TEME DE ISTORIA BISERCII

(secolele I-XIII)





Partea a III-a

Elaborate de Emil DUMEA




XVI. BISERICA ROMANA SI LONGOBARZII IN PRIMA JUMATATE A SEC. al VIII-lea

Pîna în sec. al VIII-lea modul de actiona al papilor era inspirat de principii aproape în exclusivitate religioase. Aceasta din motivul ca nu le lipsea siguranta materiala pe care le-o dadea bizantinii, chiar daca uneori aceasta însemna o adevarata sclavie sau oprimare. Insa, cînd într-un moment dificil al istoriei aceasta protectie începe sa lipseasca, italienii si mai ales romanii încep sa caute o alta protectie care sa-i guverneze si sa-i apere. Iar papii, puteau oare sa nu ia în consideratie o atare orientare si necesitate a unor populatii pentru soarta carora ei sînt direct responsabili? In acest context, putem afirma ca autoritatea politico-administrativa a pontifilor romani este determinata mai mult de circumstantele politice, decît de dorinta expresa a acestora. In realitatea faptelor, papii sînt pentru italieni unica putere în stare sa-i apere si sa-i guverneze. In acest mod începe o politica implicata în progresul Bisericii si în bunastarea materiala a papalitatii si a Romei, politica care nu este lipsita de pericole si riscuri.

Situatia dificila a papilor

Juridic, ducatul de Roma se afla înca sub stapînirea bizantinilor. In practica, însa, papii ramîn uniti cu bazileul din motive de loialitate si prudenta politica, dat fiind faptul ca adevaratul pericol nu-l reprezenta Bizantul, ci ambitiile longobarzilor care se aflau la portile Cetatii Eterne. In orientarea lor politica, longobarzii intentioneaza sa cucereasca Italia centrala, pentru a putea uni partea nordica cu cea sudica, pe care o posedau deja.

Din motive de fond, Biserica se opune cu tenacitate acestor proiecte. A se supune longobarzilor însemna a pierde libertatea de care se bucura sub bizantini. In afara de acest motiv, exista un altul mult mai important: orientul recunostea fara mare placere suprematia episcopului Romei; si daca acesta s-ar fi separat de Constantinopol, ce fel de ascultare fata de pontiful roman ar mai fi avut Bizantul, daca însusi papa s-ar fi separat de dînsul? Pentru papi, asadar, a ramîne uniti cu orientul reprezenta mai mult o cauza religioasa decît una politica. Pe de alta parte, exista sentimentul nationalist italian, iar Italia îi considera barbari pe longobarzi, chiar si dupa convertirea acestora. O politica filo-longobarda s-ar fi lovit cu siguranta de opozitia italienilor.

Dupa pacea dintre Grigore al II-lea si Liutprand din 728, papa cumpara castelul din Sutri, prin care fapt se rupe definitiv alianta dintre longobarzi si bizantini. Insa în viitorul apropiat relatiile dintre papa si longobarzi degenereaza într-o lupta deschisa, din cauza ca papa se aliase cu ducii longobarzi din sud, nesuferiti de regele Liutprand.

In fata pericolului iminent, papa Grigore al III-lea cere ajutorul lui Carol Martel. In scrisoarea trimisa acestuia, papa îl roaga sa nu refuze ajutorarea lui «Petru de pe pamînt», pentru ca într-o zi «Petru din ceruri» sa nu-i închida intrarea în regatul ceresc. Carol nu vrea sa declanseze ostilitatile cu longobarzii; mai mult, el nu poate sa uite ajutorul decisiv al lui Liutprand în lupta împotriva musulmanilor la Poitiers (732).

Papa Zaharia (742-752) reuseste sa ajunga la o întelegere cu longobarzii, fapt care nu a fost dezaprobat nici de bizantini si nici de romani sau italieni. In anul urmator, Liutprand ataca Ravenna, voind astfel sa-si realizeze visul vietii sale si anume, unificarea Italiei sub o singura putere, cea a longobarzilor. Papa Zaharia reuseste la timp sa-l faca sa renunte la acest plan, fapt ce nu poate fi atribuit decît înaltei considertii pe care regele longobard, înaintat în vîrsta, o avea fata de urmasul lui Petru, ca si dorintei sale de a nu-si vedea închise portile cerului, dat fiind ca se apropia de moarte.

Papei Zaharia îi urmeaza Stefan I, care moare la doua zile dupa alegere, fiind ales apoi Stefan al II-lea. In timpul sau se realizeaza acea alianta celebra dintre Biserica romana si regatul francilor, alianta ce va marca definitiv destinele crestinatatii occidentale.


XVII. EVANGHELIZAREA POPOARELOR GERMANICE DIN EUROPA CENTRALA

A. Situatia occidentului

a. Aspecte politice. Poporul vizigotic cazuse în puterea musulmanilor. Francii, începînd cu sec. al VII-lea, cu toate eforturile lui Carol Martel (714-741) si ale lui Pepin cel Scurt (741-768, rege din anul 751), se aflau într-o grava decadenta. In Italia, continuau luptele dintre longobarzi, bizantini si nationalistii autohtoni. Iar în mijlocul lor, papalitatea se confrunta cu mari dificultati si cu nenumarate pericole.

b. Aspecte religioase. Spania si nordul Africii sînt deja pierdute pentru crestinatate. In aceste regiuni, mai ramîn doar mici grupuri de crestini, fara putere si fara nici o influenta.

Biserica merovingiana, în decadere si fara relatii cu Roma, se descompune încetul cu încetul. Majordomii, care au nevoie de fonduri pentru a restabili economia ruinata de luptele continui, încep sa-si însuseasca bunurile bisericesti, transformînd astfel episcopatele în obiect al speculatiilor politico-economice.

In Italia, luptele interminabile conditioneaza nespus de grav relatiile dintre episcopi si papa, anulînd colaborarea dintre dînsii.

Aceasta situatie întunecata începe sa se lumineze cu un fir de speranta ce soseste din Anglia. De altfel, de aici pornesc misionarii în intentia lor de a converti Europa centrala, în mare parte înca pagîna. Acesti misionari condusi de Wilibrord si Bonifaciu, reusesc sa restabileasca contactele dintre aceste popoare si Roma papala. Iar acest fapt ne face sa constatam cum vitalitatea Bisericii nu este rezultatul numai al activitatii papale, ci si al fortelor de la baza, uneori aproape neobservate.

B. Evanghelizarea Europei centrale

Deja avusese loc convertirea la catolicism a unor popoare germanice ariane, însa mai ramîneau destui pagîni în centrul si nordul Europei. Convertirea regelui francilor, Clovis, în 496, si cu el a întregului sau popor, a însemnat începutul convertirii popoarelor germanice si un adevarat triumf pentru Biserica.

Prin cuceririle lor, francii reusesc sa ocupe teritoriile alemanilor, bavarezilor, turingilor si frigilor. Insa evanghelizarea acestora nu este rodul cuceritorilor, ci al misionarilor de origine vizigotica (Spania) si celtica (Irlanda). Misionarii, persoane cu o profunda cultura si cu o viata exemplara, au desfasurat o activitate evanghelizatoare demna de apreciat si nu este de mirare faptul ca noii convertiti i-au trecut degraba în rîndul sfintilor, cultul acestora raspîndindu-se apoi în tot occidentul.

1. Alemanii sau suabii. In imperiul roman, ei patrunsesera din nord-est, iar în perioada secolelor III-IV se stabilisera în zonele europene ce corespund astazi Germaniei, Alsaciei, Evletiei nordice si Austriei occidentale. Cultural, ramîn în afara romanitatii, iar în privinta religiei, adora arbori, munti si masive pietroase imense. Zona septentrionala, cucerita de Clovis între anii 496-497, se va converti la crestinism, iar sub influenta francilor, încep sa construiasca biserici si capele.

Se pare ca în prima faza nu a existat o activitate misionara, nici din partea francilor, nici din cea a diecezelor fondate de mult timp în imperiu, precum ar fi Augsburg, Ckur si altele. Spre anul 600 este înfiintat centrul episcopal din Konstanz, care va deveni cel mai important, pîna în momentul în care Carol cel Mare îl va uni cu episcopatul din Mainz. Spre sfîrsitul sec. al VI-lea, influenta crestina devine decisiva, dat fiind faptul ca nobilii si poporul accepta crestinismul ca religie oficiala. «Pactus alemannorum», care este cea mai veche lege cunoscuta a acestui popor, denota o puternica influenta crestina.

In activitatea evanghelizatoare, o importanta decisiva au avut-o misionarii straini, în special scotieni. De mentionat sînt sfîntul Fridolin, venit din Poitiers si care a populat zona cu nenumarate manastiri, si succesorul sau, sfîntul Columban, un irlandez, care a activat în vecinatatea lacului Konstanz si a orasului Freiburg. Spre sfîrsitul vietii, în 612, se îndreapta spre Italia de nord, unde fondeaza manastirea din Bobbio. Colegul lui, sfîntul Gallus, îi continua opera; acesta moare în jurul anului 645. Pe locul chiliei sale se construieste manastirea S. Gallo, un celebru centru de iradiere crestina în perioada culturii carolingiene.

Aceste popoare alemane sau suabe au fost în mod definitiv integrate în regatul franc de catre Carol cel Mare în 746. Prin aceasta, nu se poate afirma ca evanghelizarea lor ar fi devenit un fapt împlinit, întrucît uzantele lor ramîneau profund pagîne.

