NB. 

Avizam pe cititorii ziarului nostru ca începînd cu acest numar ne propunem prezentarea în ordine cronologica a unor aspecte semificative din istoria BISERICII CATOLICE din România.

Dat fiind caracterul informativ al acestei publicatii, se întelege ca cele ce vor fi prezentate nu vor avea aspectul exterior al unui studiu adresat eruditilor, ci maselor de cititori. Aceasta nu înseamna nici pe departe ca ne vom abate de la adevar, de la probitatea stiintifica; totul se va baza pe izvoare istorice a caror veracitate ramîne indiscutabila.

Consideram ca o astfel de tema este de o importanta fundamentala pentru credinciosii nostri. A-ti cunoaste propriile radacini, propria istorie înseamna într-un fel a te cunoaste mai bine pe tine însuti, înseamna a sti de unde vii si încotro te îndrepti.

CRESTINISMUL IN SCHYTHIA MINOR (DOBROGEA)

Inainte de a prezenta cadrul general al crestinismului antic dobrogean, trebuie sa precizam un aspect, si anume: apostolatul sfîntului apostol Andrei în Dobrogea nu poate fi sustinut cu argumente istorice valide. Afirmatiile istoricului Eusebiu din Cezarea (Istoria bisericeasca, III, 1) si ale lui Origene (Commentariorum in Genesim, III, 24) despre o activitate misionara a apostolului în aceste parti nu reprezinta pentru istorici o adevarata marturie istorica. Putem afirma doar ca înca din primul secol circumstantele istorice erau favorabile pentru o patrundere a crestinismului în Scythia Minor (=SM) si nimic mai mult.

Inceputurile crestinismului în Dobrogea trebuiesc cautate în spatiul geografic, cultural si economic în care se gasea aceasta provincie. SM este înglobata în imperiul roman spre sfîrsitul domniei lui Cezar August (31 î.C.- 14 d.C.). Porturile acestei provincii aveau legaturi continui cu celelalte porturi ale Asiei Mici si ale Macedoniei, si nu numai cu acestea. Schimburile comerciale ale acestor porturi cu lumea greco-romana reprezinta pentru localitatile de pe malul Marii Negre calea si mijlocul prin care crestinismul a patruns în cetatile Pontului Euxin. Lipsa probelor istorice care ar putea sa ateste o prezenta crestina înainte de secolul al IV-lea îsi poate gasi o explicatie în faptul ca pîna la Constantin cel Mare, noua religie era înca o "religio illicita", nepermisa, iar numele de crestin era proscris de secole, înca din timpul împaratului Nero. O alta explicatie a acestei grave lipse de marturii istorice în favoarea prezentei crestinilor în SM pe parcursul primelor trei secole o poate reprezenta si situatia materiala a populatiei acestor cetati portuare: oameni cu o conditie economica modesta care, în afara de marturiile epigrafice (în marea lor majoritate fiind pietre de mormînt) si de temeliile mai multor biserici, au lasat putine urme în istorie.

Din analiza inscriptiilor funerare vom prezenta unele aspecte ale credintei crestinilor dobrogeni, ale vietii lor, ca si ale originii lor etnice.

Inscriptiile de pe pietrele funerare crestine sînt în limba greaca (cca. 60), în latina sau bilingve (latina si greaca). Din continutul lor putem constata lipsa oricarei referinte la vre-un conflict deschis între crestinism si religiile traditionale pagîne. La fel, lipseste orice referinta la disputele doctrinale care caracterizeaza primele secole crestine. De aici putem deduce faptul ca în SM crestinismul a fost acceptat si trait în mod pasnic, natural, am putea spune.

Biserica este considerata "sfînta si catolica". Expresia provine probabil din simbolul de credinta niceno-constantinopolitan si, printre altele, ne reda convingerea acestor crestini ca fac parte dintr-o Biserica universala, deschisa tuturor popoarelor. Trebuie sa accentuam acest aspect: înca de la început înaintasii nostri în credinta ne-au lasat ca mostenire si tezaur constiinta apartenentei lor la Biserica Catolica, Biserica ce nu poate fi marginita sau închisa în granitele unui popor, ale unei etnii. In alte inscriptii gasim invocata mila divina pentru sufletele raposatilor, este exprimata speranta în viata viitoare, sînt elogiati martirii.

Localitatile de unde provin sînt urmatoarele: Tomis (35 de texte epigrafice), Callatis (8 inscriptii), Histria (6), Axiopolis (2), Trophaeum Traiani (1), Ulmetum (8 texte), Dinogetia (7 inscriptii), Salsovia (1), Niculitel (1) si Lazu (1). Datarea inscriptiilor: începutul sec. IV - prima jumatate a sec. VI.

