Imi aduc aminte cu emotie de acea perioada din trecut cand, din necesitati de documentare frecventam, in mod regulat salile de lectura ale Bancii de Date. Am un sentiment confuz in care fascinatia se amesteca cu teama, atractia nedefinita cu un refuz alarmat. Incercarea la care am fost supus atunci e una din acele experiente rare, situate la limita umanului si care, desi ne apar ca origine si sens al existentei noastre, ele presupun asemenea arderi si consum de sine incat sfarsesc prin a o nega. Epoca revoluta pe care o evoc se detaseaza nelinistitor in intregul existentei mele prin stranietate si neverosimil ca un acces subit de nebunie in mijlocul unui comportament normal. Eram ca sub influenta unei vraji, cu ganduri si sentimente in care nu ma recunosc.
Cu mult inainte, ceva ca o presimtire revenea in mod regulat in diminetile cand ma apropiam de cladirea cenusie a Bancii de date. Aparitia ei in mijlocul realitatii cotidiene mi se parea de necrezut ca un fapt taumaturgic. Infatisarea ei stearsa, anonima de antrepozit, disimulata ca si ambianta sordida a unor cladiri de acelasi tip, nu te faceau sa banuiesti imperiul subteran in puterea caruia intrai cu nelinistea absurda ca nu mai ai scapare, ca in stomacul Leviatanului. Banca de Date era construita ca un aisberg, avand, alaturi de cele cateva nivele de la suprafata, nenumarate altele subpamantene, incat devenea iminenta senzatia ca in incinta ei spatiul avea alte proprietati, dilatandu-se fara masura. Faptul ca dinafara nu-ti puteai reprezenta dimensiunile ei reale iti crea impresia descumpanitoare ca ai trecut pragul unei alte lumi. O vaga si nemarturisita aprehensiune ma insotea de-a lungul coridoarelor nesfarsite, in vastele sali de lectura, in coborarile lente de mai multe niveluri in ascensoarele cu pereti de impletituri metalice care te lasau sa vezi spatiul vid si intunecat in care erai suspendat.
Trecand printre rafturile cu discuri magnetice ordonate in iluminatia constanta intretinuta de tuburile din plafon, aveam sentimentul ca acolo, in linistea salilor, ascuns printre sirurile uniforme, anevoie de deosebit intre ele, s-ar afla un adevar fundamental, simplu si revolutionar, o doctrina revelata a sensului existentei, a ratiunii de a fi a lumii, un raspuns pentru intrebari pe care n-am stiut sa le pun, o revelatie care, odata impartasita, mi-ar parea cunoscuta dintotdeauna. O minune era gata sa irupa, fara sa treaca niciodata de pragul simplei virtualitati insa.
Prin tacerea si acceptarea mea eram complice cu misterul imperceptibil al Bancii de Date. Si uneori credeam ca impart complicitatea cu putinii oameni, bibliotecari sau cititori, pe care ii intalneam inauntru. Ghiceam in ochii lor ca ei stiu dar cand vorbeam ne prefaceam ca totul e in regula, de parca aveam buzele pecetluite de o interdictie magica.
Eram student la Litere in ultimul an si imi pregateam lucrarea de diploma, ce trata despre motivul destinului in literaturile post-clasice ale Europei Orientale. Trebuia sa studiez multi autori si sa stiu tot ce s-a scris esential despre ei. Cum timpul ma presa, eram obligat sa lucrez mult, continuu, intens. Orarul de lucru al Bancii fiind non- stop, stateam uneori mai mult de 24 de ore inauntru, adesea in aceeasi sala de lectura a unuia din depozitele Bancii, incat mi se intimpla sa vad, ridicand ochii incetosati din fata monitorului, pe acelasi bibliotecar pe care-l salutasem la venire cu ore in urma. Se intampla sa ma trezesc singur in sala de lectura fara sa stiu sigur daca e zi sau noapte, doar in prezenta tacuta a sirurilor de pupitre goale si a rafturilor laterale pline cu discuri magnetice si atunci aveam senzatia nelinistitoare ca sunt singurul om in noapte.