2. Bavarezii. Descendenti ai marcomanilor, spre sfîrsitul sec. al VI-lea îsi încep emigrarea si trecînd peste fostele granite ale imperiului, se stabilesc în Austria si Tirol. In jurul anului 640 sînt supusi de catre franci, prin aceasta avînd ocazia de a intra în contact cu religia crestina de forma romana. Principalii predicatori ai acestui popor au fost sfintii Severin si Valentin. Alaturi de ei gasim si alti sfinti predicatori si episcopi itineranti datorita carora, în jurul anului 696, se va forma centrul crestin din Worms, cu apostolul sau celebru, sfîntul Rupert.

3. Turingii. Inceputurile crestine în mijlocul acestui popor din jurul provinciei Asia îsi are mai multi misionari sfinti, care însa nu au reusit sa creieze o organizare ecleziastica stabila. Planurile lor misionare sînt mai mult planurile unor asceti, decît planuri si orientari de perspectiva. Insa la începutul sec. al VIII-lea, papa Grigore al II-lea îl trimite pe episcopul Martinian si pe alti doi însotitori cu instructii precise de a organiza biserica în aceste teritorii. Din motive necunoscute înca, planurile papei nu au putut di duse acum la îndeplinire.

4. Frigii. Stabiliti în actualele Tari de Jos si în nordul Germaniei occidentale, acest popor a cunoscut multe si serioase dificultati în acceptarea crestinismului. Din punct de vedere politic, ei se gaseau într-o situatie dificila: pentru a-si mentine independenta, trebuiau sa lupte împotriva francilor crestini, astfel ca lupta lor capata si un caracter anticrestin. In anul 719 moare principalul lor conducator, Radbodus, ceea ce înseamna începutul cuceririi lor de catre franci. De acum înainte, predicarea crestina obtine unele rezultate doar în zonele de contact maxim cu francii.

Evaluari asupra evanghelizarii acestor popoare

Activitatii misionare îi lipseste organizarea si planificarea de perspectiva. Misionarii erau mai mult asceti, pelerini si deseori individualisti. Tot ceea ce fac reprezinta o initiativa proprie; îsi pastreaza propriile obiceiuri si nu se acomodeaza mentalitatii popoarelor în care activeaza. Schimbarea decisiva intervine putin mai tîrziu, atunci cînd sosesc misionarii anglo-saxoni, care din ratiuni etnice vor întelege mai bine limba, mentalitatea si obiceiurile acestor popoare. O nota caracteristica a acestui al doilea val de misionari va fi puternica unire cu Roma si devotiunea fata de sfîntul Petru.

C. Biserica în Anglia

Anglo-saxonii, de neam germanic, deja ocupasera insula în secolul al V-lea distrugînd crestinismul prezent aici din timpul romanilor. Spre sfîrsitul sec. al VI-lea, în 596, papa Grigore cel Mare îl trimite pe prepozitul manastirii sale din Roma, Augustin, împreuna cu 40 de monahi, pentru a organiza biserica engleza. Dupa 5 ani, ca o consecinta a succesului obtinut, papa autorizeaza organizarea acestei biserici, dîndu-i lui Augustin pallium-ul de arhiepiscop. Organizarea cuprindea probabil doua provincii cu doi mitropoliti (de Londra si York) si cu 12 episcopii sufragane. Se pare însa ca planul papei era înca prematur.

In acest timp, biserica celtica irlandeza, putin unita cu Roma, îsi face simtita influenta asupra Angliei, creînd diferite dificultati lui Augustin ( 604). Concurenta între aceste doua biserici va dura pîna în sec. al VIII-lea. Intr-un asemenea context, sfîntul Wilfird, de nobila origine anglo-saxona, devine principalul protagonist al relatiilor dintre biserica anglo-saxona si Roma. Educat în manastirea din Lindisfarne, irlandezo-scotiana, întreprinde prima calatorie spre Roma în anul 653, unde cunoaste aceasta biserica, liturgia si viata ei monahala, pe care le considera superioare celor anglo-saxone. Intors în tara, însa, monahii îl considera prea dur si se distanteaza de dînsul.

In anul 664 are loc un sinod al tuturor bisericilor irlandezo-scotiene(1). Gratie lui Wilfrid, liturgia si ciclul pascal roman sînt adoptate de aceasta biserica. In acelasi timp însa, o molima îngrozitoare nimiceste pe toti episcopii englezi. Ca urmare, regii de Northumberland si Kent îi cer papei Vitalian numirea unui nou arhiepiscop de Canterbury. Dupa cinci ani papa îl numeste pe Teodor, nascut în Tarsul Ciliciei. Acesta fondeaza din nou biserica anglo-saxona si o organizeaza ierarhic dupa sistemul roman. Cu dînsul asistam la convertirea acestei biserici într-o biserica fiica a celei romane, cu posibilitatea de a stabili aici structura existenta în orasul papei. Scaunele de York si Canterbury vor ramîne unite cu Roma fie prin numirea papala a arhiepiscopilor, fie prin liturgia si disciplina ecleziastica romana. Incepînd cu sec. al VIII-lea si biserica irlandeza, sun influenta celei anglo-saxone, începe sa se apropie de Roma, acceptînd disciplinia si liturgia acesteia.

D. SFINTUL BONIFACIU (Winfrid) (680-754)

Nascut probabil între 672 si 675 în regatul anglo-saxon de Wessex (Anglia sud-occidentala) dintr-o familie simpla, Winfrid primeste o educatie aleasa în abatiile benedictine din Exeter si Nursling. Este un tînar talentat care, ajungînd maestru, scrie o gramatica, un tratat de metrica si diferite poezii. Datorita reputatiei sale, este invitat ca si consilier la diferite sinoade ale bisericii anglo-saxone.

Cu dorinta arzatoare de a predica evanghelia printre saxonii raspînditi pe continent, în anul 716 îsi începe prima calatorie misionara, însa fara rezultate deosebite. Intors în abatia de la Nursling, îsi da seama ca succesul misionar nu se poate dobîndi fara ajutorul principilor seculari. Doi ani mai tîrziu se reîntoarce pe continent si ajunge pîna la Roma. Pe data de 15 mai 719 este primit de papa Grigore al II-lea, care-i da instructiuni precise referitoare la misiunea sa în zona orientala a Rinului. Celebrîndu-se în acea zi memoria sfîntului Bonifaciu, papa îi schimba numele în Bonifaciu, nume prin care este cunoscut ca si apostolul Germaniei.

Plecînd din Roma, se îndreapta spre Bavaria si Turingia, unde timp de doi sau trei ani munceste alaturi de arhiepiscopul Wilibrord, perfectionîndu-si vocatia misionara, dar fara sa se lase prins în mreaja laudelor arhiepiscopului care-l voia ca succesor.

Dupa aceasta perioada se îndreapta spre centrul Germaniei, numita Asia. Asa cum ne spune biograful sau, aici boteaza mii de pagîni si-i readuce pe calea cea dreapta pe acei crestini care recazusera în practici pagîne.

In anul 722, datorita succeselor sale, este chemat la Roma de Grigore al II-lea, care îl consacra episcop misionar pentru Germania, la est de Rin, fara însa a-i fixa o resedinta episcopala. Inainte de plecare, noul episcop jura ascultare papei, asa cum faceau si episcopii sufragani ai Romei. In formula de juramînt este schimbat doar un lucru: cuvintele cu care sufraganii romani promiteau fidelitate fata de împaratul bizantin, sînt înlocuite cu promisiunea de a mentine comuniunea cu papa, si de a nu o mentine cu acei episcopi care nu urmau normele romane; la fel, el promite ca va încerca sa-i corijeze pe acestia, iar în caz de refuz îi va denunta papei. De altfel, multi episcopi intrati în regatul francilor se interesau mai mult de problemele lor materiale decît de suflete.

Bonifaciu este convins ca unirea cu Roma reprezinta o conditie indispensabila pentru progresul Bisericii, iar aceasta convingere si-a pastrat-o cu scrupulozitate pe tot parcursul vietii. Pe drumul întoarcerii se întîlneste cu majordomul Carol Martel, de la care obtine confirmarea activitatii sale misionare. In aceasta faza de coeziune (proces de formare a unor structuri socio-religioase în care se îmbina elementele crestine cu cele ale culturilor si civilizatiilor franco-germanice), supunerea fata de papa si fata de principele temporar nu crea înca dificultati. Astfel, avînd scrisori de protectie papala si regala, în primavara anului 723, Bonifaciu începe o noua si principala etapa misionara în Asia (Turingia franca).

Printr-o bogata corespondenta, ramîne unit cu Anglia, de unde primeste carti si obiecte sacre ca si diferiti clerici (barbati si femei). Faima lui Bonifaciu creste, iar acesta înfiinteaza numeroase manastiri care vor fi centre de cultura si de iradiere crestina si misionara.

Dupa 16 ani de activitate în Turingia si Asia, acestea erau convertite aproape în întregime. In tot acest timp, relatiile cu Roma se mentinusera mereu vii, pentru care motiv Grigore al III-lea îi trimite în 732 pallium-ul de arhiepiscop cu puterea de a consacra alti episcopi pentru celelalte teritorii ale Germaniei (Neustria si Austrasia). Aici însa nu erau înca mature timpurile de a fonda noi dieceze, din care cauza Bonifaciu se limiteaza doar la înfiintarea de manastiri.

