AVANSAREA POLITICO-RELIGIOASA A CONSTANTINOPOLULUI SI CRESTINISMUL DIN ROMANIA
Tinînd cont de faptul ca Noua Roma (Constantinopolul) devenise odata cu împaratul Constantin cel Mare resedinta împaratilor imperiului roman, canonul al treilea al conciliului ecumenic din Constantinopol (381) acorda episcopului acestui oras o pozitie primatiala în raport cu patriarhatele Bisericii orientale, primat care respecta însa întîietatea pontifului roman. Acesti primi pasi ai ascensiunii religioase a episcopului de Constantinopol datorati doar unor motive politice devin mult mai clari, determinanti chiar la conciliul ecumenic din Calcedon (451), unde canonul 28 declara urmatoarele: "...orasul (Constantinopol n.n.) care este onorat cu resedinta împaratului si a senatului si se bucura de aceleasi privilegii ca si vechea cetate imperiala (Roma n.n.), trebuie sa aiba aceleasi prerogative ca si aceea si în domeniul ecleziastic si sa fie a doua dupa aceea (Roma n.n.). Si astfel (decretam ca) numai mitropolitii diecezelor Pontului, ai Asiei si Traciei, ca si episcopii teritoriilor numitelor dieceze care sînt între barbari, vor fi consacrati de sfîntul scaun al sfintei biserici din Constantinopol...". Papa Leon cel Mare protesteaza energic împotriva acestei flagrante uzurpari a drepturilor pontifului roman si a Bisericii Romei, dar totul este în zadar: împaratul Marcian si episcopul de Constantinopol Anatol erau decisi sa treaca peste orice norma a Bisericii pentru a acorda o pozitie de întîietate scaunului episcopal al Constantinopolului. Am mentionat aceste doua canoane ale conciliilor din Constantinopol si Calcedon tocmai pentru a vedea de unde si cum începe ascensiunea religioasa a capitalei de pe malurile Bosforului, ascensiune datorata în esenta doar unor motive politice, din care cauza, în secolele urmatoare, si regiunile tarii noastre, în primul rînd Schytia Minor, vor fi scoase din jurisdictia universala a Romei si înglobate în jurisdictia patriarhului de Constantinopol. Mentionam apoi faptul ca motivele pentru care Constantinopolul (="onorat cu resedinta împaratului si a senatului") este declarat al doilea ca importanta religioasa dupa Roma, din cauza ca sînt simple motive politice si nu sînt aprobate de Scaunul apostolic al Romei, nu sînt nicidecum valide pentru a pretinde o astfel de pozitie în cadrul Bisericii si în raport cu Roma. Importanta religioasa a acesteia deriva nu din motive politice, ci din faptul ca aici a fost martirizat si înmormîntat capul vazut al Bisericii, apostolul Petru, pentru care motiv aici si-au stabilit resedinta pontifii romani, urmasii lui Petru în conducerea Bisericii. Insa se pare în acele timpuri, bazileii si episcopii lor de curte nu întelegeau sau nu voiau sa înteleaga ca prin astfel de gesturi atentau în mod tragic la unitatea Bisericii, unitate al carei garant era si ramîne doar Sfîntul Parinte Papa.
Pentru regiunile tarii noastre, în special în Doborogea (=Scythia Minor) consecintele nefaste ale acestui canon 28 de la Calcedon nu se simt înca. Asa cum ne atesta o inscriptie din secolul al VI-lea, crestinii dobrogeni, necunoscînd manevrele politico-religioase de la Constantinopol, afirmau ca fac parte din "Sfînta Biserica catolica".
Vicariatul papal din Tesalonic
Cu trecerea timpului, ca o urmare a sus-mentionatului canon 28, provinciile rasaritene ale imperiului roman vor trece sub jurisdictia patriarhatului din Constantinopol. Totusi, zona prefecturii Illyricului, pîna la rîul Vit (în Bulgaria), ramîne unita în continuare cu Roma. Pentru aceasta zona, papa îsi avea un vicar la Tesalonic (în Grecia) care reprezenta aici Scaunul apostolic al Romei. Zonele nord-dunarene învecinate cu aceasta prefectura, prin legaturile etnice, economice si religioase ce le aveau cu regiunile din sudul Dunarii, se mentineau astfel în comuniune cu Biserica universala. Un exemplu (printre multe altele) al jurisdictiei papei în prefectura Illyricului îl avem din anul 531, cînd episcopul mitropolit de Larissa (Grecia), în urma depunerii sale de catre patriarhul din Constantinopol, se adreseaza papei Agapit pentru a i se face dreptate.