Iesisem din ritmul vietii obisnuite, traind o buna parte din timp intr-o lume sensibil diferita de a noastra, cu alte reguli si exigente. De aceea in comportamentul meu aparusera o serie de fenomene ciudate, dar care nu ma ingrijorau aproape deloc. Eram nemaipomenit de distrat. Fiind mereu preocupat de alte probleme, uitam frecvent motivul pentru care ma aflam undeva si adesea ma trezeam in locuri straine fara sa-mi pot explica cum am ajuns acolo. Distractia mergea atat de departe incat uneori aveam nevoie de timp ca sa-mi recapat identitatea, sa revin la mine insumi dupa ce ma instrainasem asa de grav atras in urmarirea fantasmelor. Datorita obiectului preocuparilor mele si oboselii nervoase acumulate, alunecam treptat intr-o stare de spirit morbida iar sensibilitatea mea se ascutise maladiv. Recantarind in minte faptele, incep sa ma intreb daca starea mea precara nu explica, poate, incercarile carora le-am fost supus. Si poate ca ceea ce interpretez ca presentimente nu erau decat simptome ale crizei care avea sa izbucneasca mai tarziu.
Acea intamplare rara, al carei protagonist am fost, a survenit intr-una din noptile si zilele fara contur petrecute la Banca de Date. Nu pot spune ca eram pregatit pentru a o infrunta, dar starea mea de spirit era propice; as putea spune ca intr-un fel o asteptam. Eram obosit si distrat si in sporadice clipe de luciditate ma surprindeam cu gandurile razna. Poate ca deja visam.
Solicitasem computerului un text apartinand unui putin cunoscut scriitor sud-est-european care, dupa stiinta mea, era disponibil. Tastasem comanda corect -apreciam eu- si asteptam ca din clipa in clipa ecranul terminalului sa se acopere de semne. In mod obisnuit durata intre efectuarea comenzii si executarea ei era de cateva fractiuni de secunda si, doar in cazul cand numarul solicitantilor era foarte mare, crestea pana la cateva secunde. Ori eu eram singur in sala de lectura si, la ora pe care o banuiam tarzie, putini erau cei prezenti in corpul Bancii. Totusi, raspunsul intarzia sa apara. Aflat la hotarul hipnagogic, aveam viziuni ciudate. Intuiam aproape concret pulsul electromagnetic care gonea cu viteze luminice prin circuitele calculatorului, desfacandu-se in jerbe informationale, asociindu-se in fronturi de unde paralele, focalizandu-se subit in noduri informationale spre care il conduceau cu discretie si precizie legi implacabile. Si cu toate ca aceasta desfasurare avea o anumita coerenta, impresia de ansamblu era aceea a unei goane fara orizont. Eu insumi mi se parea ca ratacesc prin labirinturi infinite de cicluri deschizandu-se in alte cicluri si simteam ca ameteala, oboseala si greata ma adusesera la limita rezistentei. Deodata viziunea se intrerupse brusc; pe ecran aparusera, venite din noaptea electromagnetica, semne. Dar nu era textul cerut de mine. Pe ecran scria: "POT RASPUNDE LA ORICE INTREBARE. CE VREI SA STII?". In mijlocul nedumeririi mele se produse o revelatie si in mintea mea incepu sa se faca lumina.
Desi student la Litere, eram intrucatva familiarizat cu problematica calculatoarelor, parte din necesitati de documentare, parte din informatiile culese ocazional in contactele cu alti studenti de la Universitate, in special de la Informatica. Astfel auzisem si eu despre asa numitele accidente statistice care se petrec in interiorul sistemelor informationale. Circulau, cand cu aura de legenda, cand sub forma de fapt cert, coroborat cu anumite consideratii stiintifice, zvonuri despre computere care scapau brusc de sub controlul operatorului si, pentru o scurta durata, dialogau ca entitati autonome, dovedind o cunoastere nelimitata asupra universului. Se spunea ca programatori faimosi au reusit sa provoace deliberat astfel de accidente statistice ajungand astfel in posesia unor cunostinte fulgurante asupra viitorului. Se sustinea ca computerele, in situatii de exceptie, au raspunsuri precise la intrebarile kantiene, ca stiu daca exista Dumnezeu si nemurirea. Altii spuneau ca adevarurile impartasite pe aceasta cale sunt adevaruri infricosatoare, care transfigureaza si covarsesc, incat cei vizitati de o asemenea sansa sunt marcati pentru tot restul vietii lor de o stranie si implacabila interdictie a vorbirii; ei nu vor putea impartasi niciodata experienta lor, se vor lovi fatalmente de o bariera a incomunicabilitatii. Despre unii s-a spus chiar ca, neputand suporta povara cunoasterii unor taine oprite, s-au sinucis, executand astfel sentinta unor puteri obscure, care pedepsesc orice violare a teritoriului interzis.