Numai dupa anii 737-738, cînd întreprinde o a treia calatorie la Roma, arhiepiscopul poate începe o adevarata munca de organizare si de reforma a întregii biserici germane. Papa îi da acum titlul de legat al Scaunului Apostolic, si în aceasta calitate, invitat de ducele bavarez Odilo, împarte biserica de aici în mai multe dieceze: Passau, Regensburg, Salzburg si Freising. Ducele Odilo se opune însa crearii unui scaun mitropolitan, deoarece intentiona sa-si mentina controlul asupra noilor dieceze.

In 741 (?), reîntors în Asia si Turingia, fondeaza noile episcopate de Büraburg, Erfurt si Würzburg, iar în Bavaria, Eichstät. Nu are prea mult succes în regiunile suabilor si nici printre saxoni, din cauza ca acestia nu-i suportau pe franci, de care era legat Bonifaciu.

In tot timpul activitatii sale în Asia, nu pierde din vedere reforma radicala de care avea nevoie regatul francilor (Neustria), unde viata crestina decuzuse mult, clerul de jos era ignorant si cu o moralitate decazuta, iar clerul înalt mîndru si ocupat cu tot felul de activitati lumesti, uitînd si de unirea sa cu Roma.

In anul 752 sau în cel urmator moare episcopul de Utrecht, succesorul sfîntului Wilibrord, iar arhiepiscopul de Köln, ce nu iubea prea mult reforma si nici nu era dorit de episcopii straini, vrea sa supuna acest scaun episcopal jurisdictiei sale. Pentru a împiedica acest lucru, Bonifaciu îl determina pe Pepin ca sa-l numeasca pe discipolul sau Lullus ca episcop de Mainz, iar el ocupa scaunul de Utrecht.

Sfîntul arhiepiscop reuseste ca manastirea sa predilecta din Fulda sa ramîna sub jurisdictia Romei, fapt ce semneaza începutul exemptiunii ordinelor calugaresti. Dupa putin timp, el îsi împlineste vechiul sau vis misionar de a activa printre frigi si saxoni. Cu scrisori de la Pepin cel Scurt, apostolul lucreaza cu mult zel si succes printre conationalii sai anglo-saxoni din zona frigilor, apostolat ce va da roade deosebit de pozitive. Aici este asasinat în apropiere de Bokkum, pe data de 5 iunie 754, coroana sa de martir încununînd o viata misionara exemplara. Trupul sau este transportat si înmormîntat în manastirea din Fulda, unde se afla si astazi ca simbol al unitatii catolice germane(2).

Importanta sfîntului Bonifaciu si a activitatii sale

Lui Bonifaciu nu i-a reusit întreaga reforma a francilor, dar a obtinut un lucru foarte important: unirea acestora cu Biserica romana. In acest sens, este deosebit de importanta ascultarea pe care episcopii franci o promit papei Zaharia în anul 747. Unirea acestui popor cu Roma nu are doar o importanta locala, ea determinînd cursul întregii istorii a Europei occidentale.

Reamintim ca începînd cu sec. al VII-lea, Mediterana este locul de întîlnire a trei culturi, a trei conceptii politico-religioase: cea bizantina, cea musulmana si cea catolica romana. Prima nu mai are o putere deosebita; luptele interne si externe (iconoclasmul si razboaiele cu musulmanii) i-a slabit considerabil fortele. Viitorul asadar, este în mîinile Islamului si a occidentului, însa pentru a rezista, acesta din urma are absoluta nevoie sa ramîna unit. Asadar, destinele întregului occident depind de forta si coeziunea regatelor franc si germanic. Spania nu mai reprezenta o forta, iar «exilatul» regat vizigotic trebuie sa-si duca existenta prin munti si redus la un teritoriu minim. Dincolo de mare, Anglia, mai mult sau mai putin, este unita cu francii si cu Roma. Bonifaciu va da o contibutie deosebita acestui proces de consolidare si unire a popoarelor Europei centrale. Daca în anul 732, la Poitiers Carol Martel apara Europa «ab extrinseco», Bonifaciu o apara «ab intrinseco», si aceasta prin caracteristica romana a activitatii sale si prin puternicul devotament fata de sfîntul Petru pe care îl sadeste în inima acestor popoare. La sfîrsitul activitatii sale putem constata ca ceea ce Roma pierduse în orient prin reforma arbitrara a împaratului Leon al III-lea, cîstigase acum în occident gratie activitatii misionare a lui Bonifaciu si a altor misionari din timpul sau.


XVIII. CAROLINGIENII SI BISERICA ROMANA

A. Istoria familiei carolingiene

Incepînd cu secolul al VII-lea, istoria familiei carolingiene este strîns legata de cea a merovingienilor. Dupa moartea lui Dagobert I (638), slabul sau regat intra într-un inexorabil declin. Insa în fata slabiciunii regelui, se întareste puterea aristocratiei, în special cea a majordomilor, posesori ai unui post privilegiat, si anume administratori ai bunurilor regelui. Iar aceasta putere ecomonica a lor se va transforma din ce în ce mai mult într-una politica.

a. Majordomii

In regatul merovingian, existau doi majordomi: cel al Austrasiei (partea sudica a actualei Germanii) si cel al Neustriei (partea occidentala). Prima avea doua centre mai mari: Reims si Metz; a doua cuprindea zonele dintre Sena si Loara, avînd ca principale centre Paris si Soissons, rivale între ele pentru o lunga perioada de timp.

Intre acesti majordomi se impune cel al Neustriei, Pepin cel Scurt, care, odata cu intrarea în manastirea Monte Soratte (în vecinatatea Romei) a fratelui sau ce conducea Austrasia, devine majordom unic al celor doua regiuni. Dorinta lui de a deveni si rege se lovea însa de ultimul rege merovingian Childeric al III-lea. Pentru a-l îndeparta, se gîndeste sa organizeze o lovitura de stat, însa nu poate risca oprobriul poporului, pentru care regele nu este doar un simplu suveran. Conform conceptiei populare, acesta apartine cumva unei lumi supranatuale. Pentru a îndeparta aceasta bariera magico-religioasa, Pepin are nevoie de o autoritate religioasa importanta care sa-l sprijine în planurile sale, iar aceasta autoritate nu putea fi alta decît papa, al carui prestigiu crescuse foarte mult datorita misionarilor anglo-saxoni. Asadar, doi legati sînt trimisi la papa Zaharia (741-752) pentru a-l întreba daca este mai bine ca sa fie rege cel ce detine titlul, sau cel ce detine puterea. Raspunsul papei este urmatorul: «Melius esset illum regem vocari qui potestatem habere, quam illum qui sine potestate manebat, ne conturbaretur ordo; per auctoritatem apostolicam iussit Pippinum regem fieri» (Cronica Fredegarii, 32 [MGHss rer. Merov, II 182]) (=este mai bine sa fie numit rege cel ce are puterea, si nu cel ce are titlul, pentru a nu tulbura ordinea publica; prin autoritatea apostolica a poruncit ca Pepin sa fie rege). Avînd raspunsul papei, la sfîrsitul anului 751, sau începutul celui urmator, Pepin convoaca o mare adunare a francilor la Soissons, unde se face ales rege. Dupa putin timp, este uns rege de catre Bonifaciu sau de catre episcopii franci. Din ordinul noului rege, lui Childeric al III-lea i se taie parul (semn al puterii regale) si este închis într-un convent.

b. Continua reforma bisericii francilor

Inainte de a fi rege, pentru a nu si-i ridica împotriva pe nobili, Pepin nu se ocupase prea mult cu reforma bisericii. Acum însa, avînd toata puterea, noul ales se sprijina în planurile sale reformatoare nu atît pe misionarii anglo-saxoni, cît mai mult pe clerul franc. Unul din marii reformatori este sfîntul Cordegang de Metz ( 766), cel mai important consilier al regelui. Pentru canonicii sai, acesta scrie mai multe reguli bazate pe dreptul sinodal franc, rezumînd în ele regula benedictina si pastrînd astfel traditiile romane. Rezultatul va fi o exemplara sinteza a dreptului bisericesc roman si franc. O atare regula va fi folosita de catre regulile canonice pe tot parcursul EM. De acum înainte se tin numeroase sinoade ce vizeaza reforma, din actele carora cunoastem cu multe detalii adevarata fata a bisericii francilor.

In anul 765, din ordinul lui Pepin, este promulgata o lege prin care devine obligatorie platirea decimei (zeciuiala) în favoarea Bisericii «pro cura animarum». ¼ este destinata episcopului, iar restul clerului parohial. Aceasta lege favorizeaza o mai buna organizare a parohiilor si a activitatii spirituale a acestora, iar în ansamblu înseamna o îmbunatatire a vietii bisericii france.

c. Intronizarea lui Pepin

Faptul acesta este deosebit de important pentru Biserica medievala si ne ajuta sa întelegem mai bine mentalitatea acestei epoci.

