(secolele I-XIII)
PARTEA A II-a
Elaborate de Emil DUMEA
In general vorbind, putem spune ca monahismul oriental era mai rudimentar, cu aspecte bizare, stranii, daca îl comparam cu cel occidental. Multi monahi orientali aveau un exagerat spirit de independenta, nu-i interesa nici autoritatea civila si nici cea bisericeasca, si pentru aceasta erau deseori în pericol de a adera la diferite schisme sau erezii. Insa acest spirit de independenta îsi avea si avantajele lui, în sensul ca-i ajuta sa se opuna într-o masura mai mare diferitilor împarati eretici, decît o faceau anumiti episcopi de la curtea imperiala. Mai tîrziu, în perioada iconoclasmului, acesti monahi au facut front comun împotriva împaratului, ramînînd fideli doctrinei catolice.
Monahismul oriental avea multe aspecte nationaliste, atît pozitive cît si negative. Era adînc legat
de populatia autohtona si a ramas în comuniune cu Biserica, în contextul crizelor religioase si
politice ce au început în sec. al V-lea, crize care au generat mai tîrziu separarea de Biserica
universala, catolica. Si înca un aspect pozitiv: multe din valorile religioase ale bisericilor
orientale sînt o mostenire a acestor monahi.
X. MONAHISMUL LATIN (sec. V-VII)
Monahismul secolului al V-lea preia liniile directoare ale vietii cenobitice si eremitice anterioare. Referitor la ultima forma de viata monahala, notam ca vor fi din ce în ce mai multi eremiti care-si vor fixa locuinta în preajma unei manastiri, traind astfel în legatura cu abatele acesteia. Intr-un al doilea moment, mai ales în Irlanda, vor apare acei eremiti vaganti, care vor combina peregrinatio (renuntarea la un domiciliu stabil) cu viata anahoretica.
Cea mai mare parte a ascetilor aleg stilul de viata cenobitic, care în aceasta perioada asuma unele forme noi. Numeroasele manastiri care se formeaza traiesc conform unei reguli bine precizate si fixate în scris. In aceste reguli, cenobitismul oriental ramîne modelul ideal, care, însa, este adaptat conditiilor concrete ale occidentului. Aceasta adaptare se poate observa deja în Institutiones ale lui Ioan Cassian si în Ascetica sfîntului Vasile cel Mare. In Gallia, Spania, Italia si Irlanda apar noi reguli monastice preluate de mai multe manastiri. Notam ca desi numarul ascetilor care se conduceau dupa aceeasi regula era destul de mare, totusi, nu se ajunge înca la o federatie monastica care sa aiba o regula comuna.
Viata monastica era atît de importanta, încît episcopii, chiar si cei din occident, stimulati si de dispozitiile conciliului ecumenic din Calcedon, vor sa o introduca în propria jurisdictie. Pe parcursul sec. al V-lea, acest proces de integrare a institutiilor monastice nu s-a realizat peste tot în acelasi ritm si cu aceeasi intensitate. De exemplu, în Africa de nord, datorita invaziei vandalilor, independenta manastirilor a fost mai mare decît în alte teritorii. In Italia sudica, dupa recuceririle bizantine din timpul lui Iustinian (535), dreptul monastic oriental se impune mai mult în zonele ocupate de bizantini, dîndu-i astfel posibilitatea episcopului de a angaja în activitatea pastorala manastirile medii ca numar al monahilor si ca importanta. In Italia controlata de ostrogoti si apoi de longobarzi, manastirile îsi pastreaza o mai mare autonomie fata de episcop. Papa Grigore cel Mare va fi acela care le va integra pe toate în jurisdictia episcopilor. In Gallia si Spania, asa cum ne-o arata legislatia sinodala, acest proces de integrare se va accentua în sec. al VI-lea. Interventia episcopilor în viata si activitatea manastirilor avea loc în primul rînd în alegerea abatelui si în controlul administrarii patrimoniului monastic. Apoi, în sec