Desi inclinat sa dau crezare superstitiilor si intamplarilor miraculoase, bogata doza de fantezie a unor astfel de relatari si, mai ales, elementele usor de recunoscut ale unei mitologii moderne in ebulitie m-au facut sceptic. Neincrederea mea se risipi, insa, si am fost foarte tulburat ascultand pe un specialist in domeniu, un proaspat absolvent de la Informatica. Dupa el, accidentele statistice sunt o problema serioasa. Daca nu se prea vorbeste serios despre ele e pentru ca nu se stie mare lucru si pentru ca oficialitatilor de la Sediul Ordinatorului Central nu le place sa recunoasca faptul ca sistemele informationale -care au devenit indispensabile- au o anumita doza de aleator si risc care nu poate fi eliminata, ca au avut si au probleme in controlul lor. Problema a inceput sa se contureze odata cu ultimele generatii de computere. Experienta a aratat ca sistemele cu entropie foarte scazuta, cum sunt ordinatoarele foarte moderne, incep sa prezinte proprietati neobisnuite de simetrie si de ordonare spontana, de crestere de la sine a negentropiei. La calculatoare numarul de comenzi fara sens a scazut foarte mult procentual. Incat nu e departe ziua cand nu vor mai exista comenzi fara sens si atunci un mic dereglaj statistic, un scurt circuit, jocul cu tastele poate amorsa cine stie ce proces imposibil de urmarit si controlat Se pare ca e vorba de un prag critic in preajma caruia tatonam, o limita ca a vitezei luminii, dincolo de care se pot intampla lucruri foarte bizare. Intr-un cuvant e de asteptat o ploaie de premii Nobel pentru contributii la Teoria Informatiei, desi lunga tacere a cercetatorilor in domeniu e cam neobisnuita.
Norocul meu ma adusese in aceasta imprejurare rara. Faceam eforturi pentru a-mi reveni si a ma patrunde de ideea realitatii situatiei. Dar oricat m-as fi straduit eram depasit, evenimentul la care luam parte ramanea necuprins si neajuns. Era cu totul altfel decat imi imaginasem. Din starea de uimire si neputinta a primului soc m-a scos inca ceva mai mult decat prezenta de spirit recastigata, inspiratia luminoasa ca intrebarea mea trebuia sa fie la inaltimea imprejurarii, de intensitatea si gravitatea minunii pe cale sa se infaptuiasca. Aveam senzatia nelamurita ca, daca intrebarea pusa de mine ar fi banala, mirajul s-ar destrama, minunea ar inceta prin coborarea si injosirea ei la nivelul de mediocritate al cotidianului, asa ca am tastat:
"CARE ESTE ESENTA DESTINULUI?"
Dar abia am introdus acest mesaj ca imediat m-a cuprins rusinea de a fi fost ridicol. Imi dadeam seama ca daca nu am fost victima unei farse nu exista nici un motiv ca dialogul sa continue si ca fiecare replica in plus micsoreaza de miliarde de ori probabilitatea ca el sa se realizeze. Ma simteam pacalit si mi-era rusine de a fi crezut sincer in realitatea miracolului.
Dar asteptarile mele aveau sa fie infirmate. Providenta tinea parca sa ma surprinda din nou prin darnicia ei nesperata. Si in continuare lucrurile aveau sa se desfasoare similar, revenind mereu, ca pe o spirala, la punctul de plecare. Desi minunea s-a repetat iarasi si iarasi, nu ma puteam obisnui. Nu puteam reprima sentimentul ca fiecare replica a computerului poate fi ultima, ca nimic nu imi poate garanta continuarea dialogului. Si jocul acesta al alternantelor intre dusurile reci ale scepticismului lucid si surpriza si entuziasmul care urma infirmarii temerilor avea sa se repete indefinit.