Intrebarea pe care Pepin o adreseaza papei Zaharia prin cei doi legati ne face sa deducem urmatoarele:

- marea autoritate a papei, ca urmas al apostolului Petru; cuvîntul sau este considerat ca un oracol divin, cu o deosebita influenta si în sfera politica;

- este un semn al progresului religios al francilor care iau în consideratie si latura morala a unei actiuni politice;

- reprezinta si o marturie a devotiunii francilor fata de sfîntul Petru, apostol care traieste si actioneaza în persoana papei.

Cronicarul franc ne vorbeste de o porunca papala: «ussit regem fieri». Este sigur însa ca nu papa i-a dat tronul lui Pepin, deoarece unicul act constitutiv în numirea unui nou rege îl constituia alegerea acestuia din partea nobililor si a poporului. Insa, prin raspunsul sau, papa a pregatit un atare eveniment.

Izvoarele istorice posterioare vor interpreta în sens juridic aceasta «iussio Papae», dîndu-i valoarea unui act constitutiv. Pe aceste izvoare, interpretate în acest mod, se va baza Grigore al VII-lea pentru a-l depune pe Henric al IV-lea si Inocentiu al III-lea pentru a invalida alegerea lui Friedrich al II-lea, un copil de doi ani, inapt asadar pentru a conduce imperiul romano-german. Si alti papi, bazîndu-se pe aceste cuvinte, se vor erija în judecatori ai validitatii alegerii imperiale.

Principiului de drept al descendentei regale, «ius stirpis regis», fundament al legitimitatii pe tronul franc, papa îi opune principiul «dreptului de capacitate» (ius idoneitatis), demonstrînd astfel o divergenta fundamentala de mentalitate între germani si papa. Pentru primii, dreptul la tron este bazat pe descendenta regala, în schimb ce pentru pontiful roman este legitim acel rege care poseda calitatile de a conduce. Primii se bazeaza pe un «drept pozitiv», în timp ce papa se bazeaza pe un «drept natural». Asadar, divergenta consta între aceste doua drepturi, pozitiv si natural. Primul poate si trebuie sa fie corectat de al doilea, si pe tot parcursul EM, ambele îsi vor exercita puterea de influenta.

In favoarea orientarii sale, papa poate sa invoce opiniile filosofilor pagîni si conceptia dreptului roman, chiar si a celui mai recent, cum era Codicele lui Iustinian. Intr-adevar, atît imperiul roman cît si cel bizantin nu se baza pe succesiunea de sînge. De cele mai multe ori era ales împarat cel ce era mai puternic, mai inteligent si mai curajos (numai astfel se explica numeroasele «asasinari imperiale» de la Roma sau Constantinopol).

Trebuie notat totusi ca teza papei se bazeaza si pe doctrina sfintilor Parinti, care învata ca scopul ultim al statului îl reprezinta garantarea unei ordine sociale juste si pasnice, scop caruia trebuie sa i se supuna si capetele încoronate: suveran este dreptul si nu regele sau împaratul. Asadar, conform conceptiei teologice a Parintilor, principiul de capacitate este superior celui dinastic al sîngelui.

Conform principiului de capacitate, candidatului la tron sau înscaunatului i se cer doua conditii:

- buna vointa; regele trebuie sa fie pios, drept si cu o credinta dreapta. Atunci cînd nu întruneste aceste conditii, supusii pot sa-i refuze ascultarea si sa nu-i mai îndeplineasca poruncile. Principiul, asa cum am mentionat deja, a stat la baza contrastului dintre papa Grigore al VII-lea si Henric al IV-lea, dintre Inocentiu al III-lea si Friedrich Suabul. Si tot pornind de la acest principiu, începe dezabsolutizarea puterii regale.

- puterea de guvernare; nu poate fi rege un copil sau un nebun. Din acest motiv, în anul 879 episcopii franci îl depun pe Carol cel Gras (a înnebunit), iar în 1200, papa Inocentiu al III-lea invalideaza alegerea lui Friedrich al II-lea (un copil în vîrsta de doi ani).

Din punct de vedere obiectiv si considerat în el însusi, dreptul de capacitate apare ca superior celui al descendentei regale. Cu aceasta, însa, nu se îndeparteaza abuzurile, indiferent din ce parte provin. Totusi, un atare pas contribuie la marirea splendorii autoritatii regale. Iar papa Zaharia îl aproba «ne ordo conturbaretur», voind sa urmeze legea divina, superioara celei pozitive umane. Aici avem începutul teocratiei medievale, prin care regii trebuie sa se ocupe si de problemele religioase, teocratie care se contrapune hierocratiei: influenta ecleziastica în domeniul profan.


XIX. ORIGINEA SI CARACTERISTICILE

STATULUI PAPAL

1. Alianta dintre papalitate si franci

Pentru a nu lasa biserica Romei si ducatul acesteia prada tendintelor expansioniste ale regelui longobard Astulf, papa Stefan al II-lea (752-757) se îndreapta spre Constantinopol, cerînd ajutorul acestuia. Insa Roma era prea departe de capitala imperiului, iar armata bizantina din sudul Italiei nu putea sa-si masoare fortele cu longobarzii. Mai mult, Constantin al V-lea Copronimul era ocupat cu lupta împotriva icoanelor. Inca odata, din cauza cezaro-papismului bizantin, este pierduta ocazia unei mai strînse colaborari între Roma si Constantinopol. Astfel stînd lucrurile, pe ascuns, papa îsi trimite în 752 delegatii sai la regele Pepin pentru a-i cere ajutorul în fata pericolului iminent. Regele îi trimite la Roma pe episcopul de Metz Cordegang si pe Auscard, prin care-l asigura pe pontiful roman de tot sprijinul sau.

Motivele pentru care Pepin îl ajuta pe papa ar putea fi sintetizate în trei puncte:

a. ca recunostinta fata de papa, care i-a facut posibila urcarea pe tron;

b. din motive politice, dat fiind faptul ca alianta cu Roma putea sa-i mareasca prestigiul demnitatii sale regale;

c. din devotiunea pe care Pepin si francii o aveau fata de urmasul lui Petru.

Primind raspunsul regelui, papa îi raspunde (scrisorile sale sînt pastrate în codicele carolingian), rugîndu-l «pentru Dumnezeu si pentru Domnul Isus Cristos, sa se îngrijeasca de ajutorul fata de Sf. Petru, pentru ca acesta sa se bucure si sa-i acorde meritatul premiu în ziua judecatii». Pepin îi raspunde, invitîndu-l sa-i viziteze regatul.

2. Papa în Franta

In timp ce papa se pregateste pentru calatorie, soseste la Roma un legat al împaratului bizantin care-i cere sa intervina pe lînga Astulf, pentru ca acesta sa restituie bizantinilor exarhatul de Ravenna. Papa, însotit de delegatia franca si de legatul bizantin, se îndreapta spre Pavia, unde se întîlneste cu Astulf (14 octombrie 753). Longobardul refuza categoric cererea Bizantului, însa din consideratie fata de legatii franci, îi permite (dentibus fremens sicut leo) papei sa se îndrepte spre Franta.

6 ianuarie 754: Papa soseste la Ponthion, în apropiere de Chalon sur Marne. Aici îi iese în întîmpinare Pepin, care îl primeste în genunchi, conducîndu-l apoi pe pontif si tinînd capastrul calului pe care se afla papa. Un atare gest va deveni o traditie pentru mai multe secole în întîlnirea dintre papi si împaratii germani(3). In ziua urmatoare papa si clerul, cu cenusa pe cap si ciliciu, se prezinta în fata regelui, cerîndu-i sa-i elibereze de longobarzi. Pepin îi cere papei sa se ridice, promitîndu-i ca-l va ajuta.

Pe data de 1 martie, adunarea armatei france discuta problema ajutorarii papei, fara a decide nimic concret. Francii nu aveau motive suficiente de a-i ataca pe longobarzi, care înca le mai erau prieteni. Insa în ziua pastelui (14 aprilie), la Carisiacum (actualul Quierzy, de unde si numele faimoasei «Promisio Carisiaca»), în prezenta papei, înaltii demnitari franci se aduna din nou, si, asa cum ne nareaza biograful lui Carol cel Mare Einard în «Vita Caroli Magni», proiectul ajutorarii papei întîlneste opozitii decise din partea nobililor si a întregii aristocratii.

Tocmai în aceste zile se întoarce de la Montecassino Carloman, fost majordom si fratele lui Pepin. In Italia îl ajutase pe longobardul Astulf. Deoarece Carloman se opune planului lui Pepin, acesta îl trimite din nou în manastirea benedictinilor din Italia. Urmeaza apoi celebra alianta dintre Pepin si papa. Ca semn al noii aliante, papa savîrseste doua lucruri foarte importante:

- repeta ritul ungerii regale pentru Pepin si regina, ca si pentru cei doi fii ai lor, Carloman si Carol (viitorul Carol cel Mare);

- confera lui Pepin si fiilor lui titlul de «patricius Romanus».

