EDUCATIA SEXUALA ÎN SCOALA – MOTIV DE ÎNGRIJORARE PENTRU CRESTINI?

La stirile ProTv din seara zilei de 15 ianuarie a.c., prezentatoarea Andreea Esca a adus la cunostinta opiniei publice ca din 2004 se va introduce ca materie obligatorie în programa scolara, Educatia sexuala.
Dintr-un anumit punct de vedere, nu este o noutate pentru ca, se pare, la multe licee, psihologul scolii, pe lînga consilierea elevilor cu probleme, se ocupa si cu acest aspect, al educatiei sexuale la orele de dirigentie de fiecare data cînd era chemat.
Sa încercam sa întelegem care va fi impactul si posibilele efecte ale introducerii acestei discipline obligatorii în orarul tinerilor elevi.
Contrar parerilor multora, Biserica Ortodoxa nu are nimic împotriva educatiei sexuale, nu are nimic împotriva oricarei forme de educatie, ea însa, spunea parintele V. Raduca, profesor de morala: „dezaproba însa orice forma de initiere sau instruire în tehnici si practici care ar putea pune în pericol formarea omului pentru învesnicirea alaturi de Dumnezeu” (Ghidul crestinului ortodox, pag. 161). Educatia sexuala este doar un instrument – de formare sau deformare – si deci totul depinde de felul în care este facuta: efectele ei pot fi benefice sau dezastruoase. Acelasi parinte afirma ca: „de multe ori, prin educatie sexuala specialistii înteleg tehnica actului sexual, protejarea de anumite maladii si planificarea sarcinilor. Niciodata însa (sau de prea putine ori), ei nu înteleg si nu recomanda: disciplinarea sentimentelor, castitatea si ceea ce este cel mai important, respectul pentru persoana celuilalt/celeilalte” (ibidem).
Acest lucru se întîmpla pentru ca psihologul, terapeutul, sexologul, psihanalistul „uita” de multe ori ca înainte de toate sunt crestini, deci membri ai Bisericii. De aceea, ne si pare ciudat cînd la un talk-show televizat se aduna medicul, psihologul… si preotul care „prezinta parerea sau învatatura Bisericii” în problematica discutiei. De aici se poate întelege ca doar preotul este crestin, ca doar el poate veni cu argumentul moral, pe cînd ceilalti nu, ca si cum acestia ar fi pagîni.
În lipsa acestui reper, al moralitatii, o tema de Educatie sexuala poate sa se transforme foarte simplu în antieducatie. Sexualitatea nu trebuie tratata ca si dusul sau spalatul pe dinti (acte banale si stereotipe), omul nu poate si nu trebuie sa fie tratat doar ca trup. El este natura duala, trup si suflet, si cine va fi rînduit „sa predea” aceasta forma de educatie nu trebuie sa uite asta. Specialistul, pe lînga o viata religioasa autentica si cunoasterea psihologiei vîrstelor, trebuie sa aiba dragoste sincera fata de cei în mijlocul carora se va afla. Consider ca important e sa îi trateze ca pe copiii sai. Este ceea ce lipseste multor psihologi („specialistii în cele sufletesti”), discernamîntul duhovnicesc si dragostea sincera pentru tineri. Au fost situatii cînd psihologii au transformat orele la care au fost invitati în adevarate nebunii: explicatii luate parca din Kama Sutra sau scrierile tantrice, descrieri ale pozitiilor, prezentarea perversiunilor ca alternativa fireasca etc. Într-o astfel de situatie, îmi spunea o eleva ca a fost scandalizata si a întrebat-o pe doamna respectiva daca si copiilor ei le spune aceleasi lucruri acasa. Raspunsul a venit, dupa o clipa de soc: „nu, fata mea (care era de vîrsta celor din sala) nu are astfel de preocupari…”. Raspunsul a mirat pe cei prezenti, iar doamnei psiholog i-a disparut entuziasmul. Atunci cînd intervine constiinta ca elevii ce asculta pot fi copiii tai, „te trezesti” la realitate si nu-i mai tratezi ca pe trup, ci ca o unitate dihotomica. Oamenii de multe ori spun vorbe ca sa fie în rîndul lumii, în ton cu Occidentul, nu le simt, dar, inconstient, le asimileaza. Personal, am urmarit la TV un sondaj filmat pe strazile Capitalei pe tema aceasta. Un domn la vreo 40 de ani se arata deschis si este de acord cu introducerea Educatiei sexuale „pentru ca traim în alte vremuri, mentalitatile s-au schimbat, tinerii îsi încep viata sexuala devreme si e bine sa afle cîte ceva…”. La întrebarea daca are copil adolescent si daca îl învata în acelasi duh, raspunsul a fost surprinzator: „Fata mea este serioasa…!!”