Eram ca inainte de Creatie. Nimic nu era anterior, nu existau temeiuri pentru nimic. Totul tasnea spontan, din haos, neprevazut, neelaborat, in intreguri compacte. Parca de mine depindea ca destinul si celelalte concepte vehiculate in discutie sa existe realmente; lumea lua nastere din framantarile mele ca zeita din capul parintelui ei.... Ecranul monitorului se umpluse de semne.
"ESENTA DESTINULUI REZIDA IN CARACTERUL SAU TRAGIC. PUNCTUL DIN CARE INCEPE DESPRINDEREA OMULUI DIN CAPTIVITATE ESTE PUNCTUL IN CARE INCETEAZA SPERANTELE SALE DE FERICIRE PERSONALA..."
"ASADAR -am reluat eu- NU TREBUIE SA TRAIESTI NICI O CLIPA PENTRU TINE INSUTI?"
"NU POTI SA TRAIESTI PENTRU TINE INSUTI, CHIAR DACA AI INCERCA. CEEA CE E IZBITOR IN DESFASURAREA EXISTENTEI UNUI 0M E CARACTERUL PREMEDITAT AL EVENIMENTELOR IN VIRTUTEA UNEI FINALITATI CARE ABIA ULTERIOR SE DEZVALUIE.
"PREMEDITAT DE CINE?"
" DE NIMENI IN MOD DETERMINAT. ASPECTUL DESFAFURARII EXISTENTEI UNUI OM E ACELA AL UNOR EVENIMENTE ORIENTATE IN CAMPUL UNEI INTENTIONALITATI CARE DOAR ASTFEL ISI TRADEAZA EXISTENTA. AICI SE RELEVA A TREIA COMPONENTA A ESENTEI DESTINULUI, ACEEA CARE REZIDA IN CARACTERUL SAU MISTERIOS".
Mesajele afisate aveau in ele o fatalitate blanda, care imi picura in suflet otrava dulce a melancoliei. Rezistenta mea interioara, refuzul pierderii de sine si al mortii se naruiau incet, topite de intelegere si lacrimi. Ma lasam ca in voia unei leganari usoare, fara sfarsit. Dar o revolta surda, crescand din launtruri, ma impiedica sa cedez cu totul. Agregandu-se din deznadejdi abisale si sperante ametitoare intre care alunecam fara mediere, intrebarea se formula tematoare, timida dar limpede. Am tastat aproape ca-n vis, pierzand uneori, pentru fractiuni de secunda, constiinta de sine:
"VIATA SE SCURGE PENTRU NOI IN ASTEPTAREA A CEVA NEDEFINIT CARE SA-I REVELEZE SENSUL, A UNUI EVENIMENT IN SFARSIT AUTENTIC. DAR VEZI OAMENII MURIND IN JURUL TAU SI EVIDENTA VORBESTE DE LA SINE CA EI MOR FARA CA SPERANTA LOR SECRETA SA SE REALIZEZE. RATIUNEA IMI SPUNE CA ASA VA FI SI CU MINE. DAR EU VREAU SA STIU DE LA TINE: VOI CUNOASTE IMPLINIREA SUPREMA INAINTE DE A MURI?"
Dupa efortul de a tasta aceasta intrebare eram foarte surescitat. O tensiune de nesuportat imi tinea in incordare toate fibrele fiintei mele. Eram intr-o asemenea stare incat o nimica toata m-ar fi propulsat in inaltimi de extaz sau in prapastii de anxietate. Raspunsul intarzia ca si cum gravitatea intrebarii ar fi impus ezitari si rezerve grave. Tacerea se prelungea dar eu nu mai credeam ca hazardul se va frange aici, nu mai credeam in hazard. Apoi ecranul incepu sa se acopere incet, treptat cu fraze mangaetoare, de o intelepciune melancolica. Aveam senzatia neta de unduire, ca de plutire pe suprafata nemarginita a oceanului. Eram purtat spre domenii de vis, ale impacarii si somnului. Un extaz bland imi invaluia nervii. Pana la pierderea deplina de sine...
