Editie revåzutå si adåugitå
HUMANITAS 1991
„Orgoliul unui om nåscut într‑o culturå micå este întotdeauna
rånit.“ Cu aceste vorbe se deschide o carte faimoaså pe care Emil Cioran a
scris‑o în România antebelicå, cu cîtiva ani înaintea asezårii sale
definitive în Franta. Dar cum aratå oare atunci orgoliul unui om nåscut într‑o
culturå micå din estul postbelic? Nu
va încerca oare acesta, umilit în toate datele fundamentale ale existentei
sale, så le arate celorlalti, oamenilor din vest, cå, în ciuda a tot ceea ce i
s‑a întîmplat, el a råmas un om asemenea lor, adicå în chip esential un
european? Aceasta este nåzuinta sa cea mai mare si acesta este capitalul pe
care nimeni nu i‑l poate fura, chiar dupå ce i s‑a luat totul. Un
intelectual venit din estul postbelic si trebuind så vorbeascå în fata unui
forum al culturilor vestice va aduce cu el nu numai obisnuitul orgoliu rånit al
culturilor mici, ci si mîndria esentialå de a fi råmas, dincolo de o istorie
care îsi propusese så îl transforme în altå specie de om („omul nou“), un
european. „Priviti‑må, va spune acest intelectual, pot citi, uneori chiar
vorbi, în trei‑patru limbi moderne; am studiat singur
Dar, pe de altå parte, el va cere acelei Europe istorice care l‑a
påråsit vreme de 45 de ani si care îl redescoperå acum cu un soi de bunåvointå
si perplexitate så‑i acorde dreptul nu la un råsfåt tardiv, ci la
asistenta de care el are nevoie pentru a vindeca în tara sa spiritele si
sufletele deteriorate ale celor care nu au avut prilejul de a rezista prin
culturå.
Acest privilegiu de a rezista prin culturå då seama, într‑un fel,
de toatå drama tårilor din est. El explicå, pe de altå parte, ceea ce se
întîmplå acum în aceste tåri sau, în orice caz, ceea ce se întîmplå în România.
În mod paradoxal, societåtile totalitare sînt societåti depolitizate prin
excelentå. Politica, respectiv activitatea prin care participi la destinul unei
colectivitåti si decizi în privinta lui,este, într‑o societate
totalitarå, monopolul unei infime minoritåti (uneori al unui singur om) si
expresia unui dictat. Ceilalti sînt total infantilizati: lor li se spune ce så
gîndeascå, så spunå si så facå. În acest univers închis, în care spiritul este
cel mai amenintat, cultura devine o modalitate de transgresare si, prin însusi
acest fapt, ea capåtå o semnificatie politicå. Ea este nu numai un scenariu
alternativ, ci rezistenta abia perceptibilå la izolarea totalå, la rupturå, la
discontinuitate si la masificare. Ea este memoria valorilor distruse si
posibilitate a reconstructiei lor viitoare. Cînd toate mijloacele de
participare la destinul comunitåtii sînt suprimate, cultura råmîne participare
din umbrå si pregåtire a unei regeneråri. Ea este, din aceastå pricinå, în cel
mai înalt grad, subversivå.
Vå spun toate acestea ca unul care am tråit în centrul acestei
experiente. Despre aceastå experientå am så vorbesc acum, cu gîndul cå în felul
acesta sîntem mai aproape de sensul întîlnirii noastre decît dacå v‑as
prezenta un raport impersonal al situatiei actuale a culturii române.
Am absolvit facultatea de filozofie (bineînteles, marxistå) la
Universitatea din Bucuresti în 1965. Bibliografia cursurilor si seminarelor era
alcåtuitå în principal din fragmente din operele lui Marx, Engels si Lenin,
urcînd uneori cåtre sursele acestora, materialistii francezi, Feuerbach, uneori
chiar Hegel. Lucrårile fundamentale ale filozofiei erau depozitate la un „fond
special“, la care studentii nu aveau acces decît cu un aviz special. În cei
cinci ani cît dura facultatea, studentii nu aveau sub ochi nici måcar o singurå
datå un text din Platon. Un student surprins la cåmin citind Kant a fost
exmatriculat din facultate. Literatura filozoficå secundarå se rezuma la
traducerile existente din filozofii sovietici, mai cu seamå din revista
„Voprosî filozofii“. Referirile la „filozofia burghezå“, în care intrau de‑a
valma cam toti filozofii de la Platon la Schelling si toatå filozofia
contemporanå occidentalå, nu se puteau face decît în mod critic si,
bineînteles, numai din surse indirecte. Vå imaginati care putea fi orizontul
cultural si mental al absolventului unei asemenea facultåti. Mînuitor perfect
al limbii de lemn, el era pregåtit så devinå un „propagandist“, un functionar
de partid.
În 1967, la doi ani dupå absolvirea acestei facultåti, l‑am
cunoscut pe Constantin Noica. Prieten si coleg de generatie cu Eugène Ionesco,
Mircea Eliade si Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de acestia, så råmînå,
dupå råzboi, în tarå. Dacå, la rîndul lui, s‑ar fi stabilit în Franta,
numele lui nu ar fi cerut, asa cum nu cer ale celorlalti, explicatii
suplimentare. A råmas, deci, în tarå, si cînd drama postbelicå s‑a abåtut
asupra României avea 40 de ani. Cele sapte‑opt volume pe care le scrisese
si puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant si Hegel
pe care le fåcuse pînå atunci au fost trecute în fondurile secrete ale
bibliotecilor. Dupå zece ani de domiciliu fortat într‑un oråsel de
provincie si dupå sase ani de închisoare executati dintr‑o condamnare de
25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franta o interpretare la Fenomenologia
spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de culturå fusese stearså din mintea
noilor generatii.
A reapårut în spatiul culturii publice, scurtå vreme dupå eliberarea sa
(în 1964), o datå cu deschiderea care a însotit primii ani ai domniei lui
Ceausescu. În 1967, cînd l‑am cunoscut, era cercetåtor stiintific la
Centrul de Logicå din Bucuresti si era în cåutare de „tineri alesi“, pentru a
deveni, asa cum mårturisise la iesirea din închisoare, „antrenor cultural“. M‑am
nimerit, împreunå cu doi‑trei prieteni, în cercul pe care l‑a
alcåtuit în acest scop si am început din acel moment o aventurå spiritualå care
mi‑a marcat definitiv destinul. Ne adunam în fiecare såptåmînå la el
acaså si, în primul an, ne‑a fåcut interpretarea paragraf cu paragraf a Fenomenologiei
spiritului a lui Hegel, însufletind textul acesta, cel mai dificil al
filozofiei, cu o originalitate pe care nu am mai întîlnit‑o la nici un
alt comentator. Ne‑a vorbit de la început despre instrumentele filozofiei
si a conditionat întîlnirile noastre viitoare de însusirea limbilor elinå,
latinå si germanå. În anul urmåtor må înscriam, la îndemnul lui, la cea de‑a
doua facultate, facultatea de limbi clasice de la Universitatea din Bucuresti,
pe care am absolvit‑o cinci ani mai tîrziu, în 1973. Deja din al doilea
an de studii am început traducerea unui comentator aristotelic din sec. V,
David Armeanul, a cårui Introducere în filozofie am publicat‑o cîtiva ani
mai tîrziu la Editura Academiei. Pe un prieten înclinat cåtre filozofie
orientalå l‑a pus så studieze sanscrita si tuturor ne‑a fåcut un
program de lecturi filozofice pe cîtiva ani de zile, care presupunea
parcurgerea lucrårilor fundamentale ale primelor 10–12 nume ale filozofiei
europene. Dupå cîtiva ani, am început seminare private pe marginea dialogurilor
lui Platon cu textul original în fatå, iar cînd, în 1974, a initiat publicarea
operelor complete ale lui Platon în româneste, ne aflam cu totii în echipa de
traducåtori si comentatori, alåturi de profesorii de elinå de la Universitate.
În studiile si cårtile pe care am început så le publicåm — Pitoresc si
melancolie a lui Andrei Plesu (actualul ministru al culturii), în 1977,
studiile de filozofia logicii si eseurile lui Sorin Vieru, lucrarea mea,
publicatå în 1975, Tragicul. O fenomenologie a limitei si depåsirii, studiile
de iconologie si filozofia artei ale lui Victor Stoichitå (actualmente profesor
universitar la Fribourg, în Elvetia) — nu mai exista nici o urmå din gîndirea
standardizatå a culturilor staliniste. Învåtaseråm så gîndim si så scriem pe
cont propriu si deveneam din ce în ce mai constienti cå reprezentåm generatia
menitå så preia cultura românå din perioada antebelicå, deci din locul care
precedase dezastrul. Pe de altå parte, cårtile pe care Constantin Noica le
scrisese în anii domiciliului fortat, în conditii de mizerie greu imaginabile
si fårå speranta de a le vedea publicate vreodatå, precum si cele scrise dupå
eliberarea sa din închisoare au început så aparå an de an, aducînd cu ele
sunetul gîndirii originale si fascinînd, printr‑o calitate unicå a
stilului, o întreagå generatie care se ridica în anii '70 la culturå.
Din punct de vedere al politicii culturale sansa noastrå a fost cå, în
delirul såu de megalomanie, Ceausescu a tinut så înlocuiascå gîndirea lui Marx
cu propria lui gîndire, în asa fel încît terenul ocupat pînå atunci pentru
filozofie a devenit pentru o bunå bucatå de timp relativ liber, permitînd, o
datå cu relaxarea grilei marxiste, publicarea unor lucråri originale neortodoxe
si a unui impresionant numår de traduceri din operele presocraticilor, ale lui
Platon, Plotin, Hume, Berkeley, Kant, Schelling, Freud, Frege, Carnap,
Heidegger.
În 1975, scurtå vreme dupå pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o
cåmårutå mizerå de 8 m2 într‑o cabanå dintr‑o statiune
de munte din preajma Sibiului, numitå Påltinis, situatå la 1 400 m altitudine
si la 330 km de Bucuresti, si s‑a mutat acolo. Din acel moment a început
partea cea mai spectaculoaså a aventurii noastre. De cum aveam cîteva zile
libere, ne repezeam, cei trei–patru elevi ai lui, la Påltinis si, în izolarea
totalå a muntelui, „la 4 000 de picioare deasupra omenirii“, cum îi plåcea lui
Noica så spunå, în plimbåri care durau ore si, în orele serii, în cåmåruta
încålzitå cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discutii la care am luat
parte vreodatå, cele mai pasionante înfruntåri de idei, se fåceau cele mai
subtile, aprige si prietenesti observatii pe marginea textelor proprii, supuse
judecåtii celorlalti. Aceste cîteva zeci de întîlniri au avut loc vreme de
cinci ani, între 1977 si 1981, si îmi fåcusem un obicei din a le consemna, la
capåtul zilei, pe toate. Paginile strînse cu aceastå ocazie si pe care, cu o
vagå sperantå a publicårii, le‑am låsat unei edituri în preajma plecårii
mele în Germania, în 1982, unde urma så concurez pentru o burså Humboldt, erau
cam 350 la numår si reprezentau povestirea exemplarå a unei deveniri în spatiul
spiritului, a unui act pedagogic subtil care începea cu o constrîngere asumatå
de ambele pårti si se încheia cu o råzvråtire eliberatoare. Cartea purta titlul
Jurnalul de la Påltinis, cu subtitlul Un model paideic în cultura umanistå. Ea
a apårut în 1983 si a marcat, pentru tînåra generatie de intelectuali umanisti,
o epocå. Într‑un univers în care mizeria materialå si moralå era aproape
totalå, în care izolarea României începuse (se vorbea tot mai des despre
„albanizarea“ ei), în care programul televiziunii dura douå ore, jumåtate din
el fiind consacrat familiei prezidentiale, în care presa, teatrul si filmul
erau supuse celei mai teribile cenzuri, în care viata îsi pierduse idealul si
sensul, Jurnalul deschidea deodatå o fereastrå înlåuntrul unui univers care
avea compactitatea unei monade oarbe. Orice infern devenea suportabil dacå
paradisul culturii era cu putintå. Si paginile Jurnalului dovedeau cå paradisul
era cu putintå; chiar si în România lui Ceausescu. Ele descriau drumul cåtre
acest paradis ca pe un drum al eliberårii si al libertåtii interioare. Lumea
aceea de cosmar devenea dintr‑o datå suportabilå; cu putinå greacå, cu
putinå germanå, cu lectura pioaså a cårtilor mari ale omenirii. Dar cultura nu era
aici un simplu exercitiu de scoalå, nu viza faptul de „a deveni cult“, ci
reprezenta o formare si o transformare din adînc, era Bildung, paideia, nastere
a eului, a individualitåtii, a gîndirii autonome, care se smulgea din lumea
imbecilizårii fortate si planificate. Ceea ce scolile si universitåtile nu
putuserå face, fåcuse de unul singur un om. Alåturi sau dincolo de opera lui
Noica, Jurnalul de la Påltinis crea o legendå. (Asta nu înseamnå cå aceastå
experientå epuizeazå tot orizontul culturii românesti, care, sub diferitele ei
expresii — literaturå, picturå, muzicå, film —, s‑a stråduit pri toate
mijloacele så supravietuiascå si de fiecare datå a reusit.)
Si legenda aceasta a început så functioneze, så påtrundå în viatå. Mii de
tineri pe an, din toate colturile tårii, luau drumul Påltinisului pentru a
gåsi, cu ajutorul „antrenorului de spirite“, o solutie de viatå. Uneori, în
camera sa (o schimbase între timp cu una de mårime normalå) se aflau si cîte
zece persoane si nimeni nu pleca nemarcat de pe urma acestei întîlniri. În
orice caz, toti aflau cå existå „un mod de a fi nespålat“ si în ordinea
spiritului, nu numai a trupului, si cå pentru un om cultura nu este o podoabå
întîmplåtoare, ci însusi mediul såu de existentå, asa cum este apa pentru pesti
si aerul pentru påsåri. Avea o asemenea fortå de persuasiune cînd trebuia
pledatå cauza spiritului si a culturii, încît a fost capabil så‑i
subordoneze telurilor sale pînå si pe înaltii functionari de partid care
råspundeau de culturå. Cåci nu altfel a fåcut så ia nastere, de pildå, editia
operelor lui Platon. În ultimii ani ai vietii (a murit în decembrie 1987),
Constantin Noica devenise o adevåratå institutie nationalå (ce‑i drept
vegheatå îndeaproape de Securitate), avea în urma sa cîteva zeci de elevi pe
care‑i formase direct si alte cîteva mii pe care‑i formase prin
spiritul cårtilor sale. „Scoala de la Påltinis“, creatå prin lumea personajelor
care alcåtuiesc Jurnalul de la Påltinis, a devenit între timp un concept care
face parte din istoria culturii române contemporane. (Într‑o carte scriså
recent pe aceastå temå de cåtre o cercetåtoare americanå, capitolul dedicat
„scolii de la Påltinis“ este cel mai masiv, ocupînd 60 de pagini.) Jurnalul de
la Påltinis, care a descris scenariul acestei eliberåri paradoxale de tipul
simbolurilor Symplegades de care vorbeste Mircea Eliade — evadarea din spatii
ermetic închise —, a fost tipårit în 8 000 de exemplare, copiile executate apoi
prin mijloace xerox si comercializate atingînd la scurtå vreme dupå aparitie
pretul de 200 lei pe piata neagrå, fatå de 9 lei, pretul oficial de vînzare al
cårtii. (Ca amånunt picant, la scurtå vreme de la aparitie, în iarna lui 1983,
cînd untul era o raritate în România, pe un exemplar din Jurnal se ofereau
patru pachete de unt.) Desigur, nu despre carte ca atare este vorba aici si
nici despre autorul ei, ci despre experienta pe care o relata si care, prin
ineditul ei, provoca un atît de viu interes.
Constantin Noica a låsat în urma sa o operå impresionantå, de peste 10
000 de pagini (publicarea ei completå începe anul acesta la editura
„Humanitas“), fiind pesemne ultimul metafizician mare al secolului si ultimul
autor al unui Tratat de ontologie, si o alta, nu mai putin importantå, de
salvator al spiritelor într‑un timp de restriste ale cårui efecte nu pot
fi nici måsurate si nici bånuite.
România nu a avut o miscare asemånåtoare Cartei '77 si nici una de tipul Solidarnost.
Faptul cå acest lucru nu a fost cu putintå este poate meritul Securitåtii
române sau poate expresia slåbiciunii noastre. Dar fenomenul si experienta pe
care vi le‑am descris par så fie unice la nivelul tårilor din est. (S‑ar
putea ca un fenomen oarecum asemånåtor så fi apårut în Cehoslovacia, legat de
personalitatea lui Patocka.) El are, modelul acesta, incontestabil, måretia si
neajunsurile lui. Pe de o parte, în conditiile unei închideri spirituale si ale
unei izolåri cum nu a cunoscut nici o altå tarå din est, el a împiedicat
lichidarea sistematicå si totalå a culturii umaniste, mizînd tot pe ideea cå
supravietuirea unei tåri amenintate istoric nu se face decît în spirit. Dar, pe
de altå parte, tocmai în numele acestei idei, modelul acesta a întors spatele
istoriei reale, „evenimentiale“, socotitå a fi „simplå meteorologie“ (cînd
plouå, cînd e senin, cînd e furtunå) si ca atare nedemnå pentru o investire mai
adîncå. Dialogul cu oamenii politici, cu reprezentantii puterii — acesti
„lachei ai istoriei“ — îi apårea lui Noica drept un total nonsens, motiv pentru
care îi desconsidera pe disidenti ca victime ale unei iluzii, prinse într‑o
înclestare neesentialå. În acest fel fiinta unei civilizatii era apåratå, dar
puterea nu era amenintatå, în imediat, cu nimic. Modelul acesta crea
profesionisti sau chiar virtuozi ai culturii, dar inhiba orice pornire
nemijlocit contestatarå. Din scoala lui Noica nu a iesit nici un Havel si nici
un elev al lui nu a devenit sfåtuitorul unui Walesa român. Noica nu credea
decît în Judecata de Apoi a culturii si în certificatele cu care te puteai
prezenta în fata ei. Nu‑l interesau decît „caii de curse“, si nu „caii de
circ“ care evoluau în arena istoriei.
Cu toate acestea, dupå evenimentele din decembrie 1989, mai toti
intelectualii umanisti români si‑au påråsit camerele de lucru si s‑au
dus la întîlnirea pe care le‑o dådea istoria. Pe 31 decembrie deja, toti
membrii scolii de la Påltinis se numårau, alåturi de cele mai råsunåtoare nume
ale disidentei române, printre membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog
Social, creat ca instantå reflexivå si criticå a societåtii, menit så promoveze
valorile unei societåti civile autentice si så semnaleze cu promptitudine toate
derapajele puterii, indiferent de cine ar fi urmat så o întrupeze. Revista
„22“, hebdomadarul editat de Grupul pentru Dialog Social, devenea dupå numai
douå‑trei luni de la aparitie cea mai prestigioaså publicatie democraticå
a tårii, de o impecabilå tinutå intelectualå, care se stråduia så realizeze
dialogul påturilor sociale între ele, ale acestora cu puterea, ale majoritåtii
cu minoritåtile.
Lungul drum cåtre ignoranta cultivatå vreme de decenii prin izolare,
minciunå si sofisme nu poate fi anulat peste noapte sau în råstimpul cîtorva
luni. De aceastå gresitå apreciere a situatiei se fac poate aståzi vinovati
intelectualii români. Închisi ani la rînd în lumea cårtilor lor, ei nu si‑au
dat seama cît de adînci sînt sechelele maladiilor spiritului colectiv. Ceea ce
probeazå ei acum este neputinta verbului direct, drama medicului ucis de
pacienti. În mintile noastre stå din nou la pîndå gîndul cå istoria se face pe
deasupra capetelor noastre. Din nou apare, nelinistitoare, întrebarea: ce‑i
de fåcut?
Cei mai multi dintre noi, prinsi în caruselul evenimentelor sau deveniti
functionari culturali, n‑au mai gåsit timp, de opt luni de zile, så
citeascå o carte. Si poate cå aceastå demisie culturalå este tot atît de
vinovatå pe cît de vinovatå ar fi închiderea ochilor si recåderea în tåcere.
Poate cå drumul cåtre sufletele îmbolnåvite ale oamenilor este tot atît de lung
pe cît de lungå a fost boala însåsi si instalarea ei. Poate cå asupra acestora
faptele culturii si forta cuvîntului nu mai au nici un efect. Poate cå mai
important este så ne concentråm asupra generatiei tinere si extraordinarelor ei
inteligente (în fond acesta este capitalul cel mai de pret al românilor), poate
cå mai profitabil este så editåm cårti, så ne întoarcem în biblioteci si
printre studenti. Poate cå mai importante sînt bursele în stråinåtate, liceele
si institutele pe care le veti deschide (så speråm cå le veti putea deschide)
în tarå la noi, poate cå mai importanti sînt profesorii care vor veni så predea
în scolile noastre, poate cå mai importantå este aceastå întîlnire în care‑mi
pun o mare sperantå. Adevårul este cå nu stim, dupå atîtea secole de istorie,
cum påtrunde spiritul în lume.
Si poate cå, în ce ne priveste, în vederea unei mîntuiri pe care aståzi
nici måcar nu o întrezårim, ar trebui så reintråm în scenariul Påltinisului, al
unui Påltinis deschis de astå datå spre istorie, gîndindu‑ne la clipa
cînd vom fi chemati la Judecata de Apoi a culturii universale. Så speråm cå
Dumnezeul culturii ne va chema laolaltå cu celelalte tåri din Europa.
1977 – 1981
Paginile ce
urmeazå pot fi întelese drept un model laic al tipului de cåutare care se petrece
pe baza unei prealabile gåsiri. Înså pentru ca o asemenea cåutare si o asemenea
gåsire så poatå avea loc este nevoie de un sistem
de asteptåri. Asteptarea de nimic determinat, asteptarea ca simplå
atitudine intentionalå, alcåtuitå dintr‑o mirare si o dorintå confuzå,
este de fapt prima formå a gåsirii.
Ca o atare
atitudine, asteptarea este ipostaza adolescentului în fata lumii. Fårå så fie o
împlinire, adolescenta råmîne, totusi, preambulul afectiv al oricårei împliniri
viitoare. Aceasta este vîrsta cînd rumoarea nediferentiatå a dorintelor si
aspiratiilor nåzuieste cåtre linistea unei forme, singura care, prinzînd, mai
tîrziu, contur, poate aduce cu sine acel grad de stabilitate de la care pornind
se poate vorbi despre o lege proprie,
deci despre o personalitate si un destin.
Transpuså în
spirit, asteptarea aceasta îmbracå forma romantismului
culturii. Altfel spus, romantismul culturii este expresia puberalå a
spiritului însusi. Trezirea spiritului nu poate avea loc decît în spatiul
culturii; înså proiectatå pe o anume învolburare a sufletului si perceputå prin
intermediul unor miscåri violente si contradictorii, în care predestinarea este
resimtitå cînd ca glorie, cînd ca esec, ea va îmbråca în mod fatal o formå romanticå. Aceastå formå, în care gîndurile
nu se pot încå desprinde de pasiuni, pentru a se låsa doar potentate, nu si
stînjenite de ele, este deopotrivå fecundå si periculoaså.
Face înså
parte din miracolul adolescentei de a detine în codul asteptårilor, si deci al
gåsirilor ei, prezenta viitoare a celui care, la rîndul lui, are înscris în
destinul propriu capacitatea de a råspunde acelei chemåri confuze si de a o
elibera înspre måsura ei. Din aceastå pricinå, cel care mai tîrziu — si în mod
cu totul întîmplåtor — s‑a numit Noica a putut fi gåsit cu mult înainte
ca întîlnirea cu el så fi avut loc. Cînd s‑a produs, ea a pårut a fi o
simplå recunoastere si a avut firescul pe care îl då unei întîlniri orice
îndelungå, grijulie si pregåtitå asteptare a ei.
Noica citind
aceste pagini; va trebui så må înteleagå si så må ierte. Dacå le‑as
publica fårå så‑i cer consimtåmîntul, n‑as face decît unul din
acele gesturi a cåror cumintenie este ascunså de stratul intemperantei de primå
instantå. Întelepciunea operationalå si conjuncturalå este, invers, mediocritate
doveditå într‑un tîrziu. Aceastå certitudine a unei ratiuni si dreptåti
mai adînci pe care se întemeiazå orice nebunie fecundå nu o poti avea decît în
conditiile unei depline puritåti, deci atunci cînd mobilurile unor gesturi laså
în urmå persoana cåreia îi apartin si migreazå cåtre o instantå
supraindividualå. Puritatea acestor imagini este revendicatå aici în numele
gîndului cå atît eu, cît si celelalte personaje ale Jurnalului nu sîntem decît agentii întîmplåtori ai unei situatii exemplare,
ai unui scenariu de initiere culturalå,
deci ai uneia din variantele în care se propagå spiritul. În aceste conditii,
însåsi persoana lui Noica devine întîmplåtoare, si tot ce este aici episod,
anecdotå, nume — într‑un cuvînt „indiscretie“ — poate fi scuzat în lumina
„universalului concret“, deci a faptului cå, pentru a actiona, spiritul trebuie
så se întrupeze.
Luni, 21
martie 1977
Proiectata
cålåtorie cu Noica la Påltinis a luat fiintå. Luåm trenul de 945
cåtre
În tren, la
fumat pe culoar, în dezbatere volumul III din editia Platon. Noica insistå så
fac eu prefata la Euthydemos. „Mie,
dialogul acesta nu‑mi spune nimic pozitiv. Socrate trece aici pe lîngå
problematica sofismelor, care e una platonicå, fårå så o preia. Totul e låsat
pradå disolutiei. Gîndul socratic urmeazå alt drum si, pentru o datå, Platon se
dovedeste a fi råu.“ Sper totusi ca zilele astea så‑l determin så scrie
cîteva pagini. Îmi då så‑i citesc comunicarea despre habitate de la nu
stiu ce Congres de urbanisticå de la Paris. Începutul e grav, oarecum originar‑heideggerian.
„Ce este casa? Din ce s‑a nåscut? Din foame, fricå, eros si logos.“
Partea a doua e o gratioaså ironie romanticå în stil noicist, jucîndu‑se
cu solutii arhitecturale din perspectiva filozofiei. („Nu faceti case mai
înalte ca arborii.“) Acest stil i‑a enervat întotdeauna pe specialisti.
La
Un microbuz
ciudat ne duce, pe Noica si pe mine, la Påltinis. „De ce nu a fåcut oare Andrei
Plesu filozofie în
Îl rog så‑mi
vorbeascå despre familia lui. „Boieri de rangul doi. Stråbunicul înfiintase
Îmi
povesteste apoi cum, întors în 1939 din
Alegerea
camerei mele la hotel este o încîntare. Sînt invitatul lui, de fapt al lui
Goethe, îmi repetå întruna. (Mai are 5 000 de lei din Despårtirea de Goethe.) Camera cu un pat e întunecoaså. „Iei una cu
douå.“ Protestez. Cum o så „produc“ de 70 de lei camera? Urcåm så o vedem.
Vedere imenså, teraså. Må convinge în mod delicios. „Uite, vin la tine, bem o
cafea. Tu poti så stai aici, te uiti pe geam, visezi si scrii.“ O spune cu
dragoste. Este tandrete în purtarea lui si må simt fericit. Mi‑a dispårut
respectul paralizant de cu ani în urmå. Totul apare ca o relatie consolidatå.
Sînt oarecum copilul lui råsfåtat. Må sperie doar gîndul, mai putin ca
altådatå, cå îi pot dezminti asteptårile. Nu prea månînc jåratic, cum ar voi‑o.
Am så‑l dezamågesc oare? De cîte lucruri din mine sau din afara mea
atîrnå acest lucru?
Marti, 22
martie 1977
Ieri, trecînd
prin Råsinari, satul Cioranilor, Noica îmi aratå, spre iesirea din sat,
biserica în preajma cåreia se aflå mormîntul cu cruce albå al preotului Cioran
si altul, cu anul nasterii gravat pe cruce, al lui Relu Cioran. „Relu vine aici
în fiecare duminicå, din
Aståzi am
intrat în programul care va ritma cele patru zile de aici. Ne întîlnim la masa
de dimineatå (830), dupå care Noica îsi face plimbarea de o orå si jumåtate.
Lucreazå apoi pînå la 130. Dupå‑maså urcå la mine si ne bem cafeaua. Se
odihneste apoi o jumåtate de orå. Lucreazå iar, pînå la 6; între 6 si 730 îsi
face plimbarea de searå. Dupå masa de searå facem cîtiva pasi, apoi urcåm la
mine si îmi povesteste despre el si lumea lui.
Astå‑searå
a fost vorba despre biografia lui. „Nu am biografie. Am numai cårti. Licenta la
23 de ani, apoi un an de matematici si doi ani de bibliotecar la facultate. Am
tråit în recluzie deliberatå. Am refuzat orice împlinire în social, si am fåcut‑o
fårå ipocrizie, cu voluptate. La 25 de ani am refuzat asistenta lui Negulescu;
m‑am retras la Sinaia si am tradus opt romane politiste la editura Herz.
Sigur cå era o formå de teribilism. Am tråit de atunci 30 de ani în margine, o
viatå pe care la început mi‑am ales‑o, apoi, dupå '48, am primit‑o,
impuså, ca pe o bucurie — si tot ca pe o bucurie am simtit si ultimii ani de
închisoare. Cei zece ani de la Centrul de Logicå, începînd din 1964, au
constituit iesirea mea în social, exact cît am avut nevoie. Orice împlinire,
alta decît în cårti — profesoratul, un mariaj reusit, cålåtoria — m‑ar fi
pierdut poate. Cårtile sînt mårturia sånåtåtii mele si orice altceva as fi
fåcut, orice împlinire as fi avut m‑ar fi fåcut så regret viata în forma
pe care deja am tråit‑o.“
Trecem la
biografia ideii. „Nu am avut profesori, nu m‑a confiscat nimeni, nu m‑a
preluat nimeni cu gîndul lui, nici Nae Ionescu aici, care pendula între logicå
si teologie, nici Brunschvicg în Franta, cu care mi‑as fi putut face teza
(Schitå pentru istoria…), nici
Hartmann sau Heidegger. Constiinta uneltelor o aveam singur si am crescut, în
gîndul meu, doar cu cei 10–12 mari din istoria filozofiei. Am debutat în
istoria filozofiei sub auspiciile lui Descartes, Leibniz si Kant (problematica
lui Mathesis era venitå din
contactul cu ei, cu primul în special) si am råmas multå vreme coplesit de
istoria filozofiei. În De caelo si Jurnal eram încå foarte timid. Între
1945 si 1950 s‑a petrecut lucrul care m‑a fåcut så ies deasupra
istoriei filozofiei, så aleg si så må simt liber. Poate începusem chiar
înainte, cu cele Douå introduceri si o
trecere la idealism, dar decisiv am simtit schimbarea dupå ce l‑am
reluat pe Platon în original si am våzut cå‑l pot «citi» altfel. De aici
a iesit interpretarea la Lysis. Dacå
am avut o reusitå, în filozofie, singurul loc unde împlinirea e fårå mutilare
(dar si fårå un continut anume), este pentru cå am avut norocul esecului în
punctele unde reusita mutileazå. Am fost mîntuit de mutilarea liricului pur
(dupå douå poezii publicate în «Vlåstarul», revista Liceului «Spiru Haret», Ion
Barbu mi‑a spus så renunt), de mutilarea matematicii, a muzicii, a
literaturii. Toate aceste esecuri s‑au vårsat în filozofie si au
contribuit, så spunem, la reusitå. Am avut deci norocul unei singure vocatii,
singura în care obtii împlinirea fårå mutilare, senzatia adevårului plin.“
Miercuri, 23
martie 1977
Aståzi, discutiile cu Noica au alunecat într‑o
risipire bunå; simteam deja oboseala dupå portiile concentrate din cele douå
zile anterioare si må temeam de pedanteria si artificialul care ar fi coborît
între noi, confruntati din nou cu o programare abia mascatå. La masa de
dimineatå mi‑a vorbit cu afectatå naivitate despre proiectul cecului în
alb. Societatea îsi alege douå sute dintre membrii ei, între 30 si 35 de ani,
si le då pentru restul vietii un cec în alb. În fond, este vorba de un credit
moral. Cei alesi au avut deja timpul så arate cå îl meritå. Riscurile sînt
calculate: 80% vor dezminti speranta puså în ei, creditul acordat, îsi vor lua
Jaguar, vor juca la ruletå, vor intra în crizå eroticå. Sau invers: vor merge
cu clasa a doua, îsi vor lua camerå proastå la hotel, vor pune bani deoparte.
Dar restul vor reusi. „Cine sînt cei care aleg?“, l‑am întrebat, „si cum
stiu cum så‑i descopere pe cei mai buni douå sute? Cine sînt cei care‑i
aleg pe cei «cinci patriarhi» care aleg?“ — „Sînt oameni puri, nepåtatii
recunoscuti ca atare de toatå lumea. Un Sora, de pildå. Si cei douå sute, alesi
din toate domeniile, sînt deja recunoscuti de toti ca meritînd.“ Renunt la
sicanåri sociologice, la demontarea mecanismelor prin care societatea se apårå de
împlinirea idealului. „Gîndeste‑te“, îmi spune în continuare, „toate
mamele vor dori pentru fiii lor, în locul unei partide reusite, un loc printre
cei douå sute. Toti vor dori så candideze. E un stimul constant de vrednicie.
Si cu timpul, numårul celor cu cecul în alb ar putea creste oricît.“
Seara, la
paharul de vin rosu, må ceartå cå nu tin jurnal. Cred cå nu am fåcut‑o
din douå motive: din lene si apoi din teama de ridicol, din
La amiazå,
cînd m‑am dus så‑l iau la maså, mi‑a spus cå în Bucuresti
trebuie så ne vedem mai mult, pentru cå în orice prietenie bunå lucrurile se
desfac unele din altele si se amplificå. Apoi îmi citeste o însemnare fåcutå
ieri în jurnalul såu. „Se apropie vremea cînd G. se va despårti de mine. Am så
termin totul singur, asa cum am început?“ Må întreb cum aratå o despårtire în
lumea spiritului. De ce simt mereu nevoia så‑i citesc opera sistematic si
så scriu o carte despre ea?
Îsi notase pe
o fituicå så‑mi vorbeascå despre neîntelegerea gîndului altuia. „Ralea te
întelegea dintr‑o datå si nu te låsa så‑ti termini gîndul; sfîrsea
în fond prin a nu ti‑l întelege. Alteori nu reusim din vina noastrå. În Jurnal, Eliade se plînge cå aproape
nimeni nu i‑a înteles La nuit de
Am ajuns
aståzi cu lucrul la sofismul 16 din Euthydemos.
Noica si‑a terminat de tradus în francezå comunicarea cu habitatele. De
mîine, începe paginile introductive la Euthydemos.
Sînt mîndru cå i le‑am „smuls“.
Joi, 24
martie 1977
La ceaiul de
dimineatå, cu unt si brînzå topitå „Olanda“, îl întreb pe Noica cum de reuseste
un permanent up to date, cum de are
sunetul ultimelor lucruri, mårunte chiar; de unde capacitatea de a decoda
oameni si situatii stråine în fond de ticurile generatiei lui. „Am atentia
ultimå, despre care vorbea Goethe, si plierea necesarå fatå de l'autre. Detasarea bunå nu e
niciodatå distantå si dispret.“ — „Pînå unde merge supunerea fatå de fiinta
altuia?“ — „Nu pînå la anularea ta. Mi‑aduc aminte cå Cioran, care era
irascibil, într‑o discutie cu un prieten, Stefan Teodorescu, a terminat
prin a‑i trage lui «Nenea» (asa îi spuneam toti) o palmå. Ce crezi cå a
fåcut Nenea? I‑a spus: «Esti obiectiv.»“
În timp ce
îmi vorbeste îmi vine în minte imaginea lui de ieri, cînd l‑am vizitat în
chilia cu lemne si lighean cu apå pe sobå; avea pe cap o båscutå care‑i
dådea un aer de papå bonom. Nu este iezuit, cum sînt înclinati multi så creadå,
judecîndu‑l dupå micile aplecåri cu care te întîmpinå si dupå tonul
molcom‑dulceag. Este un naiv eficace.
Ne despårtim,
proiectînd o plimbare de‑o orå înainte de prînz. Ne întîlnim deci la ora
1230. Îi place så‑mi prezinte împrejurimile. Îmi aratå un drum care
trimite, „la 6 km de aici“, la Santa, o asezare cu cîteva vilisoare de lemn,
unde într‑o varå E.C. a scris Pe
culmile disperårii. „Så vorbim despre tine“, îmi spune. Îi cer så‑mi
explice de ce må crediteazå. „N‑ajunge så cînti corect la un instrument.
Trebuie så‑i scoti sunetul secund. Si în filozofie existå un sunet
secund. Mi‑aduc aminte de primele pagini din Nostos‑ul tåu, cînd mi le‑ai adus în '68. Acolo am
simtit mai întîi sunetul secund. Sau, am så‑ti explic altfel. Pînå acum,
îmi plåcea så vorbesc despre linia de plutire; îmi spuneam cå trebuie så vezi
în celålalt, tînårul în spetå, dacå e «pe linia de plutire». Acum am altå
imagine: a masinii. Unul are un motor, altul cîteva piese, cîte o roatå. Tu ai
masina. Uneori nu are benzinå, alteori se mai stricå, dar ai masina care
merge.“
Si‑a
terminat de tradus în francezå un fragment din interpretarea la Cratylos pentru „Cahiers roumains“.
Dupå‑ maså, va începe så scrie „Interpretarea“ la Euthydemos. Vrea så stie ce am scris despre dialog si så ne punem
de acord. Trece dupå masa de prînz så‑i citesc. Ajungem la mine si, dupå
cafea, îmi cere så se odihneascå o jumåtate de orå. E putin încurcat. Îmi
expune un sistem prin care te poti trezi cînd ai sforåit prima oarå. „Totul e
så tii bårbia cît mai aproape de piept si, deci, mîinile sub cap. Cum sforåi,
te trezesti.“ De unde le scoate? Are o capacitate de a mîntui amånuntele prin
turnarea lor în sistem. „Somnul de dupå‑maså trebuie så fie o scurtå
catalepsie.“ A adormit. Stau la maså cu foile euthydemice în fatå, pe jumåtate
întors cu spatele la el. Sînt tentat så‑l privesc, dar simt gestul ca pe
un mic sacrilegiu, ca pe o lezare a spiritului surprins în impudic reflex. Si
totusi, as vrea så stiu ce råmîne din el trecut în anonimatul unui act
biologic. Ce råmîne din eleganta ultimå cu care a încercat så intre în somn în
prezenta altuia, din excesul de constiintå prevenitoare cu care a vrut så
compenseze momentul acesta de pierdere a ei. Sforåie încet si gåsesc în asta o
scuzå pentru a‑l privi. Are gura întredeschiså si buzele supte, dar
fruntea, extrem de frumoaså, a råmas så preia în somn concentratia aceasta de
spirit pe care Andrei si cu mine am botezat‑o, cu caldå supunere a
mintii, Båtrînul.
Duminicå, 2
octombrie 1977
Sînt din nou
la Påltinis, cu Noica si, de astå datå, si cu Andrei. Acelasi tren de 945,
acelasi Relu Cioran aducîndu‑i lui Noica în garå la Sibiu bunda si
cåciula, apoi trecerea cu autobuzul prin Råsinari cåtre Påltinis, cu aceleasi
låmuriri si ghidaje, adresate de astå datå lui Andrei — îmi amintesc cå pe
acelasi drum, acum cîteva luni, l‑am invocat, întrebîndu‑ne cum va
aråta dupå Germania —, totul s‑a repetat pentru a pregåti din timp
reîntîlnirea cea bunå cu un loc pe care încå de pe‑acum îl simt asezat
definitiv în mine.
Dupå cinå,
urcåm la cåmåruta lui Noica så facem focul. Eu esuez, spre satisfactia lui,
care preia totul si desfåsoarå cu voluptate lectia despre aprinderea „focului‑ståpînului“.
Are pe el paltonul si cåciula, patul pe care stå e în fata sobei la un pas
distantå si, aplecîndu‑se, gura sobei îi cade sub mînå. Construieste o
stivå cubicå, cu un gråtar de surcele de brad si, în timp ce o face, explicå
fiecare gest, ca si cum ne‑am afla în fata unei demonstratii esentiale,
din care nu trebuie pierdut nimic pentru a avea cheia reusitei finale. Surîdem
toti, si el surîde vorbind si aprinde hîrtie dupå hîrtie strecurînd‑o sub
stivå si agitînd‑o necontenit pentru „a enerva“ focul. E un joc straniu,
în care simti cå încearcå — ca în tot ce face — mîntuirea unui gest de proza
profanului si a nesemnificativului, pentru cå „vedeti? Simt cå soba e aici
pentru mîna mea, si mîna mea e pe potriva gurii sobei.“ Låsåm focul så ardå si
urcåm în camera mea så bem ceai. Andrei face o micå introducere, se bîlbîie
putin si, în cele din urmå, îl întreabå pe Noica cum se raporteazå la Isus. „La
Isus din Nazaret, cel cåruia Renan i‑a cåutat urmele pasilor, refåcîndu‑i
itinerarul pentru a‑l pierde în final pe Cristos — nicicum. Am så‑ti
råspund înså indirect. De Platon m‑am putut apropia, l‑am putut
anexa cultural, l‑am putut clinti în fiinta textului lui si interpreta
botezîndu‑l cum am vrut, cu numele lui Lysis de pildå, aproape în råspår cu traditia comentatorilor care,
de cele mai multe ori, considerå dialogul acesta apocrif, subordonîndu‑l
oricum Banchetului, în timp ce eu deduc
Banchetul din Lysis. Pe Augustin mi‑am permis så‑l botez, preferînd
nu Confesiunile sau De civitate, ci De magistro. Cartea lui Isus, nu cel din Nazaret, cartea lui Isus
Cristos n‑am îndråznit niciodatå s‑o anexez cultural si simt cå n‑as
avea niciodatå dreptul så fac din ea obiect al hermeneuticii; nu‑i pot da
numele meu.“
Luni, 3
octombrie 1977
Zi de debut
proastå, indispus de ceea ce trebuie så lucrez — pagini de plan despre simbol,
despre care am citit prea putin si care, deocamdatå, îmi apare ca o temå
stråinå. Ar trebui så aflu punctul de conexiune cu peratologicul, så fac deci
din simbol un capitol de peratologie aplicatå. Deocamdatå må våd obligat så‑l
povestesc neinspirat pe Cassirer. Am dormit prost si, spre ziuå, am avut un vis
pregnant din care m‑am sculat tulburat. Andrei, îmbråcat în negru — parcå
în frac? — si cu fular alb strålucitor (en
magicien), må anunta cå urmeazå så moarå; era jenat pentru noi, fîstîcit,
dar totusi senin si jovial, pierzîndu‑si teluricitatea si desprinzîndu‑se
gratios si lin. E opt fårå un sfert cînd må trezesc si ziua începe greu.
Seara, dupå
cinå, îl întrebåm pe Noica, jumåtate în glumå, jumåtate în serios, cum så‑i
editåm opera. „Cînd o s‑o faceti — ne råspunde — o så semånati cu Goethe
si Hegel sfåtuindu‑se atent cum så‑l editeze pe Hamann.“ Ne
vorbeste apoi despre Logica pe care
urmeazå så o scrie — întru desåvîrsirea sistemului propriu — o logicå nåscutå
nu în jurul individualului si generalului, ci al elementului, al determinatiilor. Ne despårtim.
Råmîn în camerå
la Andrei, mult, pînå cåtre ora 12, analizîndu‑ne relatia, rostindu‑ne
rezervele, încercînd så ne circumscriem zonele de fals si nesigurantå instalate
între noi. Ne mårturisim o initialå antipatie reciprocå (în urmå cu trei‑patru
ani?). Tot ce se întîmplå e terapeutic.
Joi, 6
octombrie 1977
Zi plinå, cu
Noica în vervå, venind dupå masa de prînz si de searå cu douå liste de punctaj
pentru discutie. Punctul 1 pe listå, impresia explozivå pe marginea Norilor lui Petru Cretia. Proiect de traducere
în patru limbi (?!) Îl fascineazå biografia cårtii, începutå în 1952,
desfåsuratå pe zece ani si låsatå apoi så zacå cincisprezece. Totul îi apare ca
un semn al unei culturi vii si frumoase, neintrate în artificiul creatiei de
serie specific Apusului. Discutia se prelungeste în posibilitatea spargerii
granitelor culturale românesti în stilul generatiei spaniole de la 1896, care
intrå spectaculos în circuit european. Existå poate si un Dumnezeu al culturii
noastre si de ce nu ar fi al nostru ceasul marii epifanii?
Seara bem
ceai în camera lui Andrei. Acesta ne povesteste ideea cårtii sale Elemente de filozofie a peisajului si
ne citeste cîteva pagini remarcabile despre disjunctia naturå‑peisaj în
civilizatia europeanå. Noica îi då ideea deschiderii cårtii cåtre un peisaj al
viitorului care nu mai este al Terrei si despre rolul picturii abstracte în
descrierea peisajelor din lumile posibile.
Norii lui Petru ne trimit la ideea unui peisaj absolut, fatå de care natura
terestrå ar råmîne doar un caz particular si relativ. „Nu nesocotiti secolul
20; e un moment bun al culturii, care se întoarce cu egalå grijå cåtre trecut
si viitor.“ Noica ne vorbeste apoi despre cele douå cosmotizåri survenite în
cultura Europei: o datå, cu filozofia elinå, care eliminå haosul mitologiei; a
doua oarå cu crestinismul (tot ispravå greacå, prin Pavel — Antiohia, i se pare
lui Noica). Dupå haosul stiintei pe care‑l tråim în epocå trebuie så vinå
din nou un agent cosmotic; ne trebuie iar un grec.
Vineri, 7
octombrie 1977
Plimbare de
neuitat în trei dupå masa de dimineatå, cåtre locul de culå (al cîtelea oare?),
ales de Noica în preajma Påltinisului (o jumåtate de orå plimbare de la hotel),
pe o pantå blîndå, invadatå de soare, în dreapta soselei, cu deschidere fårå
hotar într‑o vale lungå, lin‑coborîtoare, de partea cealaltå a
drumului. Noica vrea så ne indice locul ales exact, perimetric, asa cå urcåm
(„n‑o så fac scarå“) cca 50 de metri dinspre sosea, pe o iarbå imens
despletitå, culcatå în rotocoale pe påmînt, albå de roua care începe så se
topeascå. În stînga, perdea compactå de brazi, în fatå privelistea våii care
alunecå pe o axå perfectå, si soare, imens de mult soare, matinal si tomnatic,
izbindu‑ne în fatå si ametindu‑ne. Este 930. Ne întoarcem, si pe
drum facem mici bilanturi, cîntårim proiecte. Må plîng cå nu‑mi våd încå
prima carte dupå Tragicul. „De unde
obligatia de a merge cu tramvaiul, din statie în statie, cum spunea Heidegger
despre Hartmann? Existå perioade de splendidå primenire; mie îmi place cînd våd
anuntul « primim marfå». Cåtre 1956 începusem så simt cå am scris prea mult si
cå nu mai am suflu; aproape mi‑am dorit închisoarea. Gabi e acum în
ceasul în care doar cantitatea conteazå, lectura adîncitå a celor doisprezece
mari din istoria filozofiei.“ Trece apoi så‑l judece aspru pe V.Z. „Cum
si‑a putut pierde trei‑patru ani buni de tinerete citind Freud, un
lucru cu care nu stie si nu are ce face si care te si deformeazå pentru toatå
viata. I‑am sugerat så se ocupe de problema lui Geist si Seele în
cultura germanå; n‑a fåcut‑o. I l‑am sugerat pe Shaftesbury;
nu l‑a citit. Pe Kant l‑a tradus sîrguincios, dar fårå så citeascå
în jur. Nu merge så traduci din Kant ca din Agatha Christie.“
Seara vorbim
despre Sergiu Al‑George, despre cum i‑a trecut Noica (în 1948) toatå
biblioteca de sanscritologie pe care i‑o låsase Eliade în påstrare în
1943. Din nou discutie aprinså despre cultura Orient‑Occident, despre
deschiderile Orientului cåtre relativitatea conditiei terestrului raportate la
viziunea crestinismului („Påmîntul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor
trece.“)
Sîmbåtå, 8
octombrie 1977
A sosit Petru
Cretia, pentru douå zile, så‑si ia manuscrisul Norilor si verdictul lui Noica. Este nevrozat de Bucuresti si îmi
mårturiseste cå tråieste într‑o permanentå stare de mînie, cå în sinea
lui se ceartå necontenit cu toatå lumea care îl zådåreste si jigneste (Muzeu,
editia Eminescu etc.). Aerul lui de robot nevrotic si politicos må crispeazå si
må scoate, cred cå pentru douå zile, din atmosfera calm‑robustå a
Påltinisului de pînå acum. Nu‑l pot suporta pe Petru decît în seninåtate
si inteligentå.
Zi de
excursie. Cåtre ora 12 vine de la Sibiu Relu Cioran si plecåm cu totii spre
Santa (6 km), locul unde, la 20 de ani, Emil Cioran a scris, în vila unchiului
lor, Pe culmile disperårii, care
împreunå cu Nu a lui Ionesco si Mathesis a lui Noica a luat Premiul
Scriitorilor pentru debuturi în 1934. Santa e o grupare de cinci‑sase
vile din lemn, iar cea a Cioranilor, care fusese asezatå chiar în buza pådurii,
nu mai existå. Ne asezåm så mîncåm în jurul unui trunchi pråvålit, pe locul
vechii ogråzi. Noica e într‑o dispozitie de pitigoi încålzit de soarele
obosit al dupå‑amiezei si toamnei, pitoresc la culme cu paltonul lui fårå
un nasture si pålårie englezeascå sport, cadrilatå. Ne recitå poeziile lui
Sighireanu („moment tantric“, tine så precizeze, spre indignarea lui Andrei
care îsi vede astfel Orientul împutinat si „vulgarizat“), schimbul såu de
epigrame cu Påstorel, anecdote din lumea culturalå a Bucurestiului interbelic
etc. Dupå ce terminåm de mîncat — îmi ceruse întruna, ca un copil („mi‑e
foame, ce îmi mai dai?“), fårå så
înceteze o clipå înså ciripitul — se întinde pe trunchi în echilibru precar, cu fata spre soare si
ochii închisi, si continuå så vorbeascå.
Are un aer poznas‑infantil si rîde ca un strengar cînd må vede speriat la gîndul cå s‑ar
putea rostogoli de pe trunchi. Sîntem
toti animati si destinsi, si totul are un aer aproape frivol
raportat la atmosfera dens‑culturalå
pe care Noica o întretine de obicei în
jurul såu. Ticurile de conexiune culturalå sînt înså permanente si chiar cînd spune „anecdote tantrice“,
ambalajul este tot cultural. „Pe un
romanist englez — ne spune — îl fascinau numele românesti. «Ce frumos sunå Ion
si Mårie!» îmi mårturisea englezul.“ Apoi ne spune anecdota cu Ion si
Mårie pe care o auzise si i‑o
povestise englezul. Mårie iese noaptea afarå. Se loveste de oistea carului si întreabå: „ Tu esti,
Ioane?“
Mi‑e
straniu så‑l descopår asa, chicotitor si incontinent verbal, aproape „dezmåtat“ de soarele toamnei, de
iubirea prietenilor si de tineretea
care urcå, anecdotic, în el. Må gîndesc la atmosfera „sacrå“ din perioada „primului“ Påltinis si îmi spun cå în preajma spiritului histrionic al lui
Andrei si a iubirii cu revers pe care
Petru o are fatå de Noica intru, fårå så vreau, într‑un sistem de distantare care‑mi suprimå
tendinta de excesivitate devoticå. E
bine? E råu?
Mi‑am
notat schimbul de epigrame dintre Noica si Påstorel Teodoreanu care a avut loc la o maså de prînz, parcå
prin 1938. Totul a fost improvizat,
schimbul fiind provocat de Noica, cu cîteva rînduri scrise pe un biletel, returnat apoi prompt de
Påstorel, încå o datå de Noica si
încheiat cu replica lui Påstorel.
D‑lui P.T.
Existå reguli
generale
De unde nu te‑abati
defel;
Cînd vezi o
turmå, cati påstorul,
Un turmentat,
pe Påstorel.
D‑lui C.N.
Domnul Noica,
autor,
M‑a
gåsit pînå la urmå.
Eu l‑am
cåutat, påstor,
Înså l'am
pierdut în turmå.
D‑lui P.T. care scrie „l‑am“ cu
apostrof în loc de liniutå
Ai epigrame
reusite,
Gramatica ti‑e
înså hop,
Cåci nu‑ntelegi,
nefericite?
Nu‑i
strop de vin, e apostrop!
D‑lui C.N.
Învåtai så
beau cu doica
Si må‑nvatå
scrisul Noica!
Memorabilå
este povestea lui Harry Brauner, care, dupå ce a iesit din închisoare, s‑a dus så revadå Drågusul, satul în
care lucrase ani de‑a rîndul ca
folclorist. L‑a întîlnit o tårancå, l‑a privit speriatå si i‑a spus: „Aoleu, domnu'
Brauner! Noi am crezut cå muriseti si v‑am
fåcut bocetu'.“ Harry Brauner si‑a cules astfel propriul bocet:
Am aflat de
prin vecini
C‑ai
murit în gard de spini,
Gard de
spini, nu gard de flori,
C‑ai
murit în închisori.
Luni, 10
octombrie 1977
Plec cu Petru
spre locul de culå, tot cåtre ora 10, ca si prima datå, cu gîndul så regåsesc aceeasi înclinare a soarelui si
aceeasi luminå. Ståm acolo o jumåtate
de orå si sporovåim pe marginea minimei
conditii ambientale a marilor fapte culturale. (Mi‑aduc brusc
aminte cå ieri, pe drumul spre Santa,
Noica mårturisea cå „ar face ctitorii
culturale cu nemiluita“.) Ne‑ar trebui o iesire din vîltoarea sterilå a Bucurestiului.
Petru pleacå
cu masina la 130 si îl îmbråtiseazå pe Noica în stilul lui fals‑entuziast. Îi promite, pus la
punct, manuscrisul Norilor, pentru 7 noiembrie. Noica urmeazå så‑i
dea pînå pe 15, cînd pleacå în Anglia,
manuscrisul spre publicare lui Marin Preda, la „Cartea Româneascå“. Speråm så aparå în 1978.
Råmînem
iaråsi în vechea formulå si dupå masa de prînz urcåm la mine så bem cafeaua. Noica are pe listå trei
puncte: de ce nu putem fårå Aristotel;
despre linia resentimentarå — „filozofia esopicå“ — din istoria filozofiei; în sfîrsit, despre nefilozofia
celor care au venit în filozofie din
afara ei.
„Pe Andrei îl
mai pot astepta, pe Gabi înså nu, cu Aristotel
al såu. Trebuie så‑l citesti serios, pentru cå peste problemele
lui nu poti trece. Toti cei mari au
pornit de aici, indiferent unde au
ajuns apoi, si asta v‑o spun tocmai eu, care visam la un moment
dat så‑mi scriu pe piatra de
mormînt: «Aici zace cineva care nu l‑a iubit pe Aristotel».“ Urmeazå o splendidå incursiune în istoria
semnificatiei lui Aristotel pentru
destinul celor mari de la Renastere pînå aståzi.
Punctul doi,
filozofia esopicå, filozofia celor care au filozofat din resentiment, a bolnavilor si malformatilor din istoria
filozofiei. „Pînå si Aristotel avea
ulcer si era mai firav, si Platon, la
båtrînete, venea acaså plîngînd din pricina råutåtilor sale filozofice. Marii esopici ai filozofiei sînt înså
Malebranche, Kierkegaard, Schopenhauer,
Nietzsche, Sartre si Jaspers, cred, din lectura Autobiografiei cåruia mi‑a si venit ideea unui
esopism existent în istoria filozofiei.
Tot de la
cazul lui mi‑a venit si gîndul nesansei de a ajunge la filozofie a celor care au pornit cåtre ea
dinspre stiinte. Aristotel este primul
exemplu, apoi Descartes si Leibniz, care aståzi ar fi fåcut nu filozofie, ci fizicå, matematicå sau logicå. În secolul
nostru nici un om de stiintå nu a dat
filozofie mare si cazul tipic este
poate al lui Heisenberg. Dar de ce se întîmplå asa? Pentru cå
filozofia înseamnå mania, nebunie, or nici un om de stiintå nu poate avea mania.
Aici nu e vorba decît de un divort unilateral,
pentru cå filozofia poate anexa oricînd stiinta si are oricînd de fåcut ceva cu ea. Dintr‑un singur
punct exterior filozofiei poti ajunge
la filozofie: de la teologie.“
Înainte de a
pleca, ne îndeamnå så ne plimbåm mai mult. „Nu poti låsa timpul så‑ti joace feste. Trebuie så‑l
îmblînzesti, dîndu‑i ce‑i
trebuie. Gînditi‑vå ce fericire este cînd scapi de dinti, treizeci si doi de dusmani ai omului. De dinti poti
scåpa, dar trupul trebuie îmblînzit
plimbîndu‑l. Toatå medicina terminå prin a‑ti recomanda plimbarea. Stiu un veterinar care, cînd se
îmbolnåvea un cal, îl dådea la coardå.
Fratele‑porc, trupul, trebuie dat la coardå, dacå vrei så te lase în pace.“
La cinå ne
anuntå cå a terminat ultimul capitol al Maladiilor…, despre cele trei maladii ale spiritului
românesc; la ceai, în camerå la Andrei,
din nou proiecte despre Institutul de orientalisticå.
Råmîn cu
Andrei si facem un plan de lecturå a primelor cincisprezece momente mari din istoria filozofiei, timp de
un an si jumåtate‑doi. Sårind
peste Platon si oprindu‑ne în fata secolului 20, vom citi strîns presocraticii, Aristotel, postaristotelicii,
Plotin, Augustin, Toma, Spinoza,
Descartes, Leibniz, Kant, Fichte, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche. Cu exceptia lui Aristotel, Kant
si Hegel, fiecårui moment i se acordå o
lunå. Pentru cei trei — douå luni fiecare. Nu‑mi pun problema nereusitei; cred cå am depåsit
faza proiectelor goale. La antici, vom
merge pe terminologie greacå. Dupå un an si jumåtate, secolul 20 si Orient. Mîine discutåm proiectul cu Noica.
Må gîndesc
cîtå nevoie am de gîndire orientalå pentru o metodologicå dezvåtare de ticurile specifice intelectului
analitic european, dihotomizant pînå la
exasperare. Douå autocorectii europene: „ratiunea“ din sistemul lui Hegel si
hermeneutica recuperantå de originaritate
a lui Heidegger.
Marti, 11
octombrie 1977
Am terminat
capitolul despre Cassirer si mîine plecåm din Påltinis. Dimineata îmi recitesc conspectele pentru
celålalt capitol al lucrårii, Simbol lingvistic si simbol artistic.
