii din mijloc, pînå la care se asterne
drumul de piatrå al adevårului si simplitåtii.
O creatie a
spiritului e altceva decît un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregåtitå
în asa fel încît så‑i primeascå rigorile. Spiritul se întrupeazå numai
dupå un sir lung de profeti, care primenesc si pregåtesc lumea cu ideea
minunii… Cei treisprezece ani de temnitå si convertire au pregåtit lumea
româneascå pentru primirea mårturisirii lui Tutea, pe care o numim,
conventional, operå: o operå deloc comodå, cum nici întrupårile nu sînt comode
si nici usor de acceptat; o operå care ne demonstreazå finitudinea noastrå
autonomå si mizeria acceptårii acesteia, care ne aratå vinovåtia fundamentalå
ce o avem fatå de cer si fatå de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Tutea
este dorinta mutårii din loc a ceturilor interioare.
Cuvînt de
învåtåturå, opera lui Tutea e cuvînt de dojanå, cuvînt de iertare; depinde de
noi cîtå dojanå si, mai ales, cîtå iertare ne va da opera aceasta.
Sistemul
Fårå så‑si
propunå så aibå operå, Tutea nu si‑a propus så aibå nici sistem. Cu toate
acestea, putem vorbi despre un sistem Tutea în måsura în care acceptåm definitia
pe care el o dådea sistemului — cå adevåratul sistem e cel care adunå
nelinistile omului si le aduce, spre rezolvare, cerului. Iatå de ce, cînd
vorbim despre sistemul lui Tutea, nu putem vorbi decît despre credinta lui.
Crestinismul e sistemic prin definitie; coerent, escatologic, crestinul
probeazå, constient sau nu, functia sistematizatoare si recuperatorie a
crestinismului; hristocentrismul e modelul de sistem cu garantii în absolut.
Crestin, Tutea se bucurå de avantajul sistemic al credintei sale: pentru el,
sistemul nu e valabil dacå nu‑l mîntuie pe cel care‑l construieste.
Fårå aceastå finalitate, sistemul råmîne o inutilå si sinistrå constructie,
prin care bîntuie de la un capåt la altul stihia îndoielii, a putrefactiei si
mizeriei. Fortînd putin lectura teologicå a termenului de sistem, putem spune
cå sistemul, de fapt, nici nu se construieste — ci se då; e un har, e un
talant, si numai în aceastå acceptiune gîndirea lui Tutea poate fi
identificatå, fårå temere, cu un sistem.
Sistemul
Tutea e un sistem crestin. Mai mult, un sistem crestin ortodox, cu elemente
vådite de misticå råsåriteanå si meditatie athonitå. Într‑o eventualå
istorie a cugetårii românesti, sistemul Tutea ar putea fi definit, în stil
cålinescian, ca un sistem mînåstiresc de gîndire, alåturi de cel al lui Nae
Ionescu, Mircea Vulcånescu, Nichifor Crainic ori Constantin Noica.
Vorbind
despre o înghetare sistemicå si despre neputinta de a mai gîndi în afara
limitelor sistemelor existente, Tutea intuia, ca singurå posibilitate de constructie
ideaticå, mårturisirea.
Aparitia
gîndirii crestine în traseul såu spiritual a fost înregistratå de Tutea în
închisoare, acolo unde doar învecinarea cu Dumnezeu mai putea så dea învåtåtura
salvårii, restul învecinårilor — cu celula, cu gardienii sau cu
tortionarii — nefiind altceva decît un continuu îndemn la disperare.
Cultural, încrestinarea lui Tutea a avut la bazå o receptare foarte curatå,
tåråneascå, a valorilor spiritului. Apartinînd unei generatii culturale de
vîrf, avînd acces la toate izvoarele, Tutea a experimentat copios binefacerile
conceptului, ajungînd în cele din urmå la limitele gîndirii autonome; conceptul
se vådea a fi o mîntuire pe termen scurt, un bulevard ce sfîrseste într‑o
groapå. Printre ruinele conceptului, colindînd în speranta gåsirii unei zidiri
întregi, Tutea a aflat zidirea trainicå, de altå esentå, a Bisericii, singura
capabilå så råspundå întrebårilor acumulate prin culturå.
Gîndirea lui
Tutea e o permanentå tensiune a trecerii de la concept la dogmå, de la îndoialå
la certitudine. Conceptul te salveazå din naufragiu, aruncîndu‑te pe o
insulå, unde mori dupå ce un timp ai avut nebunia så te crezi salvat, nefåcînd
nici un semn vaselor ce treceau spre continent; dogma te salveazå, aducîndu‑te
pe continent, punîndu‑ti påmîntul Împåråtiei lui Dumnezeu sub picioare.