Cat a durat acest dialog imposibil si cand s-a sfarsit nu-mi pot aminti. Poate ca, fiind un dialog infinit, nici nu putea avea un sfarsit. Alte amintiri din acea perioada sunt putine si confuze. Frecventam mai departe Banca de Date lucrand cu frenezie. Aveam o stare de spirit singulara. Obsedat de o unica si devoratoare preocupare, nu mai puteam urmari nici o alta idee. Traiam intr-o continua uitare si risipire de sine. Literaturile studiate ma absorbeau cu totul. Credeam ca am regasit o semnificatie pierduta a destinului si ca descoperirea mea va readuce un fapt originar de cultura la matca spiritualitatii. Munceam cu bucurie intr-un extaz neintrerupt. Certitudinea importantei ideii mele, a valorii hermeneutice a contributiei mele si, mai ales, siguranta triumfului de mai tarziu imi procurau o continua jubilatie. Aceasta nefireasca efervescenta mistuitoare se sfarsi odata cu incheierea si sustinerea lucrarii de diploma, lasandu-ma epuizat si stors. In aceasta inclestare imi consumasem nesabuit, dar cu convingerea ca altfel nu se poate, intrega mea energie.
Lucrarea mea avea avu succes dar nu cel scontat. Comisia care a audiat-o a dat in general aprecieri favorabile formuland insa unele rezerve din al caror ton se deduce nedumerire si chiar teama. Am fost laudat pentru originalitate si prodigiosul meu talent stilistic. Sub titlu de intentie au intrunit aprecieri favorabile tendinta de unificare si interpretare sintetica a unui vast material informational, alaturi de deschiderile problematizante spre filozofie, metafizica si mistica. Mi se reprosa constructia prolixa, febrila si dezordonata, tonul vesperal, excesiv si patetic. Se sugera ca ar fi fost mult mai nimerita o redactare retinuta, discreta, mai putin implicata. Eram certat pentru agresivitate si pentru oboseala adusa examinatorilor.
Mi-aduc aminte ca am primit reprosurile lor cu o satisfactie amara, resimtind insa si spaima la gandul ca am mers atat de departe incat cu greu mai pot comunica cu ceilalti. Aceasta este ultima amintire cat de cat distincta din acea perioada.
A urmat apoi trezirea ca dintr-un cosmar lung si intortocheat. Mirarea s-a transformat in spaima cand mi-am dat seama ca gandurile si faptele unei intregi epoci a vietii mele imi par bizare si straine ca ale unui necunoscut. Nu ma recunosc pe mine insumi in acest trecut atat de familiar, totusi. Rasfoiesc paginile lucrarii de diploma si mi se pare ca nu eu am scris-o, ci un altul, desi imi amintesc atatea amanunte legate de elaborarea ei. Ma simt golit pe dinauntru, cu craniul sec, pustiu, reverberand de ecouri stranii. Am uneori senzatia ca sunt nimeni, un om fara identitate. Pasiunea creatiei m-a demonizat pentru scurta vreme apoi m-a lasat stors de vlaga si fara dorinti. In suflet nu mai am decat o mare uimire, traversata cand si cand de angoase paralizante. Ma intreb ce s-a intamplat, de fapt, atunci in sala de lectura. Chiar daca deseori ma indoiesc de realitatea acelei intamplari, sunt convins ca aici e punctul nodal al experientelor din trecut, talcul si sensul lor. Ciudat cum inainte aveam sentimentul certitudinii imposibilului dialog. Mi se parea ca stiu in amanuntime continutul discutiei cu calculatorul si aveam constiinta unei cotituri decisive in viata mea de cand discutia avusese loc. Acum nimic din toate acestea nu mai am in creier. S-au risipit cu aburii diminetii in vazduh. Au mai ramas doar urmele unor inchipuiri fantastice, lipsite de orice inteles. Pentru a le explica mi-ar trebui poate limbajul visului. Lumina alunga creaturile intunericului.