3. Semnificatia «Promisiunii Carisiace»

a. Natura juridica a aliantei dintre papa si Pepin

Izvoarele istorice, în special culegerile din «Codex Carolinus», ne vorbesc despre un «foedus charitatis» (pact al caritatii), dînd astfel impresia ca acum Pepin promite papei anumite teritorii. Ingenunchind înaintea regelui, unii istorici (Gundlach, Caspar si Haller) afirma ca papa s-ar fi facut vasal al regelui. Ca raspuns, Pepin ar fi devenit tutorele si protectorul Bisericii Romane, cu drepturi asupra acesteia, dar si cu datoria de a o proteja si de a ramîne fidel Scaunului Apostolic, prieten al prietenilor papilor si dusman al dusmanilor acestora. Insa aceasta teza a sus-mentionatilor istorici nu ne este atestata de nici un document istoric ulterior. Mult mai plauzibila este idea ca acum papa s-a oferit ca si parinte spiritual al casei carolingiene, iar «Foedus charitatis» are doar un caracter ecleziastic (un fel de înrudire spirituala).

b. Natura juridica a titlului «Patricius romanus»

Acest titlu reprezinta o denumire bizantina, prin care împaratul îsi onoreaza atît propriile oficialitati, cît si principii din afara imperiului, încercînd astfel sa si-i asocieze scopurilor politicii sale.

Istoricii occidentali afirma ca prin aceasta conferire, papa Stefan al II-lea ar fi uzurpat drepturile împaratului bizantin, deoarece ar fi decis sa nu mai restituie Bizantului teritoriile acestuia, care pentru moment fusesera ocupate de longobarzi. Pontiful roman avea nevoie acum de un administrator laic (Pepin) care sa-l înlocuiasca pe exarhul din Ravenna.

Acestei interpretari i se opun istoricii bizantinologi. Ei afirma ca în timpul lui Stefan al II-lea, nici papa si nici romanii nu s-ar fi gîndit sa uzurpe un drept atît de important al împaratului. Tentativele papei de alinata cu francii erau deja cunoscute lui Constantin al V-lea prin ambasadorii pe care papa îi trimisese la Constantinopol înainte de alinata cu Pepin. Bazileul, asa cum am mentiuonat, îi ceruse papei sa intervina pe lînga Astulf pentru ca acesta sa restituie teritoriile exarhatului de Ravenna. Opunîndu-se, bazileul ar fi oferit papei titlul de Patricius romanorum, pentru ca apoi papa Stefan sa-l poata numi pe Pepin «Patricius romanus». Asadar, nu papa îi da acest titlu regeluii franc, ci bazileul prin intermediul papei. Teza bizantinologilor ramîne o simpla ipoteza. Care este adevarul? Documentele istorice nu ne ajuta sa-l descoperim.

c. «Promissio Carisiaca»

In aceasta promissio avem începutul statului papal. Se pare ca promisiunea lui Pepin de a acorda papei teritoriile longobarde italiene s-a facut si în scris. Nu avem acest document. Ulterior, în timpul asediului Romei din 774 din partea longobarzilor, Carol cel Mare face un pelerinaj la Roma. Acum îl viziteaza pe papa Adrian I; papa îi prezinta lui Carol un document scris de tatal sau, Pepin, si-i ere sa-l ratifice. Carol cel Mare reînnoieste actul tatalui si reafirma promisiunile facute de acesta în 754. Continutul documentului ne este prezentat în «Liber Pontificalis» în urmatorii termeni: Pepin ar fi promis papei Stefan al II-lea imense teritorii care cuprind ducatele de Spoleto si Benevento, exarhatul de Ravenna, provinciile bizantine din Veneto si Istria, insula Corsica si toate teritoriile cuprinse între orasele Luna, Passo della Cisa, Parma, Reggio Emilia, Mantova si Monselice.

Istorici precum Louis Saltet(4) si Griffe(5) afirma ca aceasta reprezinta o falsificare de la sfîrsitul sec. al VIII-lea introdusa apoi în Liber Pontificalis. Alti istorici (L. Duchesne, P. Kehr, H. Jedin) afirma ca documentul este autentic. Data fiind extinderea acestor teritorii, promisiunea lui Pepin nu se poate explica decît prin necunoasterea din partea sa a marimii si importantei lor. Ulterior, dîndu-si seama de importanta lor, Pepin nu-si mai mentine promisiunea.


XX. PERIOADA CAROLINGIANA

La moartea lui Pepin cel Scurt (768), regatul franc este împartit între cei doi fii ai sai: Carloman devine rege al Austrasiei, iar Carol rege al Neustriei. Insa între cei doi nu exista întelegere, iar mama lor Bertrada încearca în zadar sa-i împace. La sfîrsit, ea se va da de partea lui Carol. Ca o femeie prudenta si cu vederi politice destul de largi, pune la cale casatoria fiicei Gisela cu Adelchi, fiul regelui longobard Dezideriu, iar pe Carol întentioneaza sa-l casatoreasca cu Ermengarda, fiica aceluiasi rege. Planurile ei sînt evidente: unirea celor doua familii domnitoare(6). Acest fapt îi displace complet papei Stefan al III-lea, care-i scrie lui Carol: «Cum este posibil ca un neam atît de nobil, cum este cel franc, sa se uneasca cu un neam raufacator, cum este cel longobard». Cu tot protestul papei, casatoria lui Carol cu Ermengarda are loc în anul 770. Dupa un an de casatorie, Carol se desparte de sotie, trimitînd-o înapoi tatalui ei, care se simte profund ofensat de gestul ginerelui. In acelasi an moare Carloman, iar Carol îi invadeaza regatul, obligînd-o pe vaduva sa se refugieze la curtea lui Dezideriu. In noua conjunctura, un razboi între franci si longobarzi apare ca inevitabil.

In 773 Carol traverseaza Alpii. O parte a armatei, condusa de el însusi ajunge la Pavia. Aici îi învinge pe longobarzi; Dezideriu si toata familia fratelui defunct sînt facuti prizonieri si închisi într-un convent. Cealalta parte a armatei se îndreapta spre Verona, oras aparat de fiul lui Dezideriu, Adelchi. Reusind sa scape cu viata, se îndreapta spre Bizant în cautare de protectie si ajutor. In urma acestor rasunatoare victorii, Carol încorporeaza teritoriile longobarzilor în regatul francilor si îsi ia numele de «rex francorum et longobardorum et patricius romanus». Pentru a evita surprize neplacute, atît în administratia cît si în armata fostului regat longobard, Carol fixeaza în posturile cheie nobili franci care sa-i reprezinte interesele si sa apere integritatea noilor frontiere. In viitor, el va mai coborî în Italia, donînd papei diferite teritorii, astfel încît Patrimoniul Sf. Petru (viitorul stat pontifical) devine o realitate evidenta atît în ochii papalitatii, cît si a francilor si împaratilor din Constantinopol.

1. Extinderea regatului francilor

In 787, Carol îi învinge pe bizantinii din sudul Italiei, ceea ce înseamna încorporarea în regatul sau a ducatului de Benevento. In urma acestor cuceriri, în Europa centrala mai ramînea un singur popor neinclus în stapînirea francilor: saxonii. Din motive politico-religioase, dusmania dintre franci si saxoni nu se poate aplana decît prin învingerea definitiva a unuia dintre cei doi rivali. Biograful lui Carol cel Mare, Eginardus, observa cu multa acuitate (Vita Caroli Magni, cap. VI) ca «era imposibila unirea sau cel putin convietuirea dintre cele doua popoare fara o credinta comuna». Notam ca luptele dintre saxoni si franci au durat aproape 30 de ani, în care perioada se contureaza din ce în ce mai mult destinul saxonilor: supunerea fata de franci. In dieta de la Paderborn (777), ca o garantie pentru a nu fi nimiciti, saxonii promit sa accepte religia crestina. Dar nu dupa mult timp (782), sub Widukind, se ridica din nou împotriva cotropitorilor, renuntînd si la crestinism. Conform relatarilor din «Annales Regni Francorum», Carol pedepseste aspru rebeliunea lor: sînt condamnati la moarte toti aceia care nu vor sa accepte botezul. In anul 782, dîndu-si seama de inutilitatea luptei împotriva francilor, Widukind accepta botezul, nas fiindu-i însusi Carol cel Mare(7). De acum, rezistenta împotriva francilor va fi din ce în ce mai slaba. Ultima insurectie împotriva lor are loc în 804, cînd Carol decide deportarea a nenumarati saxoni în teritoriile francilor. Dupa cucerirea politico-militara, împaratul se ocupa de fondarea a noi dieceze în teritoriile ocupate: Paderborn, Münster si Osnabrück(8). Sub dominatia francilor vor cadea rînd pe rînd bavarezii, populatiile basce din zona Pirineilor (marca hispanica) si avarii din Panonia. In urma acestor nenumarate victorii, Carol nu mai conduce un regat, ci un imperiu crestin care se întinde de la Marea Nordului pîna la Marea Adriatica, iar în vest pîna la emiratul de Cordoba(9).

2. Personalitatea lui Carol cel Mare

Atît ca razboinic, cît si ca om al pacii, Carol reprezinta o persoana care din realitate intra în legenda. Intr-o anumita masura, personalitatea lui ne prezinta aspecte deloc simpatice. In primul rînd este duritatea, cruzimea chiar, pe care si-o manifesta, de exemplu, fata de învinsi: saxonii sau capii longobarzilor. Nu-l caracteriza apoi o moralitate prea riguroasa: o alunga pe prima sotie si nu se poarta prea frumos nici cu vaduva fratelui sau cu fiii acesteia. Pentru a-l întelege, trebuie tinut cont de duritatea si cruzimea timpurilor în care traia.