Citesc apoi aplicarea psiholingvisticå
a lui Victor Stoichitå la pictura lui Kandinsky si Mondrian, treabå excelent fåcutå, dar tristå în demersurile ei
metodologic‑structuraliste. Ce
junglå terminologicå într‑un domeniu care aspirå la univocitate si pozitiv!
Dupå masa de
prînz, proiectåm seara despårtirii si a bilantului în cåmåruta lui Noica. Andrei are ideea unui mic Abschiedsduett vesperal si îmi aratå — o adevåratå
performantå — opt strofe în marginea
triadei nåscute în aceste zece zile, o „baladå“ despre aventura spiritului petrecutå în „locul Påltinis“. Eu am så citesc pagini din jurnalul zilelor
de aici, pasajul focului si cel al
locului de culå. Poezia lui Andrei sunå asa:
În Ardealul
plin de dealuri,
Printre brazi
crescuti piezis,
Între vremuri
fårå maluri,
Sus, la locul
Påltinis,
Ca o perlå
prinså‑n scoica
Unui ceas
întîmplåtor,
Îsi petrece
domnul Noica
Umbletu‑i
netrecåtor.
Prins în
gînduri si surîsuri
Ca‑ntr‑un
pîlc de cavaleri,
Aplecat peste
abisuri
De cuvinte si
tåceri,
Parcå ne‑a‑ntrupat
din sine
Pe noi doi
cei fårå zei,
Invocînd, cu
gesturi line,
Taina
numårului Trei.
Sub poveri
speculative
Stå la
dreapta Gabriel,
Sfîsiat de‑alternative
Care nu
depind de el.
Iar la
stînga, cu temei,
Din cådere în
cådere,
Urcå nebulos
Andrei,
Cel nebun
întru mistere.
Cålåtori ca
un colind
Printr‑o
iarnå‑mpåråteascå,
Amîndoi se‑ntrecuprind
În uitarea
româneascå,
În Ardealul
plin de dealuri,
Ca doi brazi
crescuti piezis
Între vremuri
fårå maluri,
Între våi, la
Påltinis.
Dupå cinå,
urcåm deci în cåmåruta lui Noica; în camerå miroase a coajå de mår si a tutun de pipå. Îi vorbim de
surpriza pregåtitå, de „sårbåtoarea cu
versuri si prozå“. Se asazå pe scaun, îsi aprinde pipa si ne roagå så‑i citim. Îi citesc scena
aprinderii focului din prima searå si,
cum totul se petrecuse în acelasi loc, cu zece zile în urmå, am senzatia cå prind timpul de coadå. Este
rîndul lui Andrei så‑i citeascå
versurile; må asez pe pat, rezemat de perete, îl am pe Noica în stînga si, în timp ce Andrei citeste, må
uit piezis la chipul lui Noica. Vreau
så‑l våd cum ascultå. Capul e putin råsturnat pe spate, fruntea s‑a asezat într‑un plan
oblic si apare si mai întinså ca de
obicei, frumos‑netedå si încovoiatå spre crestet, descriind o
curbå largå, simetricå cu aceea a
nasului, nas de gargouille, cum îi apåruse lui Påstorel Teodoreanu la prima
lor întîlnire. Linia gurii e împinså,
båtrîneste, înlåuntru si bårbia este putin ridicatå în fatå, închizînd concav partea de jos a
chipului.
Ne‑a
vorbit imens dupå ce am terminat micul nostru spectacol si simt cå îmi vine greu så refac tot ce ne‑a
spus. Era întîi o temå a marilor
bulevarde în culturå, felul pe care si l‑a ales el de a tråi
cultural, digerînd esentialul, spre
deosebire de Cioran si Mircea Vulcånescu,
care l‑au complexat toatå tineretea cu lecturile totale ale
secunzilor. „Eu citeam Chateaubriand,
si Cioran îmi vorbea ore întregi despre
literatura cumnatului acestuia. Într‑un restaurant francez, am
stat så‑i ascult vorbind o searå
întreagå despre Léon Bloy, din care eu
nu citisem un rînd. Încercam så tin pasul cu ei, dar nu reuseam;
aståzi încep så cred cå nu am gresit
alegînd bulevardele culturii. Cioran a
sfîrsit în aforisticå, iar Mircea Vulcånescu, dacå ar fi tråit, ar fi fåcut pesemne operå de enciclopedist,
nu de speculatie. Existå un fel de a te
pierde în cultura care nu se vertebreazå ierarhic, si îi obligi mai tîrziu pe altii så facå operå de scafandru
pentru a te recupera si a te scoate la
suprafatå. Totusi, din marii secunzi am
retinut lucruri esentiale, si vorba pe care voiam så o pun pe
frontispiciul scolii mele, «nu se stie
cine då si cine primeste», o am din Un mendiant ingrat a lui Léon Bloy.
Vouå nu vå
lipseste nimic ca så faceti treabå. De istorie nu trebuie så vå plîngeti niciodatå, chiar cînd este
ingratå si, vorba lui Hegel, «face pipi
pe tine». Orice lucru råu sfîrseste prin a fi bun, asa cum de pildå råul de a nu fi onorat,
solicitat este pînå la urmå binele de a‑ti
putea vedea în liniste de treabå. Pe de altå parte, orice bine sfîrseste prin a fi råu, asa cum se
întîmplå cu o maså prea bunå, o
cåsnicie prea bunå, o carierå bunå.
La voi, råul
de a nu vå fi terminat cursa temeinicå în istoria filozofiei este binele de a o face acum cu o impuritate bunå, pe
care eu nu o aveam la 18 ani, cînd îmi
citisem Kant‑ul, în gol înså, si
în 1928, cînd m‑am dus la cursul de esteticå al lui Vianu,
credeam cå o så ne vorbeascå despre
estetica transcendentalå, a spatiului
si timpului, din Kant. Celor care nu vå laså în pace våzînd cå zåboviti si nu mai sînteti spectaculosi, trebuie så
le explicati cå nu mai aveti vanitate,
ci orgoliu. Cåsniciile nu trebuie så vå fie crispate. Dacå aveti neveste frumoase, este o barbarie så le confiscati
total. Frumusetea trebuie så fie ca
lumina, un bun care se distribuie fårå
så se împartå. Dacå nu vå laså ele în pace, anexati‑le la treaba
voastrå, dati‑le så traducå, de
pildå. Nu depinde decît de voi ca så fiti bine
asezati în viatå: în istorie, în familie, în culturå.“
Miercuri, 12
octombrie 1977
Dupå masa de
dimineatå, înainte de plecare, urcåm la mine
så bem cafeaua. Noica vrea så‑i înapoieze lui Andrei cîteva
cårti si mai are de citit un capitol
conclusiv din Evola. „Nu e bine så
låsati lucrurile så vå treacå prin mînå fårå så luati din ele esentialul. Dacå nu ai citit o carte si trebuie så o
restitui, råsfoieste‑o måcar,
citeste‑i primele rînduri si concluzia.“
A terminat Autobiografia lui Jaspers si ne
vorbeste despre spiritele iremediabil
plate, de tipul lui Jaspers, care poate
scrie fårå jenå : „Ce frumos e în Italia!“. „Un spirit plat råmîne plat si dacå‑l trimiti în
paradis si‑l pui så stea de vorbå
cu bunul Dumnezeu. Tot platitudini îti spune si dupå excursia în rai. Jaspers se mirå cå Heidegger nu îi
råspundea uneori la întrebåri,
întrebåri la care nu ai ce råspunde cînd sunå asa: «Ce credeti
despre Dumnezeu?»“
Duminicå, 12
noiembrie 1978
„Nevoia unei
maxime concentråri“ — acesta este pretextul
oficial al såptåmînii pe care am obtinut‑o pentru a o sterge iar
la Påltinis. Perioadå de încheiere a
„lucrårii de plan“ (anul acesta —
Panofsky), cu pagini scrise, ca de obicei în astfel de cazuri, prin adaptåri fortuite la subiecte
dictate de soartå; esentialul era înså
repunerea în conditia jurnalului meu noician. Supremå formå de råsfåt — am reusit så må conving cå numai
aici, unde spiritul nicasian bîntuie
pur si unde eu må simt apt så‑l fixez, reusesc så‑mi scriu rîndurile acestea, nåscute din ideea
cå în ele supravietuieste ceva de pret,
fie si în forma neîngrijitå si gråbitå a unor note de jurnal. Må simt oricum vinovat — si tot ce fac este o debilå
si tîrzie formå de recuperare — cå zeci
si zeci din întîlnirile mele cu Noica,
risipite de‑a lungul a peste zece ani, s‑au dus pentru
totdeauna, parte din lenea mea, parte
dintr‑o patologicå rezistentå în fata sansei.
Si am totusi
scuza aceasta: aici, si nu în Bucuresti, este locul continuitåtii, al micilor sfintenii si rituri. Constat
acum, la a treia revenire, cå
Påltinisul a devenit o proiectie plinå a spiritului lui Noica. Pînå si oamenii de aici — îngrijitoarele,
vînzåtoarea de la alimentarå, båietii
de la teleschi, receptionerul, meteorologul, militianul, fetele de la cantinå — si‑au primit prin el
un legato, fiinta lor pare så atîrne de
salutul lui, de cåciula pe care si‑o scoate cu un gest prelung si încetinit, însotit de zîmbetul
lui smerit, prin care el, cel foarte
sus si nestiut de ei, se ploconeste în fata precaritåtilor spiritului si ale fiintei, fårå de care n‑ar
exista pathos, nici înåltare, nici
propria‑i filozofie.
Dar
Påltinisul este o proiectie a
spiritului nicasian nu numai prin
retragerea lui Noica aici, prin locurile pe care le calcå zi de zi de‑a lungul celor trei plimbåri sau prin Tratatul
despre fiintå care s‑a nåscut în camera de doi pe trei, cu
ligheanul cu apå pus la încålzit pe
soba unde se ritualizeazå zilnic aprinderea
focului; aståzi de dimineatå, pe un soare dezmåtat, care scotea din brazi si cer culori lipsite de orice
echivoc, Noica m‑a dus la schitul
din preajmå så‑mi arate locul pe care si l‑a ales så‑i
fie mormînt. Ne‑am adus amîndoi
aminte cå, la Pucioasa, în urmå cu zece ani, în vîrful unui deal unde ne retråseseråm så må învete alfabetul
grec si declinarea I, l‑am
întrebat ce gîndeste despre moarte. „Ai
fost dezamågit atunci cînd ti‑am råspuns cå nu o iau în grav.
Este uluitor så vezi cum omenirea nu s‑a
împåcat cu un lucru care s‑a petrecut
de atîtea ori. De la o vîrstå în sus nu are sens så mai insisti în existentå. Si totusi: acum trei ani eram
convins cå o datå cu Tratatul am terminat tot ce aveam de spus. Pe urmå,
în marginea lui s‑au mai nåscut
douå‑trei cårti, iar acum am înainte Falsul
tratat de logicå.“ (Våd în acest
fel al lui de‑a vorbi despre moarte, cît si în felul în care vorbeste îndeobste despre eros,
aceeasi proiectie unicå a limfatismului
såu originar, anulat miraculos în scrisul såu, în filozofia sa arså nebuneste de un duh meridional.) Discutia
continuå pe aceeasi temå, miscîndu‑se
între tonul frivol si cel grav. „Deci
solutia Påltinis, pentru cazul cînd mi‑o ia moartea înainte;
solutia Empedocle e valabilå cînd apuci
så termini tu primul. Ai våzut înså cå
mai ai mereu ceva de fåcut. Gîndeste‑te înså ce dramå poti tråi ca emigrant, în marginea acestei probleme.
Închipuie‑ti cît trebuie så coste
un loc la Père‑Lachaise!“
Asearå, la
venire, cînd m‑a condus la camera 203 unde am stat ultima oarå anul trecut, mi‑a mårturisit cå a
ajuns la o formå de „delir“ eliberat de
orice cenzurå de autoritate. „Scriu despre fiintå fårå så‑mi pese cîtusi de putin ce‑ar gîndi Heidegger
dacå ar citi paginile mele. În timp ce,
în urmå cu 35 de ani, cînd am scris Douå introduceri…, unde må refeream amplu la
lucrarea lui despre Kant si problema
metafizicii, eram obsedat de pårerea pe care si‑ar fi fåcut‑o despre lucrarea mea. Nu ar
fi ridicol så må întreb aståzi ce crede
Paul Ric´ur despre mine? În afarå de problema în sine, de problema fiintei sau de cea a
hermeneuticii, de pildå, nu‑mi paså
de nimic.“
Dupå masa de
prînz, îi propun så reluåm de a doua zi discutiile privind prezumtiva mea monografie noicistå. „De ce
vrei, dragul meu, så må îngropi cu
orice pret? De ce nu îmi dai dreptul så må desfåsor pînå la capåt? Nici eu, nici tu n‑am avea vreun folos de pe
urma acesteia. De ce nu vrei så dai
seama de mine citind toti autorii mei? Si gîndeste‑te cå ar mai trebui så dai socotealå si de
strania mea întîlnire cu matematicile,
zidul pe care am vrut så‑l trec toatå viata si de care m‑am
izbit constant, dorind poate, în felul
acesta, så refac ceea ce mi‑a apårut
tot timpul ca ipostaza idealå a spiritului, formula sa dublå, de
tip pascalian. Or, cel putin al såu esprit de géometrie e sigur cå l‑am ratat.“
I‑am
adus asearå zece exemplare din proaspåt apåruta Sase maladii… Îl întreb ce
senzatie îi laså cartea, tipåritå cum e. „Am cåutat o paginå pe care s‑o fi uitat sau pe care s‑o stiu
mai putin. N‑am gåsit. Åsta e
dezavantajul cînd scrii cårti mici. Låsînd gluma deoparte, m întreb dacå «bolile» mele le vor spune
ceva psihiatrilor. Nu în linie
terapeuticå, pentru cå sînt boli constitutionale, sînt dezordini fecunde, care fac så existe omul, istoria si
fiinta însåsi. Si totusi, «todetita»
explicå prin excelentå isteria femeii, nevroza nåscutå în marginea crispårii, fixårii pe ceva de
ordin individual («omul meu», «cåminul
meu» etc.). «Catholita» explicå situatia celor care vin så se plîngå de lipsa unui sens al vietii. Si asa mai
departe.“
Luni, 13
noiembrie 1978
Dimineatå, la
ceai, vine vorba despre Al. Paleologu, si
Noica mi‑l invocå drept exemplu de despårtire reusitå. „Avea
mai mult decît vîrsta ta, în urmå cu 25
de ani, cînd îl simteam, la Cîmpulung,
stînd prea mult sub «influenta» mea. Îmi fåcea declaratii de
discipolat care må fåceau så må simt
prost si mi‑aduc aminte cå odatå, cînd mi‑a spus cå må considerå genial, am simtit cå
lauda apåsatå spuså în fatå devine
ocarå. Îl våd acum rar si må bucur så observ cît este de sigur pe el.“ Îmi vine în minte vorba aruncatå de
Paleologu lui Andrei cum cå Noica, dacå
nu ar avea geniu, ar fi un prost. Nu må pot abtine så nu i‑o reproduc. Preia ideea cu voluptate, dezvoltînd‑o.
„Are dreptate så må considere asa. Am
avut toatå viata o obnubilatie salvatoare,
un fel de optimism prostesc; în felul acesta am reusit så trec prin situatii care, considerate cu toatå
mobilitatea si prospetimea mintii, pesemne
cå m‑ar fi strivit. Poate cå am avut mereu o «concentrare prosteascå», precum a ciobanului care påstea
oile cu spatele la o surå în flåcåri si
care, întrebat cum de nu våzuse sura arzînd, råspunse cå el se uita la oi.“
Ziua de lucru
a fost neplåcutå, cu remestecarea scolåreascå si insipidå a articolelor lui Panofsky despre teoria
stilului la Wölfflin si Kunstwollen‑ul lui Riegl. Seara am båut ceaiul la Noica în
camerå. Îmi då så citesc o scrisoare
care relateazå cum Eliade a cucerit definitiv anul acesta Parisul: aparitia volumului II din Histoire des idées…, cu care prilej, cocktail la Payot; Legiunea de Onoare, drept care cocktail,
discursuri, interviuri: Entretiens
cu Rocquet (L'épreuve du labyrinthe), din care rezultå cå totul i‑a mers în viatå din plin. Toate
råsfåturile astea mondene påreau så‑l
fi obosit foarte… Termin scrisoarea, må uit în jur la camera cu tavanul tesit, våd chiuveta cu robinetul
stricat, påtura asprå de pe pat, ziarul
pe care l‑am întins pe ea ca så ne bem ceaiul, îl våd pe Noica rupînd tigåri Carpati si
îndesîndu‑le tutunul în pipå, må
uit la båscuta lui de papå în exil, la pantalonii foarte luciosi, må gîndesc la cårtile pe care si le‑a
scris cuminte ca o cîrtitå încåpåtînatå,
neråsfåtat de nimeni, nelaureat, ba pe deasupra injuriat de Ionesco si altii ca „vîndut“ — si îmi vine în minte
vorba lui Heraclit cum cå „se aflå zei
si aici“, iar acestia, care au crescut
în pragul camerei lui, sînt mai frumosi si mai adevårati decît zeii care l‑au asistat pe Eliade cînd
acesta sorbea din foarte omeneasca cupå
a vanitåtii.
Iau si citesc
vederea primitå de Noica de la fiul såu Råzvan („fratele Rafail“): e trimiså de la capul Sunion. Am
transcris cele cîteva rînduri. Iatå‑le:
„Dragå Tatå, Cu mult drag îti scriu din Tara
pe care m'ai sfåtuit så o vizitez — si, în sfîrsit, iatå‑må.
Sunt în drum spre Muntele Athos, unde
sper så stau pînå la începutul lui
Decemvrie, si îti cer Binecuvîntarea pårinteascå cu încrederea cå o si am, încå de acum…“
Marti, 14
noiembrie 1978
Curios så
afle cîte ceva despre iconologie, Noica îmi ceruse cu o zi înainte o carte a lui Panofsky. Îi dådusem Architecture gothique et pensée scolastique (împreunå cu L'abbé Suger) — cca 200 de pagini: o primesc aståzi de dimineatå înapoi,
cititå pesemne asearå, dupå ce ne‑am
despårtit. A cåzut atît de bine pe
esenta lucrului, încît îmi propune så‑l iconologizez pe Panofsky
însusi, deci så‑i gåsesc habitus‑ul prin care participå la
secolul 20.
La sueta
vesperalå îmi spune cå a modificat începutul vorbirii despre „O poetå: limba românå“, care ar fi urmat så
aparå în deschiderea unei prezentåri
critice a 35 de poeti. Îl rugasem, cu o searå înainte, så‑mi citeascå începutul si lucrul nu
prea era strålucit. Începea cam asa:
„Poezia spune altceva si altcum…“ „Mi‑am
dat seama, citindu‑ti, cå în fond nu spuneam nimic. Si stiinta
spune altceva si altcum. Am schimbat
începutul spunînd cå poezia vorbeste
despre pre‑cuvînt si mutå lucrurile în nemarginile lor. «Pre‑cuvînt» l‑am împrumutat de la Sora, dar sînt
împåcat, pentru cå am si eu termenul de
« pre‑fiintå».“
Îl întreb
care laturå a culturii i se pare a fi reusit mai bine la noi: literatura? critica literarå? istoria?
„Istoria si filologia în secolul 19:
istoria, pentru cå era momentul unei necesare luåri de constiintå, prelungite, dupå Kogålniceanu, prin Pârvan si
Iorga. Generatia mea în ei vedea
constiintele culturale cele mai înalte.
În poezie cred mai putin, mai mult în proza interbelicå. Filozofia a råmas sub semnul lui «era så fie». Critica
literarå mi se pare în general a nu fi
reprezentativå cultural. Ce înseamnå Sainte‑Beuve sau Gundolf pe lîngå creatorii mari?
Cålinescu ne apare mare prin carentele
celorlalte domenii.“
Miercuri, 15
noiembrie 1978
Am terminat
de citit ultimul volum de nuvele al lui Eliade, În curte la Dionis,
apårut anul trecut în „Caietele Inorogului“.
La ceaiul de dimineatå, discutia revine, cu acest prilej, la
Eliade. „Ce må uimeste la Eliade este
capacitatea lui de a lua în serios
locurile comune ale religiilor, lucru pe care îl vezi cînd îi
citesti literatura. Stii cît de mult
îmi place ideea lui cå orice realitate
profanå are în spatele ei o concentrare de sacru. E în lucrul
acesta, ca si în Ideea lui Hegel, un
fel de a te îndura de toate, de a le
înnobila si mîntui. Dar existå aici si dezavantajul de a vedea în orice måruntis o revelare a sacrului,
riscînd în felul acesta så dezintegrezi
sacrul însusi. Ai så vezi de pildå cum sfîrseste volumul II din Hist.
des idées… «L'autobus qui s'arrête
à Éléusis». Într‑un autobuz
care face cursa Atena‑Corint si care
are statie la Eleusis, urcå o båtrînå. Nu are bani pentru bilet si soferul o då jos. Masina nu mai porneste.
Ceilalti cålåtori se hotåråsc så‑i
ia bilet: båtrîna se urcå, masina porneste, toatå lumea e consternatå, baba îi moralizeazå si dispare. Faptul cu
masina care s‑a oprit si
celelalte e real, a fåcut vîlvå în 1940, a fost si relatat în ziarele din Atena. Or, simti cå Eliade,
preluîndu‑l, si crede în el. Ei
bine, nu merge så vezi într‑o poveste de‑asta o revelare a sacrului. Îl diluezi. Si cu visele face la
fel. Zece ani cît a fost prieten cu
Jung îsi tot povesteau vise.
În schimb,
nuvela cu Ivan e teribilå. Eliade a fost întotdeauna asa: une
boîte à surprises. Îti spunea într‑o zi banalitåti, pe urmå venea a doua zi si ne trîntea cîte‑o
idee prin care ne recîstiga pe toti. Am
så‑i scriu despre Ivan. Tine
mult la literatura lui si, într‑un
fel, cred cå sperå så se salveze pe calea asta, compensînd asa faptul cå nu a mers spre filozofie.
Bånuiesc cå are o demonie a scrisului,
de vreme ce s‑a oprit din Samanism
pentru La forêt interdite, pe care si‑o considerå piesa de
rezistentå.
Înså vreau så‑i
mai scriu ceva. Vreau så‑i spun cå pentru trei lucruri mi s‑a întîmplat så må agit în viatå:
pentru a‑l impune pe Coridaleu —
si n‑am reusit; pentru facsimilarea caietelor lui Eminescu — si n‑am reusit; în sfîrsit, pentru
venirea lui Eliade o vreme în tarå,
legatå de proiectul Institutului (cu revista internationalå
„Zalmoxis“) de orientalisticå. Am tot
încercat, mai era pesemne loc så o fac,
înså acum m‑am råzgîndit si am så‑i scriu så nici nu mai
vinå, tocmai ca så nu‑mi iaså
nici al treilea lucru.“
La plimbarea
de dupå masa de prînz, må întreabå cum merg lecturile istorico‑filozofice pe care le facem în trei, Plesu,
Stoichitå si cu mine. Îi spun cå am
ajuns la Plotin si aflu încîntat cå ar fi dispus „så ne însoteascå“. („Trebuie så‑l cititi în
întregime; o så vedeti cå este inegal
si foarte plictisitor pe alocuri.“)
Facem proiectul pentru începutul lui decembrie, aici, la Påltinis. Seara, dupå cinå, încå o surprizå; urcåm la
mine si‑mi dicteazå planul de
lecturi „pe douå serii“ (teologicå si filozoficå) pe care ni l‑a fåcut pentru anul urmåtor. „În felul åsta
sînt dispus så vå mai amîn putin cu
Goethe“ (ne‑am oprit în fata volumului
III din editia Propyläen; n‑ar mai fi decît 43 de volume…).
Ajungem în camerå si îmi dicteazå lista
pe care si‑a notat‑o (nu prea înteleg cum) pe o cutie de chibrituri. Iat‑o (deci dupå Plotin): Seria teologicå: Noul
Testament, cu apocrife + esenieni; Viata lui Apollonios din Tyana (Philostrat); gnostici; Hermes
Trismegistul; Augustin (Confessiones,
De Trinitate, De Civitate Dei, De Magistro); Origen; Clement; Pseudo‑Dionis; secolul mare (IV) al celor trei: sf. Ioan
Chrisostomul, sf. Grigore de Nisa si
sf. Vasile (liturghia ortodoxå); o istorie a conciliilor; sf. Ioan Scårarul; Filocaliile (råsfoire). Seria filozoficå: Philon, Pseudo‑Longin; Porfir;
Boethius. Intråm în evul mediu: Alcuin;
Abélard (+Scrisorile cu Héloïse); Anselm (Proslogion); Toma; Occam; Duns Scott; Eckhart; Cusanus. În plus, douå
lecturi de sintezå: Marrou (Augustin et
la fin de la civil. antique) + Gilson
(Filoz. evului mediu).
Joi, 16
noiembrie 1978
La ora 11,
Noica coboarå în Sibiu, unde urmeazå så‑si întîlneascå traducåtoarea la Despårtirea de Goethe; îi sugerez das Bildnerische si nu das Plastische pentru capitolul cu
categoria plasticului. Ne plimbåm un
sfert de orå. „Nu‑l mai judecati
— tu si Andrei — pe Eliade. Are un
egoism cu deschidere — stie cå,
împlinindu‑se el, profitåm, indirect, cu totii. De fapt nici nu e vorba de un egoism, ci de un fel naiv de a
se bucura de reusitele proprii. O så
vezi asta în Entretiens, pe care ti‑o
aduc disearå de la Relu. E foarte
copilåros de fapt: în tinerete, se bucura cå
are fruntea mare si îi plåcea s‑o spunå. Îl cuceresti foarte
usor låudîndu‑l si din pricina
asta nu mai discerne între oamenii cu si
fårå calitate.“
Må apropii de
sfîrsitul lucrårii cu Panofsky. Cine si‑a tinut vreodatå promisiunile metodologice?
Vineri, 17
noiembrie 1978
Am primit
aståzi, dupå întoarcerea lui Noica de la Sibiu, promisele Entretiens
ale lui Eliade cu Claude‑Henri Rocquet (L'épreuve du labyrinthe).
„Så nu te lasi dezamågit de început, unde Eliade declarå cå îsi iubeste numele, coborînd pînå la copilåria de
prost gust cå «Mircea Eliade» vine de
la mir si helios, sau cînd declarå —
pesemne în competitie cu Jung — cå are amintiri de cînd mergea în patru labe. Restul o så te prindå.“
Vine vorba
despre Hist. des idées… si îl întreb
pe Noica dacå, invocînd arhetipurile,
Eliade nu s‑a asezat prea tare în
raza lui Jung. „Stiu cå l‑a jenat mereu apropierea (la fel si povestea cu alchimia), si la un moment
dat mi‑a scris chiar cå de fapt a
voit så le numeascå «paradigme», ceea ce mie îmi spune altceva. Vreau înså så‑l linistesc spunîndu‑i
cå arhetipurile sale sînt clar asezate
în ontologic, sînt deci mai profunde decît cele ale lui Jung, de ordin clar psihologic (inconstientul). În
Tratatul meu de ontologie chiar
ilustrez la un moment dat «elementul» cu arhetipul, precizînd cå e vorba de sensul pe care‑l are la
Eliade.“
Am terminat,
în linii mari, povestea panofskianå. M‑am repezit pe L'épreuve…
Mi‑a plåcut så aflu cå „Eliade“ e
numele luat de bunic (dupå modelul „Eliade Rådulescu“) în locul lui „Ieremia“, paradigma folcloric‑onomasticå
a lenei. Secventa cu primele amintiri
din viatå pare placatå pe modelul Erinnerungen a lui Jung.
Sîmbåtå, 18
noiembrie 1978
A venit så‑l vadå pe Noica dr. Mircea
Låzårescu din Timisoara. Cazul
interesant al unui psihiatru îndrågostit de filozofie. Ce formå finalå poate lua aceastå iubire?
Duminicå, 19
noiembrie 1978
Ieri si
aståzi am fost în febra Convorbirilor
lui Eliade. Depåsind momentul
începutului, sînt uluit så constat ce fortå capåtå — expuse asa — ideile lui, risipite altminteri s îngropate în eruditia cårtilor. Toatå opera lui masivå
de savant este alimentatå — constati
aici — de cîteva idei de o extraordinarå amploare si adîncime. Însir ce mi‑a råmas: 1) demonstrarea unei unitåti paleolitice
a omenirii pe baza vîrstei religioase
agricole; 2) mutatia spiritualå care survine o datå cu trecerea de la vînåtoare la agriculturå:
prin confruntarea cu viata plantei (si
nu a animalului) are loc integrarea omului în ritmul cosmic, aparitia constiintei unitåtii vietii si‑a
mortii, a atitudinii existentiale care
e rådåcina marilor religii si care s‑a nåscut din analogia cu nasterea, cresterea, moartea si reînvierea plantei; 3) contributia tuturor oamenilor (culturilor) la istoria
spiritului; 4) capacitatea de
semnificare si simbolizare specificå comportamentului uman îsi are adevårata
(prima) rådåcinå în atitudinea existentialå
religioaså; 5) sacrul e camuflat în profan asa cum pentru Marx si Freud profanul era camuflat în
sacru; sarcinå: „a descifra camuflajul
sacrului în lumea desacralizatå“. În sfîrsit, 6) cultura drept conditie specificå a umanului.
Semnificatia politicå a culturii: a
råspunde pe alt plan unui moment istoric dificil. Valoarea sacrå si soteriologicå a cårtii aståzi, cînd
învåtåmîntul oral si folclorul au
dispårut. Posibilitatea supravietuirii prin
intermediul culturii (numai cå Noica a fåcut toate astea dinåuntru).
Seara, Noica
urcå la mine pentru råmas‑bun. Îi spun cît de mult må aflu sub febra lecturii lui Eliade. Se
bucurå imens si‑mi propune så‑i
semnalez într‑o scrisoare lui Eliade ideile care m‑au frapat, spunîndu‑i cå e påcat så le lase
risipite sau îngropate într‑o operå
de eruditie. Cu alte cuvinte, så‑i propun marea postfatå la
operå. Dacå nu fac scrisoarea în douå
zile, nu am s‑o fac pesemne deloc.
Îi spun cå am
avut senzatia, citind convorbirile, confruntårii cu un monstru cultural. „Atît Eliade cît si Cioran si‑au
obtinut ideile pînå la 30 de ani. Au
avut un start mai bun decît mine. Eu mi‑am
simtit începutul bun dupå 40 de ani. În orice caz, sper cå te‑ai convins, cu ocazia asta, cine e omul si cît
de mare e. Nu ne mai compara: avem alte
destine. Gîndeste‑te ce‑ar fi fåcut, cu proiectele lui, o datå råmas aici. Ce s‑ar fi
fåcut fårå biblioteci? Eu m‑am
multumit cu clasicii mei.“
Luni, 11
decembrie 1978
Sînt din nou
la Påltinis, pentru patru zile. Vineri må întorc la Bucuresti pentru a‑i lua cu masina pe Andrei Plesu si
Victor Stoichitå. Urmeazå ca Plotin‑ul,
din programul nostru istorico‑filozofic, så‑l facem împreunå cu Noica. Mi‑am propus
ca în zilele astea så încep traducerea
volumului Heidegger de la „Univers“ (despre originea operei de artå, poezia lui Hölderlin si altele), precum si
Platon IV, Phaidros. Heidegger‑ul îl încep cu piesa de mici
proportii Die Kunst und der Raum. Sînt fericit så am în fatå cîteva luni libere numai pentru lucruri de inimå. Si
totusi, oricît de importantå ar fi
transpunerea româneascå a lui Heidegger si Platon, nu încetez så må întreb dacå am voie så amîn în felul
acesta proiectul tratatului despre
limitå (Peratologia) si lucrarea
aplicativå si anticipativå despre
simbol (dupå tragic, un fel de peratologie regionalå II). Simple îndoieli retorice, pentru cå angajamentele
sînt deja fåcute (interesant: Vittorio
Klostermann, înainte de a ceda editurii românesti drepturile pentru traducerea lui Heidegger, a cerut
informatii despre Ausbildung‑ul traducåtorului). Tot pentru aceste zile am
luat Oceanografia lui Eliade în vederea volumului Eliade
antebelic de la „Univers“. În sfîrsit,
pentru sugestii stilistice, paginile traduse de Vasi Zamfirescu din Freud (despre literaturå si analiza
procesului creativ), care ar urma så
aparå tot la „Univers“, în 1979.
Miercuri, 13
decembrie 1978
Ieri si
aståzi am stat 12 ore traducînd, îngrozit, din mica scriere a lui Heidegger, Die
Kunst und der Raum. Senzatia
continuå de text principial intraductibil, de håtis care se
limpezeste uneori pentru a se încurca
pe urmå mai råu. Disperare. Sînt uluit
så constat cum Beaufret si Fédier, traducåtorii francezi ai scrierii, în placheta cu hîrtie de lux
publicatå la St. Gallen, Erker, fac
greseli tipårite cu litere de‑o schioapå. Socantå e eroarea de la pagina 24: „Dans le verbe «leeren» (vider) parle le «Lesen» (lire)…“, unde Lesen e substantiv verbal de la „a culege“, si nu „a citi“,
care nu are aici nici un sens. Iar
momentele de dificultate maximå sînt rezolvate
prin simple transpuneri‑calc, problema întelesului fiind
låsatå complet deoparte. De pildå,
pentru triunghiul semantic Raum — Räumen — Einräumen, varianta francezå,
exterior simetricå, dar care în context
nu spune practic nimic, este espace
— espacement
— emplacement. Aståzi am stat de
la 8 seara la 12 noaptea cu Noica în
fata textului german si a variantei
mele. Noica e de pårere cå traducerea lui Heidegger se rezolvå tot prin binomul, la care tine atît de mult în
ultima vreme, adevår‑exactitate.
„Tot ce poti face e så gåsesti corespondentele prin care textul în ansamblu så tinå. Trebuie gåsitå, cel
putin în cazul åsta, o anecdotå în care
expresia abstractå så poatå fi decodatå de la un cap la altul. Orice filozof, cred, Heidegger în orice caz,
îsi scrie gîndul cu o astfel de fabulå
subiacentå în minte. Este deci de cåutat o variantå coerentå de ansamblu; dacå termenul ales este confirmat de
fiecare context în parte si ansamblul
«tine» , atunci traducerea e adevåratå,
chiar dacå nu este exactå. Altminteri faci ca francezul care pune emplacement
pentru Einräumen si cu asta te speli
pe mîini. Ce rezolvi de pildå cu
«înspatiere» pentru Einräumen? Eu as pune «curåtirea spatiului» si as vedea
aici povestea primitivului care vine si
se asazå într‑un spatiu «curåtindu‑l» dupå ce înainte si l‑a «croit» (räumen) prin håtisuri. Odatå curåtat, spatiul respectiv devine loc (Ort), si anume loc cu o structurå organizatå (Ortschaft),
determinat de relatia lucrurilor care‑l populeazå (pomi, grådinå, animale domestice, coliba,
prispa etc.). În orice caz, gîndesc în
limitele unei recuzite heideggeriene si traducînd asa nu pot gresi, chiar dacå nu traduc «exact».“ Desi
filologic vorbind sînt în continuare
uimit, simt cå Noica e singurul la ora
actualå care are puterea så domine, aici, un text heideggerian. Nu poti veni cu mîna goalå în fata lui
Heidegger. Dar atunci înseamnå cå
hermeneutica începe o datå cu actul traducerii.
La prînz,
cînd ieseam cu Noica de la cantinå, în uså ne salutå un zidar: „Vå tot våd pe aici de la o vreme, îi
spune el lui Noica. Pesemne cå sînteti
frizerul statiunii?“
Joi, 14
decembrie 1978
I‑am
låsat asearå lui Noica textul lui Freud despre interpretarea primei amintiri a lui Goethe în Poezie si adevår, cea cu aruncarea farfuriilor pe geam. Asteptam reactia
explozivå, fiind vorba, în douå sensuri
diferite, de douå patimi, Goethe si Freud. Lucrul s‑a petrecut întocmai. Eroarea i s‑a pårut dublå:
nu numai cå ar fi vorba despre o simplå
explicatie („asta si numai asta
este“), în locul unei întelegeri, dar în plus este vorba si
despre o explicatie proastå, fortatå.
Îl întreb care este prima lui amintire. „Este
legatå de o eroare de limbå germanå. Ståteam pe olitå, vine guvernanta si må întreabå ce fac. «Ich denke mich», i‑am råspuns.“ Great! Prima amintire
a lui Noica nu putea fi legatå decît de
cogito si de limba filozofiei!
Sîmbåtå, 16
decembrie 1978
Sosim la
Påltinis — Andrei Plesu, Victor Stoichitå si cu mine — seara la ora 9. Ståm în camerele 11 si 12 ale vilei
23, deci alåturi de camera lui Noica,
în vila såseascå, asezatå pe un mic
platou înconjurat de brazi, pe care se ajunge urcînd un drum serpuit. Sîntem încårcati de sacose, alunecåm, rîdem
si ne gråbim så dåm ochii cu Noica,
excitati de pe drum de prefigurarea acestei întîlniri. Sîntem întîmpinati în capul scårilor si sårutati
pårinteste pe frunte. Noica se gråbeste
apoi så ne arate camerele calde, în care întretinuse focul toatå ziua, mårturisindu‑ne cå s‑a
simtit ca un mare orchestrator de
focuri si cå toatå ziua a dirijat cele trei sobe. Ne laså så despachetåm si ne anuntå apoi, cu seriozitate ludic‑ironicå,
în jurul unei tuici de Zalåu,
„trismeron“‑ul, programul pe care, sub inspiratia onomasticå a „decameronului“, ni l‑a
fåcut pe urmåtoarele trei zile. Iatå‑l:
Påltinis, 17–20 dec.1978
TRISMERON
DUMINICÅ
9 – 11 Program
administrativ
11 –
1 Fundamentele filozofice ale
istoriei artei
1 – 5 Dejun,
repaus, lecturi
5 – 7
Meditatii påltinisene
8 – 9 1/2 Discutie liberå
LUNI
11
– 1
Întregiri nefilozofice ale
istoriei artelor (teologie, istorie, literaturå, stiintå, revolutie tehnico‑stiintificå)
5 –
7 Meditatii bucurestene
8 – 9 1/2 Proiecte comune
11 –
1 Plotin
MARTI
8
– 10 Proiecte proprii. „Cincinaluri“.
5 – 7 Prezentåri din ultimele
lucråri
Angajamente
Noica se
retrage apoi så‑si citeascå imensa corespondentå pe care i‑am adus‑o din Bucuresti.
Råmînem singuri, ca trei cåtelandri mari
care s‑au tåvålit putin prin ograda spiritului. Am 36 de ani, ei
30, sînt trecut de prima tinerete, dar
în preajma lui Noica må simt, pesemne
ca si Andrei si Victor, un elev mare, fericit så zburde cu måsurå sub ochiul dirijist al Båtrînului. Uneori mi‑e
putin rusine de aceastå tutelå
prelungitå, må gîndesc cå e vîrsta la care cei mari îsi luaserå zborul, dar în acelasi timp simt cå nu a
venit momentul desprinderii; îmi spun
cå în domeniul spiritului marile gesta
vin tîrziu, cå în vremurile bune în
filozofie se ucenicea peste 10 ani în preajma
unui maestru (Plotin 11 ani în preajma lui Ammonius, începînd de la 28 de ani), si alte copilårii consolatoare
de felul åsta. Mi‑e de fapt fricå
de propria mea mediocritate si încerc så må gîndesc cå în afarå avem poate o maturitate pe care noi
nu o percepem etc. Cum vom aråta dupå
ce el nu va mai fi, cînd råsfåtul putin ridicol de acum va trebui så disparå? Ce e oare tot acest tremur încordat,
cu cîntåriri si evaluåri de sanse si
proiecte, cu ambitii si orgolii mårturisite sau nu? E cu adevårat o nevoie aici, e o formå de
autenticitate? E doar saltul în altå
vîrstå si retråirea culturalå a unui instinct
ludic originar? Sau e, grav vorbind, tråirea istoricå a unei
ipostaze ontologice a spiritului,
nevoia de a relua pe cont propriu problemele
unei generatii care a încercat, patetic, så înfrîngå izolarea
proprie culturilor mici? Nu stiu încå,
dar în preajma acestor prieteni ai mei
si a celui care ne antreneazå întru spirit e bine si e sårbåtoare.
Seara, råmîn pînå
tîrziu cu Andrei så confruntåm selectiile fiecåruia din Fragmentarium‑ul
lui Eliade, pentru volumul antologic de
cca 400 de pagini de la „Univers“ — Mircea Eliade, Studii si eseuri
(1934–1943).
Duminicå, 17
decembrie 1978
Aståzi este
deci h proth hmera a trismeron‑ului. La ora 11 ne întîlnim cu totii pentru a
discuta „fundamentele filozofice ale
istoriei artei“. Tema este, destul de transparent, o strategie a lui Noica de a‑i atrage pe Andrei si pe
Victor în filozofie sau „în idee“.
Problema este deci: „cum puteti ajunge
în filozofie cu specialitate cu tot?“ si, ca punct de pornire, „în ce måsurå simtiti cå ati ajuns în idee
cu ceea ce deja ati scris?“ Discutia e
cam aporeticå; se invocå tentativele clasice
de conjugare artå‑filozofie sau de transcendere a istoriei artei
în filozofie, în spetå în filozofia
culturii sau istoria culturii. Se
constatå cå, practic, dacå nu se abandoneazå „specialitatea“, nu se poate trece dincolo de nivelul
Burckhardt, Dvorják, Warburg, Panofsky
— ceea ce pentru Noica reprezintå un moment
complet nesatisfåcåtor. Victor mårturiseste cå, pentru el, Pontormo a fost deja un exercitiu la limitå si cå pasul urmåtor l‑ar
scoate din „specialitate“. Concret,
nimeni nu poate spune cum aratå o
„iesire cåtre… laolaltå cu…“. Pesemne înså cå nu asta conteazå, ci doar insistenta constantå „aspirati cåtre
idee“, care urmeazå så dea într‑o
zi roade nestiute.
„Sînteti
obligati så tråiti în marele orgoliu si, uitîndu‑vå la cer, så spuneti cu glas tare alåturi de cine
sau în felul cui doriti så ajungeti.
Care sînt marile modele culturale pe care ati vrea så le egalati sau concurati?“
Victor
pomeneste de Huizinga, Noica då din cap a îndoialå si e clar, pentru a mia oarå, cå nu aprobå exercitiul
culturii decît sub semnul filozofiei si
cå în numele ei îi acceptå sau respinge pe altii.
Dovadå,
debutul „meditatiilor påltinisene“ de dupå‑ amiazå. „Nu stiu ce este filozofia, dar pot så vå
spun, asa cum am fåcut‑o si în Goethe, ce nu este ea. Hotårît este cå
nu faci filozofie cînd nu esti capabil
så muti o problemå din fågasul ei obisnuit. Am
gåsit o excelentå ilustrare la gîndul acesta într‑o remarcå a
lui Eliade dintr‑o discutie cu
Jung. E în «Secolul 20». Vå citesc fragmentul:
«La 77 de ani, profesorul Jung nu a pierdut nimic din extraordinara sa vitalitate. El a publicat de curînd, una
dupå alta, trei noi cårti, asupra
simbolismului aion‑ului,
despre sincronicitate si, în sfîrsit,
acest Råspuns lui Iov, care a
provocat deja senzatie, mai ales
printre teologi.
— M‑am
gîndit dintotdeauna la aceastå carte, îmi mårturiseste profesorul Jung, într‑o dupå‑amiazå,
pe terasa de la Casa Eranos: dar am
asteptat patruzeci de ani pînå så o scriu. Am fost puternic zguduit cînd, copil încå, am citit pentru
prima datå Cartea lui Iov. Am descoperit cå Iahve este
nedrept, cå el este chiar råufåcåtor.
El se laså convins de diavol: acceptå så‑l tortureze pe Iov, la
sugestia lui Satan. În atotputernicia
sa, Iahve nu ia în seamå suferinta umanå.
De altfel, urme ale injustitiei lui Iahve persistå si în alte
scrieri ebraice…»
Si acum vine
råspunsul, cu totul extraordinar, al lui Eliade, unul filozofic, care are superioritatea de a scoate problema din
termenii minor‑psihologizanti în
care e puså ea la Jung:
«— S‑ar
putea ca totul så fie o chestiune de limbaj. Poate cå ceea ce numiti „nedreptatea“ si „cruzimea“ lui Iahve nu sînt decît formule aproximative,
imperfecte, pentru a exprima transcendenta
absolutå a lui Dumnezeu. Iahve este „Cel ce este“, deci deasupra Binelui si Råului. El este cu neputintå de
cuprins, de înteles, de formulat; prin
urmare el este în acelasi timp „milostiv“ si
„nedrept“: e un mod de a spune cå nici o definitie nu poate så‑l circumscrie, nici un atribut nu‑l
epuizeazå.»
Revenirea si
insistenta lui Jung sînt lamentabile, nefilozofice, pentru cå trag din nou problema în jos, o coboarå
pe planul din care Eliade o mutase:
«— Eu vorbesc
ca psiholog, reia profesorul Jung, si, mai cu seamå, vorbesc de antropomorfismul lui Iahve si nu de realitatea sa
teologicå. În calitate de psiholog,
constat cå Iahve este contradictoriu si cred,
de asemenea, cå acestå contradictie poate fi interpretatå psihologic…»
De aici
pornind, voiam så vå spun cå ne‑filozofia nu stie så facå douå distinctii: între suflet si
spirit; între intelect si ratiune si,
în sfîrsit, cå ea nu are acces la transcendental. Psihologia a tråit întotdeauna în mizeria «sufletului» si
nu a avut niciodatå acces la lumea
spiritului. Iar Goethe, chiar dacå avea culturå filozoficå, a råmas la nivelul intelectului, si invers,
fårå instructie filozoficå, Brâncusi
avea acces la ratiune. O bunå parte din istoria filozofiei råmîne la intelect si este, deci,
nefilozoficå, asa cum am crezut mereu
despre Aristotel: cå face o filozofie a intelectului si cå nu are acces la ratiune. Kant, care face,
istoriceste vorbind, aceastå
distinctie, este criticat de Hegel cå råmîne de fapt, cu toatå filozofia lui, la intelect.
Voiam så vå
vorbesc înså mai ales despre transcendental. Nu se poate face filozofie fårå transcendental, deci
fårå o tragere a lucrurilor în
«dincoacele» sinelui dåtåtor de temei. De la Kant încoace, filozofia nu mai merge cåtre transcendent,
ci progreseazå regresiv, prin
retragerea în orizonturile tot mai largi ale lui «dincoace». Heidegger este cel mai bun exemplu, aståzi,
de regresivitate bunå, si este jalnic
så vezi cum nu au înteles nimic din el, în acest sens, un Bochenski sau Stegmüller, care îl pun pe
acelasi plan cu existentialismul de
spetå Sartre sau Kierkegaard. De la teama determinatå (Furcht), trecînd prin Angst pentru a ajunge pînå la Zeitlichkeit, ca orizont al lui Sein,
este un drum paradigmatic de «mergere
de‑a‑ndåratelea». Ontologia fundamentalå a lui Heidegger
este o astfel de sondå transcendentalå,
care då seama de destinele filozofiei moderne
de la Kant încoace. Freud, marxismul, structuralismul sînt si ele pînå la urmå expresii ale coborîrii în sine,
ale acestei progresii regresive.
Acum, pentru
cå tocmai am citit comentariul lui Freud la o amintire din copilåria lui Goethe în Poezie si adevår si pentru cå sînt
indignat, vreau så vå spun cå o interpretare nu trebuie så
fixeze niciodatå faptul respectiv în
exactitatea unei explicatii, ci doar så‑l
ridice la întelegere. Hermeneutica
proastå are ambitia explicatiei, care
ca explicatie vrea så råmînå singura, ratînd adevårul în favoarea exactitåtii. Hermeneutica bunå se multumeste cu
întelegerea si laså astfel faptul
deschis unei interpretåri care se multiplicå
prin varietatea actelor întelegerii. Coerenta lecturii respective conteazå, o lecturå care nu limiteazå
categoric, ci doar propune. Dacå citesc
de pildå Suplicantele lui Eschil
interpretîndu‑le ca întrupare a
variantei proaste, negative, a devenirii întru devenire (refuzul feminitåtii ca procreare, deci ca
intrare în devenirea bunå întru
devenire), simbolizatå prin reiterarea nesfîrsitå a gestului de umplere a butoaielor fårå fund — propun o
interpretare‑întelegere, care e
doar o limitatie care nu limiteazå. Freud vine în schimb si spune «asta (si numai asta) este». Lui Vasi
Zamfirescu, care a tradus acest Freud
fårå så‑i gåseascå nici o altå utilizare, fårå så‑l poatå aplica sau folosi în perspectiva unui gînd
propriu si care a refuzat cu
încåpåtînare så‑si anexeze problemele pe care i le‑am propus,
am tinut så‑i scriu pe marginea
dactilogramei: «Astfel de texte trebuie
så traducå acela care nu se cufundå în Kant, Schiller, Goethe sau problema Seele‑Geist».“
Seara, la ora
de conversatie liberå, Noica ne citeste scrisoarea lui Eliade (sfîrsitul lui noiembrie), în care acesta anuntå cå
a terminat prefata pentru editia
româneascå a lui Zalmoxis,
precum si punerea pe roate a unui
proiect de tratare a momentelor etnografice
si folclorice românesti în perspectiva unei istorii universale a religiilor. În final, Eliade îl întreabå cu
iresponsabilå candoare pe Noica „de ce
nu‑si pregåteste o editie francezå a Sentimentului românesc“, ca si cum asta ar depinde de
vointa si dorinta lui Noica.
Luni, 18
decembrie 1978
Dimineata la
ora 11 ne strîngem pentru a discuta despre „întregirile nefilozofice ale istoriei artei“ — teologia,
istoria, literatura, stiinta. Amånuntim
si punem la punct „seria teologicå“ din
lista de lecturi întocmitå de Noica cu putinå vreme în urmå. „Cred cå secolul 21 va fi unul al regåsirii
spiritualitåtii, dupå ce secolul 19
fusese unul al istorismului, iar al nostru, unul al stiintei.“ Cît despre istorie, Noica ne întreabå dacå
se poate face istoria artei fårå
istorie, de vreme ce filozofia istoriei fårå istorie e limpede cå nu poate exista. Victor mårturiseste cå
pentru el istoria se rezolvå ca formå
de documentare în imediatul unui subiect. „În schimb, cu literatura — ne spune Noica —, lucrurile nu pot sta asa. Cu literatura trebuie så fii mereu în avans;
ea trebuie så fie asemenea unui prisos
cåruia så te adresezi de cîte ori ai nevoie. Autorii mari se recitesc periodic; în rest, må încred în
recomandårile prietenilor si obtin
astfel o selectie pe care singur nu as avea rågazul si energia s‑o fac. În privinta stiintei, sînt
încîntat så våd cîte concepte
fundamentale s‑au nåscut în ea plecînd de la lumea foarte
putin neutrå a omului si cum, apoi, ele
se întorc, îmbogåtite, asupra spiritului.
Am început så‑mi fac caiete cu astfel de cuvinte, cåutînd prin
dictionarele diverselor stiinte, si må
tenteazå gîndul unei Rostiri filozofice care s‑ar putea scrie în marginea
acestor expresii. Aståzi, un cuvînt al
stiintei spune, paradoxal, mai mult decît unul al filozofiei, ale cårei concepte nu au rodit si care, în general,
amenintå så se închidå într‑o
terminologie tehnicå, lipsitå de iradiere. Cîte, de pildå, din conceptele lui Heidegger au prins? Nici
unul, cred. Mie unul îmi spune mai mult
expresia «limitå de rupere» din fizicå decît cea filozoficå de «situatie limitå».
În general
înså, pentru cå vorbim de comportamentul în fata unui material vast, singura solutie de a nu te låsa învins
de el este så fii mereu în atac, så nu
fii pasiv, låsîndu‑te cotropit. Cultura, sub latura informatiei, te înghite dacå nu o ataci cu
cîteva idei. Este ca si cu viata la
båtrînete: te sclerozezi dacå te lasi nåpådit de amintiri, tråiri etc., de valul imens al trecutului,
al vietii întregi pe care ai tråit‑o.
Singura solutie de neîmbåtrînire este så ataci tu viata, så o supui unor initiative perpetue.“
Marti, 19
decembrie 1978
Aståzi a fost
zi de Plotin. Am vorbit pe rînd în marginea cîte unei teme preferate din Enneade.
Eu, despre Viata lui Plotin compuså de Porfir si apoi Despre frumos (I, 6), Victor despre locuri plotiniene în arta bizantinå,
iar Andrei — cu patos si rigoare
remarcabile — Despre Bine si Unu (VI, 9).
În final,
Noica ne‑a vorbit Despre daimon
(III, 4). „În Apologie nu se vorbeste
despre daimon‑ul lui Socrate, ci
despre «daimonicitate» (daimónion), înteleaså îndeobste ca instantå påzitoare
inhibitivå («nu face cutare lucru»). O
a doua ipostazå a daimoniei eline, una care apare si la Goethe, este cea din Symposion,
în care daimonul este forta activå ce
acoperå intervalul dintre oameni si zei, deci o fiintå plasatå în metaxy, în «interval». Cu Plotin apare o a treia ipostazå a daimoniei, sub forma unei
neasteptate întregiri. Daimonul este
acum o formå ineditå (alta decît varianta primului motor aristotelic) de ilustrare a paradoxului scoaterii
miscårii din nemiscare. Cåci daimonul
este legea impasibilå care prezideazå legea sub care te asezi cu fapta si alegerea ta si, totusi, el
e cel care lucreazå în aceasta din urmå
si o face cu putintå. «Ne alegem daimonul alegîndu‑ne viata», spune Plotin. Alegîndu‑ti
viata îti alegi deci si instanta ei
imediat superioarå. Aceastå instantå e daimonul. Asa încît, Dumnezeul îndepårtat, dacå te apropii de el, devine
daimonul tåu. Din conditia daimoniei nu
iesi decît dacå intri în ordinea supremå. Despre aceastå a treia
formå de daimonie am vrut så vå vorbesc ca fiind legatå de numele lui Plotin.
Acum, as vrea
så vå spun de ce nu m‑am putut apropia niciodatå prea mult de filozofia lui. Douå obiectii am så
îi fac. Prima: m‑a enervat
întotdeauna la el caracterul de predicå,
de exhortatie, de constrîngere moralå,
care nu se potriveste cu caracterul liber al
speculatiei filozofice. Platon, de pildå, nu te obligå, asa cum face, cåzînd în afara speculatiei bune,
predicatorul Xenophon. Plotin e si el erbaulich, «edificator‑consolator»,
trådînd astfel speculatia ultimå. A
doua obiectie, legatå de prima, este cå închide speculatia într‑o constructie cu caracter hieratic. Totul la el este
ancorat în cer, orizonturile lui sînt
închise si ceea ce obtine în final este
o închisoare a gîndului, nu o speculatie deschiså, ca la Platon si Hegel.
În general
vorbind, se poate spune cå aici, la Plotin, se închide linia filozofiei eline, în care cresterea
este clarå: natura ca obiect al speculatiei la presocratici, omul — la Socrate, în sfîrsit, Dumnezeu — la Plotin. La Plotin, lucrurile trebuiau så se opreascå; dupå el, filozofia
era obligatå så deschidå un alt ciclu.“
Joi, 28
decembrie 1978 (Bucuresti)
Noica a venit
pentru trei zile în Bucuresti. Îl våd, pe la orele 11, la el acaså. Mi‑a adus de la Sibiu Istoria materialismului, a
lui Lange, din biblioteca lui Emil Cioran. Carte semnatå si subliniatå, pe care Cioran ar tine‑o pesemne cu
emotie în mînå, ca pe un fragment de
tinerete resuscitatå. Îi înapoiez lui Noica L'épreuve du labyrinthe si
må întreabå cum a reactionat Stoichitå la ea. Excelent, îi spun. „Prea reactioneazå Victor bine la toate!
Încep så‑i reprosez cå nu are
huliganism. La 30 de ani trebuie så fii mai huligan în culturå.“ „Ca Andrei“, îi sugerez. „Da, ca Andrei.“ Îi
povestesc despre vitalitatea
extraordinarå a lui Andrei, care pe drumul de întoarcere de la Påltinis a cîntat, a povestit filme de
groazå, a recitat si a anecdotizat fårå
încetare timp de sase‑sapte ore.
Îi pomenesc
despre cîteva reactii excelente la cartea lui cu maladiile. „Ieri, Alecu Paleologu m‑a provocat så‑i
spun gîndul din tratatul meu despre
fiintå. Am constatat ceva ciudat: cå lucrurile noastre se nasc din spirit de contradictie, ca în
vorba lui Hegel (e în Eckermann) care,
întrebat de Goethe «ce este, pînå la urmå,
dialectica dumitale?», a råspuns: «Spiritul de contradictie al
omului trecut asupra naturii.» În Maladii, pentru cå îndeobste se pleacå de jos, am simtit nevoia så plec de
sus, înnobilînd maladia, fåcînd‑o
så descindå din cer. În Tratat,
pentru cå fiinta e în general
sacralizatå si solemnizatå, am plecat, dimpotrivå, de jos, de la fiinta umilå si precarå.“
Îmi då så
citesc o scrisoare a lui Cioran, cea cu „sentimentul paraguaian al fiintei“, plinå de nerv si ironie nimicitoare. Noica ar sta la Påltinis, asezat la patru
mii de picioare deasupra „lor“, si
pesemne cå, aspirat pe cîte un sezon întreg, aerul Påltinisului îi provoacå un soi de delir. Frumos Sentimentul românesc, dar sfatul lui, al lui Cioran, este ca Noica
så se ocupe de logicå, unde se poate
delira si mai în voie.
Sîmbåtå, 17
februarie 1979
Reprizå Påltinis, îndelung pregåtitå,
împreunå cu Andrei, care sperå så
obtinå printr‑o izolare de sapte‑opt zile încheierea volumului despre filozofia peisajului (Pitoresc si melancolie). Eu am venit cu Phaidros si cu o dozå masivå de lecturi Kierkegaard, din care trebuie så recoltez un articol si o
microantologie pentru numårul din „Secolul
20“ centrat pe Danemarca. Sosim seara
la 10 cu masina, låsînd în urmå un Bucuresti isterizant, care ne
hårtuie si ne macinå timpul cu false
probleme. În Påltinis este furtunå seacå,
fårå zåpadå, copaci frînti si beznå desåvîrsitå. Sîntem obositi, la receptia hotelului nu e nimeni si
situatia începe så devinå putin
dramaticå. Locul pare devastat si påråsit. Urc cu Andrei colina
cåtre vila lui Noica, tinîndu‑ne
de mînå, cu mîinile libere întinse în
fatå, pentru a nu ne izbi de copaci. Sîntem precari si ridicoli. Noica era îngrijorat (ne astepta de la 3
dupå‑amiaza). Preia rapid
situatia si, în timp ce îsi pune hotårît paltonul si îsi ia
lanterna, mormåie adagial, parcå pentru
a forta reusita: „De altminteri, am o
mie de solutii!“ Tråieste un moment de limfatism febril. Ne låsåm în mîna lui, ca niste copii
obositi. Peste o jumåtate de orå avem
la hotel douå camere calde. Lumea din care veneam ne‑a cedat dupå un scurt protest; trecerea „dincoace“ s‑a
fåcut convulsiv.