Simbolurile crestine prezente pe aceste pietre de mormînt sînt porumbelul, pestele, monograma lui Cristos si frunza de palmier. Ornamentul care se repeta cel mai des este crucea, de diferite dimensiuni si forme. De la mijlocul secolului al IV-lea aceasta este prezenta pe toate mormintele crestine. Semnificatia ei este aceea de a-l proteja pe cel raposat, de a înlatura spiritele rele, dar mai ales garantia vietii vesnice, împreuna cu Cristos. Aceasta idee este clar exprimata într-o inscriptie de la Trophaeum Traiani: "Crux mort(is et) resurect(ionis)" = "Crucea mortii si învierii".

Limba în care sînt scrise este simpla si nu lipsesc nici greselile ortografice, aceasta reflectînd nivelul cultural al crestinilor. Mai mult de jumatate din inscriptii sînt funerare. Altele ne prezinta texte scripturistice ("Emanuel + Dumnezeu cu noi"; "Domnul este lumina si mîntuirea mea, de cine ma voi teme?" ; "Va dau pacea mea"), liturgice, sau sînt simple invocatii sau aclamatii religioase ("Fiul lui Dumnezeu, Atotputernic, vino în ajutorul nostru! Salveaza-ne! Dumnezeu, Maria!").

Textele nu ne spun multe despre ocupatiile crestinilor. Sînt mentionati soldati, functionari civili, comercianti ("Pedatura militum lanciarum iuniorum" (="Lucrarea soldatilor legiunii lanciarii iuniores"), "Aici se odihneste Anthousa, fiica nobila a marelui comite"; Symplicius...sirian de origine, expert în legi").

Analiza numelor ne ajuta sa cunoastem si originea etnica a crestinilor, de altfel, destul de variata. Mai mult de 30 de nume sînt grecesti; un numar aproape egal ne reda nume latine. Comitele Gibaste pare a fi un got, fiinca lui, însa, are un nume grecesc: Anthousa. Spre sfîrsitul sec. al V-lea si începutul celui urmator inscriptiile ne prezinta nume crestine noi, turanice, protobulgare: Tzeiuk si fiul acestuia Atala. Putem constata, asadar, ca în SM este prezenta lumea romana, Asia Mica, Constantinopolul, Siria, Egiptul, iar din sec. al VI-lea sînt prezenti si noii cuceritori, bulgarii. Inscriptiile crestine nu ne dau înca nici un nume de autohtoni.

Putem presupune una din cauze: populatia locala locuia la sate, continuînd sa traiasca în vechile ei credinte religioase. Este posibil totusi ca noua credinta sa fi patruns în rîndul bastinasilor, însa, asa cum am putut constata, pentru perioada de care ne ocupam acum: sec. IV-VI, nu avem nici un document care sa ne vorbeasca despre asa ceva.

II - EPISCOPII DE TOMIS (CONSTANTA)

Forma de organizare bisericeasca din Schytia Minor (SM = Dobrogea) o reprezinta Episcopia de Tomis. Orasul Tomis devine cetate episcopala gratie pozitiei sale de prim rang în cadrul "comunitatii pontice", adica în acea uniune de 5 cetati care formau aceasta comunitate: Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcik, în Bulgaria) si Odessos (Varna, în Bulgaria). La Tomis locuia pentarhul, adica capul acestei confederatii. In urma reformelor administrative ale lui Diocletian (284-305), Tomisul devine capitala provinciei SM. In sec. al VI-lea, sub Iustinian, orasul va cunoaste o alta perioada de înflorire, pentru ca apoi sa cada sub loviturile migratorilor.

Prima marturie crestina la Tomis o avem din sec. al IV-lea. Este o gema pe care se poate observa figura lui Cristos. La dreapta si la stînga se gasesc cel 12 apostoli iar deasupra cuvîntul grecesc "IHTYS" (= peste, simbol al lui Cristos, fiecare litera din acest cuvînt reprezentînd o denumire a lui Cristos: I=Isus, H=Cristos, T=Dumnezeu, Y=Fiu, S=Mîntuitor).

Atestarea documentara a episcopiei Tomisului o avem din anul 369. Mentionam ca ne lipsesc izvoarele istorice referitoare la fazele anterioare care au dus la formarea acestui episcopat. Trebuie sa amintim aici si faptul ca înainte de aceasta data avem unele nume de "epscopi de Tomis" (Evangelicus si Efrem), însa analiza documentelor nu ne permite sa afirmam cu certitudine existenta acestor persoane ca episcopi în capitala Schythiei Minor.