In pofida tuturor acestor aspecte, deloc laudabile, notam ca, în limita posibilului, participa zilnic la actele si celebrarile liturgice. O influenta deosebita în viata sa a avut-o Alcuin ( 804). Acest cap al scolii catedrale din York, este omul cel mai ilustru al celei de-a doua jumatati a secolului al VIII-lea. Este chemat de Carol la curte, unde regele are intentia de a-i aduna pe cei mai buni intelectuali ai timpului: cercetatori, poeti, artisti, teologi din diferite natiuni: Eginardus, Paul Diaconul si însusi Alcuin. Toti se unesc într-un fel de Academie condusa de Alcuin. Apoi, acesta este numit abate de S. Martin de Tours, consilier intim al regelui si ministru al Invatamîntului pentru întreg regatul.

Desi uneori scopul scuza mijloacele, ceea ce intentiona Carol era în esenta binele poporului si al Bisericii. In acest sens, legislatia promulgata de dînsul a folosit nu numai francilor, ci întregului occident crestin. S-a interesat apoi de formarea culturala a supusilor, de educarea religioasa si culturala a clerului, de promovarea disciplinei în scoli si manastiri, ca si de construirea a nenumarate biserici. Considerînd toate aceste aspecte, care ar necesita o expunere mult mai ampla(10), se poate vorbi pe drept de o adevarata renastere carolingiana.

3. Incoronarea lui Carol cel Mare

a. Preliminarii

Pe data de 26 decembrie este ales papa Leon al III-lea (795-816). Cu multa probabilitate, noul ales (un simplu cleric) nu provenea nici din ambientul Cancelariei papale si nici din rîndurile nobilimii romane. Din cauza originii sale modeste, în Roma se formeaza o anumita opozitie, care începe sa raspîndeasca în popor grave calomnii referitoare la trecutul papei. Pe 25 aprilie 799, în timpul unei procesiuni, adversarii iau cu asalt cortegiul papal, îl trag jos de pe cal pe papa si dupa ce îl maltrateaza, îl închid în manastirea Sf. Erasmus. In noaptea urmatoare, însa, credinciosii îl elibereaza, ajutîndu-l sa intre din nou în Sf. Petru.

In acest timp, Carol cel Mare era ocupat cu lupta împotriva saxonilor. Neputînd veni la Roma, papa se decide sa mearga el însusi în întîmpinarea regelui, pentru a-i cere ajutor si protectie. In timp ce ajunge la Paderborn, sosesc si nobilii romani, care-l acuza pe papa de sperjur si adulter. Ascultîndu-i pe toti, Carol îsi da seama ca problema nu se poate rezolva decît la Roma. Asadar, alaturi de o puternica escorta ce-l însoteste pe papa, se pornesc la drum regele, arhiepiscopii de Köln si Salzburg, 5 alti episcopi si trei conti franci, toti acestia trebuind sa analizeze cazul papei la fata locului.

Pe 23 noiembrie regele ajunge la Roma, unde papa îl primeste cu mult fast si alai. In ziua urmatoare este introdus în bazilica Sf. Petru, unde se cînta Laudele si se recita o rugaciune speciala, acestea reprezentînd actele liturgice cu care era primit împaratul bizantin. In luna decembrie Carol convoaca un sinod în care sînt analizate si acuzele împotriva papei. Sinodul, fidel vechiului principiu «Papa a nemine judicatur», se abtine de la emiterea unei judecati asupra pontifului roman. O judecata asupra papei putea fi emisa numai de împarat. Insa acum tronul imperial era ocupat de o femeie, Irina, fapt nemaiauzit în istoria Bizantului, pentru care motiv parintii sinodali considera tronul imperial ca fiind vacant. Conform relatarii din «Liber Pontificalis», papa însusi îsi declara nevinovatia, si fara a fi constrîns de nimeni si nimic, îsi însoteste declaratia cu un juramînt de nevinovatie (23 decembrie 800).

b. Incoronarea

In vizitele sale anterioare, Carol fusese primit la Roma cu onorurile unui patrician. Care, asadar, au fost motivele ce l-au determinat pe papa sa-l încoroneze ca împarat la doua zile de la declaratia sa de nevinovatie? Data fiind situatia de neputinta în care se afla, papa avea nevoie de cineva care sa-l ajute sa-i condamne pe nobilii romani rebeli si sa schimbe în acelasi timp politica statului papal, în sensul unei independente fata de Bizant, independenta promovata de altfel si de înaintasii sai.

Din partea lui Carol, el începuse deja sa construiasca un nou oras, Aachen, care într-o poezie a timpului aparuta la Paderborn «Carolus magnus et Leo papa» este indicat ca a «doua Roma». In construirea catedralei de aici se urma îndeaproape planul bisericii imperiale din Ravenna, S. Vitale; asadar, intentiile sale erau destul de evidente. In «Cartile Caroline» se vorbeste apoi de o accentuata opozitie între bizantini si franci, acestia din urma afirmînd ca regatul lor este tot la fel de puternic ca si imperiul bazileilor. Aceeasi mentalitate o gasim si în scrierile prietenilor si consilierilor lui Carol. In scrisorile adresate lui, Alcuin repeta deseori expresia «imperium christianum». Toate acestea ne fac sa deducem ca atunci cînd Carol ajunge la Roma, era decis deja sa obtina de la papa demnitatea imperiala(11).

Liber Pontificalis (Viata lui Leon al III-lea, redactata imediat dupa moartea sa), ne spune ca în noaptea de Craciun a anului 800, papa însusi l-a încoronat pe Carol ca împarat. In rugaciunea Laudelor este introdusa formula: «Lui Carol, Augustului pios, încoronat de Dumnezeu, împaratului mare si pacific, viata si victorie!» Aceasta formula a fost proclamata de tot poporul prezent, care recunoaste într-însul pe împaratul ce cu iubire si devotament apara Biserica Romana. Alte documente ne mai spun ca dînsul a fost îmbracat cu o mantie imperiala iar în mîna i s-a pus un sceptru. Asa cum se cuvenea vechilor împarati, si cum era în uz la Constantinopol, Leon al III-lea se pleaca în fata noului împarat(12). Luate în ansamblu, toate marturiile istorice de valoare(13) concorda în a afirma ca încoronarea lui Carol a reprezentat un fapt gîndit si analizat de mai înainte si ca ceremonia încoronarii s-a desfasurat în unica forma valida, cea a dreptului roman.

c. Semnificatia istorica a încoronarii

Cu încoronarea lui Carol cel Mare ia sfîrsit evolutia unei epoci si începe o alta noua, a carei importanta va depasi considerabil spatiul european. Incoronarea înseamna separarea totala de Bizant. O atare separare cunoscuse deja o evolutie lenta, graduala si constanta: a. Sinodul Trullan I cu tendintele sale de grecizare, tendinte care au alarmat Roma; b. conflictul dintre Roma si Bizant din timpul papei Grigore al II-lea (715-731), în problema taxelor; c. persecutia iconoclasta a împaratului Leon al III-lea (717-741); d. separarea Greciei si a peninsulei balcanice de Biserica roman, prin opera aceluiasi Leon al III-lea.

De acum înainte, occidentul va avea doi capi: papa si împaratul, iar încoronarea lui Carol înseamna nasterea Sfîntului Imperiu Roman pe ruinele vechiului imperiu. Titlul de Sfîntul Imperiu Roman, la care se va adauga ulterior «nationis teutonicae» (de neam german), reda cei trei factori determinanti ai EM: imperiu roman, caracterul sacru (crestin) si germanic. Relatia papa-împarat va determina cursul istoriei atît civile cît si bisericesti pîna în anul 1806, cînd Napoleon îl va constrînge pe Francisc al II-lea sa renunte la coroana, ramînînd cu simplul titlu de împarat al Austriei.

Pe de alta parte, acum începe o perioada noua atît pentru Roma cît si pentru teritoriile sale. Prin «închinarea» papei în fata lui Carol, acesta îi ia locul bazileului, devenind suveranul Romei si al Patrimoniului Sf. Petru. Din acest motiv, papa Leon al III-lea va începe sa dateze toate documentele în conformitate cu anii de domnie ai noului împarat. Pîna acum se luau în consideratie anii de domnie ai împaratului de pe malurile Bosforului.

Referitor la drepturile concrete pe care Carol le are asupra Bisericii, trebuie notat de la început ca acestea nu au fost nicidecum specificate în actul încoronarii. Papa îsi retine administratia statului pontifical, însa sub suprematia împaratului. Autonomia administrativa a pontifului roman este confirmata în «Constitutum Romanum» sau «Constitutum Lotarii» din anul 824. Insa în circumstanta concreta, imediata, Carol îsi exercita din plin drepturile sale prin judecarea si condamnarea la moarte a celor ce se ridicasera împotriva papei. Datorita interventiei lui Leon, pedeapsa acestora este comutata în exilul pe viata.

Asa cum s-a specificat deja, în ceremonia încoronarii nu au fost luate în consideratie imensele consecinte pe care le comporta un asemenea act. Papa si romanii înteleg ca ei i-au conferit noului ales o asemenea demnitate si putere. Francii, în schimb, sînt convinsi ca în conferirea titlului de împarat, papa nu a adaugat nimic nou, propriu, din moment ce formarea noului imperiu li se datoreaza numai lor, si nu papalitatii sau romanilor. Apoi, nu este clar daca Carol este împarat, în afara de teritoriile francilor, doar peste Patrimoniul Sf. Petru, sau peste toate teritoriile vechiului imperiu occidental. Din cauza acestor neclaritati, pe parcursul timpului, ideea de imperiu va suferi transformari continui.