Duminicå, 18
februarie 1979
La ora 12 urcåm în cåmåruta lui Noica. Ne
trece în revistå corespondenta primitå,
în primul rînd scrisoarea lui E.C. din 30 ianuarie 1979, care pune capåt unei bosumflåri de cîteva luni si
amenintårii de a întrerupe suita celor
mai strålucite pagini epistolare, poate,
din cultura noastrå. Aici e vorba de cîteva consideratii în
marginea Maladiilor. („C'est un
excellent ouvrage qui, à mon sens,
reflète mieux ta forme d'esprit que le précédent“ — i.e. Sentimentul
românesc.)
Noica îsi
preia apoi functia de antrenor cultural si se intereseazå de intentiile noastre pentru zilele care
urmeazå. Aflînd cå Andrei trebuie så‑si
termine cartea, îi urcå portia la 50 de pagini pentru toatå såptåmîna („Pippidi se plîngea cå nu scrie decît sapte
pagini pe zi si tu vrei så scrii doar
patru?“). Gåseste apoi rapid un
artificiu de stimulare: „Vin în fiecare searå la voi o jumåtate de orå si Andrei, dupå ce ne citeste ce a
scris în ziua respectivå, ne povesteste
ce urmeazå så scrie a doua zi.“
Dintre
scrisorile primite de Noica si care ni s‑au perindat prin fatå, îmi amintesc de aceea a
chitaristului din Oradea, Florian
Chelu. La Noica se peregrineazå. În séjour‑ul
påltinisean anterior, Noica m‑a
chemat într‑o zi în camera lui si mi‑a prezentat un tînår de vreo douåzeci si cinci de ani, cu figurå
cristicå, slab, înalt, cu orbitele
adîncite si plete blonde. Avea în ochi un mic tremur de au‑delà si
luase drumul pînå la Påltinis pentru a‑l cunoaste pe Noica. Îi stia cårtile pe de rost, citea
Platon si cåuta poate gestul din afarå
care så dea un sens micilor sfintenii råsårite
în el. A båut un ceai cu Noica, au vorbit vreo orå si a plecat apoi la Oradea. Aståzi am în fatå scrisoarea lui
cu gust de tåmîie si de edificatio si må izbeste un citat care
se aflå aci, din Simeon Evlaviosul. Må
recunosc în el cu acea deliberatå si metodologicå livrare de mine în mîna lui Noica, de cu ani în
urmå, pe care am resimtit‑o ca pe
o nevoie adîncå cu mult înainte de a‑l cunoaste si care, o datå satisfåcutå, am înteles‑o ca pe
o mare bucurie si ca explicatie si
conditie a reusitei în lumea spiritului, unde emanciparea, cînd e, e cu atît mai puternicå cu cît mai
smeritå a fost slujirea obedientå la
curtile altuia. Aceastå voitå orbire am gåsit‑o în citatul din scrisoarea chitaristului Chelu: „În fiecare
zi så vådesti pårintelui tåu
duhovnicesc tot gîndul tåu, si ceea ce‑ti va spune el så primesti ca din gurå dumnezeiascå, cu toatå
încredintarea, si så nu le spui acestea
altcuiva, zicînd: întrebînd pe pårintele asta, mi‑a spus asta si asta; si så descosi cu acela dacå a spus
bine sau dacå n‑a spus bine,
întrebîndu‑te: ce trebuie så fac ca så‑mi ajut? Cåci aceste cuvinte sînt pline de necredintå fatå de
pårintele tåu si våtåmåtoare de suflet.
De obicei aceasta se întîmplå începåtorilor.“
Din acest
punct de vedere, cred cå nu am gresit. Din supunerea mea neconditionatå, dintr‑o deliberatå
suspendare temporarå a instantelor
critice, mi‑au iesit germana, greaca, lectura la surse, o
anumitå atitudine în fata culturii,
toate cîte nu le‑as fi avut pesemne niciodatå, dacå as fi venit în fata lui Noica, la cei 25 de ani pe care‑i
aveam, cu vanitatea unei false
maturitåti. Si în acest punct cred cå a intervenit eroarea lui Andrei. Cu dotarea lui de exceptie, el a simtit nevoia så se confirme opunîndu‑se. Întîlnirea
lui cu Noica a cåzut în raza acestui
refuz de principiu, a unei înclinatii dizolvante care, într‑o måsurå, e semnul oricårei personalitåti
precoce. Desi a teoretizat de timpuriu
si într‑o manierå aproape romanticå, necesitatea întîlnirii cu autoritatea gurului, spiritul
negatiei care‑l dominå i‑a
refuzat din capul locului conditia unui discipolat pacient. De aceea, tot ce a primit de la Noica, Andrei
nu a primit „ca din gurå dumnezeiascå“;
si de aceea a primit mai putin. Înså Andrei
avea deja în el ceea ce eu urma så primesc din altå parte sau ceea ce trebuia så må resemnez cå nu voi avea
niciodatå.
Cåtre searå,
Noica a urcat la noi, la hotel. Ne povesteste cum, cu o orå înainte, se despårtise de un inginer care, cåutîndu‑l
la Bucuresti, fusese îndrumat cåtre
Påltinis. (A lua drumul pînå la Påltinis —
tren + autobuz — este un ordalitiu, asemånåtor în alt plan „probei celor 10 ore de greacå“, la care trebuia så
se supunå orice tînår doritor så råmînå
în preajma lui Noica. Mai toti au renuntat; principiu cultural de selectie.) Inginerul — om de vreo 35 – 40 de ani — scrisese o lucrare intitulatå Despre echitatea întocmirii lumii, pe care i‑a adus‑o
lui Noica, rugîndu‑l så‑i spunå gîndul lui despre ea. Sosise de la Bucuresti la 5 fårå un sfert, si la
5 si jumåtate pleca înapoi, urmînd så
ajungå acaså pe la 2 noaptea. Lucrarea
inginerului Z. este însotitå de douå‑trei pagini adresate lui Noica. Ele încep astfel: „Domnule, Stiu
cå timpul dumneavoastrå este pretios.
Cred cå sînteti un gînditor cu un rol important în marea confruntare care se desfåsoarå în lume între
viatå si moarte. Si eu må consider un
modest luptåtor pentru viatå, cu lumina pe care o am, atît cît este ea. În fiecare om este îndreptåtitå tendinta de a
se apropia de izvorul vietii sale. Sper
de aceea, domnule, cå întorcîndu‑vå
putin cåtre eforturile începåtoare ale gîndirii mele, materializate în lucrarea pe care v‑o trimit, nu îmi
veti refuza îndrumarea dumneavoastrå.“
Lucrarea, pe care am råsfoit‑o, este o suitå de microdialoguri
de tip socratic purtate în uzinå, prin care se încearcå — ce senzatie stranie! — o anamneticå scoatere la suprafatå a
iubirii ascunse în stråfundurile
fiintei umane în configuratia ei de aici („faptul prezentei iubirii în oameni si
legåtura lui cu viata“). Paginile,
fatal diletante (dar asta conteazå?), sînt pline de reconfort, cu atît mai mult cu cît vin de la un ne‑cultural.
Cîtå vreme „un producåtor de bunuri
materiale“ îsi mai pune problema sensului
vietii, lumea mai are o sanså de eternitate. („A gîndi semnificatia iubirii — scrie undeva inginerul Z. —
înseamnå a lumina legile påstrårii si
sporirii vietii.“)
Noica ne
povesteste apoi micul turneu timisorean de cu o såptåmînå în urmå, provocat de invitatia doctorului
Låzårescu. „Am vorbit în fata a vreo
zece‑cincisprezece psihiatri si am încercat så le spun, folosindu‑må de exemplul lui
Jaspers, cå nu poti ajunge la filozofie
printr‑o urcare continuå — psihiatrie, psihologie si de aici, prin încå un pas, la filozofie.
Filozofia, în strania ei nebunie,
presupune o råsturnare, o periagogé,
presupune un Damasc. Nu ajunge så ai acces la un anumit grad de
generalitate, så ai idei generale,
pentru a face filozofie. Filozofia nu se face
în marginea cîte unei stiinte, ca simplå prelungire a acesteia într‑un gînd mai înalt. Filozofia nu se face cu
psihologie, se face cu filozofie, deci
cu o prealabilå orbire, cu acel Damasc care presupune conversia, ruptura, trecerea într‑un alt limbaj, pe care Hegel l‑a determinat ca limbaj al ratiunii, deosebindu‑l
de cel al intelectului. Cînd intri în
filozofie îti schimbi numele, nu te mai
poate chema Saul sau Kepha; îti spui Pavel sau Petru. Sigur cå nu e usor så
explici ce înseamnå så ai organ filozofic. Poti spune cå Platon, Hegel si Heidegger au sigur, cum tot sigur este
cå un Descartes sau un Leibniz nu au. N‑am
încetat så må întreb toatå viata dacå
Aristotel a avut sau nu organul acesta si înclin så cred mai degrabå cå nu, desi recunosc cå peste
problemele lui nu poti trece. În orice
caz, este limpede cå foarte adesea i se pun filozofiei întrebåri în limbajul nefilozofiei, asa cum fåceau
pesemne consilierii de curte de pe
vremea lui Hegel sau cîte o cucoanå cultå care voia så afle unde anume ancoreazå Spiritul hegelian în
istorie. Si råu a fåcut Hegel cînd a
acceptat så råspundå la o întrebare puså în limbajul nefilozofiei si a ajuns så vorbeascå despre statul prusac cînd,
de fapt, este clar cå în limbajul
filozofiei nici întrebarea respectivå,
nici råspunsul nu‑si au rostul. Si bine face Eliade cînd nu cade
în plasa limbajului nefilozofiei si
refuzå så spunå, de la înåltimea
spiritului tuturor religiilor, în ce anume crede el.“
Astå‑searå,
Andrei s‑a apucat så citeascå paginile de pînå acum ale jurnalului meu. Gîndindu‑må cå le va
judeca stilistic, am avut trac. Dacå se
petrece ceva aici — si numai dacå se
petrece — atunci e vorba de ceva de
dincolo de „stil“; e încercarea, poate
nevoiaså, de a sugera o lume închiså, epifenomenalå, greu de înteles din afarå, o existentå compuså din
evenimente imponderabile, un soi de
aventurå exemplarå a spiritului, o „epicå“ protrepticå si propedeuticå. Dupå lectura paginilor am
stat de vorbå cu Andrei pînå cåtre 2
noaptea. Discutie dizolvantå, aporeticå, un inventar al handicapurilor noastre culturale — un liceu prost, lipsa
lecturilor fundamentale fåcute la
vremea lor, lipsa deprinderilor de lucru sistematic si mecanic, capabile så înfrîngå humoralitatea dereglantå a
fiecårei zile. Îmi aduc aminte de o
vorbå a lui C. cum cå generatia noastrå
(dar mai existå aståzi o generatie?), ca så‑i poatå ajunge, ar
trebui så meargå tot atît de departe în
reusitå pe cît au mers ei în esec. Ne
gîndim cå Cioran si Noica sînt doi poli teoretici între care — atitudinal — s‑a miscat cultura
noastrå: luciditatea pesimistå si
optimismul im Trotz. „Nu crezi, îmi
spune Andrei, cå pînå la urmå în
optimistii de tipul lui Noica se realizeazå splendoarea umanitåtii? Ei sînt marii benefici, naturile bune care ne mînå sau ne trag înainte.“ Îmi vine iar în minte
îndemnul lui Noica din scrisoarea pe
care mi‑a scris‑o în 1967, la sase luni dupå ce îl cunoscusem: „Sînt atîtea de fåcut în
lumea aceasta! Dåruieste‑te,
Rafail, dåruieste‑te!“
Dar pedagogia
lui Noica nu s‑a rezumat niciodatå la patetismul unui simplu îndemn. Fiind un antrenor
extraordinar, el a stiut så ne ia din
punctul în care ne aflam si så ne propunå idealurile performantei culturale fårå så ne striveascå sub ele, dar
si fårå så ne lase iluzia cå le‑am
putea atinge trisînd. Noica reprezintå de aceea sansa noastrå culturalå.
Prin el ni s‑a oferit contactul viu
cu un model cultural foarte înalt, care
ne‑a dispensat de pseudoconfruntåri
cu un mediu cultural ignobil si care ne‑a învåtat så privim
faptele culturii de la înåltimea
modelului pe care el însusi l‑a configurat si l‑a atins.
Luni, 19
februarie 1979
Ieri i‑am
dat lui Noica cele douå cårti, relativ recent apårute, ale lui Foucault — Surveiller et punir (1975) si La volonté de savoir (1976, vol. I din Hist. de la sexualité) — pe care i le‑a trimis Victor
Stoichitå. Aståzi îmi înapoiazå Hist. de la sexualité. „Cîtå tristete
så vezi cum moare un spirit! Dupå Les mots et les choses am asteptat de
la Foucault ceva teribil, si constati cå
omul se apropie de sfîrsit fårå så aibå o problemå. E si cazul lui Sartre,
care e clar cå nu stie ce vrea, de
vreme ce îsi sfîrseste viata scriind un Flaubert. Foucault urmeazå în principiu îndemnul lui
Dilthey, de a merge la marii secunzi,
la olandezi de pildå. Dar Dilthey nu spusese så råmîi acolo, ci så vii cu ei în cultura mare a Europei. Or, Foucault, il
y reste. Råmîne în documente pråfuite de epocå si într‑un
spectaculos artificial. De fapt, doar
într‑o problematicå. Sigur cå problema sexualitåtii este a noastrå, a tuturora, pînå la urmå a
întregii naturi, si Linné însusi o
dovedeste cînd face clasificarea plantelor pornind în fond de la sexualitatea lor. Dar problema asta
poate deveni si a nimånui dacå nu o
ataci cu o idee. El råmîne în istoria problemei si în inteligenta goalå. De altminteri este ciudat så constat
o datå mai mult cå Apusul începe så
tråiascå cultural în marginalitate,
de unde pînå acum ne obisnuise cu clasicitatea. Pînå si cîte o
nebunie ca fauvismul sau suprarealismul
erau trecute în clasicitate. Or,
constat acum, cultura apuseanå nu mai are forta asta. Nebuniile
unui Déleuze, de pildå, sau
performantele de acribie ale lui Foucault din
cîte o carte ca La volonté de
savoir (primul din sase volume
anuntate!) sînt simple proliferåri ale «scriiturii» care råmîn în marginalitate.“
Marti, 20
februarie 1979
Venind så ne ia la masa de prînz, Noica ne
propune ca în fiecare searå, dupå cinå,
så ne întîlnim cîte o orå pentru a ne povesti
ziua de lucru. În felul acesta, din „gelatinoaså“, ziua capåtå un contur si se vertebreazå.
Astå‑searå,
Noica ne‑a prezentat cartea lui Weisgerber, lingvist de scoalå humboldtianå, Die geschichtliche Kraft der deutschen
Sprache (1949). Nu am retinut nimic interesant (decît cå poporul german nu s‑a nåscut pe baza unei
unitåti politice sau geografice, ci a
uneia de limbå). Andrei ne‑a citit apoi cele sase pagini scrise în cursul zilei, despre cålåtoriile
în Italia si peisajul ideal. Excelent
ca întotdeauna. Înså problema în sine îmi pare så aibå un plafon teoretic fatal.
Noica îmi
sugereazå så råsfoiesc (el tocmai a fåcut‑o) recent apårutul Såineanu (Basmele române), pentru problema peratologicului (inexistenta limitei în spatiu si timp;
circulatia rapidå de pe un „tårîm“ pe
altul). Am så må uit mîine la capitolele de descensio ad Inferos si de
ascensiuni aeriene. Am uitat så iau cu mine, cum îmi propusesem, Maestrul
si Margareta (Bulgakov). Zborul fantastic este acolo mijlocul de a compensa existenta
unui univers real, garnisit de limite insurmontabile. Margareta
trece în regnul vråjitoresc, îsi depåseste deci conditia umanå, pentru cå
iesirea din sistemul de limite istoric
indus nu se mai poate face decît pe o cale samanicå. Interesant înså cå aici depåsirea conditiei umane este
declansatå dintr‑o initialå
nevoie de a recupera conditia umanå pierdutå. Debutul peratologic este astfel subliminal. Saltul în fantastic acoperå
dintr‑o datå depåsirea a douå
garnituri de limite: a unei sub‑limite induse istoric si a limitei
generice constitutive.
Tensiunea peratologicå este astfel dublå.
În Såineanu,
Noica a cåutat confirmarea intuitiei sale cå formula „dacå nu ar fi nu s‑ar povesti“ (deci afirmarea
initialå a faptului cå povestea
respectivå este adevåratå) nu
apare decît în basmele românesti.
„Initial, mi‑am închipuit cå e vorba
de o simplå formulå stereotipå invocatå din motive de rimå. Pe
urmå, am simtit nevoia s‑o pun în
legåturå cu modulatiile lui «a fi» din
limba românå, care nu se limiteazå doar la «este» sau «nu este», ci are si forme ca «va fi fiind», «era så fie»
si celelalte. «Dacå nu ar fi nu s‑ar
povesti» este o ipoteticå universal negativå, care ca atare poate fi convertitå într‑o universal afirmativå:
«tot ce se povesteste este». Or, «tot
ce se povesteste este» nu poate avea
sens decît în spatiul unui logos care se moduleazå pe registrele sentimentului românesc al fiintei, unde
«este» nu are forta indicativå din alte
limbi (care de altfel nici nu l‑au suportat si nu l‑au creat pe «dacå nu ar fi nu s‑ar povesti»),
ci toatå gama mlådierilor care‑l
plimbå pe «a fi» de la posibilul neîmplinit la realitatea
suspendatå a lui «stå så se petreacå».
Deci: «tot ce se povesteste a fost så
fie, era så fie sau va fi fiind».“
Miercuri, 21
februarie 1979
Dimineata, la
micul dejun, îi reproduc lui Noica obiectia pe
care S. P. o face felului în care sînt numite primele trei maladii (todetitå, horetitå, catholitå) în Maladiile spiritului. În medicinå, sufixul „‑itå“ presupune un exces }n functionarea unui organ, o disfunctie prin exacerbare, în
timp ce la Noica maladiile formate
analogic cu sufixul „‑itå“ råsfrîng, dimpotrivå, lipsa
unuia din termenii fiintei, carenta de individual, de determinatie sau de general. „Aparent, îi poti da dreptate.
Totusi, mi se pare cå este obiectia
unui pozitivist, a fizicianului din el.
Golul, în cazul spiritului, este pozitiv, este echivalent cu
prezenta lui exacerbatå. Catholita, de
pildå, nu e lipsa generalului în general,
ci a unui general anumit. Napoleon cautå generalul istoriei în zona generalului, totusi. Catholita e deci o exacerbare în regiunea
generalului. Trebuie så denunt în S.P. pe cel care cautå
exactitatea în pofida adevårului.“
Seara, dupå
cinå, cînd ne‑am retras så facem bilantul zilei („Ce påcat e så lasi neculeaså mierea fiecårei zile!“), Noica ne‑a vorbit mult, reluînd problemele celor trei
cårti pe care ni le‑a prezentat
aståzi si spunîndu‑si gîndul propriu în marginea lor. Mai întîi Plato
Christianus (1964) a lui Endre v. Ivánka, despre preluarea si
reformularea platonismului la Pårintii
Bisericii. „Îi reprosez autorului un
singur lucru: cå, prezentîndu‑l pe Platon în primul capitol, îl întelege tocmai în sensul în care a fost
transformat mai tîrziu de Pårintii
Bisericii: pe linia acelui chorismós,
a liniei ferme de demarcatie între
ideal si real care în Platon nu existå si pe care doar Aristotel o introduce în întelegerea platonismului. Ideile
lui Platon nu existau la Platon în zona
lui ekei, a unui «acolo» rupt de realitatea lui «aici». Augustin, cu
vorba «e în noi ceva mai adînc decît
noi însine», l‑a tradus autentic, în transcendental, în deschiderea sinelui. Existåm în orizontul
Ideii, întru Idee, si fiecare Idee e
sporitå de orice nou individual care apare si existå întru ea. Platon nu era ceea ce a devenit, si
vulgaritatea de a vorbi despre o cezurå
care ar rupe realitatea de «raiul Ideilor» este efectul derivat al adaptårii lui Platon la imperativele teologiei
care‑l preia. Istoria preluårii
este înså remarcabilå si este articulatå pe urmåtoarele capitole: Origene, Grigore de Nisa,
Augustin, Pseudo‑Dionis, Maxim
Mårturisitorul, hesychasm si palamism. O så aveti nevoie de carte la orele voastre din seria teologicå.
Acum, am så
må råfuiesc din nou cu Foucault. Vå vorbesc mai întîi de Surveiller et punir,
care e si mai proastå ca cealaltå, si
apoi vreau så reiau problema din Volonté
de savoir. Dacå erosul, care
formeazå obiectul lui V. de savoir,
råmîne oricum o problemå a spiritului,
în schimb cazarma sau închisoarea, de istoria
cårora se ocupå Foucault în S. et
p., nu este una a spiritului.
Cartea este emanatia unei obsesii în care tråieste acum Apusul — obsesia de a denunta tot ce e represiune.
Înså grandoarea cu care pune Marx în
discutie Statul nu se comparå cu felul meschin si resentimentar în care îl pune Foucault, ca o formå de captatio benevolentiae, aproape în pas cu o modå protestatarå de tip
studentesc si tiers état.
Revin acum la
problematica din Volonté de savoir,
cea a sexualitåtii. Las deoparte sensul
mare din trecut al problemei erosului, la Platon, Augustin sau Pascal. Problema erosului ca eros sexual — de
ce este aståzi atît de invocatå? Pentru
cå, spun eu, îsi riscå pieirea. Pentru
cå îsi atinge un prag si îsi vede moartea cu ochii; cum si‑o vede si natura, cum si‑o vede femeia,
cum si‑o vede tînårul. Natura:
dacå obtinem sinteza clorofilianå, si se pare cå va fi obtinutå, în mare vorbind ne dispensåm de naturå. Femeia:
procreatia amenintå så fie rezolvatå
artificial, în eprubetå, astfel încît în curînd femeia se poate vedea înlåturatå de la o
participare directå la perpetuarea
speciei. Tînårul: înainte era bratul si vitejia cetåtii. Era deci tratat ca erou prezumtiv. Aståzi, constiinta
brutå a tînårului sau forta lui nu mai
are cotå la burså. El trebuie instruit, pentru a sta în fata masinii care i‑a luat locul. Så ne întoarcem la
problema sexului; solutionarea ei a
fost legatå mereu de procreatie, si Foucault
o leagå si el. Ce se întîmplå înså aståzi, cînd problema sexualitåtii s‑a desprins de procreatie? Aståzi, ea
poate fi abandonatå; sau poate fi
valorificatå altfel. Dar pentru cå, puså în termenii traditionali, problema sexualitåtii îsi vede moartea cu
ochii, ea creeazå dificultåti si este
puså în discutie. În contactul sexual în care finalitatea nu mai este procreatia, omul poate face din
celålalt, din tovaråsul de plåcere,
prilejul pentru a obtine prima treaptå cåtre sinele lårgit. Cuplul poate trimite oricînd la sensul înalt
al Erosului si la o deschidere cåtre
Idee. Iaråsi, sexualitatea fårå procreatie
poate råmîne oricînd rezervorul hormonal al poeziei etc. În schimb, vorbind despre sex, Freud, Reich sau
Foucault sînt purtåtorii de cuvînt ai
unei crize de crestere a umanitåtii: solutiile lor sînt fie ale exactitåtii (Freud), fie ale istoriei
problemei neexplorate în idee
(Foucault). Pentru cå e limpede cå Foucault nu‑si priveste
problema din afarå.“
Eu am
prezentat Point de vue explicatif de mon
oeuvre, a lui Kierkegaard, pe care
am terminat‑o aståzi. Cartea, scriså în 1848, cu sase ani înaintea mortii, si apårutå postum (1859),
reprezintå gestul final al ridicårii
måstii, justificarea tîrzie a unei productii
pseudonime. Kierkegaard, considerîndu‑se un autor eminamente
religios, a folosit toatå viata
„deghizarea esteticå“. A intra în categoriile
esteticului — ale vîrstei tinere, ale senzualului si frumosului sensibil — înseamnå a te aseza în punctul în
care se aflå îndeobste interlocutorul
tåu. Aceastå plasare strategicå }n
categoriile mentale ale publicului este
singura care îti då o sanså de a te face
ascultat, singura care îti oferå prilejul ca, pe baza acestei
captatii initiale, så poti avansa, pe
parcursul deghizårii, punctul tåu de vedere. Ceea ce poti obtine astfel nu
este råsturnarea unei convingeri, ci faptul
de a‑l obliga pe celålalt så fie
atent. Iar a‑l face atent
înseamnå a‑l determina så judece
propria‑ti cauzå, alta decît a
lui, una de naturå spiritualå. A trezi atentia pentru problema ta printr‑un prealabil act de
umilitate, de pliere pe l'autre, constituie esenta maieuticii kierkegaardiene
(de precedentå socraticå), esenta
duplicitåtii, a måstii, a dialecticii, a înselåtoriei deliberate puse în slujba adevårului („«så vorbim
estetic»; înselåtoria constå în a vorbi
astfel, tocmai pentru a putea ajunge la spiritual“). Toatå opera esteticå a lui K. devine astfel o metafizicå a incognito‑ului (Socrate este precedentul pågîn al incognito‑ului cristic,
teoria måstii confirmatå ulterior de practica deghizårii umane a
divinului).
Andrei ne‑a
citit paginile scrise cu o vervå demonicå (retoricå baroc‑pågînå) despre natura idealå. Geografia Arcadiei, în
preajma cåreia s‑a produs
idealizarea naturii, era — paradoxal — sumarå pînå la austeritate. Înså în realitatea
geograficå a Arcadiei, spune A., în aceastå
austeritate, sîntem cu mult mai aproape de esenta naturii decît în Arcadia bucolizatå si idealizatå de peisajul
european. Iar peisajul olandez,
singurul care, în Europa, nu a recurs la „tropicalizarea“ naturii, este si singurul „adevårat“, în
måsura în care a råmas în adecvare cu
såråcia ei originarå.
La plecare,
Noica ne‑a spus cå ar fi bine så „decameronizåm“ asa toatå viata si cå ar fi gata så ne luåm
o caså împreunå, „la Brådet de pildå,
mai întîi pentru cå are un nume frumos, apoi —
esential — este în Ardeal, între Fågåras si Brasov, la 30 km de Brasov (deci usor accesibil) si pentru
cå, în sfîrsit, este întins pe dealuri.
Eu as fi paznicul casei, iar voi ati veni cît de des ati putea. Nu vå ascund cå, intrînd pe panta
coborîtoare, eu o så fiu cel care o så
am nevoie de voi, de prospetimea voastrå, de noutåtile pe care o så mi le aduceti, de cårtile pe
care o så le cititi. Eu încep så må
închid, în timp ce voi vå deschideti.“
Joi, 22
februarie 1979
Zi începutå
prost. Am fost scosi din hotel (au venit propagandistii din judet pentru o „reciclare“ de douå‑trei
zile) si ne‑am pierdut toatå
dimineata cu obtinerea unor camere la vilele din preajmå; apoi mutatul, apoi reacomodarea în noile
camere.
Seara, Noica
a revenit la cartea lui Ivánka, incitat de observatia pe care o fåcusem în seara dinainte cå, în fond, felul
„vulgar“ al lui Ivánka de a‑l
întelege pe Platon — prin separarea Ideilor
de lumea realå — este si cel mai råspîndit; si cå atunci cînd nu este înteles asa, vulgaritatea respectivå
este înlocuitå prin alta, prin
traducerea lui psihologistå sau logic‑„realistå“ (Ideile sînt concepte logice sau abstractii
psihologice, detasate din analitica
procesului gîndirii — rådåcina profanå a „raiului platonic“ etc.).
„Dacå îl
întelegi pe Platon în sensul unei transcendente a Ideilor, atunci o interpretare atît de grosolanå nu
ar putea så explice råsunetul milenar
al platonismului. Dar nu numai atît: o asemenea întelegere mi se pare absolut aberantå. În Platon, Ideile sînt de fapt valori. Or, cum poti
spune despre curaj de pildå, în Laches, cå are o subzistentå transcendentå? Sau
«prietenia»: în fiecare prieten este o Philia pe care o adeverim cu fiecare
din noi si în orizontul cåreia tråim.
Sigur cå orice valoare de acest tip este un tópos noetós, dar eu îl
înteleg ca pe o realitate ontologicå pe care
o definesc prin element — asa cum e viata, rationalitatea, logosul limbilor, relatiile de productie dacå vreti
—, în care tråieste fiecare. Elementul,
cu ajutorul cåruia înteleg si Ideea, este realitatea care se distribuie fårå så se împartå, ca lumina soarelui, ca un
cîntec, ca o valoare. Prietenia, desi o
consumåm cu totii, nu o regåsim oricînd
intactå? Ideile sînt deci realitåti mai puternice decît noi, care au o subzistentå fårå consistentå. Nu au un
contur care så poatå fi perceput prin
analizatorii obisnuiti. Nu «vezi» relatiile de productie, dar nici nu poti spune cå nu existå si nici
nu poti spune cå realitatea ta de
individ e mai puternicå decît viata, limba sau rationalitatea. Cu alte cuvinte, esti «întru ceva» care e
mai puternic decît tine, dar care se
adevereste prin tine, prin fiecare caz individual.
Cum så putem
vorbi atunci atît de usor despre consistenta obiectivå a Ideilor? În fond, Platon se întreabå:
poate cineva dintre noi pretinde cå e
omul adevårat, prietenul adevårat etc. ? Pot eu, ca fiintå aproximativå, så exist, în timp ce omul adevårat nu
existå? Pot eu så nu tråiesc în ceva
mai adînc si mai adevårat decît mine? Ideea e usor de înteles prin Fundamentalontologie;
e un tópos noetós, care nu e înså altundeva
si care nu se acoperå totusi cu nivelul prim de existentå.
Trebuie deci
så te plimbi delicat prin Platon: Ideile sînt detectabile într‑o fiintå de‑a doua instantå
si cu un limbaj de‑a doua instantå,
la care Aristotel nu avea acces, de vreme ce se întreba prosteste de ce e nevoie så dublezi realitåtile cu
Idei (entia non sunt multiplicanda), låsînd så se înteleagå
cå platonismul e o complicatie inutilå,
cam în genul celei în care vrînd så numeri oile dintr‑o turmå, numeri picioarele si împarti la patru.
Ideile nu sînt asa decît dacå le
întelegi în transcendent, dar înceteazå så fie astfel dacå le întelegi ca realitåti care se distribuie fårå så se
împartå. Cu exceptia lui Augustin, toti
ceilalti Pårinti l‑au înteles pe Platon prost, ca ontolog al separatiei, lucru într‑un fel
firesc. Nefiresc este înså ca si
Ivánka, în secolul 20, så înteleagå platonismul, care e un concept deschis, în închistarea lui istoricå,
molipsindu‑se deci la rîndu‑i
si preluînd o întelegere care, filozofic vorbind, e vulgarå.“
Vineri, 23
februarie 1979
Dupå micul
dejun, Noica a urcat la noi så‑si aleagå cîteva cårti pentru diminetile urmåtoare. (Ne spune cå
preferå så scrie dupå‑masa,
pentru cå dimineata are în el o curiozitate si o aviditate
culturalå care îl îndeamnå la citit si
råsfoit.) A ales La gnose a lui Leisegang si Norm and Form a lui Gombrich, Le
Bouddhisme (îmi scapå numele
autorului).
În cursul
diminetii mi‑am notat cîteva idei din partea a doua a lui Point
explicatif… Anticiparea cîtorva teme din fenomenologia lui das
Man din Sein und Zeit:
proliferarea mass‑media (presa) si efectul ei asupra configuratiei
constiintei: anonimatul, impersonalul,
degajarea de responsabilitate, hipertrofierea abstractiei în pofida individualului, mutarea
interesului de pe mesager pe mesaj,
reificarea constiintei, apologia obiectivului, a caracterului
public — si toate celelalte din cîte se
hråneste bunå parte din filozofia
secolului 20. Apoi: rådåcinile biografice ale teoriei måstii:
exacta corespondentå între o melancolie
incurabilå si virtuozitatea de a o
ascunde; constiinta „misiunii“ sale de melancolic: „gîndul cå fiecare generatie cunoaste doi‑trei
oameni sacrificati pentru ceilalti si
destinati så descopere în teribila lor suferintå acea realitate din care ceilalti vor avea de cîstigat
(„astfel må întelegeam în melancolia
mea si pentru acest rol må vedeam ales“). K. —
„spion în slujba divinului“. Deformarea pe care o aduce cu sine reflexivitatea: lipsa de acces la
imediat, deci la vîrsta copilåriei si a
tineretii, la timpul simtit în instantaneitatea lui. În schimb, reflexivitatea are avantajul de a fi o
propedeuticå la eternitate, pentru cå
spiritul pe care‑l trezeste nu se recunoaste în elementul timp
ca în propriul såu mediu („fericirea mea creste cu fiecare zi cu care îmbåtrînesc…, cåci temporalitatea nu este si nu va fi niciodatå elementul
spiritului, ci, într‑un sens, al
suferintei sale“). Interesant de våzut cå în cultura europeanå abolirea
timpului e opera reflexivitåtii si cå spiritul este determinat esential ca reflexivitate.
Dupå‑amiazå
am discutat cu Andrei în marginea lui K. despre raportul dintre speculatie si edificare (vezi Prefata la Traité du désespoir,
practic împotriva vorbei lui Hegel „die Philosophie darf nicht erbaulich werden“).
Ne‑am propus så‑l întrebåm
pe Noica de ce considerå incompatibile filozofia (speculativul) si dimensiunea practicului, a edificårii, a cåii
terapeutice. În fond, opera lui are cel
putin forma (limbajul) unei
edificåri, iar pentru public ea
recupereazå ceva din vechea conotatie de „întelepciune“ acordatå filozofiei. Iar în ce ne priveste,
nu sîntem noi expresia cea mai limpede
a unei edificatio înfåptuite de el?
Seara
debuteazå astfel cu aceastå întrebare. „Råu este, ne råspunde Noica, så‑ti propui så edifici. În orice speculatie reusitå, etosul se naste de la sine, ca efect secundar. Nu
trebuie deci så‑l vezi direct, så
moralizezi, så predici. Cînd îl practici
ca virtuozitate goalå, eticul
se råzbunå, si de trei ori în viatå
cînd am fåcut aceastå gresealå, am plåtit. Prima oarå am fåcut‑o în liceu. Aveam 17 ani, mergeam la
petreceri, dar în acelasi timp citeam
Schuré, Bergson… Brusc, mi s‑a pårut, pe temeiuri culturale, cå e cazul så ascetizez, så suprim orice
formå de mondenitate. M‑am tuns
aproape complet, am apårut asa la scoalå, am låsat så se înteleagå cå practic o formå de virtuozitate si
rezultatul a fost cå am fåcut o
bronhopneumonie, care atunci nu era putin lucru si care m‑a tinut douå luni la pat. E drept cå asa am citit
cele sase volume ale lui Ferrero, Istoria Imperiului Roman. A doua oarå
cînd am practicat eticul prosteste, în
sine, a fost dupå terminarea facultåtii. Mi s‑a oferit asistentia la Negulescu, plecarea în stråinåtate. Eu am
ales, tot epatînd, recluziunea patru
ani la Sinaia. Am refuzat bani de la
pårinti si am tradus — teribilism — opt romane politiste pentru bani la editura Herz. Stînd înså la
Sinaia schiam, eram neglijent îmbråcat
si, cåzînd, îmi intra zåpadå sub haine. Am fåcut o tuberculozå la rinichi si la 25 de ani m‑am pomenit fårå un
rinichi. A treia oarå am gresit cînd am
intrat, pentru douå luni, în politicå,
în urma unei vorbe aruncate într‑o discutie si care mai tîrziu
mi s‑a pårut cå må angajeazå si
cå, fiind vorba mea, trebuie så o respect.
M‑am impurificat dintr‑un exces de puritate, din eticul
practicat ca virtuozitate, ca pariu, si
din nou am plåtit. Nu am så vå spun mai
mult despre acest capitol din viata mea. Restul e treaba biografului. Revenind deci: filozoful nu e un medic, cum
vrea Nietzsche sau cum spune budismul —
cå Legea e terapeuticå. În ce vå priveste pe
voi, må consider un simplu îmblînzitor. Încerc så vå mai domolesc animalitatea, råsfåtul, nemultumirea, încerc
så vå fac så treceti de la sinele
individual la cel lårgit. Vå edific în måsura
în care vå învåt cå a tråi în spirit înseamnå a intra în sinele
lårgit, care înseamnå a‑l integra
pe altul, fie el si celålalt, adversarul.
Spiritul e punctul unde se sting diferentele eului simplu. Nu poti tråi în culturå råmînînd în putinåtatea
eului. Trebuie så uitåm într‑o
måsurå de noi, så ne desprindem cu discretie, så dansåm, cum spune Nietzsche, nu så cålcåm cu pas apåsat. Nu vå
dau înså o prescriptie sau o dogmå.
Edificarea trimite la dogmå, se blocheazå într‑un råspuns. Or, adevårul spiritului, în raza cåruia se
miscå speculatia, este cå orice råspuns
trimite la o întrebare, la o întrebare trezitå din råspuns. Vom Wesen des
Grundes: fiecare temei trimite la altul,
pînå la urmå la acel Un‑Grund
al lui Schelling.
Acum am så
revin, pentru a treia oarå, la
povestea cu Ideile lui Platon. Ce så må
fac dacå nici voi nu må întelegeti? Spuneam
ieri cå Ideile nu sînt în afara noastrå, «dincolo». La care Andrei îmi spune: «Atunci sînt în noi!» Ei bine, nu
sînt în noi. «Atunci unde sînt?» o så
întrebati. Vå råspund: Ideile lui Platon nu sînt nicåieri; sînt acolo unde le gåsesti. Iar acolo unde le gåsesti,
le gåsesti mereu cu un rest.“
I‑am
propus aståzi lui Noica så citeascå Jurnalul.
A refuzat. „Så råmînem în rîu, dragul
meu. De ce vrei så må trimiti pe mal?“
Sîmbåtå, 24
februarie 1979
Noica ne‑a anuntat cå mîine scrie
ultimele rînduri din Tratatul de ontologie. Va veni si R.C. din Sibiu
si vom sårbåtori evenimentul. Doamne,
cît de umile si tåcute påsesc în lume faptele spiritului! Påltinisul se va umple mîine de zarva lumii,
noi ne vom mînca triunghiul de brînzå
si ceaiul si vom sti, în fibra secretå a constiintei, cå cea mai înaltå luptå cu gîndul, purtatå în
acest colt de lume, s‑a încheiat.
Bateti, clopote!
Duminicå, 25
februarie 1979
Aståzi, între 3 si 5 fårå un sfert, Noica ne‑a
povestit Tratatul despre fiintå si ne‑a citit
ultimele trei pagini, scrise în dimineata
aceleiasi zile, care rotunjesc un efort de trei ani — si de‑o viatå. (Tot în acest råstimp i‑au
iesit, ca produse laterale, Sentimentul românesc, Sase maladii,
Interpretårile la sapte dialoguri
din Platon — dintre care numai cea la Cratylos are 130 de
pagini.) Îmi vine greu så comentez ce am simtit, poate „un tremur si‑o spaimå“. Dar toatå aceastå
comotie nu e semnul nici unei exaltåri.
Este spaima pe care am avut‑o
intuind conditia filozofiei
„needificatoare“, a speculatiei ultime. Insuportabilå senzatia de initiere condensatå si integralå, de ezoterism profan, de glorie a spiritului asistatå de Dumnezeul
culturii. Dupå spectacolul acestui
scrîsnet suprem al mintii s‑a asezat în mine, nu stiu de ce, o tristete mare. Si dupå ce Noica a
plecat, ca la un semn, am început,
Andrei si cu mine, så mîncåm. Am mîncat amîndoi imens, mai mult tåcînd.
Joi, 27
septembrie 1979
Sînt de douå
zile la Påltinis si nu am avut încå puterea så‑mi reiau jurnalul. Nu stiu ce anume må
împiedicå så regåsesc atmosfera magicå
a zilelor de aici. Må urnesc greu, si paginile peratologice, pe care în Bucuresti le‑am început cu
emotie, se leagå aici cåznit.
Si Noica mi‑a
apårut mai stins zilele astea. A trecut pragul celor 70 de ani, si discretia care a însotit evenimentul ne poate face
så rosim pe oricare dintre
contemporanii lui. „Am reintrat pe poarta
din spate, era firesc ca totul så se petreacå asa.“ Ieri mi‑a mårturisit cå dupå Tratat a început pentru el o asteptare bunå. „Tot astept så må viziteze Ideea, si våzînd cå am
trecut de 70 de ani si tot nu o am, îmi
spun ca în vorba lui Creangå: «Se vede
cå a si venit, de vreme ce nu a mai venit».“
I‑am
adus cîteva scrieri heideggeriene în vederea prefetei la volumul pe care îl traduc pentru „Univers“. A citit
deja Was heißt Denken si la prînz, cînd a venit în camera mea, mi‑a
spus cå Heidegger råmîne pentru el o
reusitå mare; un singur lucru nu îi poate ierta: cå i‑a acordat atît de mult lui Nietzsche, un moralist, un
psiholog, un filozof al aforismului.
„Desi de fiecare datå scoate din el mai
mult si îl salveazå. În Was heißt Denken,
acea Rache a lui Nietzsche, «råzbunarea», este înteleaså de
Heidegger ca atitudine a constiintei
fatå de trecutul care i‑a scåpat de sub
putere. Rache devine råfuiala
neputincioaså, un «laså cå îti aråt eu
tie» cu care constiinta vindicativå se adreseazå trecutului pe care nu l‑a putut configura dupå
gustul ei. Asa înteleaså, vindicatia
capåtå un sens mai înalt decît avea la resentimentarul Nietzsche.“
Asearå am
început så facem verificarea traducerii la Scrisoarea despre „umanism“, pe care o terminasem
prin 1973, purtat de valul de entuziasm
gratuit care m‑a tinut vreo doi ani dupå întoarcerea din Germania. Constat cå nu aveam rigoarea
ultimå. Pe Noica, proiectul Heidegger
îl prinde („am crezut multå vreme cå e intraductibil“) si l‑a angrenat si pe Mihai Sora în
treabå, rugîndu‑l så‑mi verifice
traducerea la Die Kunst und der
Raum pe care o pritocisem deja cu
el astå‑iarnå.
I‑am
aråtat fotografiile fåcute atunci, în fata vilei lui, si rîde încîntat privind‑o pe cea în care
Andrei îsi ia notite, în timp ce Noica
peroreazå interiorizat si inteligent. I se pare cå e toatå ironia scolii aici, a scolii în care se predau
cunostinte, si nu acele ståri de spirit
pe care în Jurnalul filozofic le visa ca fåcînd obiectul scolii sale de întelepciune.
De ce nu
regåsesc bucuria de a povesti zilele Påltinisului, fåcute totusi din altå substantå a timpului? Încep
cu o umoare proastå.
Vineri, 28
septembrie 1979
Aståzi de
dimineatå m‑am plîns lui Noica de blocajul prin care trec. „Cînd nu poti så continui o idee — mi‑a
spus — trebuie så urci un deal. Piedica
interioarå se învinge creîndu‑ti o piedicå exterioarå.“ Mi‑a reprosat din nou cå nu må plimb si m‑a
amenintat cå dupå‑maså, spre ora
6, trece så må scoatå. Mi‑a cerut si paginile scrise pînå acum, vreo douåzeci, cu gîndul så må tragå din
impas. Paginile pe care i le‑am
dat contin, în mare, o analizå a complexului
semantic per, o justificare a
„peratologiei“ ca aurå metafizicå a
acestui complex semantic, o localizare a teoriei din Tragicul în cadrul
peratologiei, o redefinire a libertåtii
în raport cu limitele postulate („vointa de limitare“ — forma) si limitele date sau impuse („vointa
de depåsire“ — problema peisajului si
problematica lui „dincolo“), în sfîrsit,
o ilustrare la vointa de limitare pe mitul Genezei si pe sculpturå. La ora 6, cînd ne‑am întîlnit si am
început turul Påltinisului („dureazå o
orå si cinci minute“), citise lucrul si mi‑a propus ca a doua zi så discutåm pe text, pentru cå îsi
scosese douå pagini de note. În timpul
plimbårii s‑a limitat la un comentariu de ansamblu, pe care vreau så‑l consemnez, pentru cå este
un model de întelegere a celuilalt, de
pedagogie subtilå si echilibratå. „Ai obtinut în primul rînd — mi‑a spus — o acreditare a
termenului «peratologie». «E o
fandosealå», ti s‑ar fi putut replica pînå acum. De ce nu, în fond, «limitologie»? Or, analiza semantismelor
tale vine så arate cå nu e vorba de o
fantezie doar, cå «peratologia», asa cum creste de pe solul viu al unei limbi, existå, ascunde o problemå majorå si
deschide cåtre un sistem. Si aici este
ceva — nu fac o ironie, poti întelege
exact ce vreau så spun — care la Heidegger, cînd invocå vocabularul grec, nu existå. Heidegger, cu un cuvînt
grec, lumineazå în mod esential cîte o
problemå pe care apoi o påråseste. Invocarea cuvîntului grec a devenit aproape o metodå în sine, care
uneori frizeazå maniacalul. Oricum,
ceea ce obtine prin asemenea bruste luminåri semantice este un arhipelag de probleme, pe cînd tu
ameninti så obtii un continent. Al
doilea lucru important este cå ai reusit så te ridici deasupra primei cårti integrînd‑o. Exista pericolul så bati pasul pe loc în marginea tragicului sau så sari la
ceva care n‑ar mai fi avut nici o
legåturå cu el. E greu så faci ca lucrurile så urce si så se lege dintr‑o singurå idee. Andrei,
pe care îl invoci mereu, va scrie poate
multe cårti frumoase, dar se va face vinovat de politeism în culturå. Nu stiu de pildå dacå si cum va
prinde mai departe, în hora unei unice
idei, Peisajul såu.
Douå obiectii
am så‑ti fac. Prima, cå închizi peratologia în antropologic, cînd de fapt ea poate fi lårgitå în
metafizic si ontologie. Risti så
påtesti — ca så påstråm exemplul — ce a påtit Heidegger, cåruia un Weizsäcker, de pildå, vine så îi
arate cå ontologia lui fundamentalå
functioneazå în fizicå. Risti deci så vinå un biolog, un fizician, un matematician si så‑ti arate cå peratologia
merge dincolo de antropologic. Nu‑ti
cer tie så aråti cum anume, desi måcar în biologie ar merita så încerci, dar îti cer så nu îi închizi tu singur
orizontul: peratologia este ontologie, pentru cå acoperå
totul, de la mineral, organic si pînå
la om.
Si am så‑ti
mai spun ceva. S‑ar putea ca peste cinci‑zece ani, cînd lucrul tåu va fi prins contur,
continutul så aibå impact asupra
numelui ca atare si så renunti la cuvîntul «peratologie», de care acum te agåti ca de o garantie a problemei.
Cînd problema va sta singurå în
picioare, îsi va elimina în chip spontan numele.
Înså
principalul este cå ti‑ai obtinut problema. În filozofie, ideea este calea pe care ajungi så te
întîlnesti cu ceilalti: «limita» ta
este Aufheben‑ul lui Hegel, Bedingen al lui Schelling, întru
al meu. Toti filozofii spun acelasi lucru. Dar dacå spun acelasi lucru, de ce‑l mai spun?
Pentru cå fiecare îl spune altfel, si‑atunci
el devine altceva. Poarta pe care
intri conteazå.“
Sîmbåtå, 29
septembrie 1979
Aståzi la 12,
cînd m‑am dus så‑l iau pe Noica la plimbare, mi‑a aråtat zece pagini îndesate cu observatiile
pe care Alexandru Dragomir (ex‑elev
al lui Heidegger) i le‑a fåcut la Tratat
si care l‑au determinat apoi pe
Noica så treacå la o a doua variantå de redactare. „M‑au ajutat imens obiectiile lui, poate tocmai pentru cå
are un alt mod, streng, de a concepe filozofia. Omul stie bine filozofie greacå si germanå, dar uneori
obiectiile lui sînt brutale, trådînd
aproape lipsa organului filozofic. Totusi, si în aceste cazuri, m‑a fortat så‑mi precizez sau så‑mi
nuantez ideea. A rîs de pildå de
«închiderea care se deschide», pe care m‑am amuzat så o botez
filozofic die sich erschließende Einschließung. «Ce‑i asta? O
prostie! Închizi usa, råmîne închiså. O
deschizi, se deschide!» Îi råspund înså
cå nu este asa. Primitivul, intrînd în colibå, nu mai iese niciodatå din ea. Dar coliba lui se deschide; se
deschide într‑un sat, satul într‑o
cetate si cetatea se deschide cåtre fiinta istoricå a omului. E o închidere care se deschide.“
În timpul
plimbårii, Noica îmi sugereazå så må uit — pentru aplicarea în plastic a peratologiei — peste caietele
lui Leonardo si, de asemenea, så îi am
în vedere pe Brâncusi si pe Blake. Îi povestesc cîte ceva despre Caspar David Friedrich, pictorul romantic
german, si îi explic cum vreau så aråt,
pe exemplul lui Friedrich, care este
esecul plasticului cînd încearcå så reprezinte infinitul sub forma lui „dincolo“, în spetå a acelui „departe“
din pictura de peisaj. „Må gîndesc,
spune Noica, dacå nu cumva transcendentul
începe så fie cåutat în peisaj din clipa în care pictura pierde
subiectul religios. Prin subiectul
religios, transcendentul intra în spatiul
familiar, råmînînd totusi transcendent. În orice caz, el nu mai
trebuia cåutat în «depårtare». În
pictura laicå, infinitul nu mai poate fi
obtinut decît prin cîteva reusite extraordinare, la un Van Gogh, de pildå, sau în cîte un portret al lui
Rembrandt. Gîndeste‑te înså si
filozofic de cînd începe plasarea infinitului în «dincolo», în «acolo»: o datå cu proasta întelegere a lui
Platon de cåtre Plotin. El vorbeste
primul de transcendentå ca epékeina
— dincolo, acolo.“
Vorbim iaråsi
despre cei 70 de ani ai såi si despre ce vede înainte. „Må întrebai ieri de ce nu încep så
huzuresc, de vreme ce mi‑am
terminat Tratatul. De ce, de
pildå, nu citesc Gogol de la biblioteca
comunalå din Påltinis. Sau cum vezi lucrurile? Oricum, mi‑am
spus cå nu‑mi esti bun prieten
dacå må îndemni så trîndåvesc, în loc så
må pregåtesc de Judecata de Apoi. La Judecata de Apoi trebuie så spui ce ai fåcut, dar nu aråtînd cîte cårti
ai scris, ci ce ai scris în ele. Numai
cå la Judecata de Apoi trebuie så te exprimi eterat. De‑asta am nevoie så‑mi scriu Logica. În orice Logicå îti povestesti cårtile pentru Judecata de
Apoi. Aici, gîndul din metafizicå, din
ontologie, trebuie scris cu gratie, exprimat în structuri, fårå balast. Stiu cå nu îti place logica, nici
mie nu mi‑a plåcut, dar ai så
vezi cå vei ajunge la ea, ca logicå a ta,
cînd o så trebuiascå, la sfîrsit, så
scrii autobiografia unei idei. Hai så
ne întoarcem înså la tine. Acum, fiindcå te‑am ridicat în rang,
fiindcå ti‑ai obtinut pe întru al tåu, pot så te si cert. Si‑am
så te cert tocmai în numele
obligatiilor pe care le ai fatå de ideea
ta. Trei lucruri am så‑ti reprosez: primul — cå nu esti
destins. Må rog, aici nu stiu ce este
de fåcut. E, poate, o crispare care tine
de genele tale. Al doilea — cå nu ai program. Dacå te lasi sunat la telefon la 9 dimineata, înseamnå cå nu ai
program. Pînå la ora 12 nu trebuie så
vorbesti cu nimeni. Al treilea — cå nu lucrezi
destul la cantitate. Peratologia este vastå. Nu zic så faci ca Iorga, care trecea prin 30 de cårti pe zi, dar
trebuie så lasi în spate måcar cîte o
carte zilnic.“
Duminicå, 30
septembrie 1979
De dimineatå
m‑am dus în cåmåruta lui Noica pentru notele pe care le‑a fåcut în marginea textului meu. „M‑a
întrebat de curînd cineva — må
întîmpinå el — de ce, fåcînd filozofie, am orgoliul gîndului propriu. De ce nu îmi e de ajuns Platon; sau Hegel.
Vreau så‑ti spun si tie ce i‑am
råspuns. În general, orice om tråieste
prin delegatie: social, delegi un presedinte så se ocupe de fiinta ta colectivå. Sau îl delegi pe Heisenberg så‑ti
spunå cum stau lucrurile în fizicå. Dar
totodatå, fiecare om îsi påstreazå dreptul ca
într‑o zi a vietii sale så nu tråiascå prin delegatie. De
pildå, la copilul tåu nu te raportezi
prin delegatie. Nu‑ti tråiesti absolutul
privat prin delegatie. Or, dacå fac filozofie, nu vreau s‑o fac
prin delegatie. Nu vreau så‑l
deleg pe Hegel så‑mi spunå cum stau lucrurile în filozofie. Dacå nu ajungi la asta, nu poti pretinde cå faci
filozofie.“
Iesim så ne
facem plimbarea. În masinå, pe drumul de la Bucuresti la Påltinis, îi povestisem lui Noica despre „utopia
Floresti“. Floresti este un sat asezat
cam la 30 km de Bucuresti, pe un drum
care se desface spre dreapta din soseaua spre Pitesti. Undeva în
mijlocul satului, generos împrejmuit si
splendid izolat, se aflå un mic palat
postbrîncovenesc asezat cu spatele cåtre pustiul cîmpului. E un
muzeu etnografic acolo, cu scoarte si
porturi de prin partea locului. Dacå se
abat, duminicile, cîtiva bucuresteni så le vadå. Un splendid loc mort. Visam un Princeton românesc, sub
coordonarea lui Noica, asezat statornic
acolo si avînd dreptul så facå în fiecare lunå combinatii de cîte zece persoane si så le întruneascå
într‑un fel de cantonament
spiritual. Începîndu‑ne plimbarea, îsi aduce aminte de utopia
mea si îmi spune cå din '65 încoace a
rîvnit mereu la functia de „secretar
cultural“, de „personaj care secretå culturå“. „În orice culturå este nevoie så existe ceva
între Universitate si cafenea. Înså
proiectul tåu, desi e atît de simplu si în ordinea posibilului, nu e, desigur, realizabil. M‑am
gîndit, în altå ordine de idei, la
întrebarea ta de ieri: «Ce propune Heidegger, dincolo de
„zgîltîirea“ viziunii Occidentului?»
Cred cå lui Heidegger i‑ar fi prins bine o apropiere mai strînså de Vede
si Upanisade. Heidegger are ceva din latura bunå a înteleptului
oriental, e în el, pe lîngå pustiire,
un fel de «vino så stai lîngå mine» («Upanisade» asta înseamnå), «vino så stai lîngå mine si så taci»,
«upanisezi», îmi place så spun.
Heidegger înså a sustinut cå noi trebuie så obtinem Orientul prin greci, pentru cå grecii sînt poarta prin care el a
påtruns în Europa. Or, observatia lui
Beaufret, cå de 300 de ani ne ocupåm de
greci si totusi Orientul continuå så ni se refuze — este întemeiatå.“
Ne întîlnim o
orå, dupå cinå. Îi spun cå am început så‑l peratologizez pe Caspar David Friedrich si cå, în faza
asta, peratologia mea este o simplå
bîjbîialå. Simt cå lucrul nu o så se consolideze decît atunci cînd am så‑mi caut ideea în istoria
filozofiei, cînd am så o documentez si
am så o atest istoric. În felul acesta am så obtin si o sistematicå a ei. „Ai så ai atunci cîtiva autori
preferati, cei care te vor sluji mai
bine. Numai cå atunci ai så‑i slujesti si tu pe ei. Cînd fructifici un text nu îl storci, nu îl lasi
în urma ta vidat de substantå. Un text
bine utilizat este un text pe care îl restitui culturii ca al tåu. Asta mi se pare cå am reusit prima
oarå cu Lysis, al lui Platon. Sau basmul Tinerete fårå båtrînete; nu mi l‑am însusit doar, ci l‑am restituit culturii dîndu‑i
întelesul meu, uneori poate chiar
exagerînd, îmbåtat så‑mi våd gîndul peste tot. (Cineva îmi reprosa, pe bunå dreptate, cå e poate
prea mult så våd în cele trei fete
întrupåri ale modelului ontologic «individual — determinatii — general».) În orice caz, cînd o så ajungi
la astfel de restituiri, ideea ta n‑o
så mai fie «în», ci «întru».“
Luni, 1
octombrie 1979
Mi‑am
terminat capitolul cu paradigma sculpturii ca simbol specializat pentru limita beneficå. Sculptura este cea
mai netragicå dintre arte, pentru cå
aici limita este celebratå, nu contestatå. Primul pas peratologic este acceptarea limitei în pozitivul ei. Lucrurile nu îsi tråiesc, prin limitå, doar tristetea mårginirii, ci
si satisfactia împlinirii lor. Oul lui Brâncusi este o implozie de
fericire. Sculptura apare astfel ca o
bucurie a finitului.
Am discutat
aståzi cu Noica, în timpul plimbårii, raportul
dintre peratologie si Hegel. „Ti‑am gåsit o imagine plasticå pentru diferenta dintre hegelianism si
peratologie. Nu e totuna så fugi mereu
si så te opresti din cînd în cînd — hegelianism, cu a sta pe loc si a te destinde ritmic în salturi —
peratologie.“ Într‑adevår, la
Hegel precumpåneste tåvålugul Aufheben‑ului, al suprimårii. Existå un dezechilibru marcat
între piedicå si suprimarea ei, fapt care
anuleazå posibilitatea peratologiei, unde totul se bazeazå pe o realå
experimentare a limitei, si nu pe spulberarea ei în cîte trei timpi reiterati la nesfîrsit. Hegel nu ia
niciodatå în serios finitudinea (fapt
vizibil si din felul în care se rezolvå
tragicul la el), care, ca orice limitå, apare — în fata marsului triumfal al Spiritului — ca derizorie si
relativå. Hegel nu mizeazå pe limitå;
în cazul lui, trebuie så‑ti pui problema cum så dai si så mentii un statut limitei, nu cum så
depåsesti (Aufheben‑ul este aproape un autómaton). Dincoace, problema este cum så depåsesti o limitå insurmontabilå, deci cum
så dai un statut real depåsirii. La
Hegel, „refuzul peratologic“ provine din debilitarea antropologiei, care trebuie så‑si afle consolarea într‑un
„adevår mai înalt“, unul înså care nu
mai este al omului. Pe cînd în peratologie,
care este eminamente antropologicå, nåzuinta cåtre un statut mai pur nu trimite la iesirea din sistemul de
referintå al constiintei. „Migratia
peratologicå“ este o depåsire a conditiei umanului fårå sacrificarea umanului. Peratologia este kierkegaardianå, nu
hegelianå.
