Un young pedeserist în America

 

Luni, 10.05, sună telefonul la 06.24 (tata…), la 09.00 am fost la GMF, ultimele detalii, biletele de avion, hotel, telefon Marian Bălan (în sfârşit îl prind!), ne-am suit în microbuz, aeroport, decolăm spre Atlanta. Un aeroport enorm (cel de la Washington e separat în multe terminale independente), primul aeroport mai mare decât Schiphool sau Heatrow pe care îl văd. Terminalul A ( American Airlines), B (United Airlines), C (NorthWestern), D (Delta)…până la T. Terminalul B are 36 de porţi…. Am fumat o ţigară în “sala condamnaţilor”, cum inspirat a numit-o cineva. Am zburat 35 de minute, cu goluri de aer la 11.000 m, şi cu imagini de vis deasupra Atlantei. La Birmingham ne aştepta Ed LaMonte, am luat maşina cu Kala ( un Chevy Lumina superb, nu ştiam încă că va fi cea mai bună maşină pe care o vedem…) şi am ajuns la gazdele noastre. Am primit o cameră la etaj, intimă şi cu un  aer…foarte american. Gen filmele cu tineri neînţeleşi în societatea lor. Am avut o petrecere de bun venit, am cunoscut o mulţime de oameni drăguţi, am oferit bancnote şi monede româneşti (i-a încântat), şi pe seară ne despărţim de ceilalţi colegi care pleacă fiecare la casele lor (de fapt ale gazdelor lor).

Marţi, 11.05 –cobor la 08.15 la mic dejun, o chestie clasică din sud cu mămăligă (!), ne suim şi plecăm la Primărie. Clădire impresionantă, interior ornat cu sute (sic!) de diplome şi alte alea primite de primar în cei 20 de ani (!) de mandat. Primarul (afro-american) şi unul dintre asistenţi au fost foarte amabili, şi discuţiile chiar interesante . Kala a reuşit să mă enerveze rău, dar mi-a trecut. Am mers la Muzeul Jazz-ului, a fost încântător, Frank Adams, o legendă vie ne-a cântat câteva melodii, am primit cadouri – ospitalitate sudistă ca pe vremuri în România.

Prânzul la Kiwanis Club, primul dejun de afaceri la care particip cu vorbitori şi tribună. Spectaculos, suntem ridicaţi în picioare şi prezentaţi în mod individual. Plăcut mult, senzaţie de importanţă. Vedem pe stradă şi o paradă a copiilor. După masă avem ceva timp liber aşa că iau maşina şi încep să conduc pentru prima oară. Ies pe Highway, mă sperii puţin, reuşesc să ajung înapoi. Seara ies cu gazdele mele la un restaurant drăguţ, ofer cadouri, povestesc mai mult despre familie  decât politică. Seara ne odihnim pe terasă şi dezbat politica SUA în Balcani cu Ruth.

Miercuri, 12.05 încarc maşina şi plecăm la Biserica Baptistă de pe strada 16, un loc plin de istorie. Discuţii interesante despre comunităţile gay, femeile în biserică, KuKluxKlan şi drepturile civile. Trecem în clădirea de alături pentru o vizită la Institutul pentru Drepturile Civile, muzeul este absolut impresionant, discuţiile cu Odessa (specialista în Public Relation) pline de învăţăminte. Mergem la masă la Summit Club, spectaculos, din nou un dejun în comunitatea de afaceri, discuţii la care la care particip şi un bufet deosebit. Etajul 31, o privelişte de ţinut minte. Mergem din nou la Institut, cumpăr 2 exemplare din Constituţia SUA, trecem pe la Muzeul din parc ( ceva rar, într-adevăr). Plecăm cu 2 maşini la Galeria Towers, un (fel de) magazin cam de 8 ori cît Metro. Asta pentru un oraş de 1 milion de oameni…Totul e frumos, dar nu cumpăr decât o carte. …revenim în oraş (e foarte plăcut să conduci aici), şi mergem în vecini la o cină cu sandwich-uri şi multă bere. Discuţii politice, glume, mă simt foarte bine. Apreciază realismul meu în ce priveşte atitudinea soţului atunci când soţia are o personalitate puternică. Mergem la culcare…

Joi 13.05 a fost o deşteptare în zori, la 06.00 când a venit Ed eram deja în baie, plec cu Ruth din nou la Summit Club pentru mic dejun, realmente senzaţional. Când te gândeşti că unii oameni trăiesc aşa în fiecare zi ai un sentiment al ratării…Predau ultimele cadouri, ne întoarcem la bază, încărcăm clienţii şi plecăm spre aeroport. Zburăm liniştit până la Jackson, Mississippi , unde Kala devine nostalgic, după o scurtă escală decolăm spre Dallas. Dallas arată de sus ca un Sim City bine făcut, plin de autostrăzi şi zgârie nori în centru, zone rezidenţiale pe margine, aeroportul e mare, între Forth Worth şi Dallas. Ne întâmpină Lorraine, iau cu Kala maşina (un Chevrolet Cavalier mititel), ratăm întâlnirea pe Exit cu ghidul aşa că bâjbâim 1 oră şi 30’ până găsim hotelul. De departe cea mai luxoasă cazare din SUA, chiar dacă stăm 2 în cameră. Ne schimbăm repede şi plecăm la Conferinţa despre securitate pe sub-continentul indian. Hotelul Renaissance este impresionant, sala de conferinţe la fel, cotizăm 45 USD (surpriză !) pentru intrare şi audiem o prezentare despre relaţiile indo-pakistaneze (peste 2 săptămâni vor începe conflictele în Kaşmir...). Urmează o cină de afaceri, discut cu un finanţist  care face audit în republicile ex-sovietice pentru diverse structuri statale. Interesant. La hotel, dorm în 2 tranşe, datorită sforăiturilor din zonă.....

Va urma.