Primul episcop al Tomisului asupra caruia nu planeaza nici un dubiu este sfîntul BRETANION. In anul 369 el intra în conflict cu împaratul Valens, un sustinator înversunat al omeismului (o derivatie a ereziei ariane). Acesta, dupa o lunga lupta cu gotii, pe care-i învinge, încheie o pace cu acestia la Noviodunum (Isaccea) spre sfîrsitul anului 369. In drum spre Constantinopol se opreste la Tomis. Intrînd în biserica, împaratul încearca sa-l convinga pe episcopul Bretanion sa intre în comuniune cu arianii. Episcopul refuza deschis si categoric; tine un discurs în fata întregii comunitati adunate în care apara credinta Sfintilor Parinti ai Conciliului ecumenic de la Nicea (325), iar apoi, în semn de protest fata de împarat, iese din biserica împreuna cu toata comunitatea, îndreptîndu-se spre o alta biserica din oras, lasîndu-l pe împarat singur, însotit doar de escorta sa. Iritat, Valens î-l exileaza pe sfîntul episcop. Insa nu dupa mult timp îi permite sa se reîntoarca, deoarece se temea de o revolta a scitilor. Istoricul Teodoret scrie ca Bretanion era "plin de credinta... si a atacat coruperea dogmelor si crimele comise de Valens împotriva sfintilor" (=crestinii ce urmau credinta de la Nicea). El ne mai spune ca "Bretanion se ocupa de cetatile din întreaga Schytie" (Historia Ecclesiastica, IV, 35, 1). Din confruntarea episcopului cu împaratul putem constata ca scaunul episcopal de Tomis era destul de bine constituit, ca exista o strînsa legatura între episcop si credinciosii sai, si ceea ce este mai important, ca aici era urmata dreapta credinta stabilita la conciliul din Niceea. Acest ultim aspect, deloc secundar, ne spune, indirect, ca relatiile dintre SM si celelate zone crestine erau destul de dezvoltate.

Ramîne deschisa problema daca sfîntul Bretanion a colaborat cu sfîntul Vasile cel Mare pentru transportarea în Capadocia a osemintelor sfîntului Sava, martirizat în Gothia (Dacia meridionala). Cu aceasta ocazie, documentele ne dau multe informatii referitoare la crestinismul nord-danubian. Alte informatii despre episcopul Bretanion nu mai avem.

In anul 381, printre participantii la Conciliul ecumenic din Constantinopol, î-l întîlnim pe GERONTIUS, sau Terentius, probabil succesorul lui Bretanion. El semneaza actele acestui conciliu cu numele de "Gerontius Tomensis" (Sozomene, Historia Ecclesiastica, VII, 9, 6). Imparatul Teodosiu cel Mare (379-395) î-l invita sa se ocupe de pastrarea autenticitatii si puritatii credintei în provincia lui (Codex Theodosianus, XVI, I, 3). Presupunem ca acest episcop era foarte bine pregatit din punct de vedere teologic, din moment ce-l vedem printre primele 10 personalitati bisericesti ale imperiului care trebuiau sa garanteze pastrarea si aplicarea deciziilor conciliare.