Seara, „în
replicå“, Noica îmi expune cele opt puncte
în care ontologia lui se deosebeste prin raport cu Logica lui Hegel. Mi le‑am
notat, asa încît le transcriu:
1. Hegel
începe si îsi pune problema începutului cu
riscurile ei. Dincoace, se porneste la drum din lumea datå.
2. Începutul
(„nu e nimic si trebuie så devinå ceva“)
nu‑l dau fiinta si
nimicul, ci golul ca
deschidere; începutul nu trebuie så
aibå conjunctie („si“).
3. Logica urmåreste prea mult generalul,
care e spectrul fiintei, nu fiinta — si
de la care pleacå. Dimpotrivå, generalul
e un simplu termen în structura metafizicå.
4. Hegel are fiintå – esentå – concept; dincoace, fiinta are de la bun început
conceptul în ea si totul e înfåsurat,
nu desfåsurat.
5. Hegel
împleteste metafizicul cu logicul, asa încît pierde logicul, neajungînd la altå logicå, decît fie la cea
aristotelicå, fie la cea
transcendentalå, a lui Kant, care de fapt nu e logicå, ci e categorialå. Dincoace, se ajunge la o logicå nouå, care
nu mai e metafizicå deghizatå.
6. Hegel då
un sens impropriu devenirii ca simplå miscare, pe cînd dincoace, devenirea e un moment ontologic
elaborat si tardiv. Lumea nu începe cu
devenirea, ajunge la devenire.
7. Nu tot ce
e real e rational, dupå cum nu tot ce e real are idee. Existå precaritåti, esecuri, aproximatii.
8. În
versiunea Tratatului de ontologie,
fiinta ca devenire întru fiintå poate
dispårea, ca si viata, ca si ratiunea, ca orice element. „Dumnezeu a murit“ are sens. Dar Dumnezeu n‑a
murit încå.
Marti, 3
octombrie 1979
Dupå masa de
prînz, ne‑am oprit la barul de lîngå teleschi så bem o vodcå. „Am citit azi dimineatå o sutå
de pagini din Heidegger si må doare
putin capul. M‑am si culcat la ora 1, oarecum din cauza ta, pentru cå am vrut så te provoc så nu‑ti
lasi ideea asa cum ai gåsit‑o pe
stradå. O idee trebuie så fie un gînd reflectat, altminteri råmîne un simplu gînd. Ei bine,
si ca så începi s‑o modulezi, te
provoc cu o listå în care am pus pe o coloanå exemple de limitå si pe cealaltå exemple de limitatie, din limitatia (ce
limiteazå sau nu) cu care operez în Tratatul de ontologie. Ai så‑ti
dai seama cît de altceva e limita din
peratologia ta fatå de limitatia mea.
În primul rînd, limita ta joacå doar în planul spiritului subiectiv, e mereu legatå de vointå si face deci parte
dintr‑o ordine dinamicå;
limitatia mea tine de spiritul obiectiv si este oarecum leneså, ca så nu‑ti mai spun cå, ontologicå
fiind, o gåsesc peste tot, de la
anorganic la om. Altå deosebire: limita e fixå sau miscåtoare, dar de
depåsit, pe cînd în cazul limitatiei nu încape depåsire; lårgirea se face cu limitatie cu tot. În
sfîrsit, limita poate råmîne în urmå,
limitatia te însoteste permanent, chiar si în nelimitatie. Dar så‑ti dau cîteva exemple:
Bucuresti este o limitå, Påltinis — o
limitatie; cercul — o limitå, orizontul —
o limitatie; religia (religo)
— o limitå, credinta — o limitatie;
celålalt («l'enfer c'est l'autre») — o limitå, altul — o limitatie; casta — o
limitå, clasa — o limitatie,
substantivul — o limitå, substantivul verbal
— o limitatie; starea — o limitå, situatia — o limitatie; adevårul ca exactitate — o limitå, adevårul cu exactitate — o
limitatie; «a fi în» — o limitå, «a fi întru» — o limitatie; apartamentul — o limitå, casa — o limitatie;
donjuanismul — o limitå, dragostea
adevåratå pentru un om — o limitatie.
Si altele.“
Seara la 8,
discutie pe marginea observatiilor pe care Dragomir i le‑a fåcut lui Noica la Tratatul de ontologie. „Nu am rescris Tratatul nemijlocit
din cauza observatiilor lui. Dar neîntelegerile lui m‑au fåcut så cred cå am neclaritåti si am revenit cu
eliminåri, cu reformulåri, cu
suprimarea punctajelor dinåuntrul fiecårei teze, care mai mult îngreunau decît ajutau. În general înså,
observatiile lui mi‑au fost
extrem de utile. Îi reprosez în mare doar douå lucruri. Primul: cå må mutå din plan ontologic în
logic. Îmi reproseazå cå individualul
si generalul (din modelul meu ontologic) sînt termeni logici cu care eu înså operez în ontologic. Dar pînå si la
Aristotel categoriile toate au substrat
ontologic, sînt atribute ale substantei
prime, mai înainte de a fi predicate. Pe urmå, pe Hegel sau pe Heidegger nu‑i întreabå «ce este individualul»
sau altele de felul åsta. Existå o
«culturå a întrebårii» despre care vorbea Hegel; nu poti întreba orice sau oricum. Întrebarea cea mai grea
este aceea privitoare la început, la
temei. Hegel însusi, în Logicå,
începe cu justificarea începutului. Mie
mi se pare cå nici nu am nevoie de aceastå justificare din moment ce plec de foarte jos, de la acel
«upanisezi»: te iau de mînå si te invit
så întrebåm copacul dacå el este fiinta. «Neti», råspunde el. «Nu sînt eu.» Si toate
lucrurile întrebate råspund «neti». De la acest gol de fiintå plec, care e cu
totul altceva decît grandiosul das Nichts al lui Hegel, nimicul pur în
care se converteste fiinta lipsitå de
determinatii. De la acest umil gol de fiintå al fiecårui lucru poti pleca firesc.“
Trecem så
flecårim. Îi vorbesc despre un proiect mai vechi, abandonat, de a lucra împreunå cu Petru la un Lexicon al filozofiei eline, care ar urma så fie fåcut prin
despuierea tuturor textelor de la
presocratici la Plotin, nerealizat încå nicåieri în lume. „Idee excelentå. Ar trebui så‑l faceti
direct în francezå si så‑l publicati
la Editura Academiei. Må gîndeam tocmai cå renunti prea curînd la traduceri, dacå spui cå dupå Republica vrei cu adevårat så abandonezi. Înså Lexiconul vostru ar suplini
splendid exercitiul pe care‑l
mentii prin traducere. Iar ca realizare nu mai discut. Am så vorbesc si eu cu Petru. Må gîndesc iar
la Andrei, cu cîtå usurintå a renuntat
la greacå. Si asta dupå ce, învåtînd germana, se întreba cum de putuse så lucreze pînå atunci fårå
ea. Cum de nu‑si pune si acum
aceeasi întrebare? În istoria artelor nu se recunoaste, în Germania nu a vrut så facå filozofie, Orientul, pe
care‑l iubeste, fårå sanscritå nu‑l
poate obtine. O så se afle mereu în metaxy,
în interval. Victor, cel putin, are
linistea specialitåtii pe care si‑a asumat‑o. Poate pe Andrei så‑l salveze
profesoratul.“
Cînd am
intrat, Noica tocmai îi scria fiului såu Råzvan (avem aceeasi vîrstå), cålugår la o mînåstire ortodoxå în
Anglia. Îl întreb dacå nu se întîmplå
så‑l doreascå, dacå nu se simte vinovat cå nu i‑a dat mai mult sau cå l‑a lipsit de
asistentå paternå etc. „Îti mårturisesc
cå a fost o usurare cînd s‑a desfåcut de mine. Aici, în conditia
pe care mi‑am asumat‑o, nu‑i
puteam oferi nimic. În plus, nu eram în
adecvatie cu el, nu avea vocatie culturalå, desi are o minte
excelentå si o usurintå teribilå pentru
limbi. Pe lîngå românå, pe care a
påstrat‑o si în care citeste si azi cu plåcere texte vechi, mai
stie engleza, franceza, germana, rusa
si greaca nouå. Mînåstirea lor este
întemeiatå si subventionatå de ciprioti, majoritatea confratilor
sînt greci. Pentru el, decisivå a fost
întîlnirea cu pårintele Sofronie,
ortodox rus, pe care l‑a întîlnit la Paris, cînd era în primul
an la Teologie. Mînåstirea tocmai se
construia, si Råzvan a påråsit facultatea
si s‑a dus så ajute la ridicarea mînåstirii, unde a si råmas,
cålugårindu‑se sub numele de
Rafail. Sofronie i‑a fost pårinte spiritual. Acum este pe moarte si Råzvan trece printr‑o
clipå de descumpånire — îmi spune mama
lui. Îi scriu cu gîndul så‑l îndemn la un an de pribegie prin lume. Stie cîteva meserii, se poate
descurca oriunde, si vreau så‑i
spun asa: dacå se duce, si anul de råtåcire în lume este o reusitå, se va întoarce în comunitate împlinit. Dacå
nu este o reusitå, cu atît mai mult va
regåsi comunitatea ca pe o binecuvîntare. O så‑l îndemn så‑si reia si teologia, desi
stiu cå studiul organizat nu‑i
place. La mînåstire a cunoscut un învåtåmînt oral, dublat de o
libertate a preocupårilor, deci de
lipsa oricårui sistem. Stie så repare masini,
zidåreste, picteazå, are un prieten electrician excelent dotat cultural, cu care discutå mult culturå
orientalå. Totul fåcut cu gratuitate.“
Îl întreb dacå Råzvan îi cunoaste cårtile. „Nu
cred.“
Joi, 4
octombrie 1979
Plec mîine,
asa încît întrevederea de astå‑searå a avut un aer de mic bilant si perspective. Îi citesc lui
Noica ultimele pagini pe care le‑am
scris, o interpretare foarte liberå si tråsnitå la faimosul „Stînci de cretå pe insula Rügen“, al lui
Friedrich, pe care am s‑o citesc
pesemne într‑o sesiune a Institutului de Arte. „Pentru cå am tot vorbit zilele astea de peratologia ta, am så‑ti spun cum îi våd eu desfåsurarea: în trei
cårti. Prima ai început‑o acum si
e o cåutare a ideii, o aproximare a ei în semantismele radicalului per,
în mitul Genezei, în cîte un Friedrich sau în romanul lui Bulgakov. Este firesc ca la început så o cauti asa, în
suprafata culturii, difuz. În a doua
carte ai s‑o cauti în istoria filozofiei, si abia în a treia ai s‑o obtii sistematic si, poate, cum
îti spuneam, rebotezînd‑o, asa
cum si eu mi‑am rebotezat «conceptul deschis» si am ajuns la «întru».
Mi‑am
notat cîteva lucruri så‑ti spun despre Lexiconul filozofiei eline.
Nu e vorba numai de o treabå valabilå în sine, ci si de faptul cå ea este semnificativå pentru
secolul 20. În timp ce secolul 19 a
crezut în istorie, secolul 20 crede în structuri. Chiar si cînd face istorie, secolul 20 o face
«structural». Or, un astfel de dictionar
nu este doar o simplå colectie de termeni filozofici elini; este
implicit o istorie a filozofiei fåcutå
pe concepte; e o istorie a rostirii
filozofice fåcutå structural, obtinutå prin asamblarea unor structuri semantice. Istoria este înlåuntrul fiecårui
termen, în timp ce ansamblul råmîne
dominat de tipologia proprie oricårui dictionar. Este deci «istoria fårå istorie», tipicå pentru
secolul 20. În acest sens nu este vorba
de un simplu dictionar, ci de o treabå semnificativå.“
I‑am
adus cîteva cårti de orientalisticå de la Andrei, pe care mi le înapoiazå. „Golden Flower este o compilatie tîrzie, de secol 18, în care se varså mai multe directii ale gîndirii
chineze. «Gîndire» este înså mult spus,
pentru cå, asa cum declarå si Jung în Prefatå, este vorba de psihologie. Îmi
place så spun despre chinezi cå sînt ein Volk ohne Metaphysik. Pentru Jung,
tratatul acesta a fost esential; în
tinerete, avînd teoria elaboratå —
inconstientul colectiv — a gåsit pentru prima oarå o confirmare a ei pornind tocmai de la aceastå carte: mai
multi pacienti i‑au fåcut desene
care erau aidoma mandalelor
chinezesti existente si comentate în Golden Flower.
Am recitit si
prefata la Samanismul lui Eliade.
Este totusi straniu så vezi cum ridicå
la religie orice credintå sau practicå
fachiricå. Stii cum spuneam, cå se îndurå, ca si Hegel, de tot.
Numai cå, în ontologia mea, nu tot ce
existå si este. Nu tot ce e real e rational. Poti så te înduri de totul,
dar nu înseamnå, prin aceasta, cå îl si
validezi, cå îi dai statut de fiintå. Nu poti face religie din credinte sau practici precare, de tipul celor care
sînt proprii turco‑mongolilor.“
Din
Bucuresti, Noica si‑a adus o servietå plinå cu vreo treizeci de caiete de lecturi (deci conspecte si
note) care s‑au adunat din
tinerete si din care vrea så‑si scoatå ce e de scos si apoi så
le arunce. Îl rog så må lase så i le
påstrez. „Nu sînt semnificative decît
pentru a vedea ce citea generatia noastrå. Or, titlurile de lucråri am så ti le scot. Altminteri, nu
meritå. Majoritatea sînt neutre,
scolåresti, alteori simple extrase cu gîndul la o lucrare anumitå.“ Îl întreb cum sunå toate
argumentele astea în gura cuiva care a
pledat pentru facsimilarea integralå
a caietelor lui Eminescu. „Eminescu a
devenit spirit obiectiv“, îmi råspunde
Noica.
Vineri, 5
octombrie 1979
Plec aståzi
dupå‑amiazå cu trenul, si Noica må însoteste pînå la Sibiu. Asteptåm cursa. E una din
diminetile acelea lipsite de echivoc
ale Påltinisului, în care mersul ascendent al soarelui intrå în
conjunctie cu zvonul unor mari fapte.
Si poate cå tocmai estomparea acestor ritmuri
paralele, istovirea mintii în evenimentele nesemnificative ale
zilei — si nu în curba soarelui pe un
cer care te însoteste la orice ridicare
a ochilor — este cheia mizeriei bucurestene.
Sub soarele
acesta teribil de franc, Noica începe så‑mi vorbeascå despre preludiul mortii, despre båtrînetea
ca neputintå. „Mi‑am spus cå dacå
ajungi så nu mai tråiesti adevårul acesta— aståzi pot face mai bine ceva decît puteam face ieri— nu mai meritå
så tråiesti. Cît despre moarte, as
putea spune cå må aflu cu ea într‑o
relatie de cordialå dusmånie. De cîteva ori m‑a ocolit ea pe
mine, de cîteva ori am ocolit eu
problema mortii. Altminteri, cred cå moartea
nu e o chestiune a noastrå, ci mai degrabå este o treabå de printi care, cunoscînd toatå puterea lumii
acesteia, descoperå moartea ca pe o
limitare a ei.“
Luni, 21
ianuarie 1980
Sînt la
Påltinis de ieri‑searå, împreunå cu Andrei. Avem în fatå o såptåmînå, în care Andrei si‑a
propus 30 de pagini pentru albumul Francesco Guardi, la „Meridiane“, iar
eu traducerea a 15 pagini din Phaidros, pentru volumul IV al operelor
lui Platon. Am adus cu mine dactilograma
textului Despårtirea de Noica (67 pagini), pe care Alecu Paleologu tocmai
l‑a încheiat si pe care urmeazå
så i‑l dåm lui Noica dupå ce îl vom citi. Nu pot så‑mi dau seama ce a generat paginile acestea.
Paleologu a stat în preajma lui Noica
vreme de cinci ani, în recluzia comunå de la Cîmpulung. Mai mic cu zece ani decît Noica, a fåcut parte
într‑un fel din primul val de
învåtåcei ai acestuia. Noica l‑a pus så învete germanå, ceva grecå si filozofie si, culturalmente, a
mizat mult pe el. Paleologu îi
promisese cå va lua cîndva drumul Heidelbergului si cå îsi va face acolo o a doua studentie. Bun cunoscåtor al
culturii franceze, pe care a dublat‑o
apoi cu cea germanå si cu accesul la filozofie, promitea, în ochii lui Noica, så påtrundå în altå zonå
decît în cea a literaturii române.
Prins mai întîi de ideea „abisalului Caragiale“, apoi de Sadoveanu si de critica curentå si eseu, debutînd epatant la
50 de ani si devenind rapid un reper în
sfera criticii literare, Paleologu
trebuia så iaså în mod fatal din cercul de interese al lui Noica. Nereusind så‑l confiste definitiv
pentru „idee“ si „cultura mare“ si
punîndu‑i pesemne toatå activitatea sub specia „frivolitåtii“, Noica se despårtea în chip firesc de el.
Pentru unul, anii aceia deveneau un
simplu episod neîmplinit, dintr‑un lung scenariu didactic urmårit în chipuri variate de‑a lungul
întregii vieti, pentru celålalt, ei
reprezentau o mostenire grea care, nerezolvîndu‑se într‑o
operå, trebuia asimilatå si consemnatå
doar exterior, la nivelul unui act
public. Dezmintiti într‑un fel prin toatå activitatea culturalå
a lui Paleologu, acesti ani, care
cådeau în afara traiectoriei sale
vizibile, nu puteau fi recuperati decît fie la nivelul unor pagini memorialistice, fie sub forma unui episod
critic centrat pe opera lui Noica.
Paleologu a ales aceastå ultimå cale. Acum, dupå ce am citit paginile lui, pot crede, riscînd så
fiu urît în cugetul meu, dar deopotrivå
så cad pe adevårul — în fond nesemnificativ —
al mobilului acestor pagini, cå ele nu s‑au nåscut din puritatea
nevoii de a „mårturisi“ — în sensul
înalt al mårturisirii augustiniene,
care ridicå la constiintå si proiecteazå în eternitate timpul unei tråiri spirituale de exceptie —, ci din
nevoia de a consemna vecinåtatea cu un
spirit înalt, declaratå — printr‑un act de transmutatie subiectivå si frivolå — „amicitie“ (Noica
este numit aici în permanentå „amicul
meu“, „marele meu amic“ etc.), precum
si din neputinta specificå spiritului critic care, neavînd så opunå o operå, se opune pe sine, în absenta ideii
proprii si în numele bunului‑
simt, ca spirit critic gol. Tot ce este emis
aici în pozitiv se rezumå la vidul epitetului laudativ („marele gînditor“ etc.), iar tot restul este o
contestatie constantå si oarecum
haoticå la nivelul tencuielii unui
edificiu pe care, de altfel — lipsindu‑i
lectura tratatului inedit de ontologie
— Paleologu nu îl cunoaste în integralitatea lui. Scrise cu vervå de bunå calitate, dar cu un colocvialism
supåråtor („aici te‑am prins,
dragå Dinule!“), paginile acestea au meritul de a fi — în raport cu o maculaturå de circumstantå care s‑a
adunat deja în jurul scrierilor lui
Noica — primele care îl comenteazå pe
Noica, dacå nu la nivelul „Ideii“ operei sale, cel putin la nivelul unui limbaj cultural de la care
discutia poate începe.
Ieri‑searå
i‑am citit lui Noica cîteva pasaje semnificative. „Stiu, în mare, care sînt obiectiile lui, si ce må
deranjeazå aici nu sînt nici obiectiile
ca atare, nici faptul cå se bate pe burtå cu mine în public, uitînd de fapt cå e mereu vorba de un al treilea, de
publicul însusi. Stiu de pe acum ce am
så‑i scriu. Am så‑i scriu cå în cazul meu a fost vorba de o luptå cu zeii, de o luptå cu Ideea care m‑a însotit de la Mathesis si pînå aståzi, Idee care poate uneori a ajuns så spunå: «Pe mîinile cui m‑ai
dat, Doamne?» Dar chiar dacå în aceastå
luptå am fost înfrînt de Ideea mea, lupta aceasta însåsi nu poate fi trecutå cu vederea. Or, ea nu
este încå încheiatå. Astept mai degrabå
så mi se spunå ceva cu sens dupå anul 1990.
Voiam înså så
vå povestesc ce mi s‑a mai întîmplat între timp, de cînd am plecat din Bucuresti. Vå spuneam de
conferinta despre Eminescu, pe care
urma så o tin pe 15 ianuarie la Sibiu. Ei bine, am tinut‑o, evident pe tema caietelor. Am donat
bibliotecii «Astra» din Sibiu
xerogramele la cele 15 caiete eminesciene fotocopiate, pe care le‑am fåcut acum vreo trei ani si pe care i le
dådusem în påstrare lui Relu Cioran. Le‑am
donat înså cu o conditie: cu conditia ca biblioteca så se oblige så transforme în fotocopii microfilmele existente
la Biblioteca Academiei ale celorlalte
caiete. Si cu conditia ca ele så fie expuse pentru a fi råsfoite, si nu doar
scoase la cerere. Iar la conferintå le‑am
spus cå dacå am avea teasta lui Eminescu
asa cum au vecinii nostri teasta lui Lenin, este neîndoielnic cå
milioane de oameni s‑ar perinda
så o vadå. Dar noi nu avem teasta lui
Eminescu. Noi avem, cu caietele lui Eminescu, ceea ce se afla în teasta aceasta. Si credeti cå nu existå
cîteva mii de oameni care så fie
curiosi så vadå ce se afla în ea? Le‑am spus apoi cå le dau
termen un an så transforme microfilmele de la Biblioteca Academiei în fotocopii mårite la scara caietelor. Si dacå
nu o vor face într‑un an, am så
le iau înapoi xerogramele si am så le duc la Constanta, unde Eminescu nu a fost niciodatå, desi a
cîntat marea asa cum a cîntat‑o.
Si cum în fiecare varå vin acolo zeci de mii de tineri så‑si
pråjeascå trupul la soare, se vor gåsi
poate cîtiva dornici så‑si pråjeascå
si creierul, uitîndu‑se la caietele lui Eminescu.
Dupå
conferintå, a venit la mine o profesoarå de românå, care m‑a rugat så‑i dau un autograf pentru
fetele Liceului «Gh. Lazår» din Sibiu.
Si pentru cå a fost vorba despre Eminescu, am så vå spun ce i‑am scris. Deci: «Cåtre fetele
liceului Gh. Lazår din Sibiu:
„Nu stå lumea
într‑un drågut“, zice întelepciunea satului. „Ba stå“, zice fata. Si fata
are dreptate. Cåci stå cîteodatå lumea
într‑un drågut, asa cum stå lumea noastrå în drågutul de Eminescu.»
As mai vrea
så vå spun si ce am fåcut acum douå såptåmîni, la comemorarea lui Moisil, din amfiteatrul «Spiru Haret» al
Facultåtii de Matematicå. Le‑am
vorbit matematicienilor despre Moisil pornind de la cîteva vorbe ale lui. Mi‑a plåcut så comentez în
special una dintre ele. Unui doctorand
care îi cerea sfatul, Moisil i‑a spus: «Ai de fåcut mai întîi
trei lucruri: så dormi, apoi så dormi,
pe urmå iar så dormi». O så întelegeti
cît de adîncå este vorba asta — le‑am spus — cînd o så auziti o poveste din Upanisade. Un tînår vine la
un întelept si îl întreabå: «Cine sînt eu?» «Esti cel care esti,
atunci cînd esti treaz», i‑a
råspuns învåtatul. «Nu må multumeste råspunsul
tåu», a spus tînårul. «Vino atunci peste 32 de ani si am så‑ti
pot da altul». Dupå 32 de ani omul a
venit iar la întelept si l‑a întrebat:
«Cine sînt eu?» «Esti cel care esti în somnul cu vise». (Stiti în ce måsurå un Jung, de pildå, a lårgit
întelesul eului, trimitîndu‑l la
eul vast si colectiv al omenirii, care se manifestå în vise.) Omul nu a fost nici de data asta multumit cu
råspunsul înteleptului, si atunci
acesta i‑a cerut så vinå peste alti 32 de ani, pentru a primi alt råspuns. «Cine sînt eu?», a întrebat din
nou omul, cînd cei 32 de ani au trecut.
«Esti cel care esti în somnul fårå vise», i‑a råspuns înteleptul. Somnul fårå vise este la indieni
spiritul universal, Atman, cel în care
eul individual s‑a topit sau s‑a ridicat la gradul såu de supremå împlinire. Spiritul universal
este pentru noi aståzi spiritul
matematicilor. Sînteti fii ai noptii — le‑am spus —, si cînd Moisil l‑a îndemnat pe tînårul
doctorand så doarmå, nu i‑a dat, desigur, un simplu sfat igienic, ci s‑a gîndit poate cå el trebuie
så dobîndeascå acea stare a spiritului
de unde începe matematica. Si am încheiat
spunînd: «Noapte bunå, Moisil».“
Marti, 22
ianuarie 1980
Ieri a fost o
zi de stabilizare (ne‑am mutat la hotelul „Cindrelul“), de plimbare si somn. Am eliminat deci
toxinele Bucurestiului si, într‑o
clipå de entuziasm påltinisean, Andrei a aruncat o vorbå: „Ce‑ar fi så ne stråmutåm toti trei (id est cu Victor) la Sibiu?“ Împårtåsit, gîndul acesta a fåcut explozie
în mintea lui Noica, si seara ne citea
scrisoarea cåtre Mircea Tomus, redactorul‑sef al revistei „Transilvania“, prin care îi cerea acestuia
så‑l însoteascå la forurile de
conducere ale judetului Sibiu, pentru a pleda acolo transformarea Sibiului într‑o „Jena a României“.
Asiståm uluiti la aceastå irepresibilå
vitalitate, la spectacolul acestui
potential inepuizabil de utopie, care construieste de fiecare datå mai crîncen, alegînd locul în inima
ultimului esec. Editia Coridaleu,
facsimilarea caietelor Eminescu, Institutul de orientalisticå sub conducerea lui Mircea Eliade — toate,
esecuri glorioase —, iar acum,
transformarea Sibiului în capitala culturalå a României… „Am så le spun cå în afara Parisului, nici o
altå capitalå nu a fost adevåratul
centru de culturå al unei tåri. Gînditi‑vå la englezi, la germani, la americani aståzi cu Princeton‑ul
lor. Cîte capitale culturale nu a avut
Italia?“ Ce‑o mai iesi, Doamne, si din nebunia asta? Îmi vine mereu în minte vorba spuså de Noica acum cîtiva ani, la plimbarea aceea spre Santa: „As face
ctitorii cu nemiluita!“
Am reluat
traducerea lui Phaidros. Cred cå nu
existå bucurie mai asprå…
Seara de
aståzi a fost magnificå. Noica ne‑a asteptat la el cu o listå pentru discutii, cerîndu‑ne så venim
si noi în fiecare searå cu una. Îi
dådusem cu o zi înainte dactilograma volumului pe care l‑am propus „Cårtii Românesti“ sub titlul Micrologii. Îmi strînsesem aici lucråri mai mici sau mai întinse
(prefete, studii etc.), risipite de‑a
lungul a 13 ani, si volumul îmi pårea nesigur si dispers. Seara noastrå a debutat deci cu discutarea
paginilor acestora:
„Am så‑ti
propun mai întîi un alt titlu, pentru cå titlul tåu nu då seama de unitatea volumului, una care existå, dar pe care
tu nu o vezi. Esti ca Parsifal, nu stii
cå stii. Este vorba peste tot aici de polytropia culturii europene si a
omului modern, de fetele lor multiple.
Cu fiecare studiu din cartea aceasta ataci cîte o altå fatå a umanului. Ai mai întîi modelul omului helladic,
apoi om si animalitate, om si joc, om
si simbol, om si traditie, în sfîrsit,
omul între exactitate si adevår si apoi, în partea a doua, tot
atîtea ipostaze ale umanului dezvåluite
din perspectiva cîte unui gînditor.
Drept care ti‑as propune titlul Încercåri în polytropia omului
si culturii. Poti pune sub semnul polytropiei omul odiseic,
omul acesta cu multe fete, care a
devenit paradigma omului modern si a
culturii modernitåtii, prin raport cu simplitatea omului ahileic, model mai degrabå pentru antichitate si culturile
primare, mult mai unitare si
nesofisticate. Iar astfel justificatå si gînditå, cartea ta intrå în silogism — cåci acesta e al doilea lucru despre care mi‑am propus så vå vorbesc — si
cu Tragicul, si cu Simbolismul
limitei. Stiti cå, în logicå, gîndirea este privitå la trei niveluri: concept, judecatå,
rationament. Ei bine, si cultura stå
sub aceleasi trei modalitåti, numai cå aici ordinea lor crescåtoare e alta: judecatå, rationament, concept. Cel
mai greu, în culturå, este så ajungi la
concept, si doar opera cîtorva mari a atins, în istoria culturii, treapta conceptului. Judecata, în schimb, este
la îndemîna oricui. În culturå, ea då tot ce e critic si criticå. Uneori, judecata poate atinge formele cele
mai înalte, poate atinge de pildå
nivelul Cålinescu, dar tot judecatå råmîne. În filozofie, moralistii francezi, Nietzsche, Cioran råmîn
toti la nivelul judecåtii, chiar dacå e
vorba de o judecatå grandioaså. Or, în culturå, totul e så nu råmîi la nivelul judecåtii, ci så faci saltul în syn‑logismos, în judecata înlåntuitå, discursivå si
constructivå. În formele ei reusite,
cultura este silogism, rationament, si în cele mai reusite, silogism ridicat la idee unicå, concept. Heidegger, de pildå, nu a ajuns la concept, dar ce splendid
silogism este în el! Si vå spun toate
acestea si cu gîndul la paginile pe care mi le‑ati adus, ale lui Alecu Paleologu. Nu må
intereseazå judecata care råmîne la
nivelul judecåtii, si tocmai de‑asta må despart de Alecu. El se asazå, cînd vorbeste despre mine, în
orizontul judecåtii. Si nu avea dreptul
så o facå måcar pentru faptul cå era singurul care mi‑a cunoscut cartea despre Goethe în întregul ei, deci si
capitolul despre goethitate (das
Goethetum), în care aråtam cå Goethe a teoretizat devenirea întru devenire, dar de tråit, a tråit
devenirea întru fiintå. Era deci tocmai
capitolul prin care Goethe a obtinut silogismul si må despårteam astfel de el nu judecîndu‑l, ci mîntuindu‑l
cultural, deci creîndu‑i un
destin; pentru cå orice destin adevårat este un silogism cultural. Or, Alecu nu a fost în stare,
discutîndu‑mi cartea despre
Goethe, s‑o mîntuie într‑un silogism. El nu este în stare så‑mi
vadå destinul, pentru cå el însusi a
råmas în orizontul judecåtii culturale. Si cu voi problema este mereu
aceeasi. Mai ales lui Andrei îi cer så‑mi
spunå care e „silogismul“ lui. Pentru cå lucrarea despre peisaj poate råmîne o splendidå judecatå, dacå din ea nu
se deschide o altå carte.“
Miercuri, 23
ianuarie 1980
Aståzi de
dimineatå a sosit si Victor, bucurîndu‑ne pe toti. „Ce frumosi sînteti laolaltå, ne‑a
spus Noica, întîlnindu‑ne la
plimbarea dinaintea prînzului. Så råmîneti mereu asa, nedezbinati de nimic, pentru cå tot ce e faptå mare
începe cu treimea — matematicile eline
ca si sfintenia.“
Noica primise
o scrisoare de la fiul såu, de la care nu mai avea de mult o veste. „M‑am temut cå trece printr‑o crizå.
Ultima oarå cînd l‑am våzut mi‑a
mårturisit cå, uneori, viata lui i se pare
un esec. «Dar este splendid!», i‑am råspuns. «Esecul e locul de
unde te ridici pentru a merge mai
departe.» Or, acum îmi scrie cå se simte
minunat si, lucrul cel mai extraordinar, îmi spune cå îl intrig.
Rareori se întîmplå ca un tatå så îsi
intrige copilul si cu atît mai mult
cînd copilul e în conditia credintei. Mi s‑a pårut ceva înalt
aici: sfînta Filozofie intrigå sfînta
Credintå!“
Seara,
provocat de discutia de ieri, Andrei a redeschis problema judecåtii, rationamentului si conceptului. „O reiau —
ne‑a spus el — pentru cå må
priveste direct; este tot cazul meu aici. Am så încep cu cîteva observatii generale, apoi am så trec la cazul meu.
Mai întîi, ce
facultåti corespund celor trei trepte? Cred cå judecåtii îi corespunde intelectul, rationamentului (sau silogismului) —
ratiunea, iar conceptului — revelatia.
Înså în timp ce trecerea de la intelect
la ratiune este o chestiune de grad,
trecerea de la ratiune la revelatie se face printr‑o rupturå de nivel. În acest sens, poti fi vinovat cå
n‑ai obtinut rationamentul,
råmînînd în orizontul judecåtii, dar nu poti fi råspunzåtor pentru faptul cå n‑ai obtinut conceptul.
Responsabil nu esti decît la nivelul
judecåtii si rationamentului. Mai ales treapta judecåtii este a
celor care se bizuie pe ei însisi, care
au încredere în fortele si discernåmîntul
propriu. În schimb, treapta conceptului e a celor care se laså
preluati de o instantå supra‑individualå,
de o «dihanie», cum ar spune dl Noica.
Judecata o afirmi, de concept te lasi stråbåtut; te afirmå el.
Existå apoi vîrste, temperamente, profesiuni, epoci
ale judecåtii si tot asa — vîrste,
epoci, profesiuni etc. ale conceptului. Eticismul, esteticismul, criticismul tin în mod fatal de judecatå. Prin
chiar conditia lor, ele nu pot evolua
cåtre silogism. Sau privitor la profesiune:
cum poate iesi un istoric de artå sau un critic de artå din
conditia judecåtii? O vîrstå a judecåtii
este tineretea, asa cum Franta si
Anglia sînt, stilistic vorbind, tåri ale judecåtii.
Cît priveste
cazul meu: mårturisesc cå nu m‑a preocupat un legato al operei, un
silogism al cårtilor. Obsesia mea a fost — si este încå — så obtin un legato
al operei cu viata proprie. Altminteri,
mi se pare cå risti un monstruos al reusitei: poti obtine
rationamentul, ba chiar conceptul la
nivelul operei, în vreme ce în plan existential te afli încå sub nivelul judecåtii. Problema nu este deci de «a‑ti gîndi gîndul», ci de a‑ti tråi gîndul. Într‑un fel, asta a fost «tema» primei mele cårti. Marea cezurå
eu nu o våd între cultura judecåtii si
cea a conceptului, ci între existentå si culturå. Må preocupå så våd cå, indiferent de drumul si reusitele noastre
culturale, sîntem , atît eu cît si
Gabriel, în pur analfabetism existential. Nu avem o bunå igienå sufleteascå, nu ne
ståpînim bine instinctele, dependenta
noastrå de «conditiile bune» merge pînå la tabiet si maniacalism. Eu trebuie så må lupt cu gurmandiza mea, cu
excesul de volubilitate, cu
histrionismul, impulsivitatea. Aceastå rupturå de planuri, aceastå dizarmonie pentru dumneavoastrå nu existå.
Si nu existå pentru cå în natura
dumneavoastrå nimic nu s‑a
opus experientei conceptului; sau, în
orice caz, nu s‑a opus în chip decisiv. Lui Gabriel i‑ati mårturisit cå nici nu aveti biografie, dat
fiind cå existenta dumneavoastrå se
confundå cu cårtile dumneavoastrå. Or, noi trebuie så obtinem totul împotriva
noastrå însine; împotriva ereditåtii noastre, a metabolismului nostru etc. Toate functiile dumneavoastrå
vitale întretin gîndirea, la noi, ele o
inhibå. Noi nu avem decît o sanså:
eroismul.
Revenind deci
la problema silogismului creatiei, recunosc cå nu l‑am obtinut. Gîndurile mele nu fac serie în ele
însele, nu sînt o constructie. Dar,
dupå cum ati våzut, nu asta må preocupå. Må preocupå ca ele så reflecte corect problema mea, tribulatiile
mele, så fie deci expresia treptei pe
care må aflu. Pentru cå nu existå doar neantul gîndului care nu se construieste pe sine. Existå si
neantul constructiei care nu‑si
exprimå constructorul, ba care îl exprimå chiar în chip fals. Problema mea s‑ar putea deci rezuma
astfel: nu înteleg så obtin conceptul (sau måcar rationamentul) cu orice pret.“
Noica a
primit zilele trecute o scrisoare de la E.C. Am citit‑o azi. Ce splendid „silogismul“ acesta al
disperårii care îmbråtiseazå cu un
singur gest viata si cårtile sale! „…je
suis fatigué (la fatigue est la
specialité de ma famille!) et de toute façon
j'ai perdu le goût de me manifester, de «produire». Une vieillesse frivole et désespérée; ma jeunesse du moins
ne fut pas frivole.“
Îmi amintesc
de un alt tipåt tîrziu, trimis pe o carte postalå fratelui såu: „A
quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?“ E cercul geografic al constiintei nefericite cel care se închide
peste împrejurimile Råsinariului natal,
peste „Coasta Boacii“, dupå ce a stråbåtut
harta Europei si Parisul.
Astå‑searå,
în camera lui Noica, a fost „judecat“ Andrei.
Ne‑am asezat toti trei pe pat, rezemati de perete. Noica stå pe
un scaun în fata noastrå. Primim cîte o
portocalå, ne povestim ziua, apoi
judecata începe.
„Pornesc de
la o distinctie logicå. Disting universalul de general. Universalul este extensiv, priveste
totalitatea cazurilor, în timp ce
generalul este de ordinul speciei: în vreme ce generalul îi vizeazå pe toti în
acelasi timp si are o subzistentå fårå consistentå, ca limba sau ca spiritul obiectiv,
univesalul nu are întotdeauna generalul
în el, råmînînd så‑i vizeze nu pe toti odatå, ci pe toti gînditi ca
fiecare în parte si într‑un moment determinat. Moartea, de
pildå, este un universal, este a
fiecåruia si nu a tuturor în acelasi timp.
Imaginea mortii cu coasa în mînå este falså, spun eu. Moartea trebuie imaginatå mai degrabå purtînd un pumnal, e
moartea din basmul Tinerete fårå båtrînete, care îl asteaptå pe Fåt‑Frumos
ca moarte a lui si care, tråind întîrzierea celuilalt, amenintå så moarå ea.
La fel ca
moartea, sustin eu, întelepciunea e si ea a fiecåruia: nu e nici ea o realitate de ordinul
generalului. Si tocmai de aceea, ea nu
poate fi predatå, ci doar trezitå. Iatå de pildå cele patru virtuti pe care le enumerå Platon în Republica: curajul (andreia), întelepciunea practicå (sophrosyne),
întelepciunea teoreticå (sophia) si spiritul de dreptate (dikaiosyne). Poate fi curajul predat? În schimb poate fi
trezit. Singur Orientul a încercat,
prin închiderea în cîte o scoalå de întelepciune, så predea
întelepciunea. Occidentul în schimb
încearcå så o trezeascå. Si o trezeste prin culturå. Cultura, cu discretia si
nedeterminarea ei, trezeste, nu predå.
Or, acum vin si‑i spun lui Andrei: cu problema ta de ieri, te afli mai întîi într‑o dezordine de principiu. El vrea ca întelepciunea så‑i fie predatå. Am
început odatå, cu el si cu Gabi, Logica lui Hegel. Si dupå o sedintå de
Hegel, Andrei mi‑a spus: «Nici cu
Hegel nu am ce face». Andrei cautå soteria, mîntuirea, într‑un chip obsesiv, cu încrîncenare. «Cultura nu
må rezolvå», spune el. Vå amintesc înså
vorba lui Neagoe: «Cine n‑are îndîrjire, acela îl vede pe Dumnezeu». Andrei înså are
îndîrjire. El umblå pe la curtile
culturii si întreabå ca un precupet: «N‑aveti ceva pentru mine? Ce‑mi puteti da så må pot mîntui?» Existå de aceea
la Andrei în primul rînd o dezordine a
întrebårii si încrîncenarea de a cere si de a primi direct.
A doua
dezordine a lui Andrei este de ordin practic; ea provine din prea marele respect pentru «fratele
porc», pentru eul lui: «eu, eu Andrei
în trupul si sufletul meu, vreau så fiu mîntuit». Existå înså în viata spiritului o primejdie a
vointei determinate. Vointa nu e bunå
dacå e vointå de ceva nedeterminat, asa cum la Heidegger nu existå frica fatå de ceva anume, ci frica
de nimic determinat (Angst). La Andrei, e îngrijoråtoare
tocmai îngrijorarea asta pentru eul
lui. Vointa lui de urgentå mîntuire, neråbdarea vindecårii sînt vinovate. Si sînt vinovate pentru cå
tin de amintirea proastå, de amintirea
privind sinele individual cu care opereazå medicii analisti, amintirea care vindecå
persoana. Psihanaliza lårgeste cîmpul
amintirii, råmînînd în granitele eului, împinge eul — stiti cum se spune în Franta — pînå la «maman, papa, caca». La antici, dintre cele nouå muze, Mnemosyne,
Memoria, era cea mai importantå. Dar
spre deosebire de Memoria psihanalistilor, Memoria anticilor îti aminteste de lucruri pe care nu le‑ai
stiut niciodatå. Mnemosyne este cultura
însåsi, si ea te vindecå tocmai pentru cå îti då uitarea bunå, uitarea eului
individual si amintirea sinelui lårgit. Ea
singurå te pune în ordine, pentru cå functioneazå soteriologic fårå soteriologie. Cultura nu te vîrå în «Oastea
Domnului», si în varianta lui reusitå
chiar crestinismul a stiut så nu cadå în ispita tehnicii imediate a salvårii. El nu a avut orgoliul
rezolvårii imediate si tehnica retetei.
Îl invit de aceea pe Andrei så nu mai aibå îndîrjirea neråbdårii: nimeni nu poate sti exact ce‑i trebuie. Numai
uitarea bunå, a culturii, îl poate
vindeca, dupå ce el însusi va înceta så‑si punå problema vindecårii. Iar un lucru, cînd stii så îl astepti,
vine chiar si atunci cînd n‑ai
observat cå a venit. Stiti vorba: «Pesemne
c‑a si venit, de vreme ce n‑a mai venit».“
Vineri, 25
ianuarie 1980
Astå‑searå,
cînd am ajuns la Noica, nu l‑am gåsit în camerå. A sosit curînd. Întîrziase pentru cå seful
cantinei, aflînd de la radio cå Noica
luase premiul de onoare al Uniunii („am auzit cå sînteti scriitor mare“), îl oprise så månînce suncå si gem.
„Am întîrziat, dragii mei, din pricina
«efemerindelor», vorba lui Frunzetti.
Nu stiti ce sînt «efemerindele»? Prin '50 si ceva am fugit o zi în Bucuresti. La Cîmpulung, unde aveam
domiciliu obligatoriu, nu o duceam prea
grozav. De vreo douå ori pe såptåmînå venea Lulu Lambrino în poartå, pe la 5 dimineata, si striga:
«Båieti, se då gaz la Visoi!» Luam
repede bidonul si plecam dupå gaz . Tråiam din meditatii cu 5 lei ora. Am predat de toate, pînå si
såritura în lungime. Era o fatå care
vroia så dea la I.C.F. Nu‑i iesea båtaia cînd sårea. Am mers pe malul apei si i‑am explicat,
descompuså, såritura în lungime. Am
primit 2 kg de lapte. Deci må întîlnesc cu Frunzetti, în tramvai, la Bucuresti. Dobîndise de curînd o pozitie
bunå. «Ce mai faci?», îl întreb. «Ce så
fac? Efemerinde». Asa si eu. Cum am ajuns o celebritate a Påltinisului, våd cå am început cu
«efemerindele». V‑am povestit de
Cîmpulung si mi‑am adus iar aminte de Alecu Paleologu. Am tråit atunci, cu el si cu Mihai Rådulescu, cinci
ani de delir cultural. Må gîndeam
aståzi så vå spun cå omul e ceea ce råmîne din el dupå ce lumea din jur îl desfiinteazå. Ei bine,
noi eram atunci în situatia asta. Iar
ceea ce råmåsese atunci din mine era cartea despre Goethe. Am så‑i scriu lui Paleologu si‑am
så‑l întreb cum poate vorbi din
afarå despre cartea aceasta, de vreme ce Goethe era ce råmåsese din
mine cînd totul må desfiinta? Scriind aståzi despre Goethe, se cuvenea så fie un mårturisitor. Si îmi pare råu
pentru el så spun cå nu este unul.
Înså aståzi
îmi propusesem så vå vorbesc despre altceva, despre faptul cå orice filozofie mare sfîrseste într‑o
platitudine. Platon, de pildå, sfîrseste în platitudinea «adevår
— bine — frumos». Kant sfîrseste cu platitudinea facultåtilor vietii sufletesti: «inteligentå — vointå — sentiment». Pe
fiecare dintre acestea se centreazå
cîte una dintre Critici: pe
inteligentå, Critica ratiunii pure; pe vointå, Critica ratiunii practice; pe sentiment, Critica facultåtii de judecare. Hegel sfîrseste cu platitudinea «Dumnezeu — naturå — om». M‑am
întrebat cu ce platitudine sfîrsesc eu.
Si sfîrsesc cu o platitudine teribilå.
La capåtul Ontologiei vorbesc
despre «trup — suflet — spirit». Trupul
este fiinta în versiunea realå; sufletul este
fiinta în versiunea
«dihåniilor», a elementelor; spiritul este versiunea fiintei ca fiintå. Mi s‑a fåcut rusine de platitudinea mea
si am încercat så o justific. Am fåcut‑o
cu vorba, interpretatå speculativ,
«omul este dupå chipul si asemånarea Domnului», lucru care, pe plan speculativ, înseamnå cå fiinta are trei
angajåri: întrupare a realului, animare a realului, transcendere
a realului.“
Sîmbåtå, 26
ianuarie 1980
„Am så vå
spun astå‑searå povestea pe care am intitulat‑o «Uite Koch! Uite Koch!». Aveam 26 de ani
cînd am trecut prin operatia în urma
cåreia am råmas fårå un rinichi. Tin minte cå la cistoscopia pe care mi‑a fåcut‑o, Burghele a
exclamat la un moment dat: «Uite Koch!
Uite Koch!» Era în glasul lui bucurie, si am avut o clipå senzatia cå îl vede pe Koch în persoanå, coborînd
tacticos, cu mîinile la spate, de‑a
lungul uretrei mele. Am primit vestea operatiei aproape testamentar, si exclamatia lui Burghele, în care
distinsesem bucuria, mi s‑a
pårut, retrospectiv, cruzimea însåsi. Aståzi o înteleg altfel: este strigåtul, pentru o clipå
victorios, al culturii de cîte ori are
senzatia cå a înhåtat un adevår. Este strigåtul oricui a plecat în cåutarea Ideii, a Ideii care îti
scapå mereu si pe care, din cînd în
cînd, ti se pare cå ai prins‑o: «Uite Ideea! Uite Ideea!», strigi atunci. De cîteva ori în viatå am
strigat «Uite Ideea!». «Uite Ideea!» am
spus dupå Cum e cu putintå ceva nou:
«Uite Ideea!» sub forma «devenirii
întru Fiintå»; «Uite Ideea!» am strigat
si am numit‑o «închiderea ce se deschide». Cu Platon, lucrurile sînt si mai limpezi: fiecare dialog al såu
este o tentativå de prindere a Ideii;
si cu fiecare dialog, Socrate o scapå. «Parcå am fi plecat la vînåtoare de prepelite», spune el în Euthydemos. Dar de ce ne scapå Ideea mereu? Pentru cå numai asa
putem fi în conditia întelepciunii, a
cåutårii, a lui tao. Dacå Platon ar
fi gåsit undeva Ideea, totul ar fi
înghetat. Fluiditatea, sensul acesta al
lui tao, al cåii, e totul.
Aceastå «ad‑urmecare» este cultura
însåsi. Altminteri, nici un råspuns nu e bun, dacå închide
problema. Totul e ca Ideea så se afle
mereu în fata ta. Dacå råmîne în urma
ta, obtinem doar o tehnicå în numele unei idei. Înså tot ce e bun în viatå poartå în sine infinitul.“
Duminicå, 23
martie 1980
Am sosit la
Påltinis joi searå, si cu toate cå de atunci serile cu Noica au decurs ca de obicei, nu am avut pînå acum
puterea så le trec în jurnalul meu.
Sînt putin apåsat de ce mi‑am
propus så fac — cîte o paginå Oxford (din ultimele 30 la Phaidros) si revizuirea traducerii la submediocra carte despre
hermeneuticå a lui Hufnagel. Tinîndu‑må
de portia zilnicå, nu am gåsit rågazul
notelor jurnaliere. Încerc så refac cele douå zile care au trecut.
În prima
searå l‑am pus pe Noica la curent cu întîmplårile bucurestene legate de lumea noastrå. În primul rînd,
paginile I de la cartea sa despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel.
Nu‑i vine så creadå cå va avea un
tiraj de 30 000 de exemplare. De necrezut, cînd te gîndesti cå pentru cartea asta, acum 20 de ani, sînt
oameni care au fost båtuti si au fåcut
închisoare. Îi povestesc apoi cå ne agitåm în jurul expozitiei lui Sorin Dumitrescu — intitulatå,
nefericit, „Hipersemne“ — care s‑a
închis zilele trecute la Dalles. În urmå cu trei såptåmîni îl dusesem pe Noica så vadå expozitia: erau
acolo si Alecu Paleologu si Andrei, si
toti am fost dezamågiti så constatåm cå Noica a trecut prin ea ca si cum s‑ar fi aflat într‑o
halå de peste. Îi relatez toate
acestea, precum si micile tribulatii legate de articolul privind expozitia, pe care încercasem så‑l
public la „România literarå“. Este
„filozofie caldå — mi‑a spus G.I. — care exorcizeazå cititorul. Trebuie så må întelegi, «România»
e mereu vizatå, dupå articolul din
«Scînteia» cu rezerve la expozitie, risc prea mult, în perioada asta îmi fac bine logoreele vide ale unora ettetera,
stiu, ai så spui cå sînt grobian — si
sînt — dar åsta e climatul cultural în
care ne miscåm, eu te respect, dar te rog încå o datå så må întelegi, uite, merg pînå acolo încît te rog chiar pe
dumneata så må ajuti så nu te public —
dacå poti, cere‑mi så nu‑ti public articolul —, dacå începem så tåiem,
nu mai råmîne nimic, eu nu pot så fac
ca altii într‑o revistå lunarå sau, må rog, ettetera, unde lucrurile nu se prea observå, la mine
se vede totul, lumea ar citi articolul
cu binoclul, poate vrei så scrii altceva, despre cîte o carte de filozofie, de ce adicå T. si R.F. pot si dumneata nu
poti, ai så‑mi spui poate tocmai
de‑aia, si ai dreptate într‑un fel, ce mai, te rog så må întelegi, am îmbåtrînit ettetera.“
Noica ascultå
amuzat povestea: îl intereseazå mai mult så stie de ce ne agitåm în jurul expozitiei si se întreabå dacå nu cumva
pictura lui Sorin påcåtuieste printr‑un
exces de inteligentå. „Înainte se
spunea «il est bête comme un peintre»
si se poate så fie o conditie a artei
så råmînå la nivelul «animalitåtii spiritului». Må întreb dacå prinså între propria ei inteligentå si cea pe
care i‑o infuzati voi din afarå,
arta lui Sorin nu amenintå så fie strivitå
de prea multå luciditate. Îmi reprosezi cå nu am stiut så våd
«transcendentalul» în expozitia lui. Nu am niciodatå un bun contact de la prima întîlnire cu un artist: si la
Brâncusi, si la Tuculescu, am
reactionat în a doua instantå. Spune‑i lui Sorin cå dacå între timp nu‑l desfiintati cu ceea ce puneti
în el, peste patru‑cinci ani
poate am så fiu în stare så intru în vibratie. De fapt, am så‑ti
dau cîteva rînduri pentru el, în care
am så‑i spun toate astea. Nu are
sens så poluåm atmosfera psihicå, dimpotrivå, sîntem obligati så
creåm bunå dispozitie în jur: artistii
au oricum nevoie de ea. Cît despre
textul tåu, înteleg cå e o formå de
Témoignages sur… si, deci, nu e
unul pentru «România literarå». Mai bine îl pui alåturi de cel al lui Andrei si Håulicå si scoateti
ceva separat. Dar tot nu mi‑ai
spus ce înseamnå febra care v‑a cuprins pe toti în marginea expozitiei lui.“ În ce må priveste, am
reactionat în fata ei poate deformat:
pe lîngå bucuria plasticå, pe care nu stiu si nu îmi place så o comentez, am privit‑o ca pe un
splendid debuseu pentru idee, si nici
Andrei nu cred så fie departe de acest tip de incitatie. Este ciudat cum Noica, desi a mers pe linia
facilitårii accesului la idei prin
traducerea lor într‑o lume a imaginii, refuzå colaborarea cu plasticul (exceptie — Brâncusi). I se pare
cå tot ce coboarå sub verb este ocolit
de spirit (dar si ceea ce trece dincolo de el — muzica).
A doua zi,
pentru cå aveam o copie la mine, Noica mi‑a citit articolul. L‑am întrebat dacå îl supårå adierile
care vin din filozofia lui, problema
„sinelui“, apoi însusi faptul de a reactiona la „transcendental“ ca o eminentå a lui „dincoace“, a „sinelui
lårgit“ etc. „Cîtusi de putin: må ierti
dacå îti spun cå le simt ca pe niste
locuri comune si cå eu însumi nu am aici consistenta unei prezente vii: sînt o simplå umbrå, si e bine asa.
Înså altceva må încîntå så observ.
Scrieti, si tu si Andrei, mai bine decît scriam noi. La vîrsta voastrå, noi påcåtuiam fie printr‑o
învolburare a ideii, care nu mai era
ståpînitå stilistic — cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de Comarnescu —, fie de o excesivå tinere în
frîu a ideii, care lua forma unei
simplitåti afectate — cazul meu. La voi existå o splendidå dominare a gîndului, un control care strînge
totul atît de bine laolaltå, încît
nimic nu mai poate fi clintit. Poate e o acumulare de celule de la o generatie la alta, poate am
contribuit si noi cu ceva la asta.“
Seara
urmåtoare, Noica se plînge cå de mai multe zile nu îi iese prefata la o antologie Lupascu, ce ar urma så aparå
la Editura Politicå. „Si totusi am
ideea: am så aråt cå totul, de la Kant încoace, a mers în filozofie pe distrugerea mitului identitåtii, pe
validarea contradictiei ca fecundå.
Gloria ratiunii e tocmai antinomia. Kant
a vorbit de patru antinomii ale ratiunii, iar Hegel a venit så
spunå cå nu sînt patru, ci o
infinitate, si cå ele nu sînt neajunsul ratiunii, ci însåsi forta ei. În secolul nostru, stiinta a pus în discutie
principiul logic al tertului, dar nu a
avut curajul så îl atace si pe cel al
noncontradictiei. Filozofia, în schimb, a fåcut‑o: a fåcut‑o
fie integrînd irationalul,
inconstientul, intuitia, fie, ca Lupascu, fåcînd din identitatea însåsi un moment al polaritåtii. Eu însumi må simt în spiritul veacului cu contradictia mea
unilateralå. Si îti propun så te
gîndesti dacå cu problema limitei nu intri în aceeasi clåtinare a statutului pe care l‑a avut
identitatea atîtea veacuri la rînd în
filozofie.“
Trecem la
altceva: îi povestesc cå înainte de a pleca spre Påltinis, un prieten nefilozof îmi ceruse så‑i spun
„ce vrea Noica“, în ce constå filozofia
lui. Si am fost uimit så constat cå nu stiu
så‑i reproduc un gînd unic, ci o suitå de cinci idei, între care
nu am putut face legåtura: sinele si
sinea, devenirea întru devenire si
devenirea întru fiintå, limitatia care limiteazå si limitatia care nu limiteazå, a fi în si a fi întru, în
sfîrsit, modelul ontologic din ultimul Tratat. „Må intereseazå imens problema
pe care mi‑o pui, una vitalå, pot
spune, si sînt de‑a dreptul uimit cå
eu însumi nu mi‑am pus‑o pînå acum. Ai så întelegi încå o
datå de ce spun mereu cå nu se stie
cine då si cine primeste. Laså‑må pînå
mîine så îti råspund si, oricum, dacå n‑o så ne placå
råspunsul, o så gåsim poate, ca în Upanisade, peste 32 de ani altul.“
Ieri searå,
Noica må astepta neråbdåtor så reluåm discutia din ajun. „M‑ai silit ieri så må întorc asupra
mea si så må întreb dacå nu cumva nu
sînt în stare så spun ce am exprimat de‑a lungul întregii vieti cu «pentagonul» meu de idei sau cu
«hexagonul», dacå pun la socotealå si
contradictia unilateralå. Så fie totul doar o jerbå de idei care nu e în stare så îsi indice
obîrsia? Într‑adevår, ce am vrut de‑a lungul vietii? Si am så
råspund: am vrut ce a vrut oricine si
nu am fåcut decît så spun ce vrem cu totii, poate fårå så stim. Am vrut så îmbråtisez pe cel care må
îmbråtiseazå, så cuprind cuprinderea ce
må cuprinde. Cînd m‑ai întrebat odatå de ce nu acord mai mult mortii, nu am stiut de fapt ce så‑ti
spun, desi în fond simteam despre ce e
vorba. Moartea nu este decît una din limitele, din mutilårile în care e prins orice individ. Constient sau
nu, suferim cu totii de a nu putea så
fim totul si moartea nu ne då decît unul
din prilejurile acestei suferinte. O asemenea aspiratie cåtre
totalitate se manifestå ca tendintå de
a îngloba mediul, de a‑l absorbi în tine: eu o numesc trecerea
mediului extern în mediu intern. Ea este
proprie întregului real, dar numai la om, si nici aici întotdeauna, ea reuseste cu adevårat. La nivelul
organicului, ea îmbracå forma inferioarå
a «cuceririlor» mediului, a devorårii lui, a unei instauråri despotice asupra lui. De altfel, în orice
despot existå aceastå invaliditate,
aceastå neputintå de a transforma fiinta comunitåtii care‑l
cuprinde în mediul såu intern, o
neputintå de a fi pînå la urmå.
E, în despotism, zbaterea si ridicolul
unei boabe de spumå care vrea så se
înståpîneascå asupra mårii într‑un chip exterior: despotul nu absoarbe în el comunitatea care l‑a
fåcut cu putintå, ci o îmbråtiseazå
silnic.