Crestinismul
este starea ontologicå normalå a omului; dogma e revelatie, întelepciune
divinå. Tutea a perceput dogma în semnificatie ei vie, de adevår revelat,
våzînd în ea unicul mijloc de redare a libertåtii spiritului: dogma elibereazå,
nu constrînge; infinita dumnezeire nu are cum så mårgineascå sau så constrîngå…
Tutea a defrisat unele geometrii, deosebind între interesant si adevårat,
neputintå si libertate. Gîndirea lui marcheazå permanent aceste distinctii, le
probeazå mereu.
Existå cîteva
cuvinte cu valoare orientativå în gîndirea lui Tutea. As încerca så schitez un
început de Glosar al cuvintelor de învåtåturå:
Iisus
Hristos — «eternitatea care puncteazå istoria»;
dogmå —
adevår revelat ce oferå omului libertate si certitudine;
revelatie —
formå de dialog învåtåtoresc, pedagogic, între persoana umanå si persoana
divinå;
sfintenie —
fruntea tablei valorilor la care are acces omul;
mîntuire —
intrare în Împåråtia lui Dumnezeu;
concept —
aproximatie rationalå, autonomå, cu trimitere în håtisul neputintei si
incertitudinii;
sistem —
formå ordonatå de a aduce în fata lui Dumnezeu nelinistile si nelåmuririle
spiritului uman;
român —
formå lingvisticå si spiritualå de a aduce laudå lui Dumnezeu.
Toate
cuvintele‑cheie de mai sus, la care se mai adaugå si altele, au stat la
baza învåtåturii pe care Tutea o transmitea tuturor acelora care se întîmplau
så‑i fie în învecinare, pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gîndire
îsi verificå valabilitatea atunci cînd învatå pe altii; gîndirea lui Tutea e,
prin însåsi esenta ei crestin‑mårturisitoare, o învåtåtura destinatå
celuilalt. De aceea, nu am fost mirat våzînd cå majoritatea dedicatiilor de pe
cårtile din biblioteca lui cuprind cuvintele maestru si discipol. Cineva îi
scrie: «Marelui domn Petre Tutea, cu iubire de discipol…»; altcineva: «Domnului
Petre Tutea, ilustrul magistru, al crestinilor îndrumåtor…»; altcineva:
«Domnului Petre Tutea, iubit pårinte sufletesc al meu si al multora…»;
altcineva: «Domnului nostru Profesor…»; iar altcineva: «Omagiu, admiratie si
recunostintå domnului Petre Tutea, magistrul iubit al generatiei noastre
tinere. În prezenta sa binecuvîntatå ne‑am format ca luptåtori, crestini
si români toti cei care ne‑am simtit în stare de acest fapt…»
¥nsemne
Însemne multe
a låsat Petre Tutea prin viatå; amintiti‑vå de tînårul închinåtor sau de
cel din bibliotecå… Nu s‑a considerat niciodatå în måsurå så aibå
discipoli, dar nemåsura lui smerenie se cheamå, si cîte nu învatå cineva de la
un smerit…
Pentru multi,
Judecata de Apoi e prima formå de dialog si de învecinare cu Dumnezeu; dar sînt
oameni, ca Petre Tutea, care o viatå întreagå au corespondat si s‑au
învecinat cu Dumnezeu în încercarea de a intra în zona certitudinilor.
Dintotdeauna, Tutea a vorbit, iar el vorbea, în general, pe douå registre: cînd
cu oamenii, cînd cu Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de eliberare a
ceea ce se structurase pînå atunci, pentru a face loc noilor geometrii, nu
esential diferite de cele dinainte, dar altminteri, mai frumoase poate,
oricum — altfel. «Filozofia nuantelor», spunea el; un exercitiu al
valabilitåtii, al revenirii la dogmå. De aici, permanenta tensiune a trecerii
de la conceptul uman, finit, la dogma nesfîrsitå, dumnezeiascå. Drumul de la
concept la dogmå era, în fapt, drumul de la Bibliotecå la Bisericå. Petre Tutea
mergea des pe acest drum, însotit de Kant si Maxim Mårturisitorul, de Sfîntul
Apostol Pavel si Iustin — Martirul si Filozoful, deopotrivå. Îsi punea
pålåria largå în vîrful fåpturii lui înalte si, cu seninåtatea bucuroaså a
înteleptului, stråbåtea drumul; uneori, si din fericire nu rar, mergea împreunå
cu alti oameni, tineri mai ales. Îi învåta si le povestea, determinîndu‑i
så accepte un alt ritm, o altå învecinare, o altå Realitate. Tutea a murit într‑o
dimineatå, pe cînd se pregåtea så plece de la Bibliotecå spre Bisericå, a murit
pentru cå era deja în Bisericå, iar Dumnezeu vroia så‑L aibå cu Sine
mereu…
Învåtåturå
prin învecinare, lectie despre cum så te uiti spre cer si cum spre påmînt, vecinåtatea
cu Petre Tutea, oricît de scurtå, reprezintå pentru cine vrea så învete ceva
din ea un mod de recapitulare a istoriei mîntuirii omului si de reafirmare a
necesitåtii de a intra în Bisericå si în ritmul ei liturgic.
-Sfârsit-