4. Teocratia carolingiana

A fost prezentata deja activitatea reformatoare din timpul lui Pepin si al sfîntului Bonifaciu. In aceasta noua faza, reforma are urmatoarele caracteristici: a. sub aspect religios si statal, reforma are un caracter unitar; b. desi se intentioneaza doar o reînnoire a bisericii france conform traditiei romane, reforma nu înseamna o reîntoarcere în trecut, ci creaza aspecte cu totul noi.

Noutatea o putem constata în doua sfere de activitate: a. în liturgie, care desi urmeaza traditiile liturgice romane, se introduc elemente autohtone, astfel încît se formeaza o liturgie franco-romana, care va influenta considerabil însasi liturgia romana; b. în dreptul ecleziastic sînt introduse institutii noi, cum ar fi bisericile proprii (Eigenkirche)(14) si episcopatele, care sînt încorporate în regat prin reglementari de drept medieval.

Un alt aspect demn de notat este acela ca reforma bisericeasca îi are ca promotori principali nu pe papi sau episcopi, ci pe suveranii carolingieni, iar aici trebuie sa vedem o mentalitate tipica EM timpuriu.

A. Influenta carolingiana în sfera jurisdictionala a Bisericii

Deoarece atît Pepin, cît si fiii sai sînt unsi cu untdelemn sacru si se numesc «Dei gratia rex», ei, alaturi de nobilii regatului, îsi asuma dreptul si misiunea de a se ocupa de problemele bisericesti.

1. In sfera legislativa, notam sinoadele la care participau episcopii si nobilii, iar la cele mai importante însusi regele sau împaratul. Este adevarat ca episcopii se adunau si singuri pentru a trata anumite probleme, însa actele care se emanau în aceste sinoade ramîneau simple propuneri, avînd caracter de lege doar atunci cînd erau promulgate de catre suveran.

Capitularia: legi sau simple mandate promulgate de carolingieni. De obicei, completau sau precizau drepturile consuetudinare deja existente. Partea cea mai importanta a unor astfel de legi a fost definitivata în 827, fiind recunoscuta doi ani mai tîrziu de catre Ludovic cel Pios (Leges et Capitularia Regni Francorum: MGH LL. Cap. reg. Franc., vol. 1-2).

Pentru aplicarea acestor legi, regatul se servea de «Missi regali sau imperiali». Regele sau împaratul îi trimitea pe acestia pentru a publica «Capitularia» si pentru a se îngriji de aplicarea lor. Grupul trimisilor era format din episcopi si nobili franci, în care fapt putem vedea deja legatura strînsa dintre regnum si sacerdotium.

2. In domeniul administrativ, putem afirma fara teama de exagerare ca regele si apoi împaratul Carol cel Mare este adevaratul Rector (conducator) al Bisericii occidentale. Reforma legiferata de dînsul în Capitularia se articuleaza în mai multe puncte:

-administrarea bunurilor bisericesti;

-grija pastorala, stabilind, de exemplu, ca fiecare credincios sa cunoasca bine Tatal nostru, Crezul, sa respecte Decalogul si poruncile Bisericii. Se insista asupra participarii regulate la Misa duminicala si în zilele de sarbatoare. Carol îi obliga apoi pe preoti sa predice regulat si în limba poporului si lupta împotriva superstitiilor atît de înradacinate în popor;

-episcopii si preotii trebuie sa-si cunoasca bine propriile dieceze sau parohii;

-sînt stabilite drepturile si obligatiile preotilor;

-în formarea intelectuala si spirituala a clerului este stabilit tot ceea ce un calugar sau preot trebuie sa cunoasca. Carol se ocupa si de compilarea unei culegeri de predici;

-disciplina monastica;

-construirea de scoli;

-progresul stiintelor, etc.

In esenta, Carol se simte personal responsabil de tot ceea ce priveste credinta si Biserica, pe aceasta el trebuind s-o apere atît din interior, cît si din extern (cu forta armelor). Cu acelasi zel se ocupa de problema misionara, iar atunci cînd se constata ca în unele zone oamenii nu sînt dispusi sa accepte noua religie, el recurge la forta armelor (cazul saxonilor).

In ceea ce priveste alegerea episcopilor, nu se cunosc prea bine normele pentru alegerea sau numirea acestora, însa este sigur ca regii franci au o putere deosebita în aceasta alegere. Insasi organizarea bisericii depinde aproape în întregime de vointa monarhilor. Carol stabileste noua provincii bisericesti si noua scaune mitropolitane, printre care Köln, Mainz si Salzburg si noua episcopii în Saxonia «convertita». Toata aceasta activitate organizativa se desfasoara în strînsa legatura cu papa, de unde se întelege ca, în fond, organizarea Bisericii reprezinta un drept al papei, desi în practica initiativa apartine monarhului. Dupa înfrîngerea avarilor, Carol le-a împartit teritoriul în doua zone de misiune, cu doua centre: Salzburg si Aquileia. Si în acest caz, papa a confirmat activitatea monarhului.

Sinoadele de la Aachen din anii 816 si 817 s-au ocupat în detalii de reforma bisericeasca. Din ceea ce s-a decis aici, notam doar doua aspecte: este stabilit în mod definitiv statutul bisericilor proprii iar viata monastica este organizata conform regulei sfîntului Benedict. Dupa Ludovic cel Pios, reforma bisericii francilor intra într-o grava criza, aceasta din cauza amestecului excesiv al laicilor în alegerea episcopilor si din cauza ca puterea civila cere o implicare exagerata a episcopilor si abatilor în problemele politice.



B. Caracterul specific al teocratiei carolingiene(15)

a. Ideea de Biserica Universala

Pentru omul medieval, Biserica nu este o institutie ca celelalte; ea reprezinta «Societas fidelium» sau «Christianitas», destinata încorporarii într-însa a tuturor oamenilor. Nu este considerata apoi ca o realitate abstracta, ci concreta, vie si activa. In izvoarele epocii se vorbeste deseori de Biserica Universala. Universalitatea ei cuprinde sfera naturala si cea supranaturala, statul si Biserica (stricte dicta), cu tot ceea ce apartine de viata religioasa, politica si profana a întregii Crestinatati. In acest sens, credem ca nu este gresit a se vorbi de Cosmosul medieval, în care Cristos este conceput ca suveranul absolut al întregii creatii. In Biserica antica, Cristos este prezentat ca Pantocrator, suveranul universal, însa cu un accent excatologic, ceresc. In Biserica medievala, alaturi de suveranitatea sa asupra lumii ceresti, este accentuata si suveranitatea asupra lumii prezente, în concretul existentei sale.

Cristos este Preotul si Regele care guverneaza o Biserica destinata sa cuprinda pe toti membrii unei societati umane deja încrestinate. Societatea trebuie sa fie condusa de Sacerdotium si Regnum. In aceasta conceptie, la aceasta Biserica participa si Biserica transcendenta, îngerii si sfintii, care intra în sfera terestra si-i ajuta pe cei ce locuiesc aici, în efortul de realizare a unei împaratii mondiale. Viata trebuie sa fie un serviciu adus lui Cristos, cap al Bisericii, si toti trebuie sa se simta angajati în extinderea acestei Imparatii, bineînteles conform identitatii si misiunii proprii. Prin asceza lor, monahii trebuie sa lupte împotriva patimilor si a demonilor. Prin predica si administrarea sacramentelor, preotii întaresc fortele în lupta împotriva celui rau si contribuie la raspîndirea Imparatiei. Laicii si regii, ajutati de îngeri si sfinti, participa la lupta definitiva împotriva raului. Ei sînt prezenti în Biserica, în sinoade si concilii ca si în luptele împotriva dusmanilor externi ai Bisericii.

O atare conceptie a luptei împotriva dusmanului este prezenta în întreaga arta si arhitectura medievala. Edificiul bisericii nu este doar un loc de rugaciune si cult; el este si un castel al lui Dumnezeu, un loc de aparare împotriva diavolului. In marea absida a bisericii este prezent Cristos Pantocrator; dedesupt sînt îngerii si sfintii, prezenti si în Biserica luptatoare, temporala. Clopotele au misiunea de a-i mobliza pe sfinti în lupta de îndepartare a diavolilor. In esenta, Biserica este inima universului, care este astfel divinizat. Aflîndu-se în centru, Biserica poate sa absoarba orice activitate si orice sector al vietii religioase sau civile.

In biserici, numai din sec. al VIII-lea începe sa-si faca drum o anumita distanta între preotie si laicat. Altarul devine separat de restul bisericii, iar Liturghia nu se mai celebreaza cu fata la popor, ci în fata lui Cristos din absida. Canonul Misei se recita în soapta; începe celebrarea Sf. Liturghii si fara participarea poporului, fapt ce este aspru criticat de sinodul din Paris din anul 829. Din acest proces de «laicizare» a poporului crestin, exceptie face doar o singura persoana: regele sau împaratul. In diferite izvoare ale timpului, Pepin este numit «noul David», «fundamentum et caput omnium christianorum», iar fiul sau Carol «conducator al lumii crestine», «Sacerdos et rex», «pax mundi», etc.

b. Unirea dintre REGNUM si SACERDOTIUM în Biserica Universala

Biserica reprezinta o realitate care încorporeaza în sînul ei si statul. Ea este împaratia lui Dumnezeu pe pamînt, al carei rege este Cristos, cap al poporului ales, popor constituit ca o preotie împarateasca. Aceasta conceptie despre Biserica da nastere la o dificultate foarte serioasa: Cum este posibil ca o Biserica constituita ierarhic în forma piramidala, sa-l numeasca pe rege ca un fel de cap al ei? Cum se poate concilia hierocratia ecleziastica cu teocratia imperiala?