Trecerea
mediului extern în mediu intern este, s‑ar pårea, însåsi intrarea în conditia lui «a fi». În fond, am
vrut deci så dau un sens plin lui a fi. În ordine biologicå, o primå
încercare de a intra în conditia lui «a
fi» este foamea: ea este înså
una ratatå, pentru cå trecerea mediului
extern în mediu intern ia forma simplei
asimilåri. Apoi respiratia, pe care
Evola o glorificå ca pe un mod indian
de acces la fiintå, råmîne tot la nivelul asimilårii. În ordine biologicå, erosul pare singura ilustrare a lui «a fi»,
pentru cå în momentul realizårii sale
supreme, erosul este sîngele pe care îl preiei sau îl predai, deci însåsi
specia — mediul extern — devenitå
interioritate. E aici, ca în orice reusitå de «a fi», un mod de a‑ti îmbråtisa transcendenta. Cåci sîngele, ca si
orice mediu intern, e mai mult decît purtåtorul såu. Mediul
intern e dincolo de purtåtor, el råmîne
transcendent în imanenta lui.
Aceastå
trecere, care este o împlinire în sfera lui «a fi», este însusi miracolul omului si al culturii. Nu poti så
fii poet fårå så vrei så fii poezia
însåsi; nu poti så fii filozof fårå så vrei, ca Hegel, så fii filozofia însåsi. E, peste tot în
cultura mare (si nu în simpla dorintå
de a face culturå, de a fi în ea),
un mod de a obtine întregirea, ca în
povestea cu båiatul meu Råzvan, care cînd era mic credea cå a cere restul înseamnå ca tu så ai bånutul tåu, iar
ceilalti så vinå så punå restul care
îti lipseste pentru a împlini o sumå.
Asta am vrut în fond. Så vin cu bånutul meu, cu ideea mea, si så îmbråtisez cu ea tot ce må îmbråtiseazå: natura,
comunitatea, limba, cultura însåsi. Am
vrut deci ce vrem cu totii: o dezmutilare, o iesire din cotitura singuråtåtii în care te simti
îmbråtisat si limitat fårå så
îmbråtisezi si så cuprinzi la rîndul tåu. Si cred cå aceastå transformare a mediului extern în mediu intern e sensul
bun al infinitului, al infinitului în
finit. De ce i se spune lui Isus «fiul Omului» si nu «fiul Domnului»? Tocmai pentru cå el a fåcut din umanitate, din
întreaga umanitate, mediul såu intern.
Iar divinitatea e sensul acestei totalitåti,
devenitå dimensiune interioarå.
Iatå deci «ce
am vrut»: si cred cå cele cinci idei pe care i le‑ai împårtåsit prietenului tåu n‑au fost
decît aproximårile succesive ale
acestei dorinte de a fi, de a nu
råmîne mutilat în singuråtatea mea, de
a îmbråtisa mai cuprinzåtor ce m‑a îmbråtisat. «Asta e tot ce ai vrut?», poate så întrebe o doamnå care
ar asista la discutia noastrå. «Mai
bine må duc så‑mi mîngîi cåtelul.» Si‑ar trebui atunci s‑o rog så vinå peste 32 de ani,
pentru a‑i da un alt råspuns.“
Luni, 24
martie 1980
Aståzi,
înaintea prînzului, am fåcut plimbarea împreunå. „M‑am gîndit så‑ti vorbesc disearå despre eudaimonia fiecåruia dintre noi. Dacå nu setea de succes, dacå nu
ambitia de a fi autor ne împinge så
facem ce facem — atunci despre ce anume så fie vorba? Succesul trebuie så‑l cunosti cît esti tînår,
ca så scapi repede de gustul lui si ca
så‑ti dai seama cå nu este niciodatå unul adevårat, ci doar o «gloriolå», ceva superficial, pînå la urmå
o exclamatie de identificare — «deci
asa aråtati!» etc. Îti dai seama repede cå pe oameni nu‑i intereseazå decît suprafata ta, cå uneori nu
fac decît så te aproximeze într‑un
chip ridicol. Într‑o zi, cineva mi‑a spus cå i‑a plåcut
teribil de mult interpretarea pe care
am fåcut‑o la basmul Harap Alb! Sau am comis odatå imprudenta så‑l
întreb pe un admirator care dintre
cårtile mele i‑a cåzut în mînå: omul a început så se bîlbîie.
Lui Eliade, cînd era tînår, cineva i‑a
spus: «Vai, ce mult må bucur så vå
cunosc, domnule Mircea Eliade Rådulescu!» Îti mårturisesc cå dacå al XVI‑lea Congres de filozofie s‑ar
face pe tema sistemului meu, lucrul m‑ar
plictisi îngrozitor: ar trebui så dau explicatii, så aprob, så dezmint. Ce må face atunci så stau aici
asa cum stau si så må simt bine? Care
este eudaimonia mea? Am så încerc så‑ti
råspund disearå.
Tocmai am
ajuns cu corecturile la Hegel într‑un loc care‑l priveste pe Sorin Dumitrescu si am så te rog
så i‑l dai så‑l citeascå:
este capitolul cu «Animalitatea spiritului si înselåciunea». În
jurul unei opere noi, ceilalti se
strîng ca mustele pe laptele proaspåt,
spune Hegel. Si începe apoi un întreg balet. Pe de o parte,
artistul se ascunde în operå, se
identificå cu ea si declarå cå ea spune totul;
pe urmå simte totusi nevoia så explice, så vorbeascå si declarå cå opera nu spune totul, cå ea nu îi epuizeazå
idealul. Pe de altå parte, criticul
vine si asazå opera lui peste opera artistului, declarînd înså cå explicå opera artistului. «Înselåciunea»
aceasta este pentru Hegel esecul
spiritului întrupat în artå, unul de care Hegel are nevoie pentru a trece mai departe, la religie si la filozofie.“
Astå‑searå
må simt obosit: nu sînt în stare så spun povestea eudaimoniei lui Noica, nåscutå prin eliminåri treptate dar
rapide ale tuturor formelor de
satisfactii neculturale: un fel de „nu‑mi place nimic altceva“. A fi doar posedatul unor idei, a fi
manevrat de ele etc.
Marti, 25
martie 1980
Plecåm mîine,
eu spre Bucuresti, Noica spre Timisoara. A fost, ca întotdeauna înaintea despårtirilor, o searå de bilant. Ne
apropiem de sfîrsitul vol. IV din
Platon. Må mai asteaptå comentariile la Phaidon si Phaidros,
pe Noica interpretarea la Phaidon (unde iaråsi crede cå nu are ce spune), în
sfîrsit, ne gîndim så împingem
traducerea comentariului lui Hermeias la Phaidros (care va apårea si el în volum) pînå la a
cuprinde si cel de al doilea discurs al
lui Socrate. Sînt multumit de sunetul traducerii mele, sînt multumit cå l‑am stîrnit pe Noica
— citindu‑i din traducerea mea
partea „delirului socratic“, în fata cåruia interpretarea lui se oprea („ nu poti interpreta un
delir“) — så împingå comentariul lui
pînå la capåt, în sfîrsit, sînt multumit cå
tinerii Cornea si Bercea, la care m‑am gîndit pentru traducerea
lui Hermeias, sînt preluabili în echipå
si promitåtori pentru rest. (Adusesem
cu mine o mostrå din traducerea lor, si Noica — citind‑o
împreunå într‑una din seri — s‑a
aråtat încîntat.)
„Dacå ne
punem problema unui elitism cultural, fårå de care nu poti face ispravå culturalå, cred cå ar trebui så avem un impact
cu elevii din ultimele clase. Acolo e
de aruncat såmînta, nu la cei care
tocmai au iesit din facultate si pe care în felul acesta îi pierzi pentru cei mai buni ani. Au venit aståzi så
må caute doi studenti din anul IV de la
Teologie, din Sibiu. Unul dintre ei avea teza de licentå cu problema virtutii la Platon. Nu avea si nici nu
våzuse vreodatå un text grec din
Platon. Le‑am vorbit mai întîi despre ce
au în mînå — sau despre ce ar putea avea — dacå ajung så înteleagå ce înseamnå teologia. O mie cinci sute de
ani, le‑am spus, cultura Europei
a însemnat culturå religioaså, iar trei sute de ani, stiintå. Poate cå veacul al XXI‑lea va fi unul
al teologiei, înteleaså înså ca o
problematicå a spiritualitåtii care va fi asimilat deja veacurile de culturå stiintificå. Gînditi‑vå ce
avantaj avem fatå de indieni, care au
intrat dintr‑o datå în
întelepciune si care, obtinînd starea de
meditatie, tehnica intrårii în aceastå stare, nu au stiut ce continut så‑i dea. Spiritul care n‑a
avut în urmå aceastå dublå experientå
culturalå, prin care Europa a trecut cu prisosintå, nu poate obtine decît hebetudinea goalå, o
somnolentå, o înghetare. Secolul XXI va
fi deci poate secolul celor douå Niluri care vor crea o Deltå a spiritului, si aceasta pare så fie chiar teologia
voastrå, de vreme ce aståzi oamenii de
stiintå însisi se deschid cåtre o spiritualitate în termenii cåreia sînt dispusi så prindå pînå si comportamentul
atomului. Vedeti, aveti aur în mîini:
nu sînteti arestati în închiderea lingvistului
sau a chimistului, sau a istoricului chiar. Puteti merge cu
teologia voastrå cåtre arta bizantinå,
cåtre literatura noastrå veche, cåtre
filozofie. Puteti face din ea un splendid instrument cultural. Dar el însusi trebuie instrumentat: cu greacå,
cu slavonå, cu filozofie. Ce ar fi
Ståniloae sau Elian fårå limba greacå? — Le‑am fåcut apoi teoria celor trei categorii de cai.
Caii sînt de trei feluri, le‑am
spus: cai de tractiune, cai de circ si cai de curse. 99% din oameni råmîn cai de tractiune. Din rest,
unii ajung cai de circ, ca Nadia
Comåneci sau ca Brigitte Bardot. Ei bine, pe mine nu må intereseazå decît caii de curse. Dacå vreti så vå
preotiti, asta e o chestiune
duhovniceascå, în fata cåreia rolul meu se încheie. Dar, dacå vreti så ajungeti cai de curse, puteti så må
cåutati mai departe. Så nu‑mi
spuneti înså cå lumea în care tråiti ar fi vinovatå pentru nereusita voastrå. Dacå existå, mizeria
existå în primul rînd în voi, în
limitele voastre interioare. S‑au citit cårti si la lumina felinarului.“
Miercuri, 19
noiembrie 1980
Am sosit ieri‑searå
cu Andrei la Påltinis, dupå un drum extenuant,
de 12 ore, cu masina. Pene de motor repetate: cåtre Dealul Negru am vrut så ne întoarcem în Bucuresti. Mai
fiecare drum cåtre Påltinis a fost
însotit de peripetii si de piedici, cårora Andrei se gråbeste så le gåseascå o semnificatie initiaticå:
conjuratia realului si a precaritåtilor
sale împotriva oricårei ascensio
spiritualis.
Påltinisul l‑am
descoperit si de astå datå ca pe un „celålalt
tårîm“: este o senzatie unicå, de intimitate
în spirit, aceea pe care o am ori
de cîte ori la sosire apuc drumul cåtre cåmåruta mansardatå a vilei 23. Pe Noica îl descopår de fiecare datå
treptat, mai întîi prin fereastra
luminatå, îngropatå în acoperisul de sindrilå,
prin merele din geam sau prin cheia låsatå pe dinafarå în uså. În camerå este întotdeauna cald si miroase a
tutun de pipå. Ne prinde mîna în
mîinile lui, båtîndu‑ne încetisor dosul palmei, întru regåsire tandrå si pact reînnoit de statornicå
prietenie. „Må pot lipsi de o cålåtorie
mereu amînatå în Grecia, må pot lipsi de Bucuresti, dar de voi våd cå nu må pot lipsi. Ati venit într‑un moment
bun: Scrisorile despre logicå si Cartea arheilor lîncezesc deocamdatå, asa cå sînt gata så vå slujesc pe voi. Tocmai må gîndeam cå
noiembrie e cea mai frumoaså lunå a
anului, e «timpul pur», singurul pe care
omul nu l‑a poluat cu sårbåtorile si însemnele lui: e un timp
suspendat între anotimpuri, cînd nu
începe si nu se sfîrseste nimic, cînd nu
e nici «sårbåtoarea recoltei», nici început de an universitar, nici o mare sårbåtoare sfîntå. E timpul nemarcat
în vreun fel, singurul care te cheamå
så tråiesti în nedeterminat. Am gåsit deci o scuzå pentru sterilitatea mea, citesc si astept, asemeni sfintei
Tereza, så mi se întîmple ceva în cea
de a saptea lunå, dupå ce må voi fi
rugat zadarnic sase.“
Ne povestim,
ca de obicei, råstimpurile.
Andrei îi
relateazå såptåmîna petrecutå în Germania, în urmå cu douå‑trei luni, la un oarecare simpozion. Interesant a
fost så descopere cå germanii însisi
încep så nu‑si mai afle satisfactiile doar în bunåstarea lor. Se simt coborîti la rangul de simplå
anexå a planului Marshall, care i‑a
pus pe linia unui Wiederaufbau, a
unei reconstructii doar în plan
material. Crima lui Hitler ar fi fost aceea de a fi distrus în råzboi toatå intelectualitatea Germaniei
— îi mårturisea un interlocutor.
„Americanismul“ a venit så se aseze tocmai în
acest loc pustiit de catastrofa råzboiului.
„Este teribil
de interesant ce‑mi spui. Må bucur så aud cå ei însisi încep så‑si dea seama de propria lor precaritate. În
1948, Adenauer ar fi putut så‑i
întrebe: «Vreti unt sau culturå?» Si îmi
place så cred cå ar fi ales cultura. Dar el nu le‑a propus decît
bunåstarea. Aståzi au unt din belsug si
sînt prost asezati în culturå. Si asta
se întîmplå cu o tarå care debuteazå în secolul XIX ca republicå a geniilor. Cînd, în 1808, la doi ani dupå
Jena, toatå cultura germanå se regrupa
la Berlin, rectorul Universitåtii era von Humboldt, catedra de filozofie o avea Fichte, pe cea de
teologie Schleiermacher, iar pe cea de
drept von Ihering. Vå puteti imagina cum aråta o asemenea universitate? În a doua jumåtate a secolului
XIX, cînd nu mai au genii de calibrul
acestora, germanii continuå så uimeascå Europa, pe un Renan sau pe un Taine, cu o scoalå teribilå de istorici,
lingvisti sau filologi. Aståzi, de cîte
ori întîlnesc un intelectual neamt de
la noi care vrea så plece în Germania, îl întreb: «În ce Germanie vrei så pleci? În Germania untului sau în Germania
culturii?» Iar dacå îmi råspunde cå în
aceea a culturii, îi spun cå, paradoxal, o
poate gåsi mai lesne aici.“
Ne întreabå
apoi de Bucuresti, de planurile cu care am venit aici si de cårtile pe care le‑am adus cu noi. Pentru noi,
Bucurestiul continuå så stea, de o
lungå bucatå de vreme, sub semnul ofensivei „protocronismului“, simptom cultural al unui reînnoit complex de
inferioritate care, atunci cînd capåtå
virulenta unui moment ca acesta, sfîrseste mai întotdeauna prin „refuzul Europei“ si exaltarea
valorilor estice si autohtone.
Protocronismul mutå lucrurile din antinomia, sterilå pentru
gîndire, a raportului universal‑particular
si Occident‑Orient, si ajunge la
excese care scot cultura din conditia de minimå puritate de care
spiritul are mereu nevoie pentru a se
dezvolta nestingherit. Si aici se întîmplå
ceva ciudat. Cu ani în urmå, cînd Noica a izbucnit în cultura
noastrå, el a venit în întîmpinarea
nevoilor noastre de puritate moralå si
de universalism al culturii. Cultura trebuia fåcutå în numele unui ideal tautologic, era o practicå spiritualå
såvîrsitå cu gîndul la un „Dumnezeu al
culturii“ si care îsi trågea forta tocmai
dintr‑o constiintå exacerbatå a logicii ei imanente, din
påstrarea marelui alfabet cultural al
spiritului european si universal. În
numele acestui ideal, Noica
ne‑a trimis cåtre „marile texte“
si instrumente ale culturii, care erau surse
în chip absolut, surse pentru un
spirit care nu se închide în frustråri
si orgolii regionale. El a reprezentat, pentru generatia noastrå, o garantie a spiritului în varianta lui
culturalå, o purificatio spiritualis care trebuia mentinutå si
propagatå tocmai prin accesul la
sursele verificate ale acestei purificåri. Fiind vasul ce astepta så fie umplut si care, prin prezenta lui,
putea da sens si adreså unui efort care
altminteri s‑ar fi risipit si dispersat în nimic, noi am însemnat pentru Noica cel putin la
fel de mult cît el pentru noi. „Noi
sîntem, a spus într‑o zi un coleg de generatie, valul pe creasta cåruia s‑a înåltat Noica în urmå cu 10 –
15 ani. Si, într‑un fel, ar
trebui så ne simtim aståzi trådati de
el.“ Trådati de ce? Trådati pentru cå
el s‑a gråbit så întrupeze în regional
un efort de universalizare (europenizare) culturalå care la noi nu a fost niciodatå dus pînå la capåt, ci doar
reluat, ca un blestem, mereu de la
început. Noi eram încå asezati pe aceastå orbitå cînd am fost surprinsi de ceea ce ni se pårea a fi un pasoptism
anacronic. Cînd nu puteam afla ce e cu
noi decît fåcînd pînå la capåt ocolul prin cultura bimilenarå a Europei, Noica
a început så vorbeascå despre „sentimentul
românesc al fiintei“ si despre „spiritul
românesc în cumpåtul vremii“, dupå ce, prin Eminescu sau Goethe, propusese oricårui tînår cultural un model
de universalitate si de meditatie în
absolut. În mod paradoxal, tocmai el, care ne‑a certat pentru superficialitate si ne‑trebnicie,
a generat teme la îndemîna oricui si, în mod obiectiv, s‑a plasat în
situatia de a putea fi invocat de toti
aceia care flecåreau apåsînd pe o coardå facilå si cu sunet bine verificat. Aceastå revendicare a lui Noica, din douå directii diferite, a dat nastere
unei situatii confuze pe care Noica
însusi a alimentat‑o si în care, Dumnezeu stie de ce, s‑a complåcut cu o iresponsabilå
gratie. Pentru cei care vin dupå noi,
pentru cei care ridicå aståzi capul în culturå, aceastå situatie confuzå nu poate avea decît efecte nefaste.
Cîti vor regåsi filonul cultural
autentic, oferit nouå în stare purå, în aceastå micå båtålie culturalå în care unii îl invocå de pe
pozitii culturaliste, altii de pe
pozitii autohtoniste, iar altii, exasperati de primii si ultimii deopotrivå, îl combat si detestå de pe încå
alte pozitii?
Îi spun lui
Noica toate acestea. „Dacå existå vreun punct de contact între mine si «autohtonisti», am så vå rog
så nu‑l cåutati în latura de
ridicol a problemei. Cînd m‑am aplecat asupra românescului, am fåcut‑o, cred, exasperat de zeflemeaua
lui Caragiale. Nu poti så iei totul în
zeflemea. Românescul nu se rezolvå numai în balcanism si în degringoladå parlamentarå. Existå momente
ale seriozitåtii peste care nu poti
trece usor numai pentru cå au sfîrsit lamentabil în demagogia urmasilor. Nu îmi este rusine så spun cå mi‑a
plåcut la Paul Anghel efortul de a
circumscrie, prin episodul '77, un moment
al seriozitåtii.“
Låsåm lucrul
så cadå. Îi vorbesc despre ce am de gînd så fac în zilele de aici. I‑am adus, definitivatå,
traducerea la Ursprung des Kunstwerkes (80 de pagini) pe care am
fåcut‑o, împreunå cu Thomas
Kleininger, pentru volumul Heidegger care urmeazå så aparå în '81 la „Univers“. Vreau så discutåm, în
zilele urmåtoare, despre problemele pe
care le ridicå traducerea lui Heidegger în limba românå. Scrisoarea despre
„umanism“ este si ea încheiatå,
urmînd så aparå în ianuarie în „Secolul 20“. Trebuie så pregåtesc, zilele acestea, un mic studiu introductiv,
de 10 – 15 pagini, si am un trac
teribil, fiind vorba despre o primå întîlnire a culturii noastre cu o scriere heideggerianå de
amploare. Nu stiu deloc de unde så apuc
lucrul. Simt intens nevoia de a må sfåtui cu Noica. „Må întreb mereu — îmi spune Noica — dacå nu te‑ai
gråbit cu Heidegger, dacå nu ai ajuns
la el înainte de a fi trecut temeinic prin idealismul clasic german. Si mai am o rezervå în ce îl priveste. Îl consider un pustiitor, din specia lui Nietzsche, din
specia celor care te dezvatå fårå så te
învete ceva. El însusi a mårturisit cå nu a ajuns nicåieri. Si te întreb atunci: ai oare dreptul så dai
aurul din Platon — de vreme ce vrei så
te retragi din editia Platon — pentru zgura
din Heidegger? E metal autentic si în el, dar si multa zgurå a
oricårei pustiiri.“
E, poate,
nedrept så îl judece astfel, måcar pentru faptul cå îi datoreazå imens: de la Heidegger a învåtat Noica så
lase limba så vorbeascå si så asculte
filozofia ascunså în ea; de la el, så mute
orice problemå din fågasul în care ea
se aflå îndeobste; de la el, faptul cå
în filozofie te afli neîncetat pe drumul
cåtre o idee sau în cåutarea acestui
drum; de la el, cå orice råspuns adevårat deschide cåtre o nouå întrebare; si de la el, în sfîrsit, cå demnitatea
filozofiei vine din obligatia si
puterea ei de a gîndi Fiinta.
Aståzi de
dimineatå, în timpul plimbårii, Noica ne‑a vorbit despre conditia culturii umaniste. „În culturå,
dragii mei, trebuie så poti face dovada
rangului pe care îl detii. În culturå nu te nasti niciodatå în conditia de print; trebuie så obtii recunoasterea
ei. Esti deci mereu în conditia fiilor
nelegitimi ai lui Stefan, care trebuiau
så facå dovada cå sînt os domnesc. Dar o datå ce sîngele regesc ti‑a fost recunoscut, nu te mai
poti purta oricum. Comportarea ta
trebuie så se aseze la nivelul a ceea ce ai dovedit cå esti. Voi ati obtinut deja conditia de printi si, ca
atare, trebuie så vå comportati
princiar în culturå; trebuie så vå onorati rangul si så dati ceea ce se asteaptå de la voi. De fapt ati ajuns
în situatia cînd nu mai puteti pierde
partida decît într‑un singur fel: nejucînd‑o. Dar ce înseamnå a o juca? Înseamnå a respecta imperativul cantitåtii, care în stiintele umaniste este decisiv.
Toti cei care au fåcut o ispravå în
umanisticå stiau o carte teribilå. Nu poti veni în culturå doar cu natura spiritului, cu înzestrarea
lui animalå.“ Andrei îi invocå pe
grecii secolelor V–IV. „Era oare gîndul lor îngreunat, precum este al nostru, de întreg balastul
alexandrin al culturii? Ce trebuia så
stie Platon în fond? Matematica lui se afla la nivelul cunostintelor unui elev de clasa a opta.
Pentru el, filozofia nu avea decît douå
secole de istorie, nu douåzeci, cîte numårå pentru noi. Cum se putea gîndi atunci fårå cantitate?“
„Pînå la
urmå, observå Noica, este vorba mereu de educatie. Ceea ce vreau în fond så vå spun este cå în
culturå spiritul nu se comportå
natural, ci cultural. Cele douå
secole de filozofie pe care le avea
Platon în spate nu aråtau de fapt asa cum ne apar nouå aståzi. Cînd deschizi Diogene Laertios, vezi cå era vorba
de autori si scrieri care nu au ajuns
pînå la noi, dar care atunci dådeau
continutul unei educatii. Listele unor lucråri care s‑au pierdut
între timp sînt de ordinul sutelor. Pe
de altå parte, noi nu stim nici ce
reprezenta cultura Egiptului pentru un grec. Dar prin Egipt se
trecea, asa cum au trecut Pitagora sau
Platon, exact cum se trece aståzi prin
Oxford, Sorbona sau Berkeley. Arabii, cînd au ajuns så însemne ce au însemnat pentru cultura Europei, nu au
fåcut decît så‑si cultive spiritul. Se fåcea carte chiar sub cîte un
copac, cum au fåcut ei, sau grecii
chiar, de vreme ce pe timpul stoicilor se spunea cå pînå si ciorile din Atena discutau implicatia de
tip conditional.“
Dimineata îi
dådusem lui Noica traducerea la Ursprung
des Kunstwerkes si seara ne
întîlnim pentru a discuta pe marginea primelor cinci pagini, confruntate de Noica pe rînd. „Nu îti ascund cå am
avut dorinta de a fi råu, singurul fel
în care poti sluji cînd e vorba de
verificarea unei traduceri. Si mai ales am avut ambitia de a vå prinde, pe Kleininger si pe tine, måcar cu o
gresealå de germanå.“
Problema
traducerii lui Heidegger are istoria ei, si deoarece ea a însemnat mult pentru mine, simt nevoia så o
povestesc pe larg.
În 1971, în
Germania, am fost prima oarå tentat så traduc ceva din Heidegger, cu gîndul, cred, de a‑mi
verifica germana. Acum îmi dau seama
cîtå inconstientå era în proiectul meu. Nu numai despre germanå, dar si despre Heidegger însusi stiam prea
putin pentru a putea bånui ce se
ascunde sub cîte un cuvînt al lui. Am ales deci, cu deplinå seninåtate, Scrisoarea despre „umanism“, în care se reunesc toate temele gîndirii heideggeriene de dinainte si de
dupå Kehre, expuse în cel mai pur jargon heideggerian si într‑un efort de totalizatoare justificare a
întregii sale gîndiri. Bîjbîiam într‑un
mod jalnic si rezultatul a fost un semiesec. Dupå sase‑sapte ani, ambitia mi s‑a retrezit, de astå
datå cu constiinta cå nu mai e vorba de
un simplu exercitiu personal, ci de confruntarea posibilitåtilor limbii noastre cu una dintre cele mai
fascinante aventuri ale spiritului
filozofic. Era vorba, pentru limba filozofiei, de o încercare în
absolut. De astå datå am proiectat un
volum cu studiile despre poezie si
artå, în care piesa de rezistentå era Ursprung
des Kunstwerkes. Pesemne cå as fi
obtinut un rezultat discutabil si într‑un timp lung — începusem deja så traduc — cînd a avut loc
o întîlnire pe care o consider
„destinalå“ pentru soarta Heideggerului românesc: l‑am cunoscut pe Thomas Kleininger.
Asezat în
plinå „ahoretie“, în maladia lipsei de determinatii, cum lui singur îi plåcea så creadå dupå ce citise Sase maladii ale spiritului, Thomas preda, cînd l‑am cunoscut, o germanå
specializatå pe profil, la Institutul
de petrol si gaze, si îmi amintesc cå era
foarte încîntat de cursul tehnic litografiat care tocmai îi apåruse. În rest, colabora cu editura „Univers“,
fåcînd confruntåri, referate, cronici
în limba germanå la „Cahiers roumains“ si
traduceri din românå în germanå. Îmi fåcuse, la cererea editurii, confruntarea la Psihologia literaturii a lui Groeben si, cu aceastå ocazie, lucrînd împreunå douå zile,
am descoperit în el o disciplinå si o
putere de muncå extraordinare, dublate, de asemenea, de o inteligentå teutonå, rece si exactå. Toate aceste
calitåti nu îsi gåsiserå investirea cea
bunå si se afla în situatia mai rar
întîlnitå la noi (unde lucrurile stau mai degrabå invers), de a
poseda înzestråri si instrumente
simultan cu absenta proiectelor. N‑am fåcut, cunoscîndu‑l si simtind cît de eficace ar putea deveni,
decît så‑i trec lectia pe care,
la rîndul meu, o învåtasem de la Noica. Am început så fac cu el (si împreunå cu Andrei) greaca si l‑am tentat cu
„lista filozofilor“, care pentru el
începea cu începutul — presocraticii —,
dar si cu Spinoza, unde ajunseserå între timp lecturile si discutiile noastre såptåmînale.
Înså cel mai
mult m‑a atras ideea de a lucra împreunå Heidegger, lucru pe care, dupå ultima verificare a
traducerii la Scrisoarea despre „umanism“, l‑am simtit ca
inevitabil. Pentru traducerea lui
Heidegger era nevoie de un creier complex, stiutor de filozofie, de ceva greacå, dar mai ales de românå si
germanå în egalå måsurå. Era vorba deci de a realiza bilingvismul. Dupå ce, lucrînd împreunå, am låsat Ursprung‑ul în spate, am înteles cå dincolo de uniunea germanei cu româna obtinuseråm,
prin hermeneutica textului, o sondå a
gîndului pe care nu o poate realiza decît concernul a douå minti bine acordate. Am revizuit traducerea
la Ursprung, într‑un interval de numai cîteva luni, de trei‑patru
ori, si sînt pagini (ca aceea faimoaså
cu Riss si cu Gestell) pe care am stat
zile întregi. Ceea ce am realizat deci cu Thomas nu a fost numai un creier optim pentru traducerea lui
Heidegger, ci, prin Heidegger si
dincolo de el, senzatia de muncå sålbaticå, de dezlåntuire în spirit, pe care numai duelul a douå minti care‑si
disputå ceva ce nu le apartine ti‑o
poate låsa. Dar toate acestea nu pot fi povestite, si micul nostru eroism, dobîndit într‑o båtålie
lipsitå de fast, trebuie så råmînå un
secret al nostru, la care nu vor ajunge decît cei ce vor mai coborî, asumîndu‑si o såråcie
esentialå, într‑o paginå din Heidegger.
Joi, 20 noiembrie
1980
„Douå întrebåri proaste mi‑a pus Gabi,
de cînd îl cunosc: ce cred despre
moarte si de ce trebuie în fond så scriem cårti. La prima i‑am råspuns în mai multe rînduri, dar vreau aståzi
så revin asupra ei. Mi se pare de
neînteles felul în care de 7 000 de ani omenirea cultå se lamenteazå în marginea mortii. Cum de n‑am reusit
în 7 000 de ani så vedem moartea în
lumina ei bunå? Limba, care este întotdeauna
mai înteleaptå decît noi, stie så spunå: «s‑a såvîrsit din
viatå», care est un fel de «s‑a
desåvîrsit vietuind», «s‑a împlinit». Orice moarte bunå este forma unei desåvîrsiri, a unei ispråvi cu cap
si coadå. A întreba ce crezi despre
moarte sunå ca si cum ai întreba despre
tåcerea care se asterne dupå o simfonie. Nu poti så crezi nimic despre ea: crezi numai despre
împlinirea care a fost simfonia. Eu as
acorda eternitatea tocmai celor care nu au fåcut nimic în viatå si care nu au cum så se retragå din ea, de vreme
ce nu au început si nu au încheiat încå
nimic. «Meritå så tråiesti, spunea un prieten
råposat, ca så poti citi în fiecare zi „Universul“.» Acestor simpli spectatori la spectacolul fårå
sfîrsit al lumii, cititorilor de ziare
si privitorilor la televizor, lor le trebuie acordatå vesnicia, ca despågubire pentru cå n‑au putut så
desåvîrseascå nimic si, deci, så se
såvîrseascå.
Iar acum,
dacå admitem cå moartea este un sfîrsit adevårat, si unul bun, atunci eternitatea bunå si adevåratå e aceea în
care poti comunica cu departele tåu. A
scrie cårti înseamnå a comunica cu
departele tåu si a deveni constiinta lui mai bunå. Ce sînt cårtile omenirii dacå nu constiinta noastrå mai
bunå? Ce este Eminescu dacå nu
constiinta mai bunå a românilor? Si ce altceva îmi pot dori dacå nu så devin constiinta mai bunå a celor care‑mi
urmeazå, a departelui meu în timp?“
Astå‑searå,
Noica ne‑a citit o Selbstdarstellung,
o „autoprezentare“, înfåtisîndu‑ne
drumul såu în idee de la Mathesis la
Scrisorile despre logicå. „Sînt bucuros så constat cå am lucrat
întreaga viatå — stiut sau nestiut — la
gåsirea unei scientia universalis, care nu este nici o stiintå
a stiintelor, nici o cunoastere
suspendatå în eterul filozofiei. «Hexagonul» despre care îi vorbeam lui Gabi în urmå cu cîteva luni nu este «sistemul»
meu, ci o structurå întelegåtoare (modelul
meu ontologic) laolaltå cu operatorii ei, cu
instrumentele de decodare ale relatiilor de orice ordin — etic, istoric, artistic, filozofic etc. — si care,
toate împreunå, dau continutul acestei scientia universalis. Deci, pe de o
parte modelul ontologic «individual —
determinatii — general» (IDG), care
traduce structura idealå a fiintei si, prin nesaturårile lui, precaritåtile ei, pe de altå parte,
polaritåti pe care le regåsesc operînd
peste tot si care dau acestei «stiinte» un caracter functional — sinele si sinea, devenirea întru devenire
si devenirea întru fiintå, a fi «în» si
a fi «întru», limitatia ce limiteazå si limitatia ce nu limiteazå, în sfîrsit, contradictia unilateralå. Toate
acestea le pot plimba peste întreaga
realitate, fåcînd‑o pe aceasta inteligibilå la nivelul unei «stiinte» care este una a concretului si a
vietii, nu una a abstractului, cum
obtinea Descartes cu «stiinta proportiilor»
sau Leibniz cu al såu «limbaj universal», sau cum încearcå aståzi så obtinå matematicile si logica. Important
în aceastå scientia este cå am piciorul mereu pus în individual,
cå îl salvez si îl validez, spre
deosebire de orice altå mathesis
care, vizînd universalul, sfîrseste
prin a desconsidera sau a pierde individualul. Acest individual de la care «stiinta» mea pleacå fårå så‑l
piardå nu este deci nici sacrificat
prin urcarea la general (nu este elementul înghitit de multime sau partea de întreg), dar nu este
nici individualul romantic al secolului
XIX, care nu poartå în el generalul sau investitura lui. Aceastå mathesis
universalis, pe care o proclamam într‑o manierå liricå în tinerete, o regåsesc acum, la
sfîrsitul drumului, articulatå si
împlinitå, prin modelul ontologic si cele cinci idei‑operatori.“
Vineri, 21
noiembrie 1980
Înainte de
prînz, Noica m‑a chemat så‑i sparg lemne, drept pedeapså cå nu am vrut så fac plimbarea de dimineatå.
Må astepta împreunå cu un tînår de 20
de ani, student la Teologie în anul I (o proaspåtå descoperire din Sibiu), pe care voia så‑l cunosc ca
eventualå achizitie pentru editia
Platon. Pentru Noica era decisiv faptul cå båiatul avea instrumentele puse la punct — greacå,
latinå, ceva ebraicå, apoi germana,
engleza si franceza. Ne despårtim de el si ne îndreptåm — ni se alåturase între timp si Andrei —
spre cantinå. „Vå mårturisesc, dragii
mei, cå încep så‑i judec pe viitorii cårturari si dupå fizionomie. Ati våzut: båiatul poartå ochelari, e blond
limfatic si pare så aibå Sitzfleisch. Un corp nesportiv, greoi
sau, dimpotrivå, uscat, e o primå
garantie de ascezå de tip intelectual.
Fizic vorbind, poate fi declarat «bun pentru carte». Vedeti cå am vocatie de negutåtor de cai în culturå. Nu
mai vorbesc de sansa pe care o are din
capul locului cu un tatå profesor de dogmaticå si deci cu o bibliotecå de toatå frumusetea chiar
acaså. Îl intereseazå patristica si, în
felul acesta, vreau så‑l prind pentru filozofie, trimitîndu‑l la sursele platoniciene si aristotelice ale
patristicii.
Må apropii de
sfîrsitul Originii operei de artå.
Lucru remarcabil fåcut, dar vå
mårturisesc cå mi se rupe inima gîndindu‑må cît timp si cîtå energie au putut pierde Gabi si
prietenul lui pe altarul lui Heidegger.
Si vreau så‑i pun lui Gabi, cu toatå brutalitatea, o întrebare: cine este în fond Heidegger? Ce
respect poti avea pentru un om care
desfiinteazå totul si care, pînå la urmå, te îndeamnå så‑i citesti doar pe el si pe presocratici? Si încå ceva;
este în Heidegger un lucru teribil de
suspect: nu poate fi povestit. Stiti
cum îmi place så må joc cu vorba «dacå n‑ar fi nu s‑ar
povesti»; de vreme ce se povesteste, este. Orice fiintå, si mai ales fiinta unui gînd sau a unei cårti care are
un început si un sfîrsit, poartå în ea
epicul, «se povesteste». Vin acum si spun, råsturnînd: dacå nu se povesteste, nu este. În acest
sens, Heidegger nu este. Gîndul adevårat are o desfåsurare, îsi
poartå în el propria lui baladå, acel
«stati så vå povestesc ceva». Or, la Heidegger, totul råmîne în înfåsurare, în cerc. Heidegger nu are
baladå. L‑am ascultat în douå
rînduri vorbind, o datå în 1941, a doua oarå în 1943, cînd am avut senzatia cå ascult aceeasi conferintå
de cu doi ani în urmå. Îi acord un
singur lucru: are hermeneuticå, obtine interpretarea individualului. Dar nici aici lucrurile nu sînt în ordine. A
face hermeneuticå înseamnå a avea acces
la forma individualului; fiecare individual îsi poartå în el propria
lui formå si aceastå formå este
necesitatea lui. Schiller a spus ceva extraordinar cînd a afirmat cå necesitatea unui lucru este
forma lui. Heidegger are intuitia
acestei forme ascunse pe care o poartå cu sine orice individual, dar fårå så aibå si o teorie a formei individuale. Nu are, cu alte cuvinte, elaboratå o
logicå ca teorie a formei individuale.
Si — dati‑mi voie så må laud — hermeneutica mea îi este
superioarå måcar din acest punct de
vedere; ea se bazeazå pe o logicå proprie
stiintelor de tip hermeneutic, stiintelor spiritului, deci acelor stiinte care nu au pierdut individualul si
forma lui. Logica aceasta, care îmi
valideazå hermeneutica, este tocmai teoria formei individuale, «logica lui Hermes», cum am numit‑o, o
logicå ce nu a pierdut concretul si
care tocmai de aceea nu mai poate fi preluatå de matematici si de cåtre masini.“
Observ comportamentul
despotic al lui Noica fatå de Heidegger, pe
care îl închide în propria lui raportare la filozofia acestuia, cînd de fapt s‑ar cuveni så
acorzi fiecåruia dreptul de a se
întîlni cu gîndul altuia pe o cale
proprie. Pentru mine, Kierkegaard e
valabil în peratologie, pentru Noica, el trebuie respins pe linia modelului ontologic I‑D‑G
(nu posedå treapta intermediarå, a
determinatiilor, ci doar individualul si generalul, care, neputînd fi unite decît prin salt, oferå un model
ontologic nesaturat sau, în plan
subiectiv, genereazå drama). Invers, pentru Noica, Hegel e valabil potrivit modelului — realizeazå G‑D‑I
—, dar pentru mine este nepreluabil
peratologic (limita ca atare nu are nici o consistentå; totul e flux). La Noica, e tot mai mult
vorba de o intransigentå prin blocaj în
propriul gînd. Ce se întîmplå aici cu faimoasa „închidere care se deschide“?
Astå‑searå
a fost rîndul lui Andrei de a ne povesti etapa în care se aflå. „O så‑mi vorbiti, aståzi
Andrei, mîine Gabi, despre cartea pe
care o aveti în fatå“, ne spune Noica în timpul plimbårii.
Cartea pe
care si‑o vede Andrei dupå Pitoresc
si melancolie este una despre tipul
de gîndire artisticå, ca distinctå de gîndirea
discursivå de tip speculativ sau stiintific. „Cel mai bine îi simt titlul în germanå: Das bildnerische Denken. Mårturisesc cå în mai tot ce am scris am plecat de la experiente
nemijlocite, nu de la idei sau cårti.
La mine este vorba mereu despre un bovarism
pe dos: nu aplic cårtile în viatå, ci invers, un fapt de viatå må trimite la cårti. Îmi amintesc, de pildå,
cå, îndrågostindu‑må prima oarå,
m‑am dus så caut în Larousse la
cuvîntul «iubire». În prima carte este
vorba mai peste tot despre o ulterioarå rezolvare livrescå a unor probleme care fuseserå mai întîi de ordinul
experientei: fericirea, lenea, fapta
etc. Gîndul cårtii despre care‑mi cereti så vorbesc s‑a nåscut si el tot dintr‑o experientå, din
contactul cu artistii, din nevoia de a‑mi
pune în termeni limpezi problema dialogului
meu cu ei. Pentru cå existå o realå dificultate a dialogului cu
artistii; felul cum se naste si cum e
formulatå ideea la ei este complet diferit
în raport cu gîndirea speculativå. Ar fi înså gresit så expediezi problema acestui tip de gîndire, declarînd‑o
haoticå, numai pentru cå înfrînge
regulile logicii discursive. De fapt, multi dintre artisti au sonde si intuitii neînchipuite, pe care
nu le poti obtine pe calea ratiunii
obisnuite. Deci de la nevoia de a face posibil acest dialog ajung så caut o rezolvare în plan cultural,
livresc. Sigur cå nu îmi propun så fac tot istoricul problemei, ci voi alege
cîteva tipuri paradigmatice, de la care
pornind, sper så obtin o caracterizare
tipologicå a gîndirii de tip artistic. Si m‑am gîndit så må
opresc asupra a trei momente: Goethe,
care må serveste cel mai bine, apoi
Leonardo si, din secolul nostru, Klee. Cu toti acestia intru, vrînd‑nevrînd, în problema cunoasterii inspirate, ca tip distinct fatå de
cunoasterea discursivå. Intru apoi într‑o cunoastere care se
realizeazå în act: a afla fåcînd, nu meditînd. În faptul de a
face se instaleazå un raport misterios cu adevårul însusi: explicatia este înlocuitå aici cu expresia.
În faza
actualå, care nu e decît o simplå bîjbîialå, am în minte trei caracteristici ale discursului artistic: 1. cosmogonicul, ca variantå artisticå a ontologicului. Este
vorba aici de o ontologie care se
rezolvå în naturå, deci de ontologicul pe care filozofia l‑a pierdut dupå presocratici, pentru a‑l
regåsi apoi cu romanticii, cu
Schelling, Passavant, Goerres, Oken sau Carus; 2. caracteristica profeticului si oracularului, care
då gîndirii artistice o alurå dogmaticå,
iar în planul expresiei, aforisticul. Må gîndesc aici si la o
sensibilitate specialå pe care artistul
o probeazå în fata viitorului, detectabilå
în orice miscare de avangardå, la avangarda ruså de pildå, la un Tatlin, Gabo, Pevsner sau Malevici; 3. în
sfîrsit, globalismul, aplecarea cåtre ansambluri, raporturi,
asezåri laolaltå. Propensiunea cåtre monumental,
cåtre «privitul în mare», cåtre viziunea generoaså.
Dincolo de
aceste trei caracteristici, gîndirea artisticå pune în mod unic problema raportårii la materie. Artistii îmi apar a fi cei mai competenti gînditori ai materiei. Nu e vorba deci de o simplå tehnicå, ci de o competentå care merge pînå la
detinerea capacitåtii de råsturnare a
materiei, de depåsire a precaritåtii ei.
Existå astfel în gîndirea artisticå o componentå alchimicå pe care o poti
studia pornind de jos, de la problema atelierului, a retetarului etc.
Partea finalå
a cårtii o våd ca o raportare tipologicå a gîndirii artistice la aceea de tip speculativ si, de asemenea, ca
examinare a beneficiilor pe care
spiritualitatea contemporanå le poate obtine
de pe urma gîndirii artistice: recuperarea individului, a
puritåtii, a naturii, a materiei. În
felul acesta realizez si legåtura cu cartea
anterioarå: în Pitoresc si
melancolie, problema naturii apårea
în negativul ei, în timp ce
aici natura ar apårea în pozitivul si în magia ei.“
„Am så må
opresc mai întîi, începe Noica, asupra artistilor pe care i‑ai ales drept paradigmå pentru acest tip de
cunoastere. Într‑adevår, Goethe
te slujeste cu toate cele trei caracteristici pe care le distingi tu în gîndirea artisticå. Dar pe linia
globalismului trebuie så întîlnesti si panteismul, asupra cåruia o så revin
cînd am så må opresc asupra fiecårei
caracteristici în parte. În ce‑l priveste pe Leonardo, eu våd în el mai ales splendoarea
mecanicismului, una pe care stiintele
au pierdut‑o: la Leonardo este vorba deci de o splendoare a
mecanicismului de dinaintea stiintelor. Am rezerve, în schimb, asupra lui Klee. Nu ti se pare mai interesant van Gogh?
La Klee e prea mult experiment, pe cînd
la van Gogh totul este adevår.
Må opresc
acum asupra treptelor tale: cosmogonicul,
profeticul si globalismul. În problema cosmogonicului må declar voit inocent. Am anulat deliberat problema,
deoarece mi se pare cå înåbuså si
îngroapå tot ce e spirit. În cosmogonic spiritul este, laolaltå cu omul, un element între elemente si,
coborît la aceastå treaptå, el devine
neglijabil. Ontologia îmi este oricum suficientå, de vreme ce implicå cosmogonicul ca un caz particular.
Mult mai mult îmi spune, pe linia
plasticii, profeticul.
As dori ca
ancora pe care artistul o are în viitor så fie aruncatå de plasticieni, si nu de naturile muzicale.
Stiti cå obsesia mea este de a
reabilita individualul, dar nu ca individual stingher, ci ca individual investit de puterea generalului.
Påråsesc deci cerurile (generalul),
pentru a le vedea oglindite în apele noastre. Dacå ajung så triumfe, naturile muzicale vor reabilita
pe cale artisticå generalul, angelicul,
si nu individualul de tip omenesc. Plastica în schimb, cu aplecarea ei cåtre individual, poate contracara,
si o face constant, obsesia de a cåuta
legi, de a urmåri doar realitåti de ordin general. De altminteri, cei mari råmîn în slujba individualului, chiar si
atunci cînd cautå legi. Ce voia pînå la
urmå Aristotel så prindå cu cele zece
categorii ale sale, dacå nu individualul, dacå nu fiinta lui ti, a lui «ceva anumit»? Chiar si
matematismul neokantianului Cohen
terminå prin a pune kantianismul în slujba experientei, a unui concret determinat; la el, calculul
infinitezimal este un mod de a împlînta
infinitul în finit. Iar aståzi, stiintele spiritului au ajuns în situatia de a vrea så le domine ele pe cele ale naturii, regåsind idiomaticul, individualul, «clipa
cea repede».
Si atunci, te
întreb: ai organ, cu artistul plastic, pentru concretul de mîine? Pentru cå muzica, dacå ne laså så
simtim un viitor, o face
dematerializînd. Iar trupul, individualul, nu e totusi doar «fratele‑porc», ci e cel care ajutå sufletul, ca în legenda
aceea româneascå unde la moarte,
sufletul, iesind din trup, se întoarce asupra lui si îl sårutå de sus pînå jos, multumindu‑i
cå l‑a ajutat.
În sfîrsit, globalismul. Am så vå spun ce cred
despre el si despre panteism totodatå,
pornind tot de la individual si idiomatic.
Eu nu cred cå între epistemologie sau logicå, pe de o parte, si
hermeneuticå, pe de alta, este o
rupturå. Idiomaticul devine transmisibil cînd îi revelezi forma. Orice lucru se aflå în forma lui si poate nu
pretuim niciodatå îndeajuns travaliul
criticii si al hermeneuticii care se
chinuie så facå transmisibilå aceastå formå a individualului. Existå deci si jos — cu hermeneutica — o republicå a formelor, asa cum existå una sus, cu logica. Iar dacå însumezi
si înglobezi treptat formele de la care pleacå hermeneutica, obtii, la limitå, o teorie care laså în urmå forma
ca formå individualå si terminå prin a
elibera generalul. E o lentå trecere de la hermeneuticå la logicå si, invers, o procesiune în ambele
directii. Totul, în spirit, e drum de
jos în sus si de sus în jos, si nu doar o scarå a lui Iacob.
Spun toate
astea ca så întelegi de ce må tem de al treilea capitol, cel cu globalismul. Globalismul înfrînge
aceastå dublå procesiune din viziunea
mea: îngeri care coboarå si devin licurici, oameni urcåtori care devin îngeri. Globalismul care e, în
fond, panteismul pierde si descinderea,
si ascensiunea: totul e în tot, ordinea e datå, nu cåutatå, iar cåutarea råmîne doar de ordin poetic.
Partea este
înnobilatå de întreg, dar nu se poate ridica la nivelul întregului. Mizeria panteismului este cå
înnobileazå si totodatå degradeazå
partea. Ajungi atunci la viziunea monstruoaså a lui Goethe, cå doar totalitatea oamenilor înseamnå omul?
Ce rost ar mai fi avut atunci Isus? Må
tem deci så nu cazi în panteism cu globalismul tåu.
Înså dincolo
de toate acestea, må bucur cå în cartea ta, desi spui cå pleci mereu de la o experientå care îti apartine, nu te mai
ocupi de tine: te‑ai desprins de
soterie, de omuletul din tine. Spui cå
si aici este o problemå a ta, dar de astå datå este problema mirårii tale, a lui tháumazein,
de unde pleacå orice operå adevåratå.
Ai deci tåria så te purifici uitînd de tine. Cåci tocmai aceasta
este purificarea: puterea de a te spåla
de murdåria sinelui tåu îngust. Si o
faci cuminte, neostentativ, cu o mirare în imediat care te poate duce la o cunoastere esentialå a omului
european sau, poate, chiar a celui de
mîine.“
Sîmbåtå, 22
noiembrie 1980
Au trecut
trei zile si prefata la Scrisoarea
despre „umanism“ treneazå. Tot
scenariul Scrisorii se învîrte în
jurul a trei termeni: Sein, Seiendes, Dasein. Sarcina oribilå
de a‑i face inteligibili pentru
oricine. Noica îmi propune så explic fiinta,
Sein‑ul, pornind de la
dubla acceptie pe care ea o are în istoria
filozofiei, si pe care Heidegger o mentioneazå, aceea de „esentå“ si „existentå“, aråtînd cå Heidegger a
preluat „esenta“, deci latura pe care
filozofia traditionalå a påråsit‑o în favoarea „existentei“. În fond, la Heidegger ar fi vorba despre un platonism mascat, de vreme ce nu se mai
cautå ein Wahres, „ceva adevårat“, ci die Wahrheit, adevårul însusi, exact cum Socrate nu întreba ce este o fatå frumoaså, ci ce este frumosul.
Ideea nu må satisface. Îmi trebuie ceva
spectaculos, mai putin rece si tehnic,
ceva simplu, limpede; „Secolul 20“ nu este o revistå de filozofie. Må gîndesc mai degrabå la o categorie
stilisticå, la încadrarea lui Heidegger
în specia titanismului modern al gîndirii, la asumarea unei sarcini extraordinare, care vine în råspår
cu toatå traditia consfintitå a
filozofiei, deci la o råsturnare de proportii,
asa cum au visat si Kierkegaard, Marx sau Nietzsche. Toti acestia, Heidegger inclusiv, si‑au propus så
mute omenirea din cîte o lungå
habitudine, fie recuperînd o origine, fie proclamînd un timp viitor. Kierkegaard a atacat habitudinea
credintei institutionalizate, care a pierdut nervul originii ei
neotestamentare; Marx a atacat habitudinea
istoriei tråite ca o mare
experientå a servitutii; Nietzsche, pe
aceea a unei pseudo‑specii umane,
de care va trebui så ne despårtim
cîndva „printr‑o activå uitare“; iar Heidegger, habitudinea pseudo‑gîndirii,
de vreme ce gîndirea Occidentului a
ajuns så gîndeascå, în locul fiintei, doar un simulacru al ei, o fiintå devenitå debuseu al tehnicii si
practicii. Toti acestia au certat
omenirea pentru locul unde a ajuns si au încercat så o repunå pe un fågas pierdut sau negåsit încå. Toti
au ceva titanic, eroic, romantic, dar
si utopic, quijotesc, nebunesc; toti sînt singuri în fata a cîte douåzeci de secole de istorie. Si toti sînt marii îngrijorati moderni ai omenirii.
Noica a
terminat între timp lectura traducerii la Originea
operei de artå. În timpul plimbårii
de dimineatå îmi spune cå este remarcabilå
ca performantå. „Es ist eine
Leistung, aber nicht eine Schöpfung.
Nu mai poti întîrzia în performante, oricît de spectaculoase ar fi ele. Ai demonstrat, sau ti‑ai
demonstrat, cå poti merge pe sîrmå;
acum e cazul så te opresti si så‑ti reiei cantitatea, lecturile,
dar mai ales så‑ti scrii Simbolismul limitei. Despre asta o
så vorbim disearå. Acum as vrea så vå
spun altceva. Recitind Originea…, cu problema «påmîntului», a lui Erde, si reamintindu‑mi si de interviul dat de Heidegger în
«Spiegel», cu vorba pe care o citeazå
si Gabi în studiul såu introductiv la Ursprung,
cum cå våzînd imagini transmise de pe
Lunå Heidegger s‑ar fi înspåimîntat,
m‑am gîndit ce lamentabil pot sfîrsi unii la capåtul unei vieti
de gîndire. N‑ai voie så cazi,
cînd te cheamå Heidegger sau Cioran, în
våicårealå, în lamentouri si spaime de tåran sicilian. Cum poti så exclami, ca Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii»? Sau cum poti så te sperii cînd vezi oameni pe Lunå? Îmi
imaginez cå asa s‑a întîmplat si
cînd a fost descoperit focul. Cine stie ce
båtrîn pråpåstios s‑o fi trezit så spunå: «Nu vå dati seama ce
nenorocire ne asteaptå? Cade focul pe
mîna vreunui copil, o så ardå pådurea;
vai, vai, ce ne facem!» Må indispun toate viziunile astea catastrofiste; sincer så fiu, nu cred deloc în Marea
Catastrofå si am si argumente pentru
asta. Omenirea, acest mare animal, acest mare individ colectiv, ar trebui så simtå dacå este în pragul
sfîrsitului sau dacå îl tråieste deja.
Cînd te îneci ai un moment de supremå recapitulare a vietii tale, o iluminare pe care ti‑o då
ultima clipå. Dacå am fi în plin înec,
asa cum cred atîtia, dacå ar fi adevårat cå «numai un zeu ne mai poate salva», asa cum declarå Heidegger,
ar fi imposibil så nu simtim, så nu
avem convulsia dinaintea sfîrsitului, så nu ne recapitulåm istoria. Dar pot s‑o iau si altfel. Så
zicem cå ne apropiem, cu anul 2000, de
pragul sfîrsitului. Dacå e asa, tot ar trebui så ne bucuråm. Este oare putin lucru så fii ultima
generatie a omenirii?“
3 octombrie
1980
Meditez
mereu, de cîte ori îmi vine în minte cazul lui Petru, la destinele neîmplinite din cultura noastrå. De cîte elemente
tine o asemenea neîmplinire? Dacå låsåm
deoparte problema conditiilor, a
marilor factori inhibitivi externi, si tinem seama numai de natura interioarå a individului confruntat cu o
sarcinå culturalå — pe care el si‑o
asumå si si‑o impune printr‑o justå scrutare a traiectoriilor culturii din care face parte —, atunci apar
douå tipuri distincte de ratare: una,
care este totusi glorioaså si nu cea mai frecventå la noi, tine de însåsi exacerbarea constiintei destinului
propriu. Ea apare sub forma urît
constructivå a vointei de operå
sau, în filozofie, a vointei de sistem. La nemti, cazul
tipic este cel al lui Hartmann (vezi
vorba lui Heidegger despre el, cu mersul
din statie în statie, ca tramvaiul), iar la noi, cazul lui Blaga, cu monumentalitatea lui artificialå (opera
våzutå ca „templu“ al persoanei,
constructie de dragul constructiei). La aceastå categorie — „glorioaså“ — a neîmplinirii, destinul
este gîndit în prea mare måsurå ca
realizare de sine a eului, opera devenind o
faptå cantitativ calculatå în raport cu „împlinirea vietii“. Trilogia
valorilor de pildå, operå obositå, apare ca realizare exterioarå, ca un fel de pariu cu sine dus
pînå la capåt, în timp ce Trilogia cunoasterii pare singura
scriså cu verva ideii spontane. În
acest prim caz, autorul nu îsi realizeazå conditia de simplu mediu traversat de idee, ci se resimte excesiv pe sine ca
ins, mutînd accentul de pe operå pe
realizatorul ei.
Cealaltå
formå de neîmplinire — si care la noi då regula — vine din absenta unei constiinte ferme a destinului propriu,
adicå din incapacitatea de a gîndi
fiecare gest cultural ca element al unei
coerente de ansamblu. Viciul este aici tocmai lipsa de „construit“; viata ta devine o scenå a întîmplårii si a
prilejului. Te lasi dirijat din afarå,
fårå så selectezi oferta în raport cu unica articulatie a proiectelor proprii. Aceastå pierdere în
fapte mårunte si ocazionale (cronici,
articolase, emisiuni la radio, prefete, traduceri care îti sînt propuse — toate, forme de anexare la
„întîmplårile“ climatului cultural)
reprezintå calea curentå a
neîmplinirilor noastre.
Må uit
fascinat la tabloul risipirii de‑o viatå a lui P., omul tuturor putintelor si tuturor nevrozelor în sfera
culturii umaniste; zeci de poteci,
påråsite de îndatå ce au fost încercate, cel mai adesea deschise de cîte o micå comandå socialå sau
de cåtre un impetus necontrolat. În
conditii de fortå interioarå, tentatia unei asemenea risipiri ar fi dat nastere la o poikilie de tip
renascentist. Si apoi, toatå drama pe
care o tråiesti în marginea acestei pulverizåri, cînd ai trecut dincolo de prima maturitate! Atunci,
cåile tentate se multiplicå, sporind
efectul de haos; încerci mereu „o loviturå decisivå“ prin care så råstorni o imagine consfintitå. Asa s‑a
întîmplat cu ultima lui carte; mi‑l
amintesc pe P. venind în urmå cu doi ani la
Påltinis, nevrozat de trac, så îi asculte pårerea lui Noica, una la care tinea fårå så simtå si nevoia de a tine
cont de ea — si îl våd parcå si acum
adunîndu‑se din spaima neîmplinirilor lui, din ceata tuturor nesigurantelor si orgoliilor lui refulate,
ridicîndu‑se înaintea noastrå si
înfruntîndu‑ne cu aceastå Faptå a sa, cu acest Ersatz de destin.
5 octombrie
1980
Conditia
„coruptå“ a geniului în comunitåtile
moderne mici (temå obsesivå în Jurnalul
lui Kierkegaard), deci într‑un socius care nu are uzanta întîlnirii cu
ne‑obisnuitul, decît cel mult în
forma puterii si în aceea, si mai degradatå, a evenimentului. În aceste conditii, ne‑obisnuitul cel
mai greu de suportat, si de aceea
reprimat, este geniul, pentru cå lui îi lipseste atît imunitatea de care se bucurå puterea, cît si aerul de
firesc pe care acesteia i‑l
conferå traditia.