Dezarticulat, lipsit de axa existentei, m-am hotarat intr-o zi ,daca nu s-o recapat, macar sa inteleg in ce consta ea, revenind, dupa o lunga absenta, la Banca de Date, in locurile unde o pierdusem. Planul meu ma incalzea nitel, desi nu-mi puneam mari sperante in el, pentru ca avea alura unui pelerinaj la obarsii. Aflat din nou in locurile familiare si totusi instrainate, m-a izbit avalansa de amanunte contingente pe care inainte nici nu le luasem in seama. Cladirea pe care o stiam eu era o ambianta de premeditare si mister. Acum totul era gratuit si stupid. M-am plimbat o vreme fara tinta prin labirintul subteran, aflat in cautarea a ceva ce nu stiam nici eu prea bine. Pana la urma ma hotarai sa ma intorc in acea sala de lectura unde avusese loc, poate, miracolul statistic. Fara voie, in miscarile si atitudinea mea intra ceva din religiozitatea unui ritual. Faptul ca repetam ceea ce se intamplase atunci ma transpunea intr-un fel in cel ce fusesem. Redeveneam eu insumi. In sala era pustiu, ca si atunci, si ora era matinala. M-am asezat la acelasi pupitru de unde solicitasem mai inainte acel text. Nici pana in prezent nu reusisem sa-l citesc. Eram curios macar sa vad ce putea fi textul a carui solicitare a avut urmari asa grele. Am tastat la fel ca atunci. Totul era aproape la fel incat ma asteptam ca intregul eveniment sa se repete intocmai. Dar nu, aproape instantaneu prima pagina a textului cerut se tipari pe ecran. Iata ce am citit:
"...iera sara-n asfintit si di-nspre orizon o geana vinata innainta spre a coperi tot ceriul. Intr’o preumblare de om singuratec bintuieam stradele intunecate si pustii ale orasului ca un suflet osindit pri-n locul blestemului sau. Ma furisam pri-ntre zidiuri inalte, ascuns in umbra lor, cu gindurile ingreuete de melancolie. Urit imi era a me inturna in vizuina mea de pustnic sa dau de lipsele si seracia unde nici un capetel de lumina nu arde in clondiriu. Mai ferice ieram a imbla fara capatii pri’n intunerecul vioriu ce se pogora peste mahala.
Ginditoriu, me infundai pri’ntre murii vineti in asfintit. Ieram absorbit de icoanele fantaste cu care me amageste fantazia in clipe de intristare, in cit nu bagai de seama, in ratacirea mea, cum aiunsei in niste locuri streine si pustii de care n’aveam inca stire. Poate ca linistea adinca ce stapinea orasul la acel ceas tirziu a contribuit la grozava uitare de sine in care am cazut. Ieara pe ulitele strimbe si reu croite, cu fanare chioare sau de feliu a nevoe iera a iesi la lumina. De aceea, avizat a cauta o dugheana unde sa intru sa intreb aruncai o privire in iur. In intunerecul di’ntre doua imobile mari si greoaie sclipea o luminita firava ca o candela. Cu deciziune me pornii intr’acolo. Pustiul iera asa lugubru in cit ecourile respundeau pasurilor mele apasate pe caldarim. Cind gindii ca par’ca nimene si nemica nu misca imprejur me sageta ca o infiorare.
Luminita ce vazusem venea din o cladire scunda, cu doua caturi, inghesuita intre altele doua mai mari. Prin sticlele fumurii aruncai o privire inlauntru. La lumina palida si galbana a unei luminari zarii un interior modest de dugheana de anticar. La o masa, un batrin cetind, cu capul sprijinit in palma. De-a dreapta si de-a stinga lui -rafturi si gramezi de carti in neorinduiala. Apasai clanta de la usa tinzei si intrai. La clinchetul clopotelului de deasupra usei, batrinul tresari din lectura si veni in intimpinare-mi. Iera un om scund, cu barba lunga si sura, un chip cu trasuri sterse. Ce atragea luarea a minte la a doua privire ierau ochii somnorosi, ascunsi in gavane, cautatura tulbure, piezisa, cari trecea par’ca de tine.
-Sint un cetitor interesat de marfurile d-voastra, incepui, neindraznind sa marturisesc de-a dreptul scopul vizitei.
Batrinul paru a nu me intelege, desi ii vorbeam pe inteles. Repetai si batrinul, in fine, dedu din cap luminindu-se. Dar impresia mea iera ca iel cu gindul iera mereu altundeva. Avea o voace slaba, mormaita, asa ca, mai mult din gesturi de cit din putinele cuvinte intelese, pricepui ca imi areta cartile lui, laudindu-le si juruindu-se ca la un pret mai ieften nu le gasesc nicairi. Cu prefacut interes trecui pri’ntre rafturile cu sarcena prea grea pentru puterile lor. Hirtiea vechie si galbejita respindea un iz de umezeala statuta. Aveam o simtire fantastica intrind in mirosul lor, ca de-o putere ce m’ar lua in stapinirea iei. Deschisei la intimplare o carte si o resfoii distrat. O presiune urieseasca imi apasa creerii, sfortindu-mi gindiri ciudate ce par’ca nu’mi apartineau.