Arhiepiscopia Justiniana Prima
In timpul împaratului Iustinian (527-565), un exponent de vîrf al cezaropapismului, prefectura Illyricului a suferit o schimbare importanta datorata "ambitiei împaratului, care voia sa ridice la o faima deosebita satul sau natal Tauresium", la circa 40 km de localitatea Nis, în fosta Iugoslavie. In anul 535, prin Novela XI din 14 aprilie, el ridica localitatea natala, careia îi schimba numele în Iustiniana Prima, la rangul de mitropolie si-i acorda jurisdictia asupra unor provincii care pîna acum apartineau de vicariatul papal de Tesalonic. Ca si la conciliul din 451, nici acum împaratul nu cere consimtamîntul papei si nici macar nu mentioneaza vicariatul din Tesalonic si drepturile acestuia. In viziunea lui Iustinian, arhiepiscopul de aici dobîndeste anumite puteri peste ceilalti episcopi din Illyricum nu de la papa, asa cum ar fi fost normal, ci "la umbra conducerii politice" (Novela XI).
Zece ani mai tîrziu, Iustinian promulga legea nr. 131, prin care definitiveaza novela din 535. Probabil si din ironie, împaratul îl mentioneaza pe papa Vigiliu, însa este aproape sigur ca acum rolul pontifului roman este acela de a se vedea constrîns sa constate cu durere ceea ce facuse împaratul. Prin deciziile sale, vicariatul de Tesalonic pierde foarte mult din importanta pe care o avusese înainte.
Trebuie însa sa mentionam faptul ca chiar daca împaratul a luat initiativa înfiintarii arhiepiscopiei Iustiniana Prima, în viitor papii vor interveni deseori în aceasta arhiepiscopie, iar documenele istorice nu ne relateaza nici un protest al patriarhului de Constantinopol fata de interventiile papilor. De exemplu, papa Grigore cel Mare (590-604) confera pallium-ul (semnul demnitatii arhiepiscopale) arhiepiscopului de Iustiniana, numit Ioan. In diferite alte ocazii, acelasi papa se adreseaza unora sau tuturor episcopilor sau mitropolitilor din Illyricum, ceea ce ne atesta înca odata faptul ca aceasta arhiepiscopie cu toate diecezele sufragane depinea înca de jurisdictia Scaunului apostolic roman.
Jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima
Afara de zonele de la sudul Dunarii, Novela XI ne spune ca si "...Viminacium, cît si Recidiva si Litterata, care sînt dincolo de Dunare, se afla iarasi sub stapînirea noastra...". Deoarece puterea politica a Constantinopolului se extinsese si peste Dunare, în Oltenia si Banat, este usor de înteles cum si jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima cuprindea acum si aceste provincii ale tarii noastre. Datorita patrunderii slavilor si avarilor în peninsula balcanica, dupa anul 602 nu mai avem nici o stire despre aceasta arhiepiscopie si nici despre mitropoliile si episcopiile din jurisdictia sa.
RITUL SLAV LA ROMÂNI
Un fenomen cu totul aparte în cadrul crestinismului european în întîlnim numai în România: este singura tara latina cu o populatie majoritara ortodoxa; este singura tara în care pîna în a doua jumatate a secolului trecut în Biserica ortodoxa s-a oficiat în limbile slava si greaca, iar poporul vorbea si întelegea numai româneste.
In fata acestui fenomen singular, se pune întrebarea: de unde provine aceasta separare fundamentala între limba poporului si cea a bisericii. Raspunsul îl aflam în introducerea ritului slavo-bizantin la români, introducere care a început în perioada imediat urmatoare sfintilor Ciril (826-869) si Metodiu ((815-885). Ciril a inventat alfabetul numit glagolitic, sau cirilic, care s-a impus apoi în toata lumea slava. El moare la Roma (H 869), mormîntul sau aflîndu-se în biserica Sf. Clement. Metodiu este sfintit arhiepiscop al Panoniei si Moraviei de papa Adrian al II-lea (867-872), papa care aprobase deja traducerea Sfintei Scripturi si a riturilor liturgice romane în limba slava, traducere initiata de acesti doi frati. Dupa consacrarea arhiepiscopala, papa îl trimite din nou pe Metodiu printre moravi si boemi, pentru a-si continua activitatea misionara. Aici, însa, misiunea pe care i-o încredintase papa este împiedicata de opozitia germanilor, care se opun slavizarii regiunilor lor. In cadrul acestui conflict, misionarul este închis pentru mai bine de doi ani. Noul papa, Ioan al VIII-lea, obtine eliberarea lui, dupa care, pîna la moarte, Metodiu îsi continua activitatea de misionar si traducator în cirilica a textelor sacre. Discipolii sai, alungati fiind de moravi, se îndreapta spre Bulgaria, unde sînt primiti cu multa bunavointa de tarul Boris. La curtea acestuia (Preslav) si la Ohrida, ei înfiinteaza scoli si manastiri care au devenit apoi un focar de raspîndire a culturii religioase paleoslave. Sub tarul Simeon (893-927), asistam la perioada de vîrf a vechii culturi bulgaro-slave, cultura care a cuprins apoi în sfera sa de influenta Rusia kieviana, Serbia si nordul Dunarii. In contextul afirmarii politice a taratului bulgar, biserica de aici se declara biserica patriarhala autocefala, stabilindu-si centrul la Silistra si apoi la Ohrida.