De îndatå ce
existå o traditie a geniului, asa cum exista în Germania lui Goethe sau în cîte o cetate elinå („alte
popoare au avut sfinti sau întelepti,
grecii au avut genii“, spunea Nietzsche), geniul devine si el „ne‑obisnuitul firesc“, de care
contemporanii au nevoie ca mijlocind
între ei si o ordine superioarå. A avea „cultura geniului“ înseamnå så poti recunoaste cu bucurie ceea ce îti
este intangibil superior si så accepti
aceastå aparitie ca un prilej de
ridicare mijlocitå deasupra ta, deci nu cu insatisfactia cå altul se aflå acolo, ci cu bucuria cå, laolaltå cu
el, poti ajunge si tu. Cînd aceastå
culturå a geniului existå, deci cînd geniul tråieste nu martirizînd, ci jubilînd, asemenea unui zeu domesticit,
contemporanii lui cunosc o pasnicå
depåsire de sine. Ce poate fi atunci, în acest
sens exact, mai „înåltåtor“ decît prezenta în cortegiul condus de Empedocle sau la cina aceea imaginatå de
Mann în Lotte la Weimar, cînd Goethe povesteste despre fiinta unui
mineral?
Extraordinara
poveste a lui Márquez cu îngerul înaripat (simbolul ne‑obisnuitului) care cade, într‑o zi de furtunå, în
curtea unui tåran, este mai întîi
adorat de întregul sat, devine apoi obiect de curiozitate (ståpînul ogråzii percepe taxå de vizitare)
si sfîrseste, vidat de orice continut,
în curtea gåinilor, unde mintea tåranului
îl repartizase pe temeiuri ornitologice.
9 octombrie
1980
Orice jurnal
încearcå så anuleze caracterul oarecum clandestin al faptelor de viatå si, tinzînd så le
introducå într‑o constiintå si
memorie colectivå, el are nåzuinta secretå de a le mîntui de însemnele lor fatal subiective, trecåtoare si, pentru
ceilalti, neinteresante. Pentru ca
relatia mea cu Noica så devinå mai mult decît un fapt de viatå, este nevoie, în primul rînd, ca ea så
avanseze în zona exemplarå si obiectivå a spiritului, deci så intre în
spatiul privilegiat al relatiei dintre
pieså si spectator.
Paradoxul
constå înså în faptul cå exemplaritatea nu poate fi obtinutå decît prin exceptie, pentru cå, în lumea
spiritului, orice regulå viitoare are
la origine exceptia. Nici un mister nu ar
putea fi reprezentat dacå s‑ar consuma în spatiul
categoriilor obisnuite ale umanului:
tocmai extra‑ordinarul lui produce
în ceilalti nevoia si nåzuinta de a‑l imita.
În al doilea
rînd, este nevoie ca acest fapt de viatå, care
poartå în el germenele exemplaritåtii, så fie transformat într‑un document
al spiritului, deci så fie consemnat si înregistrat. Înså pentru aceasta ar fi suficiente o
permanentå trezie a mintii si simpla
tenacitate — capacitatea primordialå a oricårui evanghelist, a biografului lui Ignatiu sau a lui
Eckermann, care, ea singurå, a fost de
ajuns pentru a izola o experientå unicå si a o sustrage indistinctiei fundamentale care ståruie asupra actelor
vietii.
Nu e totusi
cu putintå mai mult? În jurnalul lui
Eckermann nemultumeste tocmai faptul cå
autorul lui nu e decît un documentarist, un partener fårå destin la o aventurå la
care nu stie så asiste decît decent; un personaj fårå ambitii, care nu se
cautå si nu se gåseste, simplu subiect
al unei admiratii care nu‑i laså decît libertatea consemnårii.
În schimb, în
paginile acestea existå o dublå
miscare: pietatea, care este o formå a
supunerii fårå conditii si care deplaseazå accentele de pe tine pe celålalt, se retrage treptat, fåcînd loc unei
cåutåri care reorienteazå întregul
scenariu si transformå imitatia si admiratia
într‑o diversiune menitå så ducå la instaurarea unui nou eu. Acest orgoliu, pågîn si modern deopotrivå, genereazå un tip de
mister în care eul primitor nu se
livreazå decît în vederea gåsirii sale.
A apårut
aståzi vorbirea pe care am fåcut‑o la ultima carte a lui Andrei. Forma în care a fost publicatå este
rezultatul unor tåieturi combinate,
parte acceptate, parte survenite dupå ce am våzut spaltul, deci operate fårå voia mea. Fac inventarul
pasajelor suprimate de George Ivascu si
våd în fiecare optiune a sa cîte un fragment ilustrativ la ceea ce ar putea deveni cu timpul o
ramurå de sine ståtåtoare a sociologiei
culturii: patologia culturii.
Ce rol poate
juca în aceastå morfo‑patologie culturalå redactorul unei reviste? Dacå functioneazå coerent în
acest univers, atunci o analizå atentå
a interventiilor sale are så circumscrie întocmai un simptom de boalå sau maladia însåsi. De pildå: din propozitia
„Au urmat sase ani în care autorul
însusi a învåtat så tacå…“, G.I. a
eliminat „în care autorul însusi a învåtat så tacå“. Ce fenomen de patologie culturalå a evidentiat aici suprimarea?
În lumea
spiritului, tåcerea poate avea cel putin urmåtoarele semnificatii:
1. Dialogul,
ca formå de miscare a spiritului,
este o alternare a vorbirii cu tåcerea.
A nu sti så taci înseamnå, în aceste
conditii, a tine spiritul pe loc,
a monologa prosteste, a te învîrti în
cercul finit al propriului tåu spirit. Deci, hemoragie verbalå, logoree.
2. Tåcerea
este, în alt sens, un principiu autodidactic, e etapå necesarå în orice Bildung,
paidee. Este acea perioadå de
„primim marfå“, de regenerare spiritualå, de reîncårcare a bateriilor etc. În orice biografie
culturalå trebuie så existe momente
cînd nu produci, ci doar consumi culturå, cînd trebuie deci så taci. A nu tåcea înseamnå acum a
tautologiza, a bate pasul pe loc, a
muri în neprimenirea propriei tale substante.
3. Tåcerea
mai poate apårea fie ca o formå de recunoastere a neputintei în fata sarcinii de a rosti esentialul, fie ca
recunoastere a faptului cå nu ai nimic
esential de spus. Heidegger scrie: „Omul
trebuie, înainte de a vorbi, så asculte din nou glasul Fiintei, cu riscul ca sub semnul acestei chemåri
exigente så aibå putin sau rar ceva de
spus. Numai astfel i se restituie cuvîntului caracterul nepretuit al esentei sale, iar omului låcasul pentru a
locui în adevårul fiintei.“ Deci a nu
tåcea înseamnå acum a råmîne în superficiile lucrurilor, a superfluiza, a introduce inflatia în
spatiul verbal.
4. Tåcerea
poate fi o formå de demnitate a spiritului, o formå de protest. Intri în tåcere atunci cînd în jurul tåu se vorbeste
prea mult si indemn. A nu tåcea
înseamnå acum a participa la conjuratia
imoralitåtii cuvîntului.
5. În
sfîrsit, „a învåta så taci“ poate fi înteles
ca un corectiv comportamental bazat pe experienta negativå a
efectelor vorbirii. Tåcerea devine
astfel expresia întelepciunii dobîndite traduse ca prudentå.
În conditii
de patologie culturalå, tot ce este context polisemic este preventiv suprimat. Instanta „supervizoare“ nu mai face efortul fixårii sensului; de îndatå ce
discursul prezintå cele mai vagi urme
polisemice, el este suprimat avîndu‑se în vedere posibilitatea, cît de micå, de manifestare
în mintea cititorului doar a sensului
(fie si vag) „subversiv“. Tot evantaiul de
sensuri este sacrificat întru prevenirea aparitiei acelui unic sens vinovat. Nu se mai pune problema så fii
înteles: cåutarea intentiei, deci
fixarea sensului, este întotdeauna o operatie incertå si riscantå. („De unde stim noi în fond cå asta a
gîndit?“) Precaut, cert, eficace este
så elimini sursa ambiguitåtii. De pildå, în cazul de mai sus, contextul articolului aråta clar cå este vorba de
sensul „2“, de tåcerea cu valente
didactice, tåcerea acumulativå,
regeneratoare. Înså atîta vreme cît existå si sensurile „4“ si „5“, în chip preventiv enuntul polisemic
este suprimat.
În conditii
de patologie culturalå, un bun redactor trebuie deci så cultive în chip profesionist suspiciunea. El trebuie så fie în permanentå stare de alarmå si så vadå în
orice autor un mic diavol care încearcå
la tot pasul så‑l påcåleascå cu ajutorul cuvintelor. Ridicolul este în aceste conditii asumat;
orice pîndå îsi creeazå propriile ei
fantasme, si acest biet bolnav începe så semene teribil cu personajele acelea care tin mereu un ochi
închis — paradoxalul ochi al pîndei —
într‑o lume de suspecti instituitå de propriul lui delir.
Fenomenele de
îmbolnåvire ale unei culturi trebuie explicate
în principal prin anularea relativei autonomii de care are nevoie orice culturå pentru a fi sånåtoaså.
Patologia culturii este un caz
particular de heteronomie; o
societate ajunge så se raporteze la
culturå exact cum se raporteazå oamenii în general la naturå: prin interventii care deregleazå definitiv
sistemele autonome de feed‑back. Pentru orice formå de existentå care
functioneazå pe modele organice, autoreglarea este un principiu suveran:
interventiile din exterior sînt fatale.
O culturå îsi
pierde calitatea organicului atunci cînd nu‑si poate dirija dezvoltarea pe baza „selectiei naturale“, ceea ce aici înseamnå în primul rînd
recunoasterea spontanå a valorilor culturale
în imanenta lor. Asa cum natura devine bolnavå atunci cînd nu mai e capabilå så‑si evacueze
stîrvurile, tot astfel, în lumea
culturii, patologia se declanseazå prin inhibarea din exterior a functiei de eliminare sau devorare a
„stîrvurilor“ culturale, a
nonvalorilor. Cultura respectivå devine un soi de organism pestilential, în care ceea ce este bolnav si putred
eliminå tot ce este valoare autenticå.
Inhibarea selectiei naturale påtrunde în universul culturii din clipa în care este afectat actul prin
care acest univers se constituie:
„selectia cadrelor“. Este un fel de boalå a nasterii, care are drept rezultat un simulacru de viatå
culturalå. Cînd, la un moment dat, de
pildå, s‑a simtit nevoia epurårii schemei de cercetare — lucru care din punctul de vedere al
imanentei valorilor era absolut necesar
— selectia s‑a fåcut, aproape fårå exceptie, exact împotriva principiului imanentei, heteronomic. În
felul acesta, un mediu patogen este
consfintit ca mediu cultural. Tot ce emanå de la el va purta deci stigmatul bolii: cårtile sale,
revistele sale etc. sînt produse
bolnave. De aici apare o patologie a industriei culturale; asa‑numitului Kulturbetrieb
i se cere så fie rentabil în conditiile în care produsele sale sînt indigeste, deci invandabile. Critica, acea
constiintå de sine a oricårei culturi,
forma ei supremå de feed‑back, este atinså la rîndul ei de boalå si devine
înregistrabilå — în rubricile acestei
metafore prelungite — la capitolul „bolile
sistemului nervos“: schizofrenizînd, ea laudå ceea ce trebuie så critice, si invers.
Desigur,
toatå aceastå imagine este împinså la limitå, oarecum „idealizatå“, pentru cå dacå toate aceste relee culturale
ar fi integral si definitiv atinse,
råul ar obtine puritatea de cristal a lumii basmelor. Ceea ce este încå viatå, sånåtate, valoare se
instituie înså mereu agonic, firav,
uneori aleatoriu, alteori prin fente si manevre excesive sau, pur si simplu, frizînd nebunia — nebunia
firescului.
10 octombrie
1980
Orice carte, o datå nåscutå, ascunde în ea
propria ei retetå. Poti deveni autor de
îndatå ce ai aflat acest lucru; poti deveni adicå un harnic multiplicator al propriei tale scheme mentale pe care
o muti, mai mult sau mai putin
arbitrar, de pe un material pe altul.
Am fost tentat de pildå, urmînd aceastå exterioritate, ca imediat dupå Tragicul
så scriu o carte pe tema simbolului. Cårtile
s‑ar fi putut aduna astfel ca mårgelele pe atå si as fi putut
chiar tråi cu senzatia cå sînt harnic.
Mi s‑a pårut înså mai interesant
så scormonesc la rådåcina unui început de gînd si så dau astfel
îndeletnicirilor mele un sens de
necesitate. Aceastå action de puiser
—
schöpfen — cu cît devine mai maniacalå, cu atît este mai
purificatoare si mai fecundå. Cei mai
multi autori nu coboarå niciodatå în noaptea
unei idei.
Existå întotdeauna
în culturå un mister al începutului, care
se manifestå prin aceea cå orice început este întîmplåtor. Poti începe de oriunde si chiar începi de
oriunde. Aceastå libertate a
începutului se cere înså anulatå în caracterul constrîngåtor al
felului în care continui. Istoricii
literari sau cei de artå nu continuå de
fapt niciodatå; ei încep mereu, acceptînd astfel så tråiascå
oarecum la voia întîmplårii.
„Gîndeste‑te,
cînd scrii, la cititorul tåu ideal sau la
omul pe care îl respecti cel mai mult.“ La cine se gîndeste oare Noica atunci cînd cade în metafizica
ciobånasului si a „arcului carpatic“,
care, Doamne, dincolo de geschmacklos‑ul
ei, nu ar fi cu nimic vinovatå, de nu s‑ar
recunoaste acolo, ca într‑o
pocitå oglindire, mintile înfierbîntate sau cinice ale
zbieråtorilor de profesie? Ce stranie
si, pentru el, compromitåtoare întîlnire.
Dar pentru noi, Noica va trebui så råmînå mereu altceva: îndemnul si stiinta de a face un simplu si tåcut pas
în luminå.
17 octombrie
1980
Sînt tentat cîteodatå så consemnez, acum cînd
toate si‑au primit obsteasca lor
semnificatie, acele „povesti cu corbi
albi“ al cåror martor si, uneori, fals erou am fost: adunårile grotesti în care urmau så se facå si desfacå
destine, cu uri sålbatice care
izbucneau de sub zîmbete poleite, cu lungi executii pregåtite din umbrå — toatå adunåtura aceea de
profesionisti ai råului, uniti prin
legåtura inferioarå a frustrårii si imposturii, adusi de valul strîmb al vietii în situatia dramaticå de a opta între
onesta umilitate care‑i sade bine
nescolirii si împroscarea a tot ce îti
este superior, ca solutie colectivå si deznådåjduitå de
supravietuire. Sînt deci tentat uneori
så circumscriu aceastå expectoratie azvîrlitå,
prin jocul urii si al întîmplårii, pe obrazul oricårei fapte care nu are de partea ei decît „fortele plåpînde
ale vesniciei“. Înså as gresi fåcînd
astfel.
Cînd Odiseu
coboarå în Infern, umbrele mortilor se îmbulzesc în preajmå‑i så primeascå sînge pentru a învia o clipå,
pentru a reveni o clipå la cuvînt.
Toate aceste sanguine luåri de cuvînt sînt false înfiintåri; fiecare umbrå bea sîngele, vorbeste si apoi
pleacå de unde a apårut, din nicåieri.
Orice jurnal
adevårat trebuie så fie zgîrcit cu sîngele lui, trebuie så se fereascå de a atinge cu spirit,
numindu‑i, pe cei care nu au de
partea lor decît fiinta prezumtivå a råului. Trebuie deci så må feresc så trag dupå mine tot acel sinistru
moloz uman pe care l‑am cunoscut
atunci si så må tem, travesat de un fior magic, cå simpla lui invocare ar putea institui, o datå mai
mult, råul si moartea. („În viatå încå
— spunea despre ei I.T. — sînt morti fårå
så o stie; le mai cresc doar unghiile si pårul.“)
La pagina 222
din De l'inconvénient d'être né,
portretul pe care Cioran i‑l face
lui Noica: „D. este incapabil så asimileze
Råul. El îi constatå existenta, înså nu‑l poate încorpora
gîndirii sale. Si din Infern de‑ar
fi så iaså, nimeni n‑ar sti‑o, atît de sus råmîne, în spusele sale, deasupra a tot ce‑l
lezeazå.
În ideile
sale ai cåuta în zadar cea mai micå urmå a încercårilor prin care a trecut. Din cînd în cînd are
reflexe, reflexe doar, de om rånit.
Opac în fata negativului, el nu îsi då seama cå tot ceea ce posedåm nu este decît un capital de ne‑fiintå.
Si totusi, bunå parte din gesturile
sale dezvåluie un spirit demonic. Demonic fårå
så o stie. Este un destructor obnubilat si sterilizat de Bine.“
Privit înså
mai îndeaproape, demonismul såu îmbracå forma unui fanatism cultural. Noica crede în culturå fårå rest. Cu alte cuvinte, el nu poate accepta cå aici nu este vorba pînå la urmå decît de crearea unei diversiuni menite så ne
ascundå pateticul situatiei de a ne
afla singuri în fata absentei lui
Dumnezeu. Suferind de un exces de
sånåtate, el terminå prin a fi un mutilat pe dos. Prin natura lui chiar, Noica este incapabil så gîndeascå
spiritul în tensiunea pe care o
comportå insertia acestuia în finit si så‑l
coboare astfel la proportia
påmînteascå a fiintelor constiente finite. El
se comportå asemenea cuiva care, în entuziasmul mersului, uitå cå terenul pe care pasul era cu putintå a luat
sfîrsit. Impermeabil la realitatea
pråpastiei, nu ar avea nici måcar surpriza cåderii sau, confruntat cu iminenta ei, ar fi, oricum,
capabil så producå sofismul necesar
pentru a transforma pråbusirea într‑o formå exoticå a deambulatiei.
Refuzul
gîndirii lui C. si felul în care ne contestå nouå dreptul de a avea constiinta dimensiunii relative si
iluzorii a culturii merg la el mînå în mînå. Autoritatea lui
Noica este realå cînd opune
culturalismul diferitelor variante de neslefuire a spiritului,
fåcînd din culturå forma supremå de
igienå a mintii. Ea devine înså demonicå,
tiranicå si negativå, atunci cînd, în locul unei luciditåti
îngrijorate, pune seninåtatea de nimic tulburatå a unui spirit care
jubileazå fårå mobiluri ultime.
10 decembrie
1980
Existå oameni
cultivati si inteligenti, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect si în orice
împrejurare. Ei pot fi stråluciti,
fermecåtori, rafinati pînå la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minti rutinate cultural,
care nu a ajuns så aibå un punct de vedere asupra lumii si så
îl desfåsoare unitar, suveran si
coerent asupra oricårui detaliu al ei.
Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativå si
„simpla“ culturå de raså a oricårui
intelectual rafinat.
Traducerea,
cînd e umilitate asumatå, pateticå intrare în tåcere prin supunerea la cuvîntul altuia, seamånå cu
muncile eroilor la grajduri de regi.
„Se spun
atîtea nerozii pe seama mîndriei —
iar crestinismul ne‑a fåcut så o
resimtim chiar ca pe un påcat. De
fapt: cine pretinde si obtine de
la sine ceva måret trebuie så se simtå
foarte departe de cei care nu o fac — aceastå distantå este
interpretatå de cåtre ceilalti ca o
«excelentå pårere despre sine»; înså acela
nu cunoaste distanta decît ca muncå neîncetatå, luptå si izbîndå, de zi si noapte: din toate acestea ceilalti
nu stiu nimic.“ (Nietzsche)
22 decembrie
1980
A treia zi de
la operatie. Sînt singur în salon si, desi aproape tintuit de sonde, am o paradoxalå stare de bine. Simt cum îmi
renasc apetiturile culturale. Deschid
la întîmplare Vorträge und Aufsätze a lui Heidegger si cad, în chip uimitor,
pe aceastå paginå din Wer ist Nietzsches Zarathustra? :
„Cåtre
sfîrsitul celei de a treia pårti din Asa
gråit‑a Zarathustra, un
fragment este intitulat «Convalescentul» (Der
Genesende). Convalescentul este
Zarathustra. Genesen, «a vindeca»,
este unul si acelasi cuvînt cu
grecescul neomai, nostoV.
Întelesul este: «a se întoarce la sine»
(…). «Convalescentul» este cel care se
reculege în vederea întoarcerii, pentru întoarcerea în propriu‑i destin. Convalescentul se aflå pe drum cåtre
el însusi, în asa fel încît el poate
spune despre sine cå este.“
Rîndurile
acestea îmi par cu atît mai mult a‑mi fi „adresate“, cu cît regåsesc aici nostos‑ul, pe care, în urmå cu zece ani, îl consideram un motiv metafizic
fundamental, sperînd så realizez în
jurul lui o întreagå „metafizicå a întoarcerilor“. Acum, cînd må simt atît de binefåcåtor asezat sub
forta acestei „întoarceri destinale“,
regret cå nu am dus lucrul pînå la capåt.
În boalå sau
suferintå trupul ni se transformå dintr‑o datå din prieten în dusmanul cel mai opac al singurului principiu de continuitate existent în noi: spiritul. De‑abia
atunci, în aceastå arvunå a mortii,
simti cîtå imperfectiune este
ascunså în tainitele unei specii pe
care o låudåm cåtårati în permanentå pe superficiile ei. Problema gravå este cå în asemenea împrejuråri nu mai
e vorba de bietul sine îngust, de care
nu mai conteneste Noica så‑si batå
joc, ci de un atom de
spiritualitate, de un principiu al persistentei de care sîntem
deposedati de pe pozitiile unei formatiuni perisabile.
Luni, 19
ianuarie 1981
Simt cum
jurnalul meu începe så cadå într‑o anumitå monotonie a scenariului. Îl pîndeste repetitia
exteriorului, acel „sînt din nou la
Påltinis cu Andrei…“. De astå datå înså nu sînt cu Andrei, ci cu Sorin Vieru, de care må leagå, de aproape 15
ani, o prietenie ce se consumå
capricios, în doze imprevizibile, o prietenie
fåcutå din admiratie si tristete si din nu stiu ce senzatie stranie de portelanuri rånite.
Sorin Vieru a
fost prima „victimå“ pe care a fåcut‑o Noica dupå ce, în 1965, a intrat la Centrul de Logicå. Dintre tinerii
de acolo, Noica s‑a oprit asupra
lui; l‑a învåtat greacå, deschizînd
pur si simplu împreunå Categoriile
lui Aristotel si fåcînd gramaticå „pe
viu“, în ritmul în care textul o cerea. Formula i s‑a potrivit lui Sorin si, mai tîrziu, cînd a fost
inauguratå editia Platon, era singurul din echipa volumului I care nu trecuse
prin facultatea de clasice. Lucrul
acesta nu l‑a împiedicat så aibå, cu Alcibiade I, una dintre cele mai bune traduceri
ale acelui începåtor volum tatonant.
Noica a sperat så‑l îndepårteze cu vremea de logica fåcutå ca pur exercitiu în sine sau, mai degrabå,
så‑l facå s‑o reîntîlneascå
dupå ce ar fi executat un vast ocol prin metafizicå. Asa a început acel extraordinar curs privat despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel (1967?), în care Noica m‑a
prins si pe mine, dupå ce må cunoscuse
în treacåt, la Wald acaså (în vestibul), unde eu venisem pentru o clipå så iau o carte, iar Noica tocmai
îsi punea cu sfiosenie galosii,
pregåtindu‑se så plece. S‑a bucurat pesemne cå vedea „un tînår adevårat“ (nu depåsisem 25 de ani,
vîrsta pînå la care considera el cå
antrenamentul cultural poate da roade optime) si peste cîteva zile îmi trimitea vorbå prin Sorin,
invitîndu‑ne så venim såptåmînal
la el acaså (pe atunci ståtea în Berceni) pentru cursul hegelian.
Sorin råmîne
astfel legat în memoria mea de relatia pe care am început‑o atunci cu Noica si nu am så simt decît
pårere de råu cå una dintre cele mai
rafinate minti speculative — în discutiile noastre avea o strålucire care ne punea în umbrå pe noi
ceilalti, poate si pe Andrei, mai
tîrziu, cînd am fåcut în trei un seminar cu Meditatiile metafizice a
lui Descartes — ne‑a påråsit cu vremea, închizîndu‑se în
logica lui, în care tråieste de fapt
inconfortabil, suferind cå nu are mai
mult de zece auditori si încercînd uneori evadåri disperate în poezie, în eseu sau în cîte un dialog din Platon. În
persoana lui, Noica s‑a izbit
mereu de un mare sovåitor, în fond de acea pacoste care bîntuie adesea cultura noastrå, a celor care refuzå
„så atace“, låsînd viata så vinå peste
ei si så‑i manevreze dupå bunul ei plac. Sorin este de fapt un astenic, bîntuit de o înzestrare pe care morbida
lui neîncredere în sine a boicotat‑o,
aproape a reprimat‑o, fåcînd
astfel totul pentru a se aseza în tabåra celor care‑si tråiesc
înfrîngerea într‑o manierå
fictivå si proiectivå, înainte de a fi dat vreo båtålie, deci înainte de a fi cunoscut fiorul
înclestårii cu materia rezistentå a
ceva din afara sa. Speriat de tot ceea ce ar trebui så întreprindå, usor valetudinar si fåcînd din propria lui
risipire si inertie carcasa în care se
refugiazå pentru a se ascunde si suferi, a terminat prin a declara cå face parte din specia
„consumatorilor culturali“ si nu a
„producåtorilor“; si cå, mai mult decît scrisul, îl atrage ideea de a acumula pentru propria lui plåcere, cå se simte un vesnic student si cå îl bîntuie gîndul de
a‑si relua latina si de a se
apuca så învete ebraica. A acceptat cu greu så înceapå traducerea dialogurilor logice din Platon, pentru
volumul VI al editiei, si acum, cînd
scriu toate acestea, îl aud råsfoind o editie greco‑latinå a lui Parmenide
si scotînd cuvinte. Tråieste de pe acum tracul
serii de mîine (asa cum l‑a tråit intens pe cel al venirii
aici), cînd Noica l‑a „programat“
så ne povesteascå destinul såu cultural
si så ne spunå ce anume îsi vede în fatå si din ce vor fi alcåtuite „operele lui complete“. Må uimeste
îndîrjirea lui Noica, aproape
inadecvarea lui fatå de Sorin, pe care, dupå 15 ani, continuå så‑l confrunte cu regula eficacitåtii, cînd
celålalt s‑a asezat sub semnul
mai lenes al Orientului, al meditatiei care nu trebuie så se converteascå cu orice pret în faptå si
„ispravå culturalå“. În orice caz, din
întîlnirea lor astept lucruri spectaculoase, pentru cå Noica este în plinå aventurå logicå, cu acele Scrisori din care a publicat deja douå în „Viata româneascå“.
Jocurile
noastre vesperale au fost inaugurate de Noica. „Mi‑am propus så vå vorbesc aståzi despre etapa în
care am ajuns dupå Tratatul de ontologie. Pericolul cel mare era de
a intra în entropie, în «moarte
termicå». Tin minte de altfel cå dupå ce am terminat Tratatul Gabi m‑a
întrebat ce îmi mai råmîne de fåcut de acum înainte, invitîndu‑må, cred, så må pregåtesc pentru o lungå
vacantå.Or, må bucur så våd cå în
entropie nu am intrat decît pe planul prieteniilor, al relatiilor afective (nu må mai simt capabil de noi
prietenii), dar nu si pe plan cultural.
Am încå bucuria noutåtii, pot încå så citesc ce apare prin lume, simt cå mai am cîte ceva de spus, pot
încå så învåt cuvinte la germanå — nu
stiu dacå v‑am spus cå m‑am apucat så scot cuvintele necunoscute din dictionarul lui Schroff si
cå am ajuns la litera S.
Douå lucruri
m‑au fåcut så continui si så‑mi gåsesc o nouå ciclicitate si ordine. Mai întîi este prost,
spun eu, så‑ti termini viata cu o
împlinire, si nu cu un rest. Sfîrsitul nu trebuie så te prindå în înghetul unui lucru ispråvit. Nu
trebuie så pui mîinile pe piept si så
provoci sfîrsitul, asteptîndu‑l. Firesc este så nu stii de el si så fii surprins în plin gest. Ca si orice
problemå care este adevåratå numai
dacå, rezolvatå fiind, laså un rest, la
fel si orice viatå adevåratå trebuie så lase un rest, nu doar o
împlinire. În al doilea rînd, speram ca
dupå terminarea Tratatului så‑l oblig pe un Carnap så spunå: «Nu am ce face;
metafizica are sens». Or, nu cred cå am
reusit acest lucru. Acum astept de la Scrisorile despre logicå consolidarea pozitiei mele
metafizice. Iatå deci douå motive care
må fac så rezist si care îmi dau dreptul de a nu må låsa tîrît în entropie. Si mi‑am obtinut, cred, o anume
ciclicitate: la douå luni o datå îmi
iese un capitol din Logicå, unul
din Cartea arheilor si un fragment din Jurnalul de idei.
Dar poate cå
Sorel o så må întrebe cum de am curajul så cobor în arena în care s‑au exersat Aristotel si Russell? Am så
vå mårturisesc cå fac lucrul cu
umilintå, dar fårå sfialå. La vîrsta
mea nu mai poti avea sfialå. Cobor deci
umil în arena unde Aristotel si Russell
au fåcut ispråvile pe care le‑au fåcut, dar cobor cu gîndul cå ei au låsat totusi probleme
deschise, cå au låsat deci destul loc
în care så må pot înscrie si eu pentru a‑mi prezenta micul meu exercitiu.
Înså tot în
aceastå etapå se mai întîmplå si altceva. Simt
tot mai mult nevoia de a face prospectii în zonele spiritului, ale mintilor tinere; simt nevoia så regåsesc
flacåra vietii într‑un ceas cînd
începe extinctiunea. Poate îmi caut astfel, indirect, posteritatea? Nu stiu, dar tentatia prospectiunilor,
înclinatia de a gåsi zåcåminte
spirituale, se trezeste periodic în mine. De astå datå am fost provocat de o întîmplare din afarå. Mi s‑a
cerut în mai multe rînduri så‑l
conving pe Eliade så facå o vizitå în tarå. Mi‑a venit atunci
urmåtoarea idee: så le spun celor care
îmi cer asta cå nu avem nevoie så‑l aducem pe Eliade în tarå, pentru cå, de fapt, îl avem în tarå, si nu o
datå, ci de douåzeci si douå de ori.
Dacå sînt aståzi în România 22 de milioane
de locuitori, atunci un tînår dintr‑un milion are, probabil,
geniu. Dar pentru aceste 22 de genii
avem nevoie de antrenori. Am adus så vå
citesc cele douå‑trei pagini pe care le‑am intitulat Cei douåzeci si doi sau despre cultura de performantå. Dacå vi se pare cå
paginile tin si må låsati så le public,
am så i le trimit lui Marin Sorescu la
«Ramuri».
«Un tînår
poet francez trimite lui Paul Valéry un manuscris cu versuri. Valéry îl citeste si råspunde: „Domnule, nu
ai talent. Poate ai geniu, dar la asa
ceva nu må pricep.“
Numai cå
tocmai la asa ceva ar trebui så se priceapå måcar cîtiva, în sînul unei culturi nationale. Cåci dacå
existå sport de performantå, care ne
încîntå ca spectacol si atîta tot, cu atît mai mult existå culturå de performantå, care, fie cå ne
încîntå ori nu, mutå din loc bolovanii,
cu noi cu tot. Iar în måsura în care performantele culturii — fie cå este vorba de mari inventii, de
mari idei, forme de organizare si
manifestare socialå sau mari creatii — hotåråsc afirmarea si supravietuirea popoarelor, este bine så
reflectåm putin asupra felului cum se
produc ele.
Unele
performante ale culturii se obtin nestiut. Limba românå, între alte cîteva, este prin ea însåsi o
performantå culturalå. Anumite forme de
organizare si manifestare ale vietii satului au reprezentat, în trecut, o performantå. Folclorul este una
la nivelul ultim al creatiei,
cîteodatå. Dacå trebuie så credem cå performantele culturii tin de genialitatea inventivå si creatoare,
atunci în cazul lor a fost activå o
genialitate difuzå.
Dar
genialitatea este concentratå în persoane, atunci cînd performantele nu sînt anonime, ca în ceasul nostru
istoric. Cum s‑o descoperi si cum
s‑o valorifici? În spetå, în ce fel så pregåtesti si så faci rodnice creierele tinere, asa cum valorificåm
påcura, gazele, papura, pînå si
deseurile?
Este probabil
cå în sînul celor 22 de milioane de români din ceasul de fatå se aflå douåzeci si doi de tineri — adicå unul la un
milion — cu o înzestrare absolut exceptionalå.
Nu e nevoie de mai mult, într‑o
tarå unde inteligenta si desigur rîvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale si spirituale ale
ceasului. Dar întrebarea este nu numai
cum så‑i gåsesti pe cei 22, ci mai ales cum så faci ca virtualitatea din ei så devinå act. Ar fi
simplu de încercat ca la armatå. „Så
iaså din rînd cei care cred cå sînt exceptionali.“ Ne‑am trezi înså cu prea multi candidati, astfel cå totul
ar fi de luat de la început. Iar dacå
Paul Valéry are dreptate si nimeni nu
se pricepe în materie de geniu, atunci n‑am putea alege nici
dintre cei multi, nici dintre cei
putini.
Din fericire,
vorba lui Valéry nu e concludentå (poate el însusi nu avea decît talent, nu si geniu), iar alti mari performeri
culturali ne‑au spus lucruri mai
încurajatoare pentru detectarea si valorificarea tinerilor de exceptie. Un Edison, dacå nu ne înselåm, a spus:
geniu înseamnå 1% inspiratie si 99%
transpiratie. Totul se schimbå dintr‑o
datå. Atunci interventia din afarå nu numai cå e posibilå, dar
devine ca si obligatorie: apare
antrenorul. Cåci totul în cultura de performantå, poate, se întîmplå ca în sportul de performantå, sub actiunea
unui antrenor.
Acesta, într‑adevår,
stie så facå pe cineva så transpire. Cineva povestea cå, la un mare hotel din Elvetia, a trebuit så‑l reclame
directiei pe vecinul såu de camerå,
care cînta cam mult la pian si nici måcar
nu cînta ceva ca lumea, cå fåcea mai mult game. „Este Rubinstein“, a explicat directorul hotelului. La peste 70
de ani, Rubinstein continua så facå
game, asadar så transpire.
Îti este milå
de cîte o fetitå ori de cîte un tînår atlet cå trebuie så petreacå o bunå parte din «anii cei
frumosi» (chiar asa de frumosi, fårå
modelarea pentru restul vietii, cum sînt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Si poate cå ne‑ar
cuprinde mila, în fata unui tînår
înzestrat, så‑l vedem osîndit pe viatå la rigorile culturii, mai ales cå nu poti fi niciodatå sigur de
rezultat si trebuie så antrenezi nu 22,
ci cîteva sute. Dar tocmai aceasta deosebeste vorba lui Valéry de a lui Edison; cåci unul ar vrea så stie
dintr‑o datå cine este genial, pe
cînd Edison spune: abia la urmå, dupå ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care
contribuie så trimitå înainte popoarele
si istoria.
Iar pentru
aceasta trebuie antrenori. Profesorii predau regula, nu exceptia, si de altfel ei nu se pot devota
unui singur ucenic. Nu‑l pot
urmåri ceas de ceas, pînå si în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila institutie a familiei, ce competentå si ce
cutezantå are? „Nu încerca prea mult“,
spune tînårului familia, „stai lîngå
mal, dacå vrei så‑ti fie bine“. Dar antrenorul este din alt aluat; îndrågind si el, ca un pårinte, pe
tînår, îi spune: „Aruncå‑te în
larg, n‑ai så te îneci.“
Atunci, unde
ne sînt antrenorii? Dar ei sînt de pe acum prezenti si cu sigurantå sînt mai multi decît cei de
antrenat, în culturå. Românul are
vocatie de antrenor. A stat destul pe margine de‑a lungul istoriei si a våzut cum se îneacå altii. Si, oricum,
este mai usor så stii cum trebuie fåcut
un lucru, decît så‑l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de‑a dreptul cei care au
obtinut ei însisi o performantå.
Profesorul medic Palade, cel cu Premiul Nobel, a antrenat, pare‑se, echipa Institutului de Biologie nou
înfiintat în asa fel încît ne facem
iluzia cå am putea lua un nou Premiu Nobel, într‑o bunå zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricînd pune pe
lume mari orientalisti, dacå ne‑am
convinge cå tara noastrå — singura din Europa deschiså cultural atît cåtre Orient cît si cåtre
Occident — ar fi datoare så dea lumii
de mîine o exceptionalå echipå de interpreti; cåci reclamå si mijlocirea spiritualå putinå genialitate.
Dar nu ne
gîndim atît la antrenorii de exceptie, pentru tinerii de exceptie, cît la acei mari antrenori umili, care så
urmåreascå zi de zi cum creste firul de
grîu. I‑am numit cîndva: ploaia aceea
de toamnå, care nu stie nimic despre culesuri. De‑am putea gåsi
såmînta cea bunå! Douåzeci si douå de
boabe, numai!»“
Ascult textul
acesta, în ideile cåruia am crescut de 15 ani
încoace, pe care le‑am asimilat si le‑am transformat în stil
de viatå — si nu stiu ce duh må
îndeamnå så må råzvråtesc, asemenea lui
Alcibiade doritor så se desfacå de sub vraja eiron‑ului Socrate.
Se ridicå din mine un glas pe care nu îl cunosc si må aud spunînd:
— Avem noi
cåderea så retragem dreptul la fiintå celor care nu tråiesc cultural? Afirmati cå
restul omenirii pur si simplu nu este.
— Nu eu le
retrag dreptul acesta; ei si‑l refuzå. Ei se complac så tråiascå în statisticå si în sub‑uman. Si
statistica nu må intereseazå, îmi
råspunde Noica.
— Dar nu îl
puteti reduce pe a fi la a tråi
cultural! Înseamnå så suprimati varietatea umanului în numele unui model ontologic si al saturatiei lui
ideale. Existå un „a fi“ pe care îl då
eticul, existå un eroism al onestitåtii, nu
numai un eroism al culturii, care poate sfîrsi monstruos în
ignorarea obligatiei de a te deschide
cåtre altul si de a‑ti asuma analogic
întreaga sferå a umanului. Într‑un moment cînd se pune problema
salvårii omenirii ca omenire, nu puteti låsa lucrurile în sfera culturii doar. Dupå Tratat aveati de scris nu o Logicå, ci o Eticå. E nevoie de a crea o nouå
stare moralå a omenirii, si nu de a salva spiritul în forma meschinå a conservårii celor 0,1 procente tråitoare cultural.
— Îmi propui,
înteleg, o doctrinå a lui Seele, si
nu una a lui Geist.
— Nu înteleg
de ce Geist‑ul nu‑l
poate încorpora pe Seele. Si de ce die schöne Seele trebuie decretat a fi simplu „sufletel“ si expediat în zona nefiintei.
— Îmi
vorbesti cum îmi vorbea Pierre Emmanuel. Cînd i‑am spus ceva asemånåtor, m‑a întrebat
indignat: „Mais qu'est ce que nous faisons avec l'épicier?“ Or, dati‑mi
voie så vå råspund cå nu facem nimic cu
l'épicier, pentru cå båcanul nu este, si nu este pentru cå nu
vrea så fie, pentru cå nu a fåcut nimic
ca så fie. Ajungi atunci så‑ti pui problema cu ridicolul
teologiei care la un moment dat s‑a
simtit datoare så se gîndeascå la mîntuirea
omenirii de dinaintea lui Isus? În numele acestei false bunåtåti
care acordå în chip universal dreptul
de a fi, omenirea va muri sufocatå în
propriul ei ritm de crestere. Ce bunåtate e aceea care precipitå lumea cåtre propriul ei sfîrsit?
— Si ce
solutie e aceea care propune prezervarea omenirii prin reprezentantii ei geniali? Nu ne mai råmîne
atunci decît så socotim cå ciuma si
råzboaiele — si, dacå se poate, unele care ar sti så aleagå — sînt o binefacere, pentru cå rezolvå problema lui a
fi pe o cale „naturalå“.
— Nu, nu
propun asta, ci propun ca notiunea de bunåtate så fie redefinitå, pentru
cå asa cum o cunoastem noi, ea a devenit
neoperantå. Iar pentru a redefini bunåtatea si a obtine „o nouå stare moralå a omenirii“ am nevoie de „cei
douåzeci si doi“, dintre care unul va
sti poate så o redefineascå. Nu poti deci så te dedici problemei supravietuirii båcanului, pentru simplul motiv
cå el se exclude singur, din capul
locului, din vietuire si fiintå. Dupå
ce nu ai fåcut nimic pentru a fi, ce drept ai så le ceri celorlalti så te asculte si så‑si
plece urechea la påsul tåu? L'épicier trebuie låsat în seama lui,
asa cum trebuie låsat si Pierre
Emmanuel în seama lui, cînd se simte preocupat de problema lui épicier.
— Nu e vorba
de problema båcanului; eu nu voiam så vå spun decît atît: cå existå un interval uman care nu cade nici în
precaritatea sub‑umanului, nici
în excelenta geniului. Si cå acest interval este mult prea mare si important pentru a‑l expedia în statistic
si ne‑fiintå. Si mai e ceva: în
sfera purå a lui Geist, în care vå
miscati dumneavoastrå, nu este loc nici
pentru a gîndi suferinta si, paradoxal,
nici pentru a gîndi moartea, care råmîne totusi constant un scandal la adresa principiului de continuitate, deci
a spiritului însusi. Seninåtatea si
optimismul gîndirii dumneavoastrå amenintå så eludeze probleme care fac parte de asemenea decisiv din lotul omenirii.
În fond, dumneavoastrå tråiti cultura natural: la dumneavoastrå, Geist‑ul
a fost dintotdeauna naturå, el nu e
rezultatul antrenamentului pe care îl
cereti celorlalti. Si poate tocmai pentru
cå nu ati stråbåtut calea de la suflet la spirit — de vreme ce v‑ati gåsit dintr‑o datå în
spirit — nu puteti face din suflet o
problemå a spiritului si nu puteti nici så‑i acceptati — nu demnitatea — ci pur si simplu imperativele.
— Dragul meu,
poate nu‑ti dai seama unde ajungi cu bunåtåtile tale. Am så‑ti aråt ce a påtit Albert Schweitzer, tocmai
pentru cå nu a fost în stare så
redefineascå bunåtatea. Nu s‑a oprit la bunåtatea fatå de oameni, ci a ajuns så tinå seama de
tot, pînå si de fiinta sarpelui sau a
insectei. Era vegetarian pesemne, dar tocmai de aici contradictia în care intrå bunåtatea astfel înteleaså. Cînd se va ajunge la realizarea fotosintezei pe cale
artificialå, vom fi priviti asa cum îi
privim noi aståzi pe canibali. Vom fi judecati nu numai pentru barbaria de a‑l fi crescut pe
fratele bou sau porc pentru a‑l
mînca, dar si pentru barbaria de a‑l fi mîncat pe fratele grîu.
Dacå nu gåsim o cale pentru a redefini
bunåtatea, intråm în aporiile bunåtåtii
care se încurcå în propria ei atotcuprindere. Dar aceastå
redefinire nu se poate face decît de pe
pozitiile spiritului si ale culturii.
Si nu må pot împiedica så‑i spun oricårui tînår vorba nu stiu cårui latin: Vita sine cultura, quasi imago mortis est.
Marti, 20
ianuarie 1981
Ora de
plimbare matinalå. „Le spuneam data trecutå, dragå Sorel, lui Andrei si lui Gabi, cå de nemurire au nevoie oamenii
care nu au nimic de fåcut. Acestia
meritå så tråiascå pe cîte o pajiste a
«tineretii fårå båtrînete» si så vîneze iepuri, ca acolo, în basm. În schimb, cine are ceva de fåcut si a
apucat så facå trebuie så moarå
împåcat. Vreau så vå spun cå la fel se întîmplå si cu cîteva din
popoarele mari ale lumii si, aducînd în
discutie problema limitei, disting trei
conditii: conditia poporului chinez, aceea a poporului lui Israel si conditia popoarelor europene.
Poporul
chinez a tråit voit sub o limitå
care limiteazå. Si‑a ridicat un
zid dincolo de care nu voia så treacå. Zidul acesta nu este o limitå de care se loveste, pentru cå
este un zid asumat. Este un zid care este. Dar dacå faci un zid pe care‑l
investesti cu fiintå si te pitesti
îndåråtul lui, ajungi så nu fii.
Råmîi în vesnicie acolo, dar nu esti. Poporul chinez a tråit eternitatea în forma ei proastå.
Poporul lui
Israel are un zid pe care nu‑l
voieste, fårå înså ca så facå ceva
pentru a trece dincolo de el. Zidul poporului lui Israel e un zid care limiteazå ne‑voit, e un zid al
plîngerii care se aflå de fapt peste
tot, la Cracovia ca si la Ierusalim. Poporul
lui Israel nu vrea så‑si mute fiinta din loc, cu zid cu tot.
Zidul acesta, resimtit în negativul
lui, ca zid al plîngerii, nu este tentat
în sensul depåsirii lui.
În sfîrsit,
existå conditia lumii europene care a avut o vreme sensul limitei elastice, al limitei care nu limiteazå; dar lumea
aceasta a terminat prin a se anglo‑saxoniza.
«Anglo‑saxonizarea» înseamnå
lipsa totalå de limitå. Anglo‑saxonii nu cunosc limita, sînt
«punctuali», reduc totul la libertatea
lor de insi. Ei nu au zid, si de aceea nu
cunosc nici sensul bun al libertåtii — care e unul cu limitå cu tot —, nici pe acela al eternitåtii.“
Am luat ieri
de la Noica Autobiografia lui Ignatiu
de Loyola. Un destin provocat:
în 1521, tînårul de Loyola (avea 26 de
ani) se aflå în fortåreata de la Pamplona, asediatå de francezi. Desi pentru spanioli situatia era fårå
iesire, viitorul sfînt îi convinge så
nu se predea. În timpul unui duel de artilerie, o bombardå îi sfårîmå un picior. Suportå cîteva operatii
mutilante. Omul de lume este scos din
joc. Se produce o reorientare a energiei vitale. În timpul convalescentei citeste vietile sfintilor. Nemaiputînd så‑i imite pe oameni si så se întreacå
cu ei, Ignatiu îsi pune în gînd så‑i
imite pe sfinti. Va tråi toatå viata în aceastå competitie sacrå. Impresionantå este prima iesire în
lume dupå aceastå Umwertung care se petrecuse în el: noul ideal de viatå
este tråit la început în pattern‑ul vechiului ideal
cavaleresc. Cålare pe un catîr, Ignatiu
se îndreaptå cåtre Montserrat. Îl ajunge din urmå un maur, cåruia Ignatiu încearcå så‑i treacå
sensul imaculatei conceptiuni. Maurul
acceptå cå lucrul e cu putintå în privinta conceperii propriu‑zise, dar nu si a nasterii. Se despart. Ignatiu,
care se raporteazå la Fecioarå precum
cavalerul la doamna pe care a ales så o slujeascå, este cuprins de remuscåri pentru cå nu a stiut så apere
cauza Fecioarei. Vrea så îl ajungå din
urmå pe maur si så‑l ucidå cu lovituri de pumnal. Nestiind înså dacå noul ideal de viatå suportå sau nu
aceastå rezolvare, îl laså pe Dumnezeu
så‑si manifeste vointa prin instinctul catîrului: la prima råscruce, catîrul apucå alt drum
decît cel care era al maurului. Prima
veghe a sfîntului — la altarul Fecioarei din Montserrat — se petrece tot în manierå cavalereascå: o
noapte fårå a sta jos sau a te întinde,
o noapte petrecutå cînd în picioare, cînd în
genunchi.
Vine vorba
despre Autobiografie. „E o dramå a
omului, spune Noica, så vezi cum între
cele trei facultåti ale spiritului —
sentiment, inteligentå, vointå — vointa
e cea impurå. De îndatå ce ia
întîietate vointa, omul se dezechilibreazå. Or, la Loyola, tocmai vointa e agentul principal. Orice mare afirmare a spiritului trebuie så fie neîntinatå de
vointå. Nu spun cå vointa trebuie så
lipseascå, ci cå o bunå exersare a ei presupune a o tine sub control. Vointa, ca si eticul în
general, trebuie så fie discretå;
existenta ei nu trebuie så se simtå decît atunci cînd ea lipseste. Iatå de ce îl detest pe Nietzsche: în vidul constiintei
lui filozofice nu putea apårea decît
vointa, vointa în forma ei cea mai proastå,
ca vointå de putere. La fel, eticul în genere nu trebuie så ajungå la virtuozitate, ci doar la consistenta
låuntricå a ceea ce faci. Îmi place
teribil vorba lui Kant cå eticul e acea comportare care trebuie såvîrsitå în singuråtate ca si cum ar fi såvîrsitå
în comunitate. Îmi displace
comportamentul care vrea så se instituie
ca «eticå pentru altii». De altminteri, nu våd cum eticul ar putea så nu revinå conditiei creatoare autentice.
Iar cînd se întîmplå så nu‑i
revinå, aceastå carentå trebuie întîmpinatå cu milå, si nu judecatå. Mila nu este simpla îngåduintå care
transpare din zîmbetul catolic aruncat
peste lume, ci o råsturnare a reactiei de primå instantå si un fel de a nu te låsa prins în jocul faptei
condamnabile. De fapt, judecata te
coboarå, pentru cå îti då o superioritate pe care ti‑o acorzi singur. Pitié pour les forts, spun eu; trebuie så ai milå pentru cei puternici, så‑i
întelegi în sfîsierea lor låuntricå si
în felul acesta, printr‑un al doilea pas, så‑i depåsesti.“
Seara, Noica
ne aduce cîte ceva din corespondenta ultimelor zile: articolul unui tînår din Sighisoara, o scrisoare de la Emil
Cioran etc. Ne citeste articolul. „Cînd
scrii o carte trebuie så ai o idee,
înså cînd scrii un articol trebuie så ai mai multe idei.“
Retin din
scrisoarea lui Cioran din 22 dec. 1980: „Le
six septembre tu m'écrivais: «J'ai
l'espoir secret qu'on réinventera
l'Europe…» De loin, cette perspective est concevable; non de près. Dans mes accès d'optimisme, je mise
sur une dégringolade générale. Il faut
bien s'accrocher à quelque chose. Vu d'ici, Påltinisul paraît la dernière survivance du Paradis. Je
suis bien puni d'avoir voulu a tout
prix m'en éloigner.“
„N‑am
nici o îndoialå cå omenirea va sti så se redreseze, chiar dacå nu va reusi în secolul XXI. Grav este cå oamenii nu
au încredere în propriul lor viitor si
cå tråiesc în infinitatea proastå: în
infinitul inventivitåtii, în cel al bunåtåtii — cum vå spuneam ieri —, în infinitul consumului. Må amuzam
azi‑dimineatå, venind spre
cantinå, så completez vorba lui Hobbes cu homo
homini lupus. Într‑o discutie
cu Herder, care îi fåcea proiectul unei societåti ideale, Goethe a råspuns: «S‑ar putea så fie asa, dar
atunci înseamnå cå fiecare dintre noi
va fi infirmierul celuilalt»; deci homo homini curator. N‑am ajuns încå
acolo, dar dacå îmi acceptati licenta,
pot spune cå sîntem în faza lui homo
homini «corruptor», a omului care
tråieste infinitul prost al consumului. Totul ne corupe aståzi, bunurile ca si ideile. Pînå si voi
må corupeti cu cårtile pe care le‑ati
adus aici. În schimb nu må îndoiesc cå secolul XXII va fi unul bun pentru omenire, dupå ce secolul XXI va fi unul
de purgatoriu, de redresare prin curåtirea de spaime.“
Îi dau lui
Noica Introducere în logica autoritåtii
a lui Bochenski, pe care am introdus‑o
în setul de debut al „colectiei j“.
Thomas a tradus‑o în douå såptåmîni (practic în sase zile,
traducînd cîte douåzeci de pagini dactilo
pe zi!), iar Sorel, pe lîngå Parmenide al lui Platon, lucreazå zilele astea la
cîteva pagini de prefatå. Ni le va citi
la sfîrsit.
Miercuri, 21
ianuarie 1981
Må apropii de
sfîrsitul Låmuririlor preliminare la
Phaidros; am terminat de scris paragrafele privitoare la
„autenticitate“, la „perioada
compunerii dialogului“ si la „personaje“.
Îmi råmîn doar notele la text. Literaturå imenså, din care nu am la dispozitie decît o micå parte. Tot ce pot
face este så încerc sistematizåri ale
materialului existent. De fapt, „a muta cartofii dintr‑o ladå în alta“, cum spune Noica, auzind de note la
Platon. Fiecare volum din Platon se
naste tot mai chinuit; nu existå de fapt o echipå. Nici unul dintre noi nu lucreazå doar la Platon
si nimeni nu e dispus så‑i dedice
zece ani din viatå, renuntînd la cårtile si proiectele proprii. Mi‑am propus så pun capåt
traducerilor, drept care privesc acest dialog,
ca si volumul heideggerian, ca restante; simt nevoia så lichidez
totul, pentru a intra odatå în peratologie.
„Filologizînd“
în marginea lui Platon, mi‑am dat seama cum se poate ajunge la „tehnicizarea“ stiintelor umaniste, la ruptura dintre îndeletnicirea cu valorile si
amutirea functiei lor formative. De
neînteles råmîne înså cum poate tråi autorul, creatorul în genere,
în disjunctie cu portanta etic‑esteticå a operei sale. Cum se poate spune cå umbra pe care el o
aruncå asupra operei este indiferentå?
Poate fi calitatea umbrei
indiferentå? Sau altfel spus: cum poti
face umanisticå fårå feed‑back?
Pînå si meseria tåietorului de lemne
are o functie formativå. Socrate si Platon stiau foarte bine ce înseamnå acest acord suprem. Må tenteazå o
parafrazå platonicianå: „Dar spune‑mi,
Criton, ne putem închipui un întelept
din vechime sau vreun mare tragedian învåtîndu‑i pe oameni ce
este drept, frumos si bun, iar el
purtîndu‑se asemeni unui scrib de rînd,
care dispretuieste si înjoseste prin fiecare zi a vietii sale tot ce a spus si a scris sau, dacå e pictor sau
artist în piatrå, tot ce a stîrnit de pret
în noi prin zugråveli si ciopliturå?“
Aståzi a fost
seara lui Sorin. „Sorel — spune Noica rupînd
cîteva tigåri «Carpati» si umplîndu‑si pipa — o så ne dea un
raport, dar nu unul de activitate, ci
«un raport de asezare»: unde esti si
încotro mergi?“
— Sînt în
stadiul cantitåtii, deci nu sînt, de fapt, nicåieri. Tråiesc doar o tinerete întîrziatå, o petrecere de idei: am
încercat multe si mai mult m‑am
plimbat. Ce am realizat totusi pînå acum? Am
ståruit asupra silogisticii, care mi‑a dat satisfactii. Pot
spune cå printre logicienii de aici mi
s‑a omologat mica mea contributie
silogisticå. De altfel, silogistica mi se potriveste: este un lucru cu granite perfect definite, adaptat întru
totul la modestele mele puteri
matematice. De dat, silogistica nu poate da ceva mare, dar este very
nice. Dacå as fi råmas la silogisticå, as fi fost asemenea unui ceasornicar care face ceasornice într‑un mic
atelier într‑o epocå a ceasurilor
electronice. Am apucat înså så må plimb
si prin logica modalå si deonticå, din care am prezentat ceva si în Germania, la Menne si Kutschera. Din påcate,
la Regensburg, una dintre comunicårile
de logicå modalå a picat în gol, pentru cå lucrul se fåcuse deja fårå ca eu så fi stiut. M‑am simtit provincial,
lacunar documentat, dar mai ales mi‑a
fost ciudå cå m‑am chinuit cu o problemå
care fusese deja rezolvatå. În logica modalå am scris un articol de popularizare care, am observat, este foarte
citat printre lingvisti.
Logica deonticå
îmi deschide cîmpul cåtre ratiunea practicå, cåtre normå si actiune. Pentru istoricul logicii deontice, important
este cå sistemele de norme contin
nepotriviri, contradictii între formalism
si interpretare. Or, acest lucru constituie o provocare pentru cel care poposeste aståzi în logica deonticå.
Existå astfel din plin posibilitatea
construirii unor proiecte de sisteme adecvate, consistente si neparadoxale. Pe de altå parte, un cîmp
de actiune pentru logician se deschide
aici prin faptul cå autoritatea normativå se poate contrazice, iar din punct de vedere logic aceastå
contrazicere este foarte interesantå.
Se poate încerca fie solutionarea acestor contradictii, fie
studierea situatiei în care se aflå
subiectul supus unor norme contradictorii.
Ce pot så
spun înså, în concluzie, este cå am mers pe calea usoarå a logicii. Calea grea este legatå de noile
aparate matematice: teoria
categoriilor, topoi, latici, spatii vectoriale — toate acestea nåvålind astfel în logicå ca instrumente.
Aparatul logicii se reînnoieste cam o
datå la treizeci de ani si acum ne aflåm într‑un astfel de moment. Aceastå situatie må asazå si pe mine la un
moment de råscruce: så må aventurez sau
nu pe acest drum? Ar dura cîtiva ani si nu stiu dacå lucrul ar fi pe måsura puterii mele. M‑ati întrebat unde
sînt asezat. Sînt asezat în fata
acestei probleme. Iar în logicå sînt asezat într‑un loc care în nici un caz nu e ocupat de
avangarda logicii: în logica de aståzi
sînt în pregåtire aventuri mult mai extraordinare, la care înså, cu asezarea mea de acum, n‑am
cum så particip. În schimb, nu trebuie
så întelegeti de aici cå în logica modalå, sau chiar în silogisticå, nu se functioneazå din plin. Dar acestea
sînt domenii deja formate, nu teorii
nou‑descoperite. Ambitiile mari în acestea din urmå îsi aflå debuseul.
— Ce trebuie
så întelegem din tot ce spui?, întreabå Noica.
Cå esti fåcut din bucåtele? Sau cå logica te integreazå si te
unificå? Te pun, cu aceastå întrebare,
în fata destinului tåu cårturåresc. De
ce så treci cåtre matematicå în vederea logicii, în loc de a te muta cu logica în filozofia culturii? Esti
singurul de la noi care ar putea face o
asemenea ispravå. A merge pe linia filozofiei culturii fåcute cu mijloacele formalismului modern ar
fi, cred, singurul mod de a mîntui si
logica, si pe tine. Orice logician, cînd apucå pe drumul fårå întoarcere al logicii, devine un
Pierrot: o fiintå pe jumåtate albå, pe
jumåtate neagrå. Fåcutå fårå deschidere culturalå, logica te fisureazå. Menne se råscumpårå ca om ducîndu‑se cu regularitate la bisericå; Bochenski se salveazå încercînd
så anexeze logica la catolicism. Tu
faci poezie, fårå så te recunosti nici în ea pînå la capåt. De ce så te porti ca si cum ai fi fåcut din bucåtele,
cînd cu apetiturile tale culturale
vaste pot så te unifici în fiinta ta?