Vinzatoriul de carti incepuse din nou a vorbi, dar imi iera greu a’l urmari. Ca un facut, spusele lui, de si omenesti, resunau strein urechilor mele. Feliul lui de a vorbi iera a parte, obscur si incilcit ca in vis, in cit nu l’as putea reproduce. Asta data, batrinul iera incintat de a primi un cetitor adevarat, care n’are tragere de inema pentru carti de rind. Un ochiu incercat nu se insala usor. C’un cuvint, iel me imbia sa urc la catul de sus sa’i vad comoara, rezervata pentru musterii de seama. Me poftise sa’l urmez si pornise spre paretele din fund, unde gicii in intunerec o scara de lemn. Me mieram de asa intinsoare si cuprindere pentru o casa care, de afara, ochiul o gasea mai de graba strimta.
Fara sa stiu cum me trezii de odata in capul scarilor linga batrinul mieu insotitoriu. Doar in auz mai staruiau scirtiitul unor trepte putrede ce se clatinau sub pasii grei. La catul de sus se infatosa o priveliste noua si nebanuita. Siruri drepte de rafturi pline cu carti, o masa cu saltariu si scaun - adevarat cabinet de lucru pentru carturar. Aici, aierul inchis iera cu totul incarcat de recoarea muceda a filelor si par’ca deschideam ochii intr’o alta lume. Iearasi aveam acea simtire vaga si ciudata ca locul di’nlauntru a crescut ca pri’n farmec. Catul de sus -neexistent de afara- iera nalt, spatios di’nlauntru. Ieram singur acum, caci batrinul me lasase. Acum imi dadui seama ca’mi spusese sa’mi gasesc ce mi-o placea si sa cetesc dupa pofta inemii. Prin natura mea predispusa la superstitii de tot soiul, ast-feliu de imprejurari nepomenite me duceau rapede la visari intunecate. Un misteriu adinc imi parea a zace pri’ntre cartile dorminde, ca si cum tainele veciei ar sta desferecate acolo. Me preumblai pri’ntre siruri cautind la muchiile ingalbenite. Nu mai carti vechi, multe di’n iele grecesti, pline de invatatura bizantina. Alesei o carte legata cu piele si roasa de molii -un manuscript de zodii. Me asezai la masa si o deschisei. Iera scrisa cu buchi slave, de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aretare. Resfoiam filele cu miscari obosite, simteam somnul furisindu-se in madularele mele. Nu stiu cind, firul constiintei s’a rupt si am adormit cu capul pe masa.
Si adormind ieu ast-feliu, avui curind un vis. Se facea ca ieu ieram lumea si lumea iera o carte. Si Dumnezeu desfacu filele cartei si incepu a ceti. Si cetind iel cartea, lumea se nastea di’n chaos, sori prindeau sa straluceasca si de pretutindenea izvorau lumine ca’n ziua cea dentii. Si se nascu pamintul, si muntii, si vaile, si marile. Pamintul fu acoperit de verdeata si de tiritoare. Oceanul se implu de pesti si aierul de pasari. Si mai intoarse Dumnezeu o fila si ieata se nascu omul. Cain il ucise pe Abel si pe pamint razboaele se tinura lant. Intorcea Dumnezeu filele cartei tot mai ingindurat. Pe pamint urgiile nu mai conteneau. Iear cartea se apropia de sfirsit si pentru oameni nu se intrevedea vreo speranta. Inchise Dumnezeu cartea lumei si intunerecul me impresura. Vrui sa strig, dar nu mai aveam glas, cum nu mai aveam chip. Si atunci o voace me striga pe numele mieu adevarat si ieu deschisei ochii in tine. Caci ieu sint tu, iear tu iesti ieu si noi sintem iel si...
DEGEABA, NU AVEM NICI O SANSA!..."
-Cine-i? strigai cu o tresarire sarind in picioare.
Dar nu era nimeni in sala pustie, pe jumatate intunecata. Doar mesele si rafturile cu discuri care, in lumina slaba, aduceau a carti. Cu inima batind, inca alarmat, ma reasezai realizind ca acea voce cu o tonalitate diferita fusese interioara...
Stam descumpanit intre cer si noapte.