In Orient, între Biserica si stat exista o unitate mai mult externa, unitate garantata de persoana împaratului. Occidentul, în schimb, la începuturile EM, nu era capabil sa înteleaga distinctia ontologica dintre stat (drept civil natural) si Biserica (drept bisericesc supranatural). Ne gasim la începutul fazei de coeziune, de confuzie între dreptul public si privat, între cel civil si cel canonic. Teocratia carolingienilor, mult diferita de sistemul bizantin, este mai mult de tip unitar, orice realitate intrînd în conceptul de Ecclesia Universalis. Un text clasic care ne reda aceasta conceptie este elaborat la sinodul din Paris din 829, în timpul lui Ludovic cel Pios. Acest text este împartit în doua carti: cartea I ne vorbeste despre un singur trup, al carui cap este Cristos. In acest trup al Bisericii lui Dumnezeu exista doua persoane importante (preotul si regele, sau împaratul) care-si divid întreaga putere. Oficiul (ministerium) regal este acela de a conduce poporul lui Dumnezeu în pace si dreptate, pentru realizarea pacii si a întelegerii între toti. Unii autori (Ulmann, Gierke) propun pentru prima perioada a EM urmatoarea schema: ECCLESIA UNIVERSALIS - SACERDOTIUM - REGNUM, ceea ce înseamna ca Biserica este deasupra statului. O atare schema nu corespunde realitatii. Abia în timpul lui Grigore al VII-lea (1073-1085), teocratia regilor este înlocuita cu hierocratia papilor, care devin astfel capi ai întregii crestinatati. In practica, însa, atît Grigore al VII-lea cît si succesorii sai nu intentioneaza sa conduca lumea. Ceea ce voiesc este doar libertatea Bisericii. Luate în globalitatea lor, teoriile medievale despre originea si rolul puterii sînt foarte diferite, existînd între dînsele o continua tensiune, promovata de teologi si canonisti. In esenta, unii sînt de partea hierocratiei, altii de cea a teocratiei, nelipsind însa si cei ce sustin o viziune dualista.

Un medievist de exceptie, Friedrich Kempf SJ, afirma ca în lumea medievala organismele Bisericii si cele ale statului se intersecteaza în nenumarate puncte, completîndu-se reciproc. Regele, prin legaturile feudale existente, îsi uneste nu numai principii temporali, ci si abatii si episcopii. La rîndul lor, nobilii îi controleaza pe preoti prin sistemul bisericilor proprii. Pe de alta parte, clericii, mai ales cei din sferele superioare, se bucura de drepturi statale, actionînd deseori ca si principii unui regat. Asadar, o schema mai realista a EM ar fi urmatoarea:

ECCLESIA UNIVERSALIS

REGNUM SACERDOTIUM

(si sacerdotal) (si regal)

IDEM FINIS

(politico-religios)

In cadrul Bisericii Universale, cele doua organisme sînt la acelasi nivel, ambele colaborînd la realizarea aceluiasi scop suprem, final, cel supranatural. Intre cele doua functii si competente exista o anumita distinctie, însa doar functionala, nu ontologica. O atare distinctie functionala vine de la papa Gelaziu (492-496), care sustine ca împaratul nu trebuie sa se amestece în problemele Bisericii, la fel ca si preotii în cele politice; toti însa trebuie sa «colaboreze» spre realizarea aceluiasi scop final, suprem: gloria lui Dumnezeu si mîntuirea sufletelor.

Unitatea medievala compusa din sacerdotium si regnum este o unitate accentuat religioasa. Chiar si puterea temporala participa la sacralitatea sacerdotiului, a preotiei, iar în baza unei atari conceptii se va dezvolta întreaga gîndire teologica a timpului. Conform unei conceptii larg raspîndite, dar putin fundamentate, baza acestei gîndiri s-ar gasi în asa-numitul «augustinism politic», prezent mai ales în De civitate Dei. Insa printre teoreticienii de seama ai augustinismului politic nu se afla episcopul de Hippona, ci Grigore cel Mare si Isidor din Sevilla. Pentru acesta din urma, regele este un ministru în interiorul Bisericii, iar ratiunea puterii sale se concentreaza în rolul sau de Rector al Bisericii (Sententiae, Lib. III, cap. 51, în PL 83, coll. 723 su). In sec. al IX-lea, preluînd o doctrina comuna, Iona din Orleans afirma: «Regnum si Sacerdotium sînt ministerii, simple functii în Ecclesia Universalis, doi poli ai unicului ens care intentioneaza sa realizeze împaratia lui Dumnezeu, aici pe pamînt, în timpul prezent. In esenta, aceasta împaratie(16) tinde spre cer, iar de aceasta se ocupa preotii. Insa întrucît ea înseamna si realizarea pamînteasca a împaratiei lui Dumnezeu, de aceasta se ocupa laicii (suveranii si poporul)». In confruntarea dintre cele doua ministere, puterea sacerdotala este superioara celei laice, deoarece misiunea sa este direct legata de scopul ultim si suprem. In practica însa, în atingerea scopului sau, deseori laicul simplu sau suveranul are o putere mai mare decît clericul. Incepînd cu Grigore al VII-lea, în cadrul asprului conflict al învestiturii, puterea sacerdotala se va ridica deasupra celei laice, culminînd apoi în exasperata hierocratie a lui Bonifaciu al VIII-lea.


BIBLIOGRAFIA

1. Sf. Beda Venerabilul ( 735), prin opera lui Historia Ecclesiastica, este principalul narator al evenimentelor bisericii engleze.

2. Lînga aceasta abatie se aduna episcopii Conferintei Episcopale Germane.

3. Friedrich Barbarossa se va simti umilit si jignit profund de aceasta misiune de valet al papei. Din descrierea acestui fapt, putem deduce ca acea «donatio»" sau «constitutum Constantini» în care ne este prezentata aceeasi atitudine a lui Constantin cel Mare fata de papa Silvestru I, reprezinta o falsificare posterioara anului 754.

4. SALTET, Louis, Lectura unui text si Critica. Asa-zisele promisiuni de la Quierzy si Roma din Liber Pontificalis, în "Bulletin du Literature Ecclesiastique", 1940.

5. La originile Statului papal, în "Bulletin du Literature Ecclesiastique", 1952.

6. Referitor la politica matrimoniala, vezi: ARY, M.V., Un dilemma ecclesiastico: la politica matrimoniale tra longobardi e franchi, [ARCHIVIUM HISTORIAE PONTIFICIAE], 1980.

7. Trebuie precizat ca astfel de metode de «convertire» reprezinta totusi o exceptie. In activitatea lor, misionarii nu folosesc forta, considerînd-o ca un mijloc total antievanghelic.

8. Dupa aproximativ un secol, în dorinta lor de independenta, saxonii se vor alia cu celelalte neamuri germanice, punînd bazele viitorului imperiu roman de neam german.

9. Trebuie notat ca bascii, deja crestini, nu vor suporta niciodata stapînirea francilor. Cînd acestia se retrageau din expeditia împotriva emiratului de Cordoba, bascii îi ataca din spate, lupta în care îsi pierde viata viteazul Roland (de aici provine faimosul «Chanson du Roland»).

10. Vezi, de exemplu: RICHÉ, P., Le scuole e l'insegnamento nell'Occidente cristiano dalla fine del V secolo alla metà dell'XI secolo, Roma 1984. PAUL, J., L'Église et la culture en Occident (IXe-XIIe siècle), Paris 1986.

11. Trebuie mentionat totusi ca parerile istoricilor sînt diferite: a. nu se stie cine a voit încoronarea imperiala, papa sau Carol; b. Carol nu avea o constiinta clara despre titlul de împarat; c. Carol trebuia sa fie încoronat si el voia aceasta în mod explicit. Aceste opinii atît de divergente se bazeaza pe izvoare istorice de o importanta secundara: EGINARDUS, Vita Caroli Magni [MGH SS. rer. Germanicarum, editia din 1911], Annales Maximiani, si altele.

12. Aceasta a reprezentat prima si ultima "închinare" a unui papa în fata unui împarat occidental.

13. Vezi: Storia della Chiesa (ed. H. Jedin), vol. IV, pp. 120-124.

14. Deseori acestea sînt adminstrate de laici independenti de episcopi, însa nu contrari acestora.

15. Este bine, credem, de specificat ca teocratia carolingiana nu s-a transformat în cezaropapism, asa cum sustin unii autori.

16. Traducerea româneasca a lui regnum (termenul clasic folosit mereu în limbajul bisericesc) prin împaratie este improprie. Deoarece însa în limbajul obisnuit se foloseste expresia "împaratia lui Dumnezeu" si nu "regatul lui Dumnezeu", preferam folosirea în continuare a acestei traduceri incorecte gramatical. 1