Spre sfîrsitul secolului al X-lea, partea de rasarit a Bulgariei ca si Dobrogea sînt cucerite de împaratul bizantin, restabilindu-se astfel dominatia bizantina pe teritoriile fostei Scythia Minor (Dobrogea), dominatie care fusese întrerupta de invaziile slave de la începutul sec. al VII-lea. In anul 1018, împaratul Vasile al II-lea, numit Bulgaroctonul (distrugatorul bulgarilor) ocpua si partea apuseana a Bulgariei, desfiintînd astfel autocefalia acestei biserici, si înglobînd-o în Patriarhia de Constantinopol. Cu dînsul, dominatia bizantina la Dunare se impune definitiv si va dura pîna la distrugerea Constantinopolului de catre turci.
In acest context politico-religios al ascensiunii Bizantului si al afirmarii crestinismului bulgaro-slav, trebuie sa vedem atît încheierea procesului de scoatere a crestinismului din România din comuniunea universala a Bisericii, cît si începutul introducerii limbilor slava si greaca în crestinismul latin, fost daco-roman, de la noi.
****
Triburile de slavi stabiliti în nordul Dunarii au adus cu dînsii si limba si liturgia pe care le primisera de la apostolii lor dinainte, Ciril si Metodiu. Faptul ca aceasta limba s-a impus în crestinismul de la noi nu poate fi explicat decît prin admiterea superioritatii politico-militare si religioase a acestor noi veniti. In Transilvania, liturgia slava a fost introdusa înainte de sfîrsitul secolului al XI-lea, cînd puterea maghiara instaurata aici, ca si episcopii latini, nu ar fi permis ulterior introducerea unei alte limbi si a unei liturgii diferite de cea oficiata în Biserica Catolica, si aceasta nu atît din dorinta de a impune numai o anumita limba si liturgie, cît mai ales pentru faptul ca îsi dadeau seama ca limba si liturgia slavo-bizantina contribuia în mod inevitabil la ruperea unitatii bisericesti, unitate care în Biserica reprezinta elementul fundamental, primordial, peste care nu se poate trece. Mai notam ca în nordul si nord-vestul Transilvaniei, ritul slav a patruns nu din Muntenia sau sudul Dunarii, ci din regiunile Moraviei Mari, regiuni cu care valahii întretineau relatii comerciale continui.
Privita în perspectiva istorica, introducerea limbii si a ritului slavo-bizantin în crestinismul românesc a avut consecinte imense atît pentru poporul român, cît si pentru destinele viitoare ale istoriei sale sociale si religioase. In primul rînd, este evident faptul ca limba si liturgia slavo-bizantina au reprezentat elementele de care Constantinopolul s-a servit atît de eficace pentru afirmarea suprematiei sale în Balcani, suprematie care, în contextul timpului, însemna ruperea de Roma, nu de Roma papala, caci papalitatea nu reprezenta o forta de temut, ci ruperea de Roma ca si centru al unitatii crestine, centru recunoscut si aprobat explicit sau implicit de toti Sfintii Parinti, greci sau latini.
De cealalta parte, nu poate fi negata Bisericii romane lipsa de întelegere si acceptare a unor forme lingvistice si liturgice diferite de liturgia romana latina. Printre alti papi ai timpului, exemplu ne sta tocmai Adrian al II-lea care, asa cum am mentionat, a aprobat traducerea în cirilica a textelor scripturistice si a liturgiei Bisericii.
Notam apoi ca nu exista nici o marturie istorica care sa ne prezinte opozitia popolatiei de pe teritoriul actual al României fata de Biserica Catolica. Anexarea românilor la Ortodoxie s-a facut lent si fara ca valahii (românii) sa-si dea seama de consecintele încorporarii lor în sfera de influenta a Bizantului. Putem afirma, asadar, ca acum, si nu numai acum, nu românii au fost stapîni pe destinele lor politice si religioase, ci puterea imperiala a Constantinopolului, putere care confunda tragic politica cu religia, atentînd astfel la vointa testamentara a lui Cristos "ca toti sa fie una".