Observati cå orice disciplinå, aståzi, dar mai cu seamå una
filozoficå, vrea så acopere tot. Este
un miracol cå din lumea stiintei se ridicå
aståzi constiinte de culturå care vor så dea socotealå de tot. Tu de ce nu o faci cu logica? De ce så te
complaci în situatia de însotitor? De
ce så fii Pilade, cînd poti fi Oreste?
Am så vå spun
acum cu ce cred eu cå påcåtuieste logica de aståzi. Formalismul trece indiferenta lumii în indiferenta constiintei.
Si nu secåtuieste el totul, atunci cînd
nu stie så regåseascå constiinta? Stiti
imaginile lui Escher în care scårile nu duc nicåieri. „Dar, priviti‑le, sînt scåri, nu?“ — spun
logicienii. Înså o scarå care nu duce
nicåieri nu este scarå.
Îmi place så
înteleg istoria lumii nu hegelian, ci prin tabloul categoriilor kantiene: necesar, real, posibil. Pînå la
greci a domnit necesarul: lumea prehelenå a stat sub naturå, sub zei
si, cu tiranul, sub oameni chiar.
Grecii au intrat în real, într‑un real istoric pe care‑l
înteleg ca intrare în adecvatie: a
omului cu natura, a omului cu istoria,
a omului cu omul. Iar noi tråim aståzi în posibil, într‑un nou
tip de inadecvatie, tråitå de astå datå dinåuntru, nu din afarå, ca în vîrsta istoricå a necesarului. Existå
înså pe lîngå posibilul real, pozitiv —
posibilul lui „va fi fiind“ — o formå
proastå a posibilului, si tocmai din acest posibil îsi trage substanta logica de aståzi. E posibilul de care vorbea
Bachelard, posibilul lui pourquoi pas, „de ce nu si asa?“. De ce
nu si sistemul X? Logica nu mai poate
avea cale de întoarcere, nu mai poate iesi
din sfînta indiferentå cîtå vreme gîndeste posibilul sub forma lui „de ce nu?“. Or, în culturå, lucrurile mari
nu sînt decît cele care ne privesc.
Logica a ajuns så nu ne mai priveascå. Matematica este singura care si‑a
luat dreptul så vorbeascå despre nimic
si a ajuns pînå la urmå så vorbeascå despre totul. Toti asteaptå
aståzi ca logica så se întoarcå asupra
lucrurilor si så dea socotealå de ele.
„Fizica, spune Weizsäcker, este o logicå.“ Biologia, cu codurile ei genetice, se vrea o logicå,una a viului.
Istoria însåsi viseazå la logicå. Si în
tot acest timp, cînd toti o asteaptå,
logicienii îsi våd de treabå jucîndu‑se gratios în sfera lui
„de ce nu“.
— Este mult
adevår în ce spuneti, dar si mai mult loc pentru nuantåri sau chiar, uneori, pentru respingeri. În primul rînd,
logica matematicå a crescut din lumea
de aståzi, este integratå în ansamblul
culturii acestui secol. Chiar cu posibilul ei, prost sau bun,
logica råspunde posibilismului sub care
stå lumea de aståzi. În al doilea rînd,
este drept cå logica ascunde în ea o laturå alienantå, pe care teama de rebarbativul formulelor nu face
decît så o exalte. Înså pericolul
acestei alienåri poate fi depåsit prin manifestarea unei initiale bunåvointe fatå de logicå. Trebuie så te
raportezi la logicå acordîndu‑i
din capul locului un credit.
Så luåm, de
pildå, însusi formalismul si formulele. Credeti oare cå existå un lucru care prin functionarea lui
intenså så råmînå în indiferentå purå?
Chiar si formulele terminå prin a‑si pierde artificialul, prin a se „naturaliza“. Asa cum o navå de otel,
scufundatå în apå si puså så
functioneze, terminå prin a prinde muschi si a se integra mediului acvatic, la fel si limbajele
artificiale sînt prinse pînå la urmå în
ritmurile firesti de respiratie ale unei culturi. Ce era la început matematica, fie si sub forma
socotitului? Era apanajul unei caste,
era o doctrinå secretå. Limbajul matematic a intrat înså treptat în firesc si aståzi orice elev stie
så extragå un radical, lucru care pînå
la un moment dat cådea în sfera artificialului ezoteric. Numeralul însusi nu este oare o formå de
naturalizare a matematicului? Orice
formulå, orice fiintå artificialå poate prinde corp — prin familiarizare si rodare — în universul
culturii. Pentru copiii de aståzi,
automobilul are firescul pe care îl are o vacå, ba mai mult, pentru majoritatea lor are chiar o
dozå sporitå de firesc. Sau putem noi
spune cå formulele råmîn în indiferentå cînd terminå prin a se încarna în masini?
— Tocmai asta
e mai grav: cå se incarneazå numai
în masini; masina bate pasul pe loc, e
tautologicå, nu poartå infinitul în ea.
Motorul, spune Heidegger, este expresia mecanicå a eternei reîntoarceri la acelasi. Masina e incarnarea
artificialului în artificial.
— În orice
caz, judecati prea aspru posibilul în care se complace logica de aståzi. În posibilul acela gol
trebuie så vedem risipa care precede
orice incarnare. Chimistul, pentru a face un produs reusit, nu „se joacå“ încercînd sute de produse
sintetice inutile? Formulele sînt, ce‑i
drept, frumoasele fårå corp, dar ele terminå
prin a prinde unul. Si numerele imaginare au fost privite ca simple fictiuni, si totusi s‑a gåsit pînå la
urmå o modalitate de a le justifica si
a le face intuitive. Ce vreau så spun? Cå existå legåturi misterioase si imprevizibile între aceastå lume a
umbrelor, care este logica, si lumea
realå.
— Îti acord
cå atîta vreme cît logica este în miscare trebuie låsatå în pace, pentru cå nu stiu ce va da în viitor. Pe de altå
parte, este în ea un model de exactitate pe care oricine îl
poate invidia dacå îsi propune så
obtinå nu adevåruri goale, ci adevåruri
cu exactitate cu tot. Si tocmai aici e drama mea: cå nu am obtinut si
exactitatea. De asta nu må poate lua Carnap în serios: pentru cå am adevåruri fårå exactitate. La rîndul
meu înså, îi cer logicii tocmai faptul
de a nu råmîne la exactitatea goalå; îi cer så se deschidå cåtre propriul ei adevår, så se reintegreze
ca fapt de culturå.
Dar mai am o
nedumerire la adresa voastrå: cum puteti accepta ca logica de aståzi så functioneze pe baza a cel putin
trei absurditåti. Prima este legea non‑contradictiei. Cum
puteti refuza contradictia, cînd
contradictia existå si e fecundå, e chiar „logicå“ si realå? A doua absurditate este implicatia materialå: „orice
adevår implicå orice adevår“, cu exemplul faimos „dacå 2 X 2 = 4,
atunci New York‑ul e un oras mare“; sau „falsul implicå
orice, inclusiv adevårul“. De pildå:
„dacå 2 X 2 = 5, atunci New York‑ul
e un oras mare“. Si a treia absurditate: problema echivalentei: „orice propozitie
adevåratå este echivalentå cu orice
propozitie adevåratå“. De pildå: „Afarå ninge.“ este echivalentå cu „Trenul de Sibiu ajunge în Bucuresti la
ora 3.“
— Da; din
punctul de vedere al valorii de adevår,
aceste douå propozitii sînt
echivalente. Cel mai usor este så combati logica la nivelul exemplelor. Cînd si‑au båtut joc de ea,
scriitorii (Molière sau Ionesco) asa au
procedat. Dar dacå nu o cobori la nivelul exemplelor, logica nu mai apare într‑o luminå ridicolå. Masinile, de
pildå, functioneazå perfect cu
implicatia materialå.
— Bine; am så‑ti
propun o altå cale. Formele sînt abstractii si, ca atare, sînt abstrase. Vin si te întreb: sînt abstrase din lucruri sau sînt
abstrase de lucruri? Eu spun
„din“, voi spuneti „de“: voi faceti
abstractie de lucruri. Contraziceti de
fapt însusi cuvîntul „abstract“, care este o „desprindere din“ si nu o „despårtire de“.Voi råmîneti în
nefelologie, cu formele voastre
suspendate. Dar forma, forma este lucrul însusi în împlinirea lui, lucrul care îsi då sufletul si care abia
astfel ajunge la formå. Totul e så‑ti livrezi sufletul. Noi
însine nu sîntem „în formå“ decît dacå
tråim astfel încît fiecare clipå så fie
o moarte, o livrare de suflet. Aici
e vorba de formå, nu în formele voastre
suspendate.
Pentru cå fac
abstractie de lucruri, formele
logicii de aståzi tråiesc într‑o
deplinå evaziune; ele nu stiu så se mai întoarcå asupra lucrurilor decît pentru a le in‑forma. Forma care in‑formeazå, forma care nu mai este emanatie a lucrului,
„sufletul“ lui, terminå în statistic,
în clasificare, nu mai are greutatea sensului.
Voi pierdeti orientarea pe care o då sensul si cådeti în intersanjabilul statisticului. Între „Socrate e muritor“ si „Elpenor e muritor“, voi nu faceti nici o deosebire, desi numai
primul si‑a asumat si a tråit
întreaga viatå conditia de muritor, deci s‑a pregåtit pentru moarte dînd vietii un sens plin, pe cînd
celålalt nu tråieste conditia de
muritor decît în måsura în care e mîntuit de experienta lui Socrate. Deci, nu tot ce moare statistic moare în
sensul omului. Grecii nu aplicau
cuvîntul de brotoi, de „muritori“,
decît la oameni, si în sens plin numai unora
dintre ei. Nu au spus niciodatå despre
cal cå este muritor. Asa cum o înteleg eu, forma are greutatea sensului; pentru voi, ea nu o are decît pe
aceea a simbolului care nu mai
deosebeste, a simbolului care devine statisticå si clasificare.
Joi, 22
ianuarie 1981
„În timpul
plimbårii de ieri, Gabi mi‑a pus iaråsi douå întrebåri nepotrivite. Prima: care este eficacitatea
filozofiei? Filozoful pune lumea în
ordine, spunea el, asa cum face Hegel sau
(si aici bånuiesc cå era malitios) cum am încercat eu în Ontologie, dar lumea nu se sinchiseste de ordinea lui. A doua, poate si mai
nepotrivitå si legatå într‑un fel
de prima, o numea «problema Atlantidelor»: dacå lumea aceasta va trece, unde se duc strådaniile noastre? «Unde
va mai fi „departele“ pentru care vreti
så deveniti constiintå mai bunå, cînd
constiinta nu va mai fi?» Ce s‑a întîmplat cu Platon‑ul si cu Shakespeare‑ul tuturor
Atlantidelor? Dacå întregul påmînt poate
deveni o Atlantidå, nu capåtå dintr‑o datå sens tema lui vanitas? Dacå Cerul lui Platon nu existå, pentru a ne prelua într‑o
adevåratå eternitate, atunci, spunea
el, omenirea nu are sens.
Desi
întrebårile nu‑mi plac, am så încerc totusi så råspund. «Cum intrå filozofia în lume?», må întreabå Gabi.
Intrå într‑un mod miraculos, spun
eu, asa cum într‑un mod miraculos intrå spiritul în general în lume. Pentru a intra în lume, spiritul nu se
distribuie dintr‑o datå în ea,
deci nu se distribuie dintr‑o datå în multiplu, ci mai întîi în Unu, care la rîndul lui se distribuie si
devine multiplu: Dumnezeu Unul se
distribuie în Fiul Unic, si abia acesta se distribuie în toti. Totul
e så ai Fiu. Miracolul ultim al filozofiei este miracolul ultim al spiritului însusi, care ca Unu nu
se difuzeazå în multi, ci tot în unu,
råmînînd ca abia în a doua instantå så se multiplice cu adevårat. Ca så întelegeti mai bine, gînditi‑vå la seria
lui Fibonacci, care se creeazå prin
adunarea fiecårui numår cu precedentul såu. Înså aceastå regulå de formare nu e posibilå decît începînd cu cifra
«2». Pentru «1» trebuie acceptatå
exceptia. Pot spune de pildå: 2+1 (precedentul
lui 2) = 3; 3+2 = 5; 4+3 = 7; 5+4 = 9 etc. În cazul lui «1» trebuie în schimb så faci exceptie: 1 trebuie
adunat cu 1 (si nu cu zero), pentru ca
seria så intre în miscare si så aparå
multiplicarea. Este deci, si aici, nevoie de un «1» prim si de un «1» secund: Tatål si Fiul. Dumnezeu nu ne‑a
fåcut pe toti fii.
Ei bine, în
acest fel intrå si filozofia în lume. «Cum a intrat Hegel în lume?», întreabå Gabi. «Nu råmîne
filozofia închiså în universitåti?» Nu,
pentru cå Hegel s‑a distribuit în Marx, iar Marx în toatå lumea. Så vå dau un exemplu mai umil: Daniil
Sihastrul. El nu a pus în ordine råzes
cu råzes, ci a pus în ordine un singur om. Georges Sorel, cu a sa Réflexion
sur la violence, a intrat în lume prin Lenin. Kant însusi a påtruns în lume prin presedintele Wilson, care în
1918 a declarat cå nu se poate ca
Prusia Orientalå så nu fie a germanilor
de vreme ce s‑a nåscut Kant în ea. Si iatå cum Kant a ajuns så
influenteze geografia politicå a
Europei si, pornind de aici, mai tîrziu, istoria ei. Deci filozoful fecundeazå pe unul singur, care fecundeazå
apoi restul lumii.
Cît priveste
a doua întrebare: care ne este eternitatea? Noi abuzåm de cuvîntul acesta, spune Gabi, cînd îl
aplicåm de pe pozitiile finitudinii
unei ståri amenintate de finitudine (valorile create în cîte o Atlantidå). Înså tipul acesta de a pune problema este
hibrid, pentru cå leagå temporalitatea
de valorile absolute. Ea a dat nastere unui topos (timpul care
devoreazå totul), care continuå så dizolve gîndirea si experienta spiritualå. Si indiferent de
rafinårile pe care le‑a atins
felul de a pune problema timpului, la Augustin sau la Heidegger,
noi continuåm så råmînem la imaginea
timpului liniar al lui Cronos care face
indigestie înghitindu‑si copiii. Timpul are astfel, la propriu, o obîrsie proastå, una pe care
nu si‑o poate pierde, indiferent
de încercårile care s‑au fåcut pentru a‑l înnobila. Obsesia
timpului a råmas în filozofie o obsesie
proastå. M‑am întrebat de altfel de
ce au grecii un zeu pentru timp si nu au unul pentru spatiu. Lucrul acesta este interesant; cînd descoperi cu
adevårat spatiul, asa cum am fåcut‑o
noi în secolul acesta, timpul este înghitit de spatiu, devine cea de‑a patra dimensiune a
lui, ca la Einstein. Este clar cå noi
am anexat timpul spatiului, propunînd timpuri diferite pentru galaxii diferite. Spatiul este o cucerire a
modernitåtii. Matematicile de aståzi
sînt ale spatiului; cu problema topoilor, a laticilor etc., ele nu fac decît så geometrizeze, så facå topologie la propriu. Asa încît cei care, ca Bergson sau
Heidegger, råmîn aståzi anexati
problemei timpului îmi apar întîrziati. Trebuie så iesim din problema timpului si så facem din spatiu un zeu, unul bun, nu destråmåtor ca zeul Cronos; pentru cå
spatiul e bildend, e formativ.“
Vineri, 23
ianuarie 1981
Turul
Påltinisului, fåcut dupå micul dejun, începe în frig si ceatå deaså. Noica vorbeste cu fularul la
gurå, cåtre sfîrsitul plimbårii va
gesticula inspirat, cu fularul în mînå si paltonul fluturînd; a fost cea mai splendidå peroratie
peripateticå a zilelor acestora. S‑a
încålzit treptat, asemeni unui angrenaj care‑si atinge prin urniri succesive punctul de fortå maximå, dar care
o datå ajuns aici se dezlåntuie în
certitudinea propriului såu ritm.
„Tråiesc un
miracol pe care vreau så vi‑l împårtåsesc. De altfel este miracolul cu care am început, miracolul
lui «cum e cu putintå ceva nou». Acum
regret cå în vremea cînd am scris cartea aceasta nu am stiut så o atac metafizic. Dacå l‑as fi cunoscut pe
Wittgenstein cu tautologia lui, pesemne
cå m‑ar fi stîrnit så‑mi spun gîndul în pur, si nu coborînd în istoria lui. Acum nu mai simt nevoia s‑o
fac, în schimb må bucur så våd cå am tråit aceastå idee, cå viata mea s‑a desfåsurat sub semnul lui«cum
e cu putintå ceva nou». Totul este så
fii atent si så distingi în monotonia aparentå a zilelor cum apare noul. Poate cå în aceastå simplå atentie
se dezleagå si misterul ivirii noului
în ceasurile tîrzii ale vietii. Cum mai e cu putintå, pentru mine, ceva nou dupå Tratat?
E cu putintå tocmai pe baza noului pe
care‑l aduce cu sine fiece zi. Fiti deci atenti la noul fiecårei zile si veti vedea cum se
naste miracolul.
Am terminat
de citit cartea lui Bochenski Introducere
în logica autoritåtii; m‑a
cucerit, cu toate cå trådeazå spiritul unui anglo‑saxon lipsit de «fior metafizic», cum de altfel cu
onestitate declarå din capul locului.
Nu m‑am putut înså împiedica så nu må gîndesc la ce ar fi fåcut Heidegger din problema
autoritåtii. Ar fi mers fårå îndoialå îndåråt, asa cum obisnuieste så facå.
Si bine ar fi fåcut, pentru cå tendinta
fireascå a culturii de aståzi este så progreseze prin regresie, asa cum initial promitea si logica matematicå,
care si‑a propus så meargå
«îndåråtul matematicii», dar care, în practica
de aståzi, a sfîrsit prin a merge orbeste înainte, în spatiul fårå repere al lui «de ce nu si asa?». Heidegger
ar fi mers deci îndåråt si ar fi spus
cå auctoritas vine de la augeo, de la «a spori». Orice autoritate adevåratå aduce cu sine un spor care‑l obligå pe celålalt så se supunå. Nu te supui
cu adevårat decît atunci cînd te simti
sporit. Asadar, Heidegger ar fi început prin a cåuta rådåcinile autoritåtii, si
nu functiile ei, cum face
Bochenski, iar atunci cînd o trimiti
îndåråt, la rådåcini, autoritatea ajunge
la investire: cine te
investeste si cum te investeste. Må
bucur înså så våd cå si Andrei si Gabi au vibrat în fata unei
lucråri de filozofie analiticå.“
„Andrei si
Gabi, intervine Sorel, care pesemne cå nu au citit multe lucruri în genul åsta, erau în fata lui Bochenski ca doi
båieti care au cåzut în mrejele primei Verführerin. Nu e de mirare cå sînt atît de entuziasti.“
„Chestia cu Verführerin îmi aduce aminte de ce a
putut så‑mi spunå o doamnå tare
drågutå, dupå ce a apårut cartea mea cu
Hegel, Povestiri despre om.
Eu îi tot explicam cå nu sînt fatå de
Hegel decît un fel de apostol Pavel, care merge cu toiagul în mînå si propovåduieste ideea altuia. «Ba esti o
cocotå de lux, mi‑a soptit ea la
ureche, care ademeneste trecåtorii în bordelul lui Hegel.» Ce ziceti de treaba asta? Dar spunîndu‑vå
povestea cu Hegel si cocota de lux, mi‑am
adus aminte cå am o surprizå pentru Sorel. I‑am scris acum trei zile lui Geo Bogza, si în post‑scriptum
am adåugat: «L‑am pus pe
prietenul tåu Sorel, cu care ai traversat Techirghiolul, så‑mi taie lemne.» Azi de dimineatå primesc o
telegramå: «Nu‑l låsati pe Sorel
så plece pînå nu taie toatå pådurea.» Må gîndesc dacå Sorel e de acord så îi råspundem: « Se poate opri
la Fågåras?»
Înså pentru
cå vorbim de conditia fizicå, pentru cå Gabi a primit un avertisment de la destin, iar Andrei tråieste mereu unul pe care nu vrea så‑l ia în seamå,
vreau så le spun cå nu cred så må
respecte prea mult, dacå n‑au vrut så învete de la mine singurul lucru bun pe care‑l au de învåtat: så‑si
asigure finisul. Cînd vrei så faci
performantå culturalå, trebuie så ajungi la 70 de ani, si ca så ajungi la 70 de ani trebuie så înveti
så te plimbi zilnic. Plimbarea este
însåsi askesis, exersarea prin
excelentå, iar toate sporturile nu sînt
decît o suitå de varietåti pe tema deambulatiei. Aveti în fatå o curså de asteptare, nu una de sprint.
Trebuie deci så vå faceti din trup un
aliat, iar dacå animalitatea omului este mobilitatea lui, atunci sînteti obligati så vå respectati
fiinta miscåtoare.“
Sîmbåtå, 24
ianuarie 1981
„Ati våzut cå
seara de ieri nu ne‑a iesit pentru cå ne‑am dispensat de constrîngerea programului. De
aceea, aståzi vå propun un punctaj al
serii. Am så reiau problema autoritåtii pentru a må råfui cu Bochenski (mi‑am fåcut cu ocazia asta cîteva
pagini pentru Jurnalul de idei), am så‑i råspund apoi lui Gabi ce cred despre «cultura românå si scena lumii» si, în
sfîrsit, mi‑am gåsit deviza si
vreau så v‑o comunic.
Vå spuneam
ieri cå Heidegger ar fi atacat problema autoritåtii pornind de la verbul augeo, «a spori». «Tot ce må sporeste este adevårat», spune Goethe. Autoritate are cel care må
sporeste. Autoritate are de pildå
stiutorul asupra celuilalt, pentru cå îl sporeste. Aceasta este o autoritate de tip exterior. Dar mai existå si o
autoritate interioarå, de care Bochenski nu pomeneste: de pildå
autoritatea sufletului asupra trupului,
spune Platon. De vreme ce påzeste trupul
de excese si de pofte care îl destramå, sufletul ajunge så
sporeascå trupul. Dar atunci nu pot fi
de acord cå nu existå, cum afirmå Bochenski,
o «autoritate reflexivå». Nu e reflexivå autoritatea la stoici? Dar la Kant?
Obtin astfel
esenta si cuprinderea autoritåtii numai cu augeo, fårå så am nevoie de tot aparatul lui
Bochenski pentru a spune ceva adevårat.
Pe linia lui augeo pot scoate tot ce
scoate si el, dar în plus unificînd totul. Pentru cå aici stå
neajunsul tratårii lui Bochenski: se
opreste la autoritåti si pierde autoritatea. Gåseste deci arheii, as spune eu, dar nu se poate ridica la eidos‑ul autoritåtii, la principiul autoritåtii, care este, indiferent cît de plat ar suna, ratiunea. Desigur, o så‑mi spuneti cå de vreme ce vreau conceptul de autoritate, unul care se distribuie fårå så se împartå, reduc autoritatea la
acea formå de unitate care poate fi
apoi lesne invocatå de cîte un detinåtor absolut. E limpede cå în numele eidos‑ului oamenii pot face imposturå, dar asta nu må împiedicå så caut si så våd eidos‑ul. Bochenski råmîne înså prins la nivelul intelectului care
separå si care apoi nu mai este capabil
så unifice pårtile; el råmîne la autoritatea epistemicå si la cea deonticå,
si nu vede cå sursa comunå amîndurora, sursa
care le investeste ca autoritate este ratiunea. Îi reprosez deci
lui Bochenski cå vorbeste nu de autoritate, ci de autoritåti, asa cum europenii vorbesc de libertåti si nu
de libertate, iar cårtii în ansamblul
ei îi reprosez cå ne laså acolo unde deja ne
aflam. Cåci dacå la capåtul întregului discurs tot ce aflåm este cå nu trebuie så acceptåm nici o
autoritate fårå spirit critic, atunci
cartea ne laså unde eram. Cine nu mutå o problemå, cine nu are forta dislocantå pentru materia pe care o analizeazå
si pentru cel pentru care o analizeazå, acela nu are «ratiune», ba nici îndreptåtirea de a vorbi si de a scrie.
Acestea cu privire la Bochenski.
Cît priveste
întrebarea de ieri a lui Gabi, «de ce nu putem iesi pe scena culturii europene cu isprava noastrå»:
Gabi ar vrea, spun eu, «un cîntec
încåpåtor cît lumea»; iar eu nu vreau decît un cîntec încåpåtor. Iar un asemenea cîntec este o cucerire de
fiecare zi. Ca si libertatea despre care
vorbea Goethe, bucuria trebuie cuceritå zilnic. Si iatå si ce devizå mi‑am ales: Nulla dies sine laetitia. Laetitia înseamnå: disciplinå, muncå, trudå,
suferintå, îndoialå, inventie, bucurie. Dar bucurie adevåratå nu e
decît în culturå; restul e desfåtare.
Înså bucuria, dacå e bucurie adevåratå, ajunge så råzbatå. «Poemul, focul si dragostea» nu pot fi
ascunse. Nici bucuria culturii nu
poate. Ce ai fi vrut? Ca seara noastrå så se fi petrecut la televiziunea francezå? Upanisadele, cu discretia acelui «vino si stai lîngå mine», nu s‑au petrecut la
televiziunea francezå — si uite cå au
råzbit.“
Duminicå, 25
ianuarie 1981
Mîine dupå‑amiazå
plecåm cu totii spre Bucuresti, dupå ce, cåtre
prînz, vom trece så‑l salutåm pe R.C. în Sibiu. Astå‑searå
am båut ceaiul în camerå si am fåcut
bilantul såptåmînii. Tocmai citisem în
„Revue de Métaphysique“ articolul unui maghiar despre filozofie si problema durerii, Sorel îmi semnalase
apoi o vorbå a lui Simmel — „cum se
face cå în istoria filozofiei e atît de putin loc pentru suferinta umanå?“ — asa cå, våzîndu‑l pe Noica,
îi citez întrebarea lui Simmel.
„Suferinta nu
intereseazå filozofia, îmi råspunde Noica, pentru simplul motiv cå, asemenea bunåtåtii, ea existå în ordinea
sufletului, nu a spiritului. Filozofia
poate cel mult så înregistreze suferinta
si så‑l cheme apoi pe omul religios sau pe cel politic så o
rezolve. Nu trebuie så întelegeti o
asemenea atitudine ca o formå de nepåsare,
cruzime etc. «Aroganta» filozofiei nu este de ordin elitar, ci metaforic. Filozofia nu se ocupå de tot ce existå, ci
numai de ceea ce este cu adevårat, de ceea ce poartå în sine
saturatie ontologicå. Ce nu este materia signata, pentru filozofie pur
si simplu nu e. Filozofia îsi ia dreptul så ofenseze lumea si så spunå
«nu må interesezi». Cînd ajunge så
coboare la materie si individual, filozofia
se opreste la ele numai în måsura în care sînt signata. Ea selectioneazå.
Dacå vin cu binefåcåtorism, termin prin a nu mai salva individualul. Merg chiar mai departe si spun:
indiferenta mîntuirii generale e de
fapt un imens dispret; ea ofenseazå umanitatea låsînd‑o în colcåitul ei nediferentiat. Religia care
se ocupå de oricine si Pierre Emmanuel care e îngrijorat de
soarta båcanului nu vor aråta niciodatå
cine este si cine nu este om. Filozofia, aråtînd cine este om, då o sanså celor
ce nu sînt de a deveni.
Iar pentru a
reveni la suferintå: cînd suprimi suferinta, asa cum face medicul de pildå, readuci la gradul zero, pui pe linia de
plutire, nu faci înså så pluteascå.
Spiritul în schimb suflå în pînzele omului.
Îmi plåcea så rîd de Burghele, spunîndu‑i cå meseria lor e de
tipul «pun coadå la topor»; se rupe
coada toporului si o pun la loc. Ai
fåcut o piatrå la rinichi? Te operez si te repun pe linia de plutire.
Un asemenea
tip de suferintå nu intrå în zonele spiritului. Cînd înså ajunge så intre, ca la indieni, unde totul e
înteles ca suferintå, sau ca în cazul
lui Isus, nu mai am de‑a face cu biata suferintå care ne scoate de pe linia de plutire.
Am så vå dau
un exemplu de ce înseamnå a trece din spirit în suflet cu cele douå variante ale Tineretii fårå båtrînete: cea
româneascå si cea sicilianå. Stiti cum
se terminå basmul românesc: învoit de
zînele de pe tårîmul Fiintei så se întoarcå pe påmînt, Fåt‑Frumos îsi regåseste casa pårinteascå, deschide thronos‑ul pårintesc si, într‑o chichitå, se aflå moartea,
moartea lui, care îi spune «bine cå te‑ai întors, cå de mai
ståteai mult må sfîrseam eu».
Varianta
sicilianå, singura s‑ar pårea, despre care vorbeste Såineanu, se terminå astfel: întors pe påmînt, Fåt‑Frumos
are voie så întîrzie aici o zi (sau o
orå?). Dupå ce îsi vede casa pårinteascå, se pregåteste så plece pe tårîmul tineretii vesnice. Dar
pe drum vede un car împotmolit, se
apucå så dea ajutor, pierde termenul întoarcerii si råmîne pe påmînt. Legenda sicilianå a trecut lucrurile din
spirit în suflet; a intrat în joc
bunåtatea proastå. Binefåcåtorul sfîrseste cu scoaterea carului din noroi si cu ratarea Fiintei.
Era înså
vorba de bilantul såptåmînii: Sorel a fåcut deci prefata la Logica
autoritåtii a lui Bochenski si a tradus din Parmenide. Gabi a scris Låmuririle preliminare la Phaidros, iar eu am terminat Interpretarea la Phaidon.
Am pornit, cu
Phaidon, de la aceastå idee: în timp
ce presocraticii au toti un perì physeos, Platon obtine, primul, un perì psychés: o ridicare a lui anima
la animus, spun eu, a spiritului individual la Spirit. Aceasta este tema
dialogului. Iar ea se realizeazå în douå trepte; prima: care este
accesul la spirit? (problema paideicå), råspunsul fiind: prin
«moartea» în viatå, ca autoritate a
sufletului asupra trupului etc.; a doua:
ce e spiritul în el însusi? — råspunsul fiind: Ideile însesi. Nemurirea este deci trecerea spiritului
individual în Spirit.
Råmîne înså o
a treia problemå, pe care Platon o pune, dar
la care nu poate råspunde direct, drept care va trece totul în mit: în Spirit, mai e vorba de tine ca individ?
Socrate mai este Socrate în lumea lui
Hades? În fata acestei întrebåri, Platon depune armele si trece pe registrul unei geografii fictive
a raiului.
La aceastå
întrebare, crestinismul va råspunde: «Påmîntul
acesta va trece, dar vorbele mele
nu vor trece.» Aici revenim la
problema puså zilele trecute de Gabi: existå o persistentå a spiritului ca spirit? Dacå întelegem «vorbele mele» ca logos, atunci logosul este oricînd prezent sub forma legilor
naturii, de pildå. Dar logosul ca
identitate individualå? La aceastå întrebare Platon nu a råspuns, în timp ce crestinismul promite cå vom fi
chemati fiecare dupå numele nostru, si
afirmatia sunå aproape electoral.
Poate fi înså
vorba cu aceste culturi ale timpului, în care
tråim noi, de eternitate (sau mai degrabå de aeviternitate)?
Stiti cå ceea
ce am urmårit prin Tratat si, acum,
prin Logicå este så dau un statut ontologic
individualului, în conditiile în care
filozofia ancoratå într‑un general (în «cer») rupt de individual terminå prin a‑l condamna. Totul, în
culturå, a avut tendinta neglijårii
individualului si a evaziunii din real. Si
stiintele, si teoria generalului plutesc în cer, în timp ce
filozofia readuce totul la real, la
lucrurile însesi. Filozofia spune: «M‑a
trimis cerul så vå vestesc cå nu este. Împliniti‑vå! Coborîti pe
påmînt!» Desigur cå påmîntul pe care se
miscå filozofia nu trebuie confundat cu
realul pe care‑l instituie televiziunea, categoriile vietii sau masina. Ceea ce declar mereu este cå nu
intereseazå decît individualul si
realul care pot cåpåta pecetea lui a fi,
plinåtatea fiintei.
Înså ce se
întîmplå atunci cu problema timpului? Conditia individualului prins în modelul ontologic reprezintå deja o
ex‑temporalizare. Am iesit din
conditia lui Cronos, de vreme ce am un model ontologic care îl înfrînge pe cel al timpului devorator.
Si, într‑adevår, toate formele de
afirmare umanå sînt revolta lui Zeus împotriva lui Cronos. În fiecare dintre noi se aflå un Zeus care vrea så‑l
înlåntuie pe Cronos. «În fiecare om un
Zeus îsi face încercarea.» Frumusetea mitului în general este cå el e mai actual acum decît in illo
tempore; Zeus e mai Zeus acum decît
«atunci», pentru cå timpul nostru a gåsit,
cu spatialitatea, ac pentru
cojocul lui Cronos. În secolul XXII vom
face din Cronos un aliat, påråsindu‑l galactic, cu Sicilie cu tot. Civilizatia europeanå e antiegipteanå
prin excelentå. Piramida înfruntå
timpul grosolan, greoi, ea este, spune Hegel, forma cea mai stabilå a materiei. În schimb, noi
înfruntåm timpul cu forma cea mai
gratioaså a spatialitåtii, pe care ne‑o pune la îndemînå topologia matematicilor.
Ceea ce
reabiliteazå deci individualul este tocmai faptul cå individualul e Christo‑phor
(«purtåtor de Christ»), theo‑phor
(«purtåtor de zeu»), ba chiar Dii‑phor
(«purtåtor de Zeus»), cå reediteazå
asadar lupta dintre Zeus si Cronos.
Sigur cå
acest fel de a gîndi lucrurile nu rezolvå problema eternitåtii ca eternitate si cå el laså så subziste
«problema Atlantidelor». Dar în
probleme insolubile, de tipul acesteia, trebuie så vii de asemenea cu gratie. Nu trebuie så te porti precum
copilul din poveste care strigå «regele
e gol!». Toatå lumea stie cå regele e gol, dar regula jocului trebuie respectatå. De ce trebuie så strigi în gura mare
cå existå «neajunsul de a te fi
nåscut»? Si este chiar un neajuns cînd
depinde numai de tine så porti în tine un zeu?“
Joi, 7 mai
1981
Am sosit,
împreunå cu Sorel, asearå la 10, în Påltinis. A plouat tot drumul. Dupå Råsinari, cînd începuseråm
urcusul, am gåsit soseaua blocatå de
stînci si de bolovani desprinsi de atîta ploaie. Erau urîti, în întunericul noptii, ca o colectie de semne ale
imprevizibilului, si ne‑am
strecurat printre ei cu inima strînså.
Aståzi de
dimineatå, Noica a urcat în camera noastrå. Tocmai citise „Secolul 20“, în care apåruse Scrisoarea despre „umanism“ a lui Heidegger, si discutia se opreste
asupra prefetei lui Noica. Îi relatez
recenta discutie cu un prieten care judeca preocuparea pentru editarea lui Platon sau Heidegger ca
o formå de evaziune, de „neangajare“.
Dacå e vorba de traduceri, îmi spunea el, urgentå are Adorno, nu Heidegger, care poate genera mici mode sau triste
pastise, si nicidecum un instrument
teoretic pentru întelegerea unei situatii
reale. Ceea ce se impune este descrierea Situatiei în cuvinte care nu au devenit simpli termeni într‑o
retea lingvisticå vidatå de sensuri. E
nevoie de un limbaj ale cårui resurse critice nu au fost epuizate. Or, Adorno, îmi spunea amicul, este cel care
då nume lucrurilor, cel care då un
model pentru felul în care o situatie trebuie descriså si ridicatå la constiintå.
„Sînt uimit
ori de cîte ori aud asemenea lucruri, începe Noica. Istoria adevåratå nu se naste întotdeauna ca istorie a
evenimentelor. Nu are sens så descrii o
situatie care nu mai poartå conceptul în
ea. Cînd privesti retrospectiv istoria la scara cîte unei vieti sau a faptei istorice imediate, îti vine adesea
så surîzi. Iar dacå te gîndesti la
«angajårile» marilor personalitåti ale culturii, îti dai seama cît ridicol pot purta în ele vietile individuale
judecate în micul lor context. Imaginati‑vå
cum aråta Leibniz obsedat o viatå
întreagå de ideea unei cruciade! În timp ce statele mari ale
Europei stiau, cu mult înaintea påcii
de la Adrianopol, cå Imperiul Otoman e
sfîrsit — «marele bolnav» i se spunea în Europa —, Leibniz visa cruciade! Gînditi‑vå si la
Goethe, cu bîlbîielile lui lamentabile,
care dupå ce îl admirase ani de zile pe Napoleon, fåcînd în fond figurå de trådåtor, scrie în 1813 Epimenides Erwachen, declarînd deci cå s‑a trezit,
pasåmite, într‑un tîrziu, dintr‑un «somn epimenidic»! Dar ce ne facem dacå îl judecåm pe Platon într‑un
context istoric, pe Platon pe care îl
vedem într‑o Atenå învinså de Sparta
låudînd Sparta? «Un turcit», am spune noi aståzi. Dar Aristotel, cu simpatiile lui macedonene? Dar Eminescu,
cu obsesiile lui paseist‑voievodale,
într‑o epocå în care România avea nevoie de sincronizare?
Am ajuns så
înteleg tîrziu vorba lui Julien Benda din La
trahison des clercs — vorba aceea
care, pe cînd eram tineri, ne indignase
pe toti: «C'est une trahison de pactiser avec le siècle.» Or, sårmanul Julien Benda avea dreptate:
pentru cå nu tot ce se întîmplå în
secol este istorie. De fapt, asta am si vrut så aråt în ultima vreme; am vrut så restitui lucrurile pe trei
planuri: ceea ce joacå în istorie, în ontologie si în logicå
sînt situatiile privilegiate. Deci: nu tot ce se
întîmplå este istorie; nu tot ce existå
este investit cu fiintå; si nu tot ce se formuleazå priveste logica.
Îl întreb pe
amicul tåu: cum vine så‑mi vorbeascå de Adorno si de angajare — angajare care poate cådea în
ridicolul nesemnificativului si
contingentului (så te bati cu un Imperiu Otoman sfîrsit!) —, deci cum vine så‑mi vorbeascå de un
Adorno care te vîrå în contingent,
opunîndu‑i‑l lui Heidegger, care de unul singur a mutat istoria din loc, salvînd cuvîntul de
conditia lui degradatå? Ce înseamnå
limbajul lui Adorno pe lîngå recuperarea limbii la Heidegger, o recuperare care priveste nu un fragment sau un
altul al fiintei noastre, ci fiinta
noastrå în întregul ei? Într‑o lume în care primeazå cunostintele,
Heidegger aduce gîndirea si întelesul, aduce råspunderea întelesului, singura care mai este aståzi capabilå så reabiliteze metafizica. Într‑o
lume care e doar a comunicårii,
Heidegger continuå så vadå în cuvînt «cuminecarea» si comuniunea.
Gînditi‑vå
ce înseamnå un asemenea lucru într‑o lume bîntuitå nu numai de degradarea curentå a cuvîntului, ci si de
asceza pe care o aduce cu sine
filozofia analiticå anglo‑saxonå. Am terminat de curînd cartea lui Hintikka, pe care mi‑a împrumutat‑o
Sorel: Knowledge and Belief. Så vedeti ce carte stie Hintikka; så vedeti
cît de bine îl ståpîneste pe Aristotel!
Dar så vedeti totodatå ce înseamnå så treci prin cultura mare si så o påråsesti pentru asceza
analiticului si logicului. Oamenii
åstia îsi refuzå sinteza! Asceza logicii, la fel ca cea
religioaså,devine religiozitate fårå
religie: intrare în puritatea unui gînd fårå obiect. Dar så vedeti unde ajunge cartea lui Hintikka, unde ajunge
Hintikka cu problema lui „stiu cå
stiu“. Ajunge la bietul Schopenhauer,
pentru care problema lui «stiu cå stiu» se reduce pînå la urmå tot la faptul simplu de a sti: lui Schopenhauer
îi scapå în felul acesta tocmai
miracolul filozofiei, care este reflexivitatea. Dar dacå aici ajungi dupå ce întreprinzi pe douå sute de
pagini «analiza logicå a douå notiuni»
— cum îsi subintituleazå Hintikka lucrarea —,
dacå ajungi tot la prostia lui Schopenhauer de acum un secol (ce‑i drept, demonstratå cu mijloace formale), då‑mi
voie atunci så‑ti spun cå nu faci
decît så må blochezi, cå nu må muti din loc, cå må lasi acolo unde eram. Si atunci afirm, chit cå
Sorel o så se supere pe mine, cå
Hintikka nu mai e nici måcar un alexandrin: e un mandarin. Si e pecinginea mandarinismului — maniera în
locul substantei — cea care se întinde
aståzi peste culturå cu spiritul acesta
anglo‑saxon, cu formalismul logic care în America a devenit
aproape o materie teologalå si a cårui
singurå gratie este de a fi generat
paradoxul gratuitåtii în mijlocul spiritului pragmatic. Pe lîngå
toti Hintikka de aståzi, Wittgenstein
îmi pare a fi un zeu: el a atacat toate problemele mari si a fåcut‑o
cu un simt al råspunderii pe care cei
de azi nu îl mai au. Wittgenstein este o culme de presocratism într‑o lume care alexandrinizeazå si
mandarinizeazå. E o lume teribilå lumea
de aståzi; si poate cå numai cei care au stiut så påstreze monoteismul în conditia diasporei o mai pot salva. Numai
ei mai pot contracara cultura
pustiitoare a anglo‑saxonilor, reconvertind cultura la bunul monoteism al spiritului.“
Vineri, 8 mai
1981
I‑am adus lui Noica dactilograma
articolului pe care Andrei l‑a
scris pentru nr.10 ‑ 11 ‑ 12 al „Secolului 20“: Rigorile
ideii nationale si legitimitatea universalului. Citindu‑l,
Håulicå a fost entuziasmat. Este în el
patosul agonal al constiintei care si‑a
påstrat reflexele în fata realului si care, în locul unei melancolice retrageri înspre eternitatea uneori fadå a
marilor gesturi culturale, a ales
sublimul hårtuielii în clipå.
„Dragii mei,
am citit articolul lui Andrei si vreau så spun cît de mult m‑a nelinistit. Andrei este un îndîrjit, dar unul
care nu cunoaste riscurile îndîrjirii. O så judecati singuri, si Andrei, pentru cå vå rog så‑i spuneti, o så
judece si el la rîndul lui dacå meritå
så‑ti asumi aceste riscuri. Nu contest cå articolul lui este frumos în atitudinea lui si în constiinta pe
care o pune în joc. Nu contest cå am
simtit cu totii în tinerete nevoia de a fi frumosi în felul acesta. Înså cînd faci astfel de gesturi frumoase,
problema este så nu cazi pe unul care
så te blocheze. Cînd ai naturå de luptåtor,
si Andrei are una, risti la un moment dat så råmîi omul unui unic gest. «Stiti, eu sînt cel care…» Eu, de
pildå, puteam ajunge så spun: «Stiti?
Eu sînt cel care am votat contra constitutiei lui Carol!» Pentru cå în 1938 (eram la Sinaia), am votat într‑adevår împotriva constitutiei lui Carol. Am fost
întrebat de ce am fåcut‑o si am
ajuns så råspund în scris. De ce? Ca så‑mi cîstig dreptul de a vota si contra constitutiei legionare, am
råspuns. Voiam în felul acesta så‑mi
afirm independenta, pe care înså am pierdut‑o pe urmå prosteste. Nu spun cå Andrei riscå prin acest articol så producå gestul care så îl blocheze. Dar natura lui
de îndîrjit ascunde în ea oricînd un
asemenea pericol: pericolul de a‑ti rata traiectoria de dragul unui gest sublim.
Dar vå propun
acum så judecåm care este natura unor asemenea
gesturi. În primul rînd, este ascuns în ele un dram de impuritate: impuritatea spectacolului. Aceasta este
drama eticului în general: nu faci un
gest numai pentru tine, îl faci si pentru ceilalti si dintr‑o datå el devine impur. De cele mai multe ori,
eticul nu este o împlinire dinåuntru în
afarå, ci o monumentalizare a eului venitå din afarå. Iar cînd cultura apucå drumul eticului prin asemenea «luåri de
atitudine», ea intrå în minoratul
«culturii de estradå».
Înså
lucrurile nu se opresc aici cînd e vorba de asemenea gesturi. Tot ce facem nu‑i priveste pe altii
doar ca spectacol; ceea ce facem îi poate
si distruge. Gesturile noastre nu sînt numai ale noastre; îi privesc si pe ceilalti, måcar în måsura
în care ne‑au asistat si aprobat,
ca så nu mai spun cå ne‑au imitat. Iatå de ce nu te poti juca cu o eticå proprie; în fapt, ea poartå
si asupra altora. Rezumînd, as spune:
gesturi de felul acesta se fac cu sentimentul unei råspunderi, care pe de o parte poate fi falså si care,
în plus, poate face ravagii în jur. Cu
eticul gol, sfîrsesti prin a fi mai
vinovat decît fårå etic. Iar dacå
pornesc de la un primat al culturii, pot så întreb: ce preferi? Un destin cultural împlinit? Sau unul care se frînge
în sublimul unei demonstratii de o
clipå?
Spun toate
acestea dintr‑o dragoste îngrijoratå pentru Andrei: e un fel de pro
salute Andrei. Vreau så‑l ajutåm cu apelul nostru fråtesc si pårintesc. Så‑i spunem:
«Fie‑ti milå de tine si de noi:
tu nu esti tu, tu esti comunitate. Îndurå‑te fatå de tine si de
ceilalti.»
Ceea ce ne
propune Andrei printr‑un asemenea gest este o formå de trezie proastå contra unui somnambulism
fecund. Iar pentru salvarea lui, am så
îi spun trei lucruri. Primul e chiar acesta: cum accepti så te trezesti din somnambulismul tåu? Cum
ne împingi så ne trezim din
somnambulismul nostru? Somnambulismul nostru nu e dåtåtor de måsurå pentru unul sau altul dintre noi, ci pentru
obste. Eu nu mai sînt eu, tu nu mai
esti tu. Iau ca o umilintå cå sînt cine sînt, dar si ca o råspundere. Andrei må vede mergînd pe sîrmå si îmi spune:
«Vezi cå e o ceartå la vecini. Då‑te
jos si desparte‑i!» «Laså‑l putin pe Heidegger, îi spune el lui Gabi, laså‑ti o clipå
peratologia, du‑te si bate‑te
cu X în „Flacåra“!» Dar la capåtul acestor treburi, care nu te privesc doar pe tine, care nu sînt doar ale tale, nu
poti ajunge dacå te trezesti mereu.
Al doilea
lucru: nu te bati cu oricine. Trebuie så îti alegi dusmanul. Cu cine te bati? Cu un profesor iesit la
pensie, care nu a fåcut nimic toatå
viata? Cu niste amatori? Dacå te bati, bate‑te cu zeii, nu cu valetii. Nu poti fi sclavul propriului tåu bouillonnement, pentru cå risti så te asezi nediferentiat pe
tot soiul de cîmpuri de luptå.
Si al treilea
lucru: sîntem într‑o lume în care trebuie så faci în asa fel încît, påstrîndu‑ti
demnitatea, så nu trebuiascå totusi så
ajungi la propria invalidare. Nu‑ti invalida harul care te
poartå dincolo de tine, într‑o
råspundere mai vastå, pentru chestiuni care
pînå la urmå se pot dovedi secundare. A existat în generatia
noastrå un om care ne domina pe toti:
prin lecturile lui, prin fantezie, prin
gratia intelectului, prin constiinta moralå. Se numea Mircea Vulcånescu. A murit în închisoare în 1950.
Fusese condamnat la cinci ani si, dacå
nu ar fi înteles så facå ce a fåcut, ar fi supravietuit condamnårii si ar fi intrat în råspunderea
mai vastå pe care o avea fatå de toti
ceilalti. Judecati singuri dacå am sau nu dreptate în ceea ce sustin.
Am aflat acum
un an de ce a murit. Pe atunci nu era permis så vorbesti în celulå. În fapt înså, cei închisi
împreunå instituiau mici «universitåti
culturale»: învåtau limbi, fåceau istorie, filozofie, îsi povesteau romane… Într‑o zi, gardianul îi aude
vorbind si intrå în celulå: «Cine a
vorbit?» Toti vorbiserå. Dacå ar fi tåcut toti, dacå nu si‑ar fi asumat nimeni vina, ar fi primit o
pedeapså colectivå: de pildå, så stea
cîteva ore în picioare. Înså Vulcånescu, våzînd cå nimeni nu zice nimic, a preluat el totul si s‑a
denuntat singur. Ce a urmat de aici? A
fost scos din celulå si dus la «izolator». Era iarnå, în izolator se turnase apå pe jos si se fåcuse
gheatå. În prima zi de izolator nu
primeai nimic de mîncare si erai tinut dezbråcat. A fost deci dezbråcat si dus la izolator. Înåuntru
mai erau patru‑cinci detinuti.
Dådeau cu totii din mîini si såreau, cu gîndul de a rezista pînå
seara. La un moment dat un tînår de
vreo 20 de ani a lesinat. Vulcånescu
avea 50 de ani si s‑a gîndit cå e mai important så tråiascå
tînårul. S‑a întins atunci pe
podea, cu coatele sub burtå, si le‑a cerut celorlalti så‑l punå pe tînår peste el. Gestul
este sublim. Tînårul a scåpat,
Vulcånescu a fåcut pneumonie si a murit. Vå întreb: avea dreptul så facå ce a fåcut? Nu era mai adînc etic så se
gîndeascå la ce le datora celorlalti,
la tot ce avea bun de fåcut pentru întreaga obste dupå ce ar fi iesit? Så se gîndeascå deci la toti cîti s‑ar fi putut împårtåsi din spiritul lui extraordinar?
Ceea ce predic nu este nici lasitate,
nici urîtenie moralå în genere, ci eticul pus în slujba a ceva, nu a eticului în sine. Pentru cå
primul lui gest, cînd a preluat vina
tuturora declarînd cå el a vorbit, reprezenta eticul gol, pe care practicîndu‑l s‑a fåcut
vinovat, uitînd de o råspundere mai largå:
Vulcånescu purta cu sine un spirit mai vast, fatå de care avea
obligatii mai adînci. Se pot påstra
simultan demnitatea si constiinta
acelei råspunderi mai largi.
Viata publicå
este plinå de capcanele pe care ti le întinde eticul pur; este în ea pericolul de a cådea în betia «gestului
frumos», a gesticulatiei etice, asa cum
în orice femeie frumoaså existå o seductie
care îti stîrneste o falså nevoie de dragoste. În altå lume, Andrei ar fi sfîrsit poate în seductia vietii
publice, s‑ar fi låsat confiscat
de gloria parlamentarului, de pildå. Pentru cå si articolul lui,
dacå e så îl judec — si sînt tentat ca
mîine så‑l reluåm paragraf cu
paragraf spre a‑i vedea consistenta —, deci si articolul lui
nu este decît un frumos discurs
parlamentar. Or, dacå tot faci gestul,
få‑l si pentru substantå, nu numai pentru cå e frumos. E un gest
mai mult de demnitate cårturåreascå, nu si un act cårturåresc. Înså de la
Andrei pot pretinde si continut de gîndire, nu numai atitudine. Cu ce råmîn în pozitiv din articolul lui? Cu
un «cunoaste‑te pe tine însuti»
aplicat indecisului «suflet national»? Nu råmîn decît cu polemica. Dacå cîstigå, Andrei cîstigå, cum se
întîmplå uneori la tenis, pe greseala
adversarului, si nu pe lovitura proprie. În articolul acesta se vorbeste splendid «contra» si «despre»,
dar nici o clipå nu se vorbeste «în».
Si ar fi putut s‑o facå dacå ar fi pornit de la citatul din Maiorescu, si nu dacå ar fi încheiat cu
el fårå så‑l valorifice. Pentru
cå dacå în lupta dintre adevår si o natiune rezistentå piere în cele din urmå natiunea si niciodatå
adevårul, atunci nu era de spus decît
atît: «Au murit hititii si au murit popoarele toate care nu s‑au ridicat la culturå. Cine face
culturå falså riscå så piarå. Nu te joci cu focul.» Atît era de spus. Andrei nu a atacat viciul în substanta lui: i‑a atacat
doar pe «zbieråtori». Or, cu zbieråtorii
nu meritå så te bati si nu e timp så te bati.“
Sîmbåtå, 9
mai 1981
Turul
Påltinisului, între 10 si 11. Ne ajung din urmå sportivi în cantonament, care îsi fac constiincios
încålzirea. „Este trist så vezi,
comenteazå Noica, cîtå precaritate existå în toate cîte nu sînt atinse de spirit. Sportivii si
femeile frumoase îmi fac pur si simplu
milå. Îi vezi cum se chinuie så tråiascå în clipa favorabilå, în kairós,
în prilejul favorabil, så‑si tråiascå «forma optimå»; terorizati mereu de un «încå» si de spaima
declinului, de vidul care te pîndeste
cînd mizezi totul pe asta. În timp ce în spirit totul este crestere neîncetatå; fiecare zi nouå este un profit, si nu
o pierdere, si cu fiecare ceas te simti
tot mai aproape de «forma» ta. Prilejul
nu este aici punctual, ci este viata în întregul ei. Ca så nu mai spun cå în spirit nu existå niciodatå
«prea mult», nu apare satietatea care
însoteste orice altå formå a plåcerii sau a consumului.“
A apårut la
începutul anului la Orléans Hommage à
Duiliu Sfintesco (cu ocazia
împlinirii vîrstei de 70 de ani), în care, la capitolul Témoignages,
Noica scrie despre un tip de intelectual specific secolului XX: homo
planetarius, cel care are patria peste tot
si creeazå pentru toti. „De ce nu ati ales si dumneavoastrå
conditia de homo planetarius?“ îl întreabå Sorel pe Noica. „Cum credeti cå se poate obtine universalul
direct prin universal, asa cum låsati
så se înteleagå cå îl obtin acesti homines
planetarii, marii tråitori în exil
ai secolului XX?“
„Eu stau pe
«pozitia veche», a obtinerii universalului prin idiomatic, prin national. Må raportez la universal prin
«întru», nu prin «în». A atinge
universalul de pe pozitiile idiomaticului este însusi principiul spiritului. Înså secolul XX, fårå så‑l
anuleze, a adus acestui principiu un
corectiv: a adus cu sine nevoia de universalitate la propriu; o universalitate prin generic, nu prin
specific. Secolul XX poartå cu sine
versiunea universalului generic: «proletari din toate tårile, uniti‑vå»; dar si capitalisti,
esperantisti, intelectuali — uniti‑vå.
E un secol al internationalelor secolul acesta, al unora care,
fireste, nu au reusit pînå la capåt,
tocmai pentru ca principiul spiritului
— universalul prin idiomatic — så nu fie lovit prea adînc. Si tocmai pentru ca principiul så se
confirme, «internationalismul» a
trebuit så îsi vadå si så îsi recunoascå limitele. Înså în chiar limitele acestei reusite s‑a nåscut
tipul de homo planetarius, solidar cu mass media, cu posibilitatea
miscårii pe glob, solidar cu reteaua
planetarå însåsi. Tipul acesta uman nu s‑a nåscut întîmplåtor acum; el este un factor de unificare al
Terrei, în clipa în care Terra se
pregåteste så intre în apoikía, }n
roirea galacticå, cînd se
pregåteste pentru întîlnirea cu un tip
de ratiune extraterestrå.
În conditia
universalului generic se asazå deci toti cei care dau seama de problemele planetei în totalitatea ei. Eliade este un homo
planetarius, un «semådåu», cel care då seama de tot ce e spirit pe Terra. Un homo planetarius este si Cioran, de vreme ce då seama de
toate deznådejdile lumii. În tinerete nu era decît în conditia jalei românesti, deci a unei singure forme a deznådejdii. Dacå ar fi continuat så foreze în jalea
româneascå, pînå la a‑i gåsi acel
«întru» al ei, în care så se poatå recunoaste pînå si japonezul, atunci ar fi obtinut universalul în varianta
lui clasicå, prin idiomatic.
Recunosc cå,
vorbind astfel, îi privesc cu condescendentå
pe cei aflati în conditia vagabondajului planetar, conditie care tine de aspectul de civilizatie, si nu de cel de culturå al spiritului. Dar de ce nu existå o culturå planetarå? Pentru cå ne aflåm în conditie robinsonianå:
ratiunea nu a întîlnit altå formå de
ratiune. Atîta vreme cît nu ne vom întîlni cu o altå ratiune, atîta vreme cît nu se va produce
«confruntarea cu altul», atîta vreme
cît Ghilgames nu îsi va întîlni Enkidu‑ul extraterestru, cultura
planetarå ne va fi refuzatå.
Problema
acestei «alte ratiuni» ne obligå så fim prudenti atunci cînd vorbim în lumea modernå de «subiectivitate»
si «antropologie». Trebuie så
recunoastem buna måsurå a subiectivitåtii si så nu o reducem la eul psihologic si nici måcar la om. Niciodatå în filozofia mare, nici la Kant si nici la Heidegger de pildå, nu a fost în
discutie omul, cum crede Foucault, ci doar paradigma umanå a ratiunii.
Si Kant, si Heidegger au obtinut în fond întîlnirea cu altå
ratiune. Ei nu au fåcut «antropologie»,
de vreme ce au simtit limitårile de pe
Terra. Ei au vorbit despre om ca despre un singular generic, ca despre un hápax legómenon. Drama noastrå, cînd vorbim despre ratiune, este cå avem de‑a face cu un
simplet, nu cu un multiplet. Înså atît
la Kant, cît si la Heidegger, omul este un «holomer»: e partea care poartå în ea întregul, fårå så‑l
confiste, fårå så‑l detinå în
exclusivitate. Sigur cå dacå vrei så fii råutåcios cu Heidegger, îl poti pune sub «Attends que je t'explique!». Stiti povestea: bårbatul vine acaså si îsi gåseste sotia în
pat cu amantul. «Attends que je t'explique!», îi spune ea. Ca si
cum ar mai fi ceva de explicat în
situatia asta. Deci dacå vreau så fiu råutåcios cu Heidegger, pot så‑i spun, asa cum face Derrida: «Dacå Dasein
nu e omul, el nu e totusi altceva decît omul.» «Attends que je t'explique!»,
spune Heidegger. Ce så‑mi mai explici cînd spui cå limba e låcasul Fiintei si cå în ea
locuieste omul? Si totusi nu avem voie
så fim råutåciosi cu Heidegger. Pentru cå Dasein
nu este pur si simplu omul. E poate
spiritul limbii în ipostaza privilegiatå
a Terrei.“
Duminicå, 10
mai 1981
Plimbare
cåtre Santa. Plånuim pentru a doua zi o excursie cu masina pînå la Gura Rîului (satul în care îsi petrecea Blaga
verile), apoi la Cisnådie si
Cisnådioara, locul de descålecare al cavalerilor teutoni în secolul XIII.