. Cîti dintre noi nu am întîlnit persoane care afirma, spre exemplu, ca homosexualitatea nu-i un lucru rau, dar daca fiul (sau fiica) i-ar spune ca are astfel de înclinatii, n-ar mai fi asa mare aparator si s-ar da de ceasul mortii. Sexualitatea are mai multe implicatii sufletesti, decît trupesti. Unii psihologi, medici si sexologi au înteles aceasta. S-au scris si carti extrem de interesante pe teme de sexualitate, cu multe aspecte profilactice, scrise cu „condei” de parinti responsabili. Din pacate, numarul acestora este mic, glasurile lor aproape stinse nu se aud în pustia perversa a acestor timpuri „moderne”. Traim, din acest punct de vedere, în epoca medicilor deviati de la bunul simt, Bebe Mihaescu sau Cristian Andrei, foarte mediatizati în media centrala, în epoca paginilor needucative despre sex din Bravo, Popcorn, Cool Girl, Cosmopolitan sau Libertatea (supliment).
„Iata, spre pilda, urmarile Educatiei sexuale în Danemarca, tara scandinava care e, de mai multi ani, campioana Educatiei sexuale în scolile europene:violurile au crescut cu 300%; bolile sexuale au crescut (la tinerii sub 20 de ani!) cu 250% ; cazurile de graviditate, de sarcina în afara casatoriei s-au dublat; divorturile s-au dublat; avorturile au crescut cu 500% (!). Doar doua lucruri au scazut: rata nasterilor si vîrsta medie a primului raport sexual…” (dupa Foi transmise et sainte tradition, buletin interparohial ortodox din sud-estul Frantei, nr.102/1998, preluat dintr-un articol publicat pe Internet de Iulian Nistea).
De aceea, noi, parintii acestor copii, care vrem sa ni-i aparam de toate relele, indiferent de ce natura sunt ele, ar trebui sa optam, daca ni se va
cere parerea asa cum se practica în Occident, pentru varianta optima. Ea exista teoretic. Cred ca acesti educatori (profesori) ar trebui sa fie atent selectati din rîndul celor care au absolvit Teologie-Asistenta sociala (caci acestia aprofundeaza deopotriva discipline din sfera psihologiei, familiei, medicinii, dar îsi însusesc teoretic si, nadajduiesc ca si practic, învatatura Mîntuitorului Hristos si a Sfintilor Parinti). E adevarat ca discursul crestin despre sexualitate, atunci cînd se adreseaza deopotriva si celor credinciosi si celor necredinciosi, e cu doua taisuri, e imprevizibil prin reactiile ce pot aparea... caci pofta din om doar întîlnirea reala cu Hristos o poate domoli. E lucru stiut ca exacerbarea simturilor sexuale este obstacol în drumul tînarului spre Biserica. De aceea, argumentarea si stapînirea problematicii trebuie sa fie exemplara. E nevoie de tact, curaj, îndrazneala si nadejde în Dumnezeu. Se pare însa, dincolo de speculatii idealiste si vise, ca psihologul va preda aceasta disciplina. Dar daca acesta nu va avea „inima de mama” sau nu va vorbi astfel încît sa nu se rusineze de vorbele sale daca Iisus Hristos ar fi de fata (si noi stim ca este) aceasta „educatie” va fi un dezastru si, fara doar si poate, zadarnicirea muncii de cîtiva ani a profesorilor de religie de la liceu.
Daca multi dintre tineri încep sa ia ca reper în viata pe Hristos si pe sfintii Sai, este si rodul misiunii si rugaciunii profesorilor de religie. În ultima instanta, daca profesorul de Educatie sexuala va fi psihologul scolii, cred ca se cuvine ca lînga cabinetul acestuia sa fie si un cabinet al duhovnicului. Profesorul, acest luminator ce se aseamana într-un sens cu Mîntuitorul Hristos – care a avut si demnitate învatatoreasca – trebuie sa stie ca înainte de orice este crestin si ca „s-a lepadat de satana si de toate lucrurile lui”.

Prof. Laurentiu DUMITRU
(Pitesti – pentru Opinii & Credinte)