Un alt episcop de Tomis, mai cunoscut noua, este TEOTIM, caruia, în anul 392, sfîntul Ieronim i-a consacrat cîteva rînduri în cartea sa "De viris illustribus": "Teotim, episcop în Schytia, la Tomis, a scris în forma dialogului, în stilul elocventei antice, opere mici si commatice. Aud ca scrie si alte opere" (CXXXI). Istoricul Sozomene adauga ca era scit de origine, capul bisericii din Tomis si din toata SM si ca era cunoscut si educat în stiinta filosofica. Din acest motiv, adauga istoricul, purta parul lung, în maniera filosofilor. Descrierea sa se încheie cu mentiunea ca Teotim avea un mod de viata propriu calugarilor (Historia Ecclesiastica, VII, 26). Hunii care locuiau lînga Dunare î-l numeau "Dumnezeul romanilor" (Iordanes, Getica, XXIV, 121). Lui i se atribuie diferite minuni savîrsite printre acesti barbari, considerati de Iordanes ca fiind tribul cel mai crud dintre toate celelalte. Din prezentarea lui Iordanes desprindem unele aspecte ale vietii acestui episcop ca si relatiile lui cu populatia locala si cu hunii invadatori. Acestia din urma au un respect deosebit fata de dînsul. Interesanta ne pare expresia "Dumnezeul romanilor". De aici deducem nu numai prezenta romanilor în aceasta provincie, ci si faptul ca daca episcopul era considerat într-un fel ca "dumnezeul" lor, aceasta ne face sa credem ca acesti romani erau crestini. Istoricul Socrate î-l caracterizeaza pe Teotim ca "om stralucit din cauza pietatii si sfinteniei vietii sale" (Historia Ecclesiastica, VI, 112). Nu cunoastem nici locul si nici anul nasterii sale. Daca în 392 sfîntul Ieronim scrie ca Teotim era unul ce scrisese deja diferite opere iar acum continua sa scrie, aceasta înseamna ca episcopul nostru era în plinatatea fortelor sale. Poate ca înainte fusese un filosof pagîn iar dupa îmbratisarea religiei crestine fusese consacrat episcop. Daca traia ca un calugar, este posibil sa se fi ocupat si de promovarea vietii monastice în provincia sa. Calificativul de "kometes" (om cu parul lung) era atribuit si persoanelor din clasa inferioara a dacilor: comatii. Atunci, era Teotim unul dintre acestia? Nichifor Calixt î-l numeste "om de origine scita si barbar" (Historia Ecclesiastica, XII, 45). Ce fel de filosofie poseda Teotim? Poate ca studiase printre greci; sau cunostea o "monastica filosofia", adica teoria si practica vietii monahale pe care el o traia. In opera sa "Sacra Parallela", sfîntul Ioan Damascenul s-a servit si de operele lui Teotim. Din putinele fragmente ramase deducem ca episcopul de Tomis se ocupa mai ales cu probleme de natura morala (Patres Graeci=PG, vol. XCVI, coll. 241-242; 319-320; 364; 519-520; 525-526; 533).

Nu cunoastem în ce mod episcopul Teotim a intrat în relatii cu sfîntul Ioan Gura de Aur, episcopul Constantinopolului (H 407). Acesta, spre anul 399 trimite misionari pentru "scitii, nomazi la Istru" (Teodoret din Cyr, Historia Ecclesiastica, V, 31). Acesti nomazi sînt migratorii prezenti aici: gotii si hunii. La dînsii se refera sfîntul Ieronim atunci cînd scrie ca "hunii învata psaltirea, frigul Schytiei se încalzeste cu caldura credintei" (Ieronim, Epistula CVII). Este foarte posibil ca episcopul Teotim sa fi colaborat în regiunile Dunarii de Jos la opera misionara a episcopului de Constantinopol .

De mai multe ori, documentele ni-l prezinta la Constantinopol, în cadrul unor sinoade. Intr-unul din acestea, tinut în anul 403, Teotim este alaturi de episcopul acestui oras Ioan Gura de Aur pentru a-l apara de falsele acuze ce i se aduceau. Din discursul pe care-l tine în apararea operei si vietii teologului din Alexandria Origene, ne putem da seama ca episcopul de Tomis cunostea foarte bine tot ce scrisese Origene. Teotim declara: "Stiu ca în cartile lui Origene nu se gaseste nici o învatatura falsa" (Socrate, Historia Ecclesiastica, VI, 12).

Ca si pentru episcopii prezentati anterior, nici pentru Teotim nu cunoastem anul mortii sale. In "Acta Sanctorum" este numarat printre sfinti la data de 20 aprilie.

Scriitor de limba greaca, cunoscut contemporanilor prin viata si opera sa, Teotim ramîne un personaj important pentru SM. Era un misionar ca si sfîntul Nichita din Remesiana; în plus era un ascet. Interventia sa în apararea lui Origene ni-l prezinta ca pe unul ce stapînea bine cultura teologica a timpului. Este primul episcop denumit "scit". Aceasta ne face sa ne gîndim la o Schytia Minor ce-si dezvolta propriile caracteristici crestine, în contextul diferitelor populatii prezente aici: greci, romani, daco-geti, huni, goti.

Mai tîrziu, în cadrul celui de-la patrulea Conciliu ecumenic (Calcedon, 451), arhimandritul Carasos din Constantinopol invoca pentru apararea sa numele lui Teotim ca fiind numele unei autoritati de prim rang în apararea si pastrarea credintei Parintilor de la Nicea: "Cînd sfîntul Teotim m-a botezat la Tomis, el mi-a poruncit sa nu am alte simboluri de credinta (în afara de cel de la Nicea)" (Festugiere, A.J., Actes du Concile de Calcédonie [=Cahiers d'Orientalisme, IV], Geneva 1983, p. 52).