Pe drum, în
prelungirea articolului lui Andrei, Noica ne vorbeste despre discutia purtatå în generatia lor privitor la opozitia
Eliade Rådulescu — Maiorescu. „Ne‑am
întrebat cine are dreptate: Eliade
Rådulescu, cu «Scrieti, båieti, scrieti!», sau Maiorescu cu circumspectia criticå si cumpåtarea pe
care le punea în joc teoria formelor
fårå fond. Si am recunoscut cu totii cå formele
au propriul lor dinamism si cå sînt
capabile så‑si dea, prin simplå functionare, un continut. Înså Maiorescu nu a gresit numai atunci cînd a
criticat formele fårå fond, ci a mai
gresit încå o datå, cînd le‑a instituit
în singurul loc în care ele
nu tineau: în filozofie. Mizeria lui
Maiorescu, care era logician, a fost aceea de a pune pe lume forma goalå acolo unde ea nu‑si poate da
singurå continutul. Dar de ce se
întîmplå asa? De ce forma fårå fond se face vinovatå numai si numai în filozofie? Pentru cå, între toate
angajårile si comportamentele eului
social, filozofia este singura care cere întîlnirea cu originarul. În filozofie nu te poti aseza într‑o
lume a cunostintelor, care prin natura
lor sînt derivate, ci într‑una a întelesurilor, care nu pot fi decît originare. Într‑o
culturå alexandrinå poti face orice,
dar nu filozofie. Se poate face culturå
derivatå în stiinte, se poate face
în medicinå de pildå, cu un Davila, care
în douå decenii a dat tårii o generatie de medici capabili så
acopere nevoile råzboiului din 1877. Un
institut de biologie poate deci crea
biologi, unul de informaticå, informaticieni. Toate formele
valabile ale unei culturi sînt
derivate. Dar nu se poate face culturå derivatå în filozofie, unde trebuie så întîlnesti spiritul în varianta
lui originarå. Si în loc så înteleagå
lectia ascunså în refuzul lui Eminescu,
care la 25 de ani îsi declinå competenta de a ocupa o catedrå de
filozofie, spunînd cå nu stie destulå
sanscritå si greacå (germana nu era în
discutie) — deci cå nu are mijloacele de a se apropia de originar —, Maiorescu, în care vorbeste acum
logicianul, practicantul formei goale,
se gråbeste så creeze catedre de filozofie fårå oameni pregåtiti, chemîndu‑l pe Negulescu la Iasi, dupå
doar sase luni de studii la Paris, si
încurajeazå în locul travaliului pe textul original, prelegerea, deci tocmai
forma de învåtåmînt care nu merge pînå la stråfundul lucrului. Asadar, dacå Maiorescu a fost confirmat, a
fost o singurå datå si tocmai în
specialitatea lui: în filozofie, în singurul loc unde nu se poate conta pe dinamismul formelor.
Douå
redresåri pare så fi avut filozofia la noi, dupå ce Maiorescu a pus‑o pe un fågas gresit: una s‑a
petrecut înainte de råzboi, în
generatia mea. A venit apoi generatia lui Alecu, a cercului de la Sibiu si a celorlalti, unde nu e vorba
propriu‑zis de filozofie, cît mai
degrabå de un gust pentru culturå si de o culturå a suprafetelor. În schimb, cu cîtiva dintre voi pare så se
petreacå o nouå redresare, adicå o nouå
recuperare a temeiului.“
Seara, în
camera lui Noica, este în discutie studiul lui Sorel despre Faptul
istoric în perspectiva logicii. Aproape patruzeci de pagini dense, nu foarte la îndemîna cuiva
nefamiliarizat cu lucrårile de logicå.
Noica le citise în douå ore, miscîndu‑se în ele cu usurinta si gratia pe care le are cînd
hermeneutizeazå un basm sau un dialog
din Platon. Are în mînå patru pagini de note cu un scris mårunt si înghesuit. Ceea ce se întîmplå este
fascinant. Acest studiu de logicå
aplicatå este trecut într‑un registru epic si dramatic. Timp de
douå ore, Noica reface itinerarul lui
Sorel, marcînd fiecare pas, recapitulînd
periodic, creînd suspansuri, întretinînd tensiunea si stîrnind
curiozitatea, producînd spectaculoase
„råsturnåri de situatii“, fåcînd din
autorul logician un cavaler råtåcitor care îi întîlneste în drumul lui pe Frege, Wittgenstein si von Wright, li
se alåturå o vreme, despårtindu‑se
de ei în final pentru a‑si gåsi drumul cåtre un nou Land, în care logica este puså så însoteascå istoria într‑o lume a
posibilului, a lui „ceea ce putea fi“
si „va fi fiind“. Noica îl citeste pe
Sorel întocmai cum a fåcut‑o cu Hegel, „povestindu‑l“ si repovestindu‑l,
cu o uimitoare capacitate daimonicå de a
se contopi, vremelnic, cu fiinta celuilalt, si de a se ridica
totusi în final, cu aceastå nouå pradå,
la sine. Este suprema reverentå pe care
ti‑o poate face cineva: în locul salutului distant si gråbit, popasul prietenesc în ograda ta. De emotie,
chipul lui Sorel a încremenit în
inexpresiv, asemeni „albastrei sålbåticiuni“ a lui Trakl. Plutim amîndoi într‑un pios étourdissement. „Vedeti, dragii mei, ne spune Noica la despårtire, pesemne
cå acum, în Franta, se cunoaste deja
rezultatul alegerilor. Dar eu cred cå adevårata istorie nu s‑a petrecut acolo, ci mai degrabå
în cåmåruta noastrå de mansardå, unde l‑am
judecat pe Sorel, unde am aråtat cå limitele lui sînt limitele instrumentelor lui si unde ne‑am rugat
pentru mîntuirea «sufletului lui
logic».“
Luni, 11 mai
1981
Aståzi de
dimineatå, excursie spre Cisnådie si Cisnådioara. Coborîm pe un drum forestier spre Gura Rîului, unde urmeazå så
facem o haltå la vila doamnei Viorica Manta,
bunå prietenå a lui Blaga, a lui Relu
Cioran si a lui Noica. Cu exceptia a douå luni din varå, cînd domneste ca o reginå‑mamå la vila
din Gura Rîului, doamna Manta stå la
Sibiu si de cîte ori coboarå så o vadå, Noica se întoarce råsfåtat, cu saleuri si pråjituri de caså asezate
savant si rafinat, în cutii de cafea
sau bomboane, care îmi amintesc de peisajul cåmårilor copilåriei. În vila de aici si‑a petrecut Blaga
aproape douåzeci de veri si, cu gîndul
la locul acesta si la nu stiu ce iubire tråitå la Gura Rîului, a scris poezia Bocca‑del‑Rio („Bocca‑del‑Rio, / ranå
în spatiu“). Coborîm, cu Cibinul în
dreapta noastrå; locurile sînt pustii
si otråvitor de frumoase. Pretutindeni e dezmåt de primåvarå si sînt tentat så må opresc la tot pasul. „De
ce aici si nu dincolo?“, må sîcîie
Noica. „Nu esti în stare så alegi decît locuri generice, pe cînd eu te duc într‑un loc anume.“
Trecem pe lîngå o caså azvîrlitå la un
cot al drumului, pe care într‑o excursie anterioarå, fåcutå cu Sora si Dragomir, Noica o botezase „casa
lui Wittgenstein“.
Ajungem, dupå
o orå de drum cu masina, în Gura Rîului si mergem mai întîi så‑l cåutåm pe „domnu' Påtru“, îngrijitorul
vilei. Casele se tin lant, lipite una
de alta si ferecate cu mari porti.
Ulitele sînt, astfel, încadrate de lungi fatade continue si, în
afara påmîntului pe care calci, a
zidurilor si a arcadelor sufocate de lemnul
portilor, nu vezi nimic. Må întreb unde så încapå atîta frumusete promiså într‑un loc atît de mediocru
la prima vedere. Ajungem la vilå, cu
nevasta lui „domnu' Påtru“ drept cålåuzå si purtåtoare a cheilor. Dupå ce poarta este descuiatå, ne
întîmpinå, nebånuit, un spatiu modelat
dupå alte legi. Vila albå, cu olane cåråmizii si acoperisul rotunjit în cele patru colturi, are eleganta plåcutå
a caselor de dinainte de råzboi. Se
desprinde, cu luxul ei tihnit si cu un
aer de vacantå eternå, din marginea unei pajisti cåreia nu‑i zåresc capåtul. În prim plan, în stînga, se
ridicå o salcie urias despletitå, care
rimeazå teribil cu mica senzatie de påråsire a locului, cu voleurile trase si cu sezlongurile pliate
si rezemate de zidul verandei. Ocolim
casa, însotiti de umbra zdrentuitå a unor mesteceni, si påtrundem înåuntru prin intrarea din spate. Casa are patru
încåperi mari, mobilate cu piese de
epocå. În camera în care ståtea Blaga,
pe lîngå un pat obisnuit, se mai aflå o comodå de acaju, o maså
micå de lucru stil Régence si o vitrinå
cu cîteva poze ale lui Blaga si editii
ale poeziilor lui.
Improvizåm un
mic dejun, undeva departe, în spatele casei, pe o maså lungå, peste care cad ramurile a doi brazi
imensi. Noica ne povesteste cå a
descoperit Påltinisul (în 1975?) pe cînd ståtea, într‑o varå, în vila doamnei Manta, care îl invitase de
altminteri så‑si stabileascå
resedinta aici. A preferat înså Påltinisul, pentru cå nu îi crea
obligatii; si apoi, avea acolo totul
rezolvat: cantinå, telefon, postå si mai
ales un loc ideal de plimbare, „turul Påltinisului“, care dureazå o orå de drum drept, asfaltat. I se
retrezesc dintr‑o datå
instinctele de antrenor; må ceartå cå nu fac „game“, cå nu am o orå în fiecare dimineatå în care så‑mi
exersez, de pildå, latina. „Am så‑ti
dau o Patrologie din care så citesti
zilnic cîteva pagini din Roscelinus sau
Abélard.“ Îl întreb cum crede cå vor fi
aråtînd cårtile noastre peste 50 ‑ 100 de ani. „Ca niste produse stranii, neasteptate in einer so dürftigen Zeit. Vor stîrni mirare, pesemne, prin rafinamentul si
eleganta lor. Poate cå sîntem toti, în
calofilismul nostru, efigiile unui timp alexandrin, care continuå så secrete culturå cu disperare, ca o formå de
supravietuire.“
Må desprind
greu din paradisul de la Bocca‑del‑Rio. Plecåm spre Cisnådie si Cisnådioara, unde Noica vrea så ne arate
„un model de descålecare“. În Cisnådie
ne oprim la mînåstirea din centru , ridicatå în secolul XIII. Zidurile de bazå sînt încå ale
variantei romanice, timpurii; restul e
gotic. Cisnådioara, sat pe de‑a‑ntregul såsesc, este punctul zero al descålecårii teutonice. „Îmi place
så våd aici devenirea în spatiu“, ne
spune Noica, si ne cere så ne imaginåm cum vor
fi aråtat cele cîteva sute de cavaleri ai ordinului în aceastå
stråmutare la peste 2 000 de km, cum si‑au
ales locul acesta pe o înåltime apåratå
din douå pårti, în plinå naturå sålbaticå, departe de orice drumuri si orice nåvåliri. Vor fi venit, pe urmele
lor, altii (dar ce îi îndemna s‑o
facå?), cu femei, cu copii, cu care, cu vite. Ne imaginåm apoi cum au prospectat locurile din jur, cum si‑au
ales directia de expansiune cåtre
Cisnådie, apoi punctul terminus pe platoul unde vor înålta Sibiul. „Totul s‑a petrecut în numai
cîteva zeci de ani si cu o
extraordinarå eficacitate; la sfîrsitul secolului XIII, Sibiul era un oras perfect închegat, de vreme ce —
v‑am aråtat cîndva — avea si «caså
de båtrîni», care, potrivit inscriptiei, a functionat fårå întrerupere din 1292. Înså este de neînteles cum o
comunitate atît de prosperå, deschiså
cåtre restul Europei, nu a obtinut, vreme
de opt secole, nici o formå de culturå mare.“
Închidem bucla
excursiei noastre, iesind din Cisnådioara pe soseaua care taie pådurea si då spre Råsinari; un drum de vreo 5 km, pe
care, înainte de råzboi, îl fåceau si
sibienii pe timp de varå, întorcîndu‑se
acaså cu calestile, dupå o zi petrecutå la faimosul strand din
Cisnådioara.
Intråm pe
soseaua spre Råsinari, si drumul acesta îmi pare, de fiecare datå cînd îl stråbat, calea de acces cåtre o
realitate altfel asezatå, o realitate din care se
întîmplå uneori så fac parte, dar pe
care cel mai adesea simt cå o detin magic, de la distantå, prin puterea bietelor mele pagini care
încearcå s‑o povesteascå. Aceastå
lentå migratie cåtre altceva începe din clipa în care trec prin
dreptul cimitirului din Råsinari si
apuc så zåresc, din goana masinii, leii
de piatrå care stråjuiesc cavoul mitropolitului Saguna si, cu
litere mari, încrustat pe frontonul
cavoului, numele Preasfintiei Sale. Mi‑am
dat seama într‑un tîrziu, poate la al treilea drum fåcut spre Påltinis, ce arc ciudat de timp deschidea în
mintea mea imaginea aceasta. Cînd eram
mic si råsfoiam în nestire cårtile mai aråtoase aflate în caså, pierzîndu‑må în cîte un amånunt
nesemnificativ — numåram de pildå
fulgii de påpådie de pe coperta Larousse‑ului,
stîrniti de suflarea suavå a unui
profil feminin —, må întorceam mereu la
coperta somptuoaså, cu reflexe gri‑albåstrui, a unei cårti pe care scria cu litere ondulate de aur „Andrei
Saguna, Mitropolitul Ardealului“. Nu
stiam, desigur, cine este Saguna, nu stiam prea bine nici ce este un mitropolit si nici despre Ardeal nu aveam
reprezentåri prea limpezi. Cartea
aceea, cu literele ei de aur care må fascinau si cu fåptura Mitropolitului fastuos învesmîntat, a
dispårut cu timpul din caså, iar
imaginea ei a cåzut undeva într‑o fundåturå a memoriei mele. Nu mi‑am mai adus aminte de ea
niciodatå, poate nici numele Mitropolitului
nu l‑am mai auzit pomenit de atunci. Mi‑a råsårit în minte
pe neasteptate, cînd literele
încrustate în frontonul cavoului au fåcut så se trezeascå literele celelalte, de pe copertå, adormite
în mine vreme de treizeci de ani.
Aceste imagini suprapuse mi‑au creat senzatia cå de fapt locul acela, pe care îl våzusem abia în urmå cu
cinci ani pentru prima oarå, îmi era
îndelung cunoscut sau cå, atunci cînd råsfoiam fårå sens cartea despre Mitropolit, îmi pregåteam o treaptå
esentialå, pe care urma så påsesc în
întîmpinarea propriului meu viitor. Toate aceste senzatii, pe care încerc så le deslusesc acum, se
stîrnesc cu fiecare trecere a mea prin
fata cimitirului din Råsinari si tin loc, în nevåzutul lor, de hotarul care trebuie oricum så
despartå „tårîmul Påltinis“ de restul
lumii. Cînd trec de locul acesta pesemne cå pulsul fiintei mele este altul si cå totul, absolut totul
råmîne în urmå, eu nemaifiind decît un
punct absorbit vertiginos de o concentratie de fortå situatå undeva în vîrf.
I‑am
adus lui Noica, împrumutat din biblioteca lui Tertulian, Heidegger, Gesamtausgabe,
vol. 55, care cuprinde prelegerile privitoare
la Heraclit si problema logos‑ului.
Ne restituim cårtile schimbate în acest
råstimp si, în vreme ce cautå volumul heideggerian, Noica ne spune: „Mai aveam o urmå de regret cå nu
am fåcut profesorat. Înså prelegerile
lui Heidegger, cu dilutia lor, m‑au linistit. E straniu så vezi de cîtå limbutie este capabil cel
care a certat omenirea pentru lipså de
måsurå în folosirea limbii. Må sperie apoi så våd cu cîtå pietate si‑a påstrat prelegerile. Ne‑am
fi asteptat ca din sertarele lui så
iaså la ivealå partea a doua a lui Sein
und Zeit, de pildå, despre care
låsase så se înteleagå cå nu a tipårit‑o pentru a pedepsi publicul cå, dupå prima parte a lucrårii, se aråtase
necopt si nereceptiv. Dar dacå douå
treimi din aceastå Gesamtausgabe cuprind prelegerile tinute de‑a lungul
unei vieti de profesorat, atunci
dezamågirea e mare. În volumul acesta, de pildå, Heidegger se
întreabå pe zeci de pagini dacå logica
este a lucrurilor sau a gîndului, fårå
så se sfiascå de banalitatea problemei si fårå så se sfiascå de a propune în final, în locul logicii, logos‑ul lui Heraclit.
Înså m‑am
întrebat, våzînd unde te poate duce profesoratul, dacå vreunul din marii filozofi a rezistat deopotrivå ca
profesor de filozofie. Si a trebuit så
recunosc cå, în afara lui Hegel, nimeni
nu poate fi invocat în acest sens. Fie cå lucrurile se petrec ca în cazul lui Kant, care nu‑si amesteca
sistemul de gîndire în prelegerile
universitare, dar care în schimb råmînea în platitudine (cursul de logicå îl fåcea, urmînd tripartitia
traditionalå — notiune, judecatå,
rationament —, dupå lucrarea lui Tetens, un profesor de epocå, a cårui carte o tinea pe noptierå); fie cå e
vorba de cursuri în care se preda
sistemul de gîndire original, ca în cazul lui Fichte sau Schelling — profesoratul sfîrsea deopotrivå
cu un esec. În primul caz, gînditorul
original dispårea în spatele etalårii unor cunostinte impersonale; în cel de al doilea, era vorba de «închideri care
se închid», de sisteme rigide, de un sistem, dacå îl avem în vedere pe Fichte, si de cinci, în cazul lui
Schelling. La noi, lucrurile s‑au
petrecut asa cu Blaga, cu care nu puteai discuta decît înåuntrul orizontului propriu. Înså cînd sistemul în
care te închizi e unul care se
deschide, atunci ajungi så îi întelegi si pe ceilalti gînditori si så faci profesorat la nivel înalt. Or,
acest lucru nu i‑a reusit decît
lui Hegel, singurul gînditor modern al cårui sistem este o închidere ce se deschide.
Dacå s‑a ajuns så se rîdå de filozofii
cu sisteme, lucrul se explicå tocmai prin aceea cå aici e vorba de închideri care se închid. Nu poti face
hermeneuticå cu un asemenea sistem si,
neputînd face, nu ai cum så intri în gîndul altuia.
Existå deci
în profesorat un teribil risc: ori îl faci înainte de a‑ti fi obtinut ideea, si atunci trebuie så te accepti
ca simplu manipulator de cunostinte,
ori îl faci dupå ce ti‑ai obtinut‑o, si atunci e putin probabil så mai poti ajunge la gîndul altora:
råmîi în închiderea ta sau, precum
Kant, accepti divortul dintre fiinta
gînditorului si cea a profesorului. Alt risc e semireusita: ajungi la un filtru propriu, cuceritor, variat, dar
nu în numele unei idei, ci al unor idei.
Spunînd toate
astea, nu înteleg så neg utilitatea profesoratului. Problema este cum o împaci si dacå poti så o împaci cu aceea a
creativitåtii. Existå destine clar
asezate în conditia profesoratului: tii cursuri, apoi le prelucrezi si le publici, asa cum a fåcut Eliade cu Histoire
des idées et des croyances religieuses. Existå, în profesoratul reusit, devenirea întru devenire bunå a culturii, asa cum existå o devenire întru devenire bunå a speciei, de pildå aceea pe care, cu hybris‑ul fecioriei, Danaidele au refuzat‑o, fiind pedepsite så tråiascå devenirea întru
devenire proastå, simbolizatå de umplerea butoaielor fårå fund. Ceea ce
voiam deci så vå spun, referindu‑må
la Heidegger, este cå în filozofie, dacå nu ajungi la situatia lui Hegel, nu are sens så tråiesti simultan în conditia
creativitåtii, deci a devenirii întru
fiintå pe plan spiritual, si în aceea a profesoratului, deci a devenirii întru devenire. Si tocmai
pentru cå profesoratul nu poate ajunge
decît rareori la devenirea întru fiintå, s‑a spus cå el este incompatibil cu filozofia.“
Am plecat cu
Thomas la Påltinis pentru trei zile, cu gîndul
cå vom aduce ultimele modificåri la volumul Heidegger, în urma observatiilor lui Noica. L‑am gåsit
înså pe Noica într‑o stare de
teribilå surescitare. Era de nerecunoscut. În locul desfåsurårii bine controlate a fiecårei zile, ne‑a
coplesit, în tot acest råstimp, de la 9
dimineata pînå cåtre miezul noptii, cu vorbiri dezlåntuite, cu reactii imprevizibile, cu accese de
tiranie, cu volubilitåti neasteptate,
cu irepresibile izbucniri în plîns, care îl fåceau så se rusineze si så cåineze amarnic ceasul båtrînetii.
Avusese, cu o såptåmînå înainte, un
salt de tensiune (ameteli, urechi înfundate) si coborîse la Sibiu pentru un control medical amånuntit. Analizele spuneau cå totul este bine, dar pesemne cå o
spaimå a sfîrsitului începuse så
creascå undeva în sufletul lui. Ne‑a spus în repetate rînduri cå trebuie så fii în permanent atac,
pentru a nu te låsa cuprins de
moleseala care prevesteste sfîrsitul. Si într‑adevår, Dumnezeule, vorbea fårå încetare, parcå temîndu‑se
de orice clipå de tåcere. În prima
dimineatå am fåcut „turul Påltinisului“, dar fårå ritmul pe care stia så‑l imprime de obicei acestei plimbåri
pregåtitoare; a tinut så ne arate încå
o datå locul de lîngå Schit, unde vroia så‑si aibå mormîntul, si mai ales a vorbit, a vorbit nespus de mult, coborînd pentru prima oarå, poate, cu atîta voluptate
si disperare în trecutul såu. L‑am
auzit acum, pentru întîia oarå, povestind amintiri din recluziune si simtind clar nevoia de a‑si trece
viata în revistå. Voia neapårat så
reîntîlneascå în Bucuresti cîteva cunostinte pe care nu le våzuse de ani de zile, dar care acum i se påreau a
fi importante pentru cå „stiau
anecdote“, anecdote din vremea lui. La casa Mitropoliei, de lîngå Schit, se afla un clujean, dl
Hossu, pe care l‑a rugat så ne
însoteascå si så ne povesteascå „viata amoroaså a lui Blaga si Rosca“. „Habar nu aveti cîte anecdote
stie omul åsta“, repeta întruna, în
timp ce urca spre casa de lîngå Schit, pentru
a‑l întîlni pe dl Hossu. Pe el, care fåcuse apologia
båtrînetii ca fiind punctul absolut de
acumulare al vietii, din care este
firesc så se råsfrîngå sensurile ei cele mai adînci, pe el care se mirase cum de nu a învåtat omenirea cultå,
de sapte mii de ani încoace, så moarå,
pe el care må uimise prin neomenescul sau supraomenescul lui, prin tot ceea ce fåcea sau simtea altfel decît se face sau se simte îndeobste, l‑am
descoperit tremurînd, pålåvrågind, chicotind,
amenintînd si plîngînd — båtrîneste si omeneste deopotrivå.
Si se mai
ridica acum în el o finalå nevoie de a pune lumea în ordine. Omul acesta care‑si închinase viata
„culturii române“, care alesese så
råmînå în tarå, care nu avusese în fond o familie, care‑si uitase copiii (bucurîndu‑se cå se
desprinseserå de el, pentru a‑l
låsa så‑si desfåsoare nestingherit destinul), care‑si
petrecuse vîrsta maturitåtii în
domiciliu obligatoriu si în închisoare (scriind, în tot acest råstimp, fårå încetare, cu gîndul, poate, cå nu‑si
va vedea niciodatå vreun rînd
publicat), omul acesta care ar fi fåcut altminteri „ctitorii cu nemiluita“ si care, iesind din recluziune,
ceruse permisiunea de a deveni
antrenorul cultural al celor tineri, omul
acesta care ajunsese, la peste 70 de ani, un reper cultural al
tårii si care polarizase în juru‑i
iubirile si urile cårturarilor nostri, devenind astfel, cum singur îi plåcea så spunå, „o
institutie“, omul acesta voia — acum,
în final, dupå ce se purtase o viatå
somnambulic si „ahoretic“, îndemnîndu‑i si pe ceilalti så facå la fel spre a nu se invalida — så
punå, dacå nu lumea în întregul ei, cel
putin lumea culturii, în ordine. „Am så vå
aråt eu vouå!“, ne ameninta mereu, noi întelegînd cå vorbele
acestea ne traverseazå si ne depåsesc,
preluîndu‑ne într‑un torent mai vast, care tindea så cuprindå lumea toatå si s‑o zgîltîie din
inertia aceea „a netrebniciei
românesti“, pe care în 1973 o înjurase la
propriu, încheindu‑si astfel scrisorile cåtre directorii
editurilor ce tårågånau så facsimileze
în întregime caietele lui Eminescu:
„…mama ei de ne‑trebnicie româneascå! Cu stimå, Constantin Noica.“
Dupå
articolul din „Ramuri“ cu Cei douåzeci
si doi si cultura de performantå,
începuse o campanie dezlåntuitå de „recoltare
a geniilor viitoare“. Colindase Clujul, Sighisoara, Timisoara si avea în vedere Craiova si Iasul, pentru a
trece în revistå „tinerii de viitor“
între 25 si 28 de ani. Alcåtuise dosare pe orase, în care se afla, trecutå pe fise, situatia fiecårui tînår
cårturar, prinså pe douå rubrici: „Ce
stie“ — „Ce‑i trebuie“. Båtea
apoi la usa autoritåtilor locale, cerîndu‑le ca tinerii acestia så fie angajati o vreme, dupå modelul
sportivilor, pe posturi fictive si
låsati så facå performantå culturalå. Cum va fi aråtat în aceste turnee, atins de aceeasi sfîntå nebunie care‑l
cuprinsese si atunci cînd ceruse aprig,
cu opt ani în urmå, facsimilarea caietelor lui
Eminescu? Ne‑a povestit cå la Timisoara a plîns, fåcînd‑o så
plîngå si pe functionara de resort de
la Comitetul judetean de culturå. („Cum
e cu putintå — le spuneam — cum e cu putintå så plåtiti timp de o viatå cinci mii de fotbalisti care dau
sau nu randament vreme de zece ani,
råmînînd ca restul vietii så‑l petreacå în sprituri, iar cinci‑sase oameni pe care‑i
aveti în judet, înzestrati exceptional
spiritualiceste, nu pot beneficia cîtiva ani de un cantonament
cultural, cu gîndul cå dintre ei se va
alege cel care ne va aduce cîndva Nobel‑ul în tarå? Cum e cu putintå? Si am izbucnit în plîns.“)
În lumea
aceasta, atinså de regula scepticismului, Noica a coborît de cîteva ori, în chipul cel mai
nefilozofic, cu gîndul de a o modela.
De cîteva ori, iesirile lui în arena Faptei i‑au conferit alura
unui om care a acumulat supårarea în
tåcere si care izbucneste din te miri
ce, cu o furie si un patetism aparent disproportionate. Supårårile acestea violente, forme de manifestare ale
unei iubiri care se hråneste din
defectele obiectului îndrågit, se iscau adesea, cînd nu puteau viza situatia
însåsi, în preajma unui simplu simptom. Asa se întîmplase si acum, cînd l‑am gåsit, pe lîngå toate
celelalte, råvåsit de un articol al lui
I. Gr. din „Luceafårul“, în care se cerea
mutarea „cu cîtiva metri“ a Bisericii Eroilor din Tg. Jiu, pentru ca în felul acesta Coloana
Infinitului så poatå fi våzutå nestînjenit
de cåtre privitorul aflat în Poarta Sårutului. Pamfletul lui Noica, devastator (urmînd a fi dat spre publicare
cu „dreptul la replicå“ tot revistei
„Luceafårul“), îl numea pe I. Gr. „membru
al brigåzilor rosii contemporane“, care mutileazå opere de artå celebre; îi cerea acestuia så påråseascå
tara, a cårei formå de a tråi infinitul
îi råmåsese stråinå, în sfîrsit, îi cerea oricum så påråseascå Uniunea Scriitorilor (altminteri urmînd s‑o
påråseascå Noica) si se încheia cu
aceste cuvinte:
„Astfel cå m‑am
sfåtuit la o Maså a Tåcerii cu båtrînii mei si
am hotårît altceva: så vå cerem, omeneste si româneste, pocåintå. Så vå îndemnåm så tåceti un an sau doi,
punîndu‑vå cenuså pe cap si,
eventual, så faceti ca poetul Péguy, care întreprindea în fiecare an un pelerinaj pe jos de la Paris la
Chartres. M‑am hotårît, as îndråzni
så spun ne‑am hotårît
så vå îndemnåm a merge pe jos de la Bucuresti
la Tg. Jiu, så îngenuncheati în Biserica Eroilor si så vå rugati — nu pentru sufletul si mîntuirea
dumneavoastrå în eternitate, ci pentru
mîntuirea dumneavoastrå în veacul românesc si în vecii lui, care au poate mai multi sorti så dureze, cu
måsura lor, decît nemåsuratul american.
Så vå ierte
asadar Brâncusi, så vå ierte båtrînii si copiii de la Tg. Jiu si så vå ierte arheul românesc, în numele cåruia v‑am
scris.“
Cum rimau
toate acestea cu lectia pe care i‑o dåduse lui Andrei în marginea articolului despre patriotism
din „Secolul 20“? Cum, cu rugåmintea
apåsatå, pe care mi‑o adresase cu cîteva luni în urmå, de a nu denunta plagiatul si impostura
lui Tudor Ghideanu, sef de catedrå (?)
la Facultatea de Filozofie din Iasi, în marginea lui Heidegger si a filozofiei contemporane în genere, ca fiind
— gestul acesta care mie îmi pårea
purificator si moral — un act nedemn în
raport cu orbita culturalå pe care må aflam? De ce îsi låsase Scrisorile
despre logicå pentru a se hårtui cu un I. Gr.?
Dacå este
adevårat cå, într‑o lume în care totul a devenit „actiune“ si „practicå“, scrisul si cårtile
au påstrat, ele singure, un sens
soteriologic autentic, atunci, fåcînd toate acestea, însemna cå Noica trådase „somnambulismul fecund“ care viza nu interventia precarå în contexte, ci în
destine si comunitåti. Dar pînå la
urmå, toti marii gînditori muscaserå din momeala Faptei, de la Platon pînå la Kierkegaard si
Heidegger. În ce‑l priveste pe
Noica, este neîndoielnic cå, dacå împrejurårile nu l‑ar fi
tinut în frîu, ar fi råmas foarte
departe de modelul gîndirii pure care
actioneazå doar în måsura în care gîndeste. „Scoala lui de
întelepciune“, la care visase încå din
tinerete, era în fond o institutie în toatå
regula, care nu avea decît så‑si elaboreze metodele pentru a
pune în miscare si a dirija destine
cårturåresti si, prin ele, liniile de
fortå ale unei întregi societåti. Råmîne încå de våzut dacå lucrul nu i‑a reusit, pînå la urmå. În setea
lui de „a înfiinta“, a cunoscut si
influentat oameni din cele mai felurite domenii ale culturii si poate cå într‑o zi, cînd toti acestia vor sti
unii de altii ca revendicîndu‑se
din aceeasi surså, vor fi uimiti så
descopere cît de mare fusese numårul celor care se perindaserå prin acea „scoalå“, niciunde de gåsit pe o
hartå a instructiunii publice din
România acestor decenii. Desi a avut la îndemînå mijloace infinit mai modeste, influenta pe care Noica
a avut‑o asupra spiritualitåtii
românesti nu poate fi comparatå decît cu aceea a lui Maiorescu. Nu a fost ministrul Culturii, nu a putut
înfiinta catedre si cenacluri, si nici
nu a putut trimite tineri la studii pe cheltuiala statului; a înlocuit înså toate acestea prin forta
extraordinarå de formativitate a operei
sale. Dupå „momentul Maiorescu“ si cel interbelic, istoria culturii noastre va înregistra neîndoielnic si un „moment Noica“, a cårui pondere si semnificatie nu
pot fi måsurate deocamdatå în toatå
amploarea lor.
A tråit
idealul culturii cu o asemenea intensitate, încît tot ce cådea în afara relatiilor culturale råmînea,
pentru el, în nefiintå. În numele
primatului culturii, a sacrificat adesea îndatoriri omenesti curente, reformulînd eticul în perspectiva
comandamentelor culturale. Prin 1973
tinea la Snagov niste extraordinare „lectii de englezå pentru ospåtari“, o fantasticå demonstratie,
care îl prinsese teribil, a faptului cå
filozofia poate începe de oriunde. Tocmai se pregåtea så plece de acaså pentru
o asemenea lectie, cînd sotia sa,
simtindu‑se råu, l‑a rugat så nu o lase singurå. Punîndu‑si galosii, i‑a råspuns: „De la cultura
mare si pînå la lectiile de englezå
pentru ospåtari, îndatoririle mele sînt aceleasi.“ Si a plecat. Mie mi‑a mårturisit cå må iubea mai mult decît
pe fiul såu, care tråia în
„desåvîrsirea fårå såvîrsire“ (se cålugårise),
pe cînd de la mine mai putea spera „o ispravå culturalå“. Iar în preajma unei operatii, dîndu‑i
telefon de la spital, m‑a întrebat
dacå aveam linistea interioarå ca så pot, pînå una‑alta, lucra.
Toate aceste gesturi, care pot fi
judecate desigur ca monstruoase, îsi aveau
înså întemeierea într‑o atitudine care viza, în primul rînd,
propria lui persoanå. A cunoscut, o
bunå parte din viatå, mizeria, pe care
nu o tråia înså nici cu voluptate, nici cu disperare, ci pur si
simplu o ignora, tocmai pentru cå se
ignora pe sine ca ins. („Eu nu må
iubesc“, mi‑a mårturisit odatå. „Am descoperit într‑o
zi cå cineva mi‑e antipatic:
semåna cu mine. Nu‑mi iubesc numele; nu‑mi iubesc natura flegmaticå. As fi vrut så fiu
Fiul risipitor si de fapt am fost
Fratele. Înså neiubindu‑må, am scåpat de mine. Am scåpat de conditia somaticå, fårå så mai trebuiascå så
o transform în spirit. Ahoreticii — si
eu sînt unul dintre ei — pot intra usor în
ascezå.“) La Cîmpulung a fost gåsit în camerå, îmbråcat în palton, cu sosoni si cu cåciulå, citind Augustin;
apa din ligheanul care se afla în
mijlocul camerei înghetase. „Dumnezeul culturii“, singurul în care credea si la judecata cåruia era încredintat
cå va fi chemat, laolaltå cu toti
trebnicii si netrebnicii acestei culturi,
îl orbise, desigur, fåcînd din el nu un om, ci un mediu, care dobîndise dreptul — asemenea tuturor celor ce si‑au
intrigat contemporanii, împingînd o
comunitate înainte — de a fi måsurat cu o altå måsurå.
Am avut mereu
senzatia, în zilele acestea, cå pripa lui neobisnuitå se trågea din dorinta de a låsa totul în ordine în jurul såu.
Într‑una dintre dimineti, dupå ce
revåzuseråm în trei, de mîntuialå, cîteva
pagini din Heidegger — nu se putea concentra si neråbdarea lui era în crestere — Thomas coborîse înaintea
noastrå si, råmînînd singuri, mi‑a
spus cu un ton aproape testamentar: „Dragul meu, te conjur så îti iei destinul în serios. Laså‑l pe Heidegger;
este o Sackgasse, o fundåturå. Ca så‑ti poti face cu adevårat
treaba, trebuie så ai într‑un
buzunar miracolul grec, iar în celålalat pe
cel german. Så zicem cå îl ai pe primul, desi un Aristotel temeinic fåcut îti lipseste încå. În schimb, este die höchste Zeit pentru a‑ti
începe incursiunea profundå în idealismul german. Vei låsa deci
totul deoparte si iatå ceea ce îti voi
cere så faci. Stiu pe cineva care are
faimoasa editie Kant, în unsprezece volume, a lui Bruno Cassirer. O vei cumpåra si timp de doi ani o vei citi
din scoartå în scoartå.“ Am fåcut
imprudenta så‑l întreb — era o simplå curiozitate — cît costå. Faptul acesta l‑a iritat
teribil. „Cît costå? Ai så vezi imediat
cît costå! Înså mai întîi am så‑ti spun cui i‑a apartinut editia: lui Mircea Vulcånescu. Ai så te duci
si ai så o cumperi — dar numai pentru
doi ani — cu cinci mii de lei. Ai aflat acum
cît costå? Cinci mii de lei ca så le poti citi si avea vreme de doi ani. Cînd Pitagora si‑a creat teorema,
a jertfit, stii bine, o sutå de boi.
Dacå nu vei da cei cinci mii de lei ca så citesti aceastå editie, Kant nu va
intra în capul tåu si tu nu‑ti vei face niciodatå peratologia. Îti cer så faci un sacrificiu
cu valoare simbolicå. Aici e vorba de
un transfer între generatii, de un act aproape initiatic. Trebuia så întelegi asta si nu så må
dezamågesti, punîndu‑mi întrebarea
vulgarå «cît costå?». Si am så‑ti mai spun ceva. Dacå ai de gînd
så‑mi råspunzi cå intrînd vreme
de cinci sau zece ani în tåcere risti så
pierzi pasul cu colegii tåi de generatie, dacå îmi vei råspunde
deci cå te sperie hårniciile sterpe ale
altora, am så‑ti spun cå må dezamågesti
a doua oarå. Fiindcå dacå scrii pentru cei din jurul tåu si pentru cei din timpul tåu, scrii degeaba. Ajutå‑må
deci, ajutå‑må så pun pe lume
ceva. Cu cårtile mele n‑am obtinut decît o simplå înlåntuire, un syn‑logismos.
Poate cå tu vei obtine conceptul. Crede‑må cå nu stim niciodatå cu adevårat ce putem deveni. Pentru mine,
tu esti deja ceea ce poti deveni. Så nu
må dezamågesti!“ Glasul a început så‑i
tremure, apoi a izbucnit în plîns si a iesit. Am råmas de partea cealaltå a usii, nestiind ce så
fac, simtindu‑må tare neînsemnat,
neputincios si, mai ales, speriat.
Constantin
Noica se poate considera — si se considerå, cred — un om fericit. Un om fericit este acela care descoperå în
toate etapele si actele vietii sale un
acord subtil între întîmplårile acestei
vieti si sensul pe care el i l‑a conferit.
Înså un
asemenea acord se poate realiza cel putin în douå chipuri. Existå naturi
fericite, capabile så descopere peste tot, chiar si acolo unde ea nu e de gåsit, armonia aceea între
continuturile vietii si sensurile ei.
Fericirea devine în acest caz o secretie a
subiectivitåtii, care este aptå så interpreteze fiecare eveniment drept o confirmare a propriului såu Proiect
si så facå pînå si din prezenta
negativului o strategie mai complicatå în economia reusitei finale. Noica este o asemenea naturå
fericitå. El a cunoscut fericirea
aproape ca pe elementul unei înzestråri biologice si a stiut så o plimbe peste viatå si lume cu gratia
iresponsabilå si inconstientå pe care
nu o au decît sfintii si înteleptii. A dus de fapt, o lungå vreme, începînd cu anul 1948, o viatå de
mizerie: zece ani de domiciliu obligatoriu
la Cîmpulung, apoi sase ani de închisoare dintr‑o initialå condamnare de douåzeci si cinci. În timpul
domiciliului obligatoriu a tråit dînd
meditatii de matematicå sau limbi stråine cu cinci lei ora. A declarat înså cå aceastå perioadå a
fost beneficå în viata sa, cå
închisoarea a fost „o încîntare“, o perioadå de primenire spiritualå si un prilej de meditatie. Orice
lucru råu a sfîrsit pentru el prin a fi
bun, asa cum råul de a nu fi fåcut profesorat universitar, de a nu fi fost onorat si solicitat l‑a
înteles drept binele de a‑si
putea vedea în liniste de treabå.
Existå înså
si o întemeiere obiectivå a fericirii, cînd acordul despre care vorbeam este real, cînd întîmplårile vietii
cuiva vin de la sine în întîmpinarea
sensului instituit si a scopului urmårit.
Noica a cunoscut fericirea si în acest al doilea sens al ei,
singurul adevårat si real, de fapt: în
ultima parte a vietii, istoria a
trecut de partea lui, l‑a ajutat
si favorizat. Izbucnirea lui Noica în cultura
românå s‑a petrecut începînd cu anul 1968, deci cu anul în
preajma cåruia avuseserå loc în România
douå fenomene distincte si paralele: pe
de o parte, o liberalizare a gîndirii, o acceptare tacitå a faptului cå se poate gîndi si crea cultural, dincolo
de dogme; pe de altå parte, punerea mai
presus, din punctul de vedere al politicii oficiale, a diferentelor nationale fatå de ideologiile
integratoare supranationale. Or,
întreaga gîndire a lui Noica se întîlnea, prin cele douå directii ale sale — constructia de sistem, de viziune
originalå si hermeneuticå personalå,
apoi prin obsesia de a defini un profil spiritual national — cu aceste douå fenomene distincte. Mai
mult; ea råspundea unei duble nevoi,
obiectiv apårute: nevoii de a redobîndi originaritatea gîndirii, dupå ani de monotonie mentalå
adusi de un materialism dialectic si
istoric coborît la rang de manual si de instrument catehic; nevoii de autodefinire, de redobîndire a unei constiinte
nationale. De aici succesul si
influenta pe care, începînd cu anul 1968, l‑a avut în România opera lui Noica asupra tinerelor
generatii de intelectuali. El a avut fericirea de a gåsi un debuseu masiv,
în chiar întîmplårile istorice, pentru
obsesiile, sensurile si scopurile vietii sale.
O tensiune nerezolvatå: idiomatic si universal
Dar aceastå
situatie, pe care opera lui Noica o reflecta în întregime, ascundea în sine posibilitatea unei teribile
contradictii: iesirea din asfixia
dogmatismului presupunea regåsirea marilor surse ale culturii, deschiderea cåtre valorile ei universale si
occidentale. Definirea unui profil
spiritual national presupunea, în schimb, regåsirea traditiei, a autohtonului si, la limitå, pericolul de exaltare a specificului national si eliminarea, ca
„stråine si impure“, a influentelor
culturale de tip vestic.
Noica a
încercat så evite aceastå tensiune, afirmînd cå important este så lucrezi în si pentru cultura românå
cu mijloacele si valorile culturii
universale. Nu este înså mai putin adevårat cå
cele douå laturi au råmas în opera sa într‑o stranie
exterioritate, lucrårile care o
alcåtuiesc rînduindu‑se în douå orizonturi distincte si autonome: pe de o parte lucråri de istoria
filozofiei europene, de metafizicå,
hermeneuticå si logicå, ce vådesc un adevårat
cult pentru filozofia elinå si filozofia clasicå germanå
(comentarii la dialogurile
platoniciene, Concepte deschise la
Descartes, Leibniz si Kant, comentarii
la Fenomenologia spiritului a lui Hegel, Despårtirea de Goethe, Sase maladii ale spiritului contemporan, Tratat despre fiintå, Fals
tratat de logicå); pe de altå
parte, lucråri ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton si avînd toate în titlu cuvîntul „românesc“:
Rostirea filozoficå româneascå, Creatie si frumos în rostirea
româneascå, Sentimentul românesc al
fiintei, Spiritul românesc în
cumpåtul vremii, Eminescu sau omul
deplin al culturii românesti.
Ridicolul de
primå instantå la care se expune o asemenea abordare este limpede. Poate oare filozofia — care de la greci si
pînå aståzi a råmas un exercitiu în
marginea universalului si care, în
momentele ei foarte mari, se fereste pînå si de antropologie,
preferînd så vorbeascå nu în numele
unei ratiuni umane, ci al uneia în general
(das Bewußtsein überhaupt,
spune Kant), valabilå deopotrivå pentru
oameni, îngeri si zei — så coboare pînå într‑atît în regional, încît så vorbeascå de la nivelul si în
numele spiritului unei natii? Ne putem
întreba, în chip analogic, dacå se poate vorbi de un sentiment englez, francez sau italian al fiintei si,
la fel, de o rostire filozoficå
englezå, francezå sau italianå. Si dacå nu, înseamnå cå acest lucru este cu putintå în cazul culturii române
datoritå unui anume patriarhalism, pe
care ea l‑a påstrat si care, dintr‑o datå, în loc så treacå
drept handicap, poate fi invocat, exaltat
si transformat în argument de
superioritate? Calea cåtre un nationalism usor ridicol era astfel deschiså si nu e de mirare cå Cioran, cu
urechea lui avizatå si obositå de toate
nationalismele veacului, se gråbeste så‑l felicite pe Noica, la scurtå vreme dupå aparitia Sentimentului românesc al fiintei, pentru al såu „Sentiment paraguaian al
fiintei“.
Angajîndu‑se
pe aceastå cale, Noica pornea de la ideea unei
excelente a substantei spirituale
românesti, detectabilå în primul rînd în limbå, a unui soi de zåcåmînt
spiritual natural, care ar favoriza în
chip aparte creatia la nivelul meditatiei filozofice, asa cum au favorizat‑o de pildå limba elinå si cea germanå.
Noica spune „românesc“ asa cum ar spune
„elin“ sau „german“ si compune cu acest
adjectiv, avînd în minte justificarea unui „sentiment elin al fiintei“ sau a unei „rostiri filozofice germane“. Si de vreme ce s‑au fåcut filozofii
întregi în jurul cîte unui cuvînt — ca eidos, la greci, sau ca Dasein, ba chiar ca umilul Gestell
la Heidegger — de ce nu s‑ar putea face
si în jurul unui cuvînt românesc, la fel de apt ca acestea så
sustinå un întreg sistem de filozofie?
Prepozitia româneascå întru, pe care nu o traduce satisfåcåtor nici zu‑ul german, nici }n
englezå into, devine la Noica un
operator ontologic fundamental, cu
ajutorul cåruia el construieste în mod spectaculos un întreg tratat de ontologie, gåsind, prin aceastå
prepozitie doar, termenul de legåturå
între devenire si fiintå.
Culturalismul ca acces la o istorie mai adevåratå
Înså pentru generatia care fåcea primii pasi
pe scena publicå a culturii cåtre anii
1968–1970, Noica a însemnat si înseamnå
altceva.
Cînd, dupå
douåzeci de ani de tåcere, Noica a reapårut în cultura românå, el a venit în întîmpinarea unor
nevoi de puritate moralå si de
universalism al culturii. Cultura trebuia fåcutå în numele unui ideal tautologic, era o practicå spiritualå
såvîrsitå cu gîndul la un „Dumnezeu al culturii“ si care îsi trågea
forta tocmai dintr‑o constiintå
exacerbatå a logicii ei imanente, din påstrarea marelui alfabet cultural al spiritului european si universal. În
numele acestui ideal, Noica ne‑a trimis cåtre marile texte si
instrumente ale culturii, care erau surse în chip absolut, surse
pentru un spirit care nu se închide în
frustråri si orgolii regionale. El a
reprezentat, pentru generatia noastrå, o garantie a spiritului în varianta lui culturalå, o purificatio spiritualis care
trebuia mentinutå si propagatå tocmai
prin accesul la sursele verificate ale
acestei purificåri. Poate cå niciodatå în România cultura nu a dobîndit o asemenea valoare soteriologicå.
A‑ti însusi greaca, latina si
germana, a traduce si edita — într‑o lume rånitå de moarte de douåzeci de ani de dogmatism —
Platon si Plotin, Kant, Kierkegaard, Nietzsche,
Freud sau Heidegger, a scrie cårti erudite
si rafinate — toate acestea erau momente ale unui ritual de
eliberare în spirit, într‑o lume
în care totul era cîntårit si validat dupå
criteriile „actiunii“ si „practicii“. Aceastå eliberare lateralå, discretå si nespectaculoaså,
vinovatå, poate, în egoismul ei
intelectual, a fost si este încå forma de supravietuire a tot ce e mai bun în spiritualitatea românå de
aståzi.
Dar nu
însemna oare aceastå „eliberare“ o fugå de istorie? Nu spusese chiar Noica undeva cå românul are vocatie în a zåbovi
pe malul istoriei pentru a vedea cum se
îneacå altii?
Dacå prin
istorie se întelege suita evenimentelor care se petrec cu noi, dar si fårå noi si dincolo de noi,
atunci, pentru Noica, cultura echivala,
desigur, cu o retragere din istorie. Dacå înså cultura si spiritul reprezintå însusi mediul natural de
existentå al omului, asa cum este apa
pentru pesti si aerul pentru påsåri, atunci a tråi în culturå înseamnå de fapt a intra, acum abia, în istoria mai adevåratå si esentialå a omului. Si la acest tip de istorie oricine poate så participe, dacå nu cumva, prin însåsi
esenta sa de om, este chiar obligat så
o facå. Vointa de culturå este cea
care decide asupra împlinirii sau
ratårii unui destin uman, si nu angajarea, niciodatå liberå (si întotdeauna vinovatå), într‑o faptå sau alta.
Iar pentru neîmplinirea acestui destin,
nimeni nu cunoaste scuze; de vreme ce
„s‑au citit cårti si la lumina felinarului“ înseamnå cå nici un argument sociologic nu poate fi invocat pentru a‑i scuza pe cei ce nu au
intrat în culturå sau care s‑au ratat,
råmînînd în ea. Cultura ridicatå la rangul unei entitåti metafizice si transformatå în unitate de måsurå a
„istoriei adevårate“ este ceea ce s‑ar
putea numi culturalismul lui Noica.
În mod
consecvent, aceastå „viziune culturalistå“ este extinså si asupra marilor comunitåti istorice. Cu
adevårat, destinul popoarelor trece,
dupå Noica, prin culturå, iar popoarele care nu au creat culturå mare — precum hititii sau etruscii — au
dispårut din istorie. Capitalul de
culturå si productia culturalå sînt certitudinile de supravietuire ale unui popor, si nu gradul lui de participare la
evenimentele lumii; dovadå turcii care,
dupå ce au zguduit istoria Europei vreme
de secole, au terminat prin a agoniza, aståzi, în propriul lor vid cultural.
Istoria unui
popor este, deci, istoria culturii
sale. Noica a fåcut din aceastå
propozitie o propozitie existentialå; si‑a asumat‑o, adicå, pînå într‑atît, încît a
mårturisit pentru ea prin ordinea interioarå
si exterioarå a vietii sale. A ales så slujeascå cultura românå cu o patimå care dovedea cå se aflå în joc nu
cultura pur si simplu, în sensul acela
putin superficial în care o invocåm în mod obisnuit, ci însåsi fiinta unei comunitåti cåreia numai cultura îi dådea
adîncime si gradul de certitudine al
unei esente. Altminteri nu am putea întelege
tenta de misionarism care ståruie asupra principalelor momente ale vietii sale si asupra operei însesi. O
anumitå febrilitate a ctitoririi
(proiecte de institute, editii si „scoli de întelepciune“), precum si strådania, oarecum disperatå, de a
crea „o culturå adevåratå“ — în locul
uneia amenintate cînd de låutårism si facilitate, cînd de eruditie si sterilitate, vin la el din teama
cå la „Judecata de Apoi a istoriei
universale“ nu vom avea documentele necesare
pentru a ne justifica dreptul la existentå si cå vom råmîne „un simplu sat pierdut în istorie“.
Dimensiunea paideicå. În cåutarea geniilor viitoare
Se putea înså
realiza o asemenea „culturå adevåratå“
doar prin edificarea propriei opere? Existå creatori care se
multumesc så‑si înfåptuiascå
opera în supremul si egoistul lor orgoliu creator. Dar atunci cînd „a crea“ implicå destinul unei comunitåti, devenind astfel ipostaza esentialå a fiintei
istorice, trebuie så aparå creatori
care så‑i învete si pe altii så creeze. „A învåta“ înseamnå în acest caz a trezi în oameni
fiinta lor culturalå uitatå. Acest lucru îl implicå dimensiunea
paideicå a personalitåtii lui Noica. Si
ea trimite, în mod coerent si fatal, la „ontologia“ lui culturalistå: la ideea cå existå un „paradis al
culturii“, o tablå de fapt neschimbatå
a valorilor, o „culturå clasicå“, în
care esenta omului se regåseste si se desfåsoarå.
Dar cum se
poate realiza sarcina aceasta socraticå de a trezi în oameni amintirea lucrurilor pe care nu le‑au
stiut niciodatå? Noica nu a avut acces
la institutiile traditionale ale învåtåmîntului public si dacå ar fi fost vreodatå chemat så
predea, pesemne cå ar fi refuzat så o
facå: pentru cå a visat, toatå viata, nu un învåtåmînt organizat, unde se predau continuturi de gîndire, ci o
„scoalå de întelepciune“, unde se
gîndeste doar. „Întoarcerea la culturå“ era întoarcerea la o culturå adamicå, ce ar premerge cåderii
în påcatul unei culturi oficializate si
institutionalizate.
Înså pentru a
realiza acest lucru, trebuie så stii så‑ti cauti si så îti alegi elevii, asa cum si‑i cåuta si alegea
Socrate printre tinerii cu spirit
frumos ai cetåtii. Socratismul trebuia
deci reinventat si fåcut så tråiascå încå o datå, poate mai pur,
mai stingher si mai vinovat, într‑o
altå cetate a lumii. Noica i‑a detectat
deci pe tineri în agora, din
zvon public, si a instituit cu ei o
relatie în care esential era contactul diferentiat cu spiritul fiecårui elev. Se refåcea astfel un pattern paideic de tip mai mult oriental si patriarhal, ca într‑o
lume a Upanisadelor, dominatå de atmosfera molcomå a acelui „stai
lîngå mine si ascultå“. Paideia devenea
astfel o relatie ludicå, un joc superior între un antrenor si cel antrenat, o initiere în ezoterismul culturii,
avînd drept punct final creatia
culturalå ca formå stranie a sacralitåtii
moderne. Cåci oare cultura, aceastå variantå modernå a spiritului obiectiv, nu aducea cu sine „uitarea cea
bunå“ a eului îngust si accesul pasnic
la un sine lårgit?
Începutå
modest, aproape cu discretie prevåzåtoare, aventura paideicå a lui Noica a sfîrsit în sublimul donchijotesc al celui
care are nevoie så transforme întreaga
lume în scenå a faptei sale. Dacå
România are douåzeci si douå de milioane de locuitori, oare nu
existå printre ei douåzeci si doi —
deci unul la un milion — cu o
înzestrare exceptionalå? Noica a început, de unul singur, o
campanie dezlåntuitå de „recoltare a
geniilor viitoare“. A colindat mai
toate orasele mari ale tårii, pentru a trece în revistå „tinerii de viitor“ între 25 si 28 de ani. Alcåtuise
dosare pe orase, în care se afla,
trecutå pe fise, situatia fiecårui tînår cårturar, prinså pe douå rubrici: „Ce stie“ — „Ce‑i
trebuie“. Båtea apoi la usa
autoritåtilor locale, cerîndu‑le ca tinerii acestia så fie angajati o vreme, dupå modelul
sportivilor, pe posturi fictive si
låsati så facå performantå culturalå…
Unei lumi
care nu cunoaste råsfåtul bunåstårii, sau care nu‑l poate cunoaste decît cu pretul renuntårii la
propria‑i fiintå moralå, îi
råmîne sansa de a tråi mai autentic, adicå mai aproape de esenta umanå, într‑un confort al spiritului.
Si tocmai acest lucru i‑a apårut
lui Noica a fi „binecuvîntarea României“. Orice coborîre în infern poate fi suportatå, dacå paradisul
culturii e cu putintå. Si în mod
paradoxal, paradisul culturii putea fi gåsit mai lesne aici.
„Aici“ nu
înseamnå nici o clipå credinta naivå în superioritatea esticului sau a românescului fatå de cultura
bimilenarå a vestului european, ci doar
o stare de foame culturalå, pe care
Se petrece
deci ceva în România, si se petrece mai ales în catacombele spiritului, acolo unde s‑au nåscut si Upanisadele, care nu au avut nevoie, pentru a råzbate, de
televiziunea francezå si de locurile
unde se fac si se desfac aståzi miturile de o zi ale omenirii. Si poate cå dacå ar exista competitii culturale
neîngrådite de granitele dintre limbi,
asa cum existå campionate internationale de gimnasticå, România ar apårea cu o echipå care ar låsa o
urmå mai adîncå si mai esentialå decît
poate låsa, în memoria scurtå a lumii, o gimnastå sau un tenisman.
Recitesc
aceste pagini; ele par så descrie un posibil model paideic în lumea culturii umaniste. Ca un asemenea model så
poatå lua nastere este nevoie, desigur,
de un spirit rector si de altul care a
simtit nevoia si a vrut[2] så fie modelat, vegheat si sporit pînå într‑atît, încît så se poatå apoi desprinde, îndepårta, ba
chiar întoarce împotriva celui care l‑a
însotit si îndrumat o vreme. E lucru stiut cå, fårå o asemenea trådare fecundå, nici un model paideic nu este cu
adevårat saturat si cå în orice
discipolat prelungit el nu face decît så‑si tråiascå esecul si pieirea. Problema este, cu orice model
paideic, de a risca — încercînd så
ajungi Platon — så nu devii nimic, cînd
puteai fi oricînd un „mic socratic“.
Dar cînd e
vorba de gîndire, e cu putintå så nu vrei så risti acest lucru? Morala acestor pagini — si ea apartine
spiritului rector — este cå gîndirea
reprezintå un act originar al fiintei
umane, care nu poate fi tråit prin delegatie, trebuind de aceea så fie dobîndit prin „crimå“. În lumea
spiritului, „crima“ — doritå de ambele
pårti si prevåzutå ca act obligatoriu în orice
scenariu paideic — devine cea mai înaltå formå a afirmatiei,
conferind victimei un moment de supremå
beatitudine si acordîndu‑i, prin aceastå
nouå întrupare, prilejul unei alte vieti. Neputinta înfåptuirii
acestei „crime“ sau sovåiala o vor
face, dimpotrivå, så sufere, si ea îsi
va da sufletul cu un oftat de usurare cînd lovitura care pårea så întîrzie se va face în cele din urmå
simtitå. Ea o va transforma în ceea ce
îsi dorise din capul locului så fie: o
victimå fericitå.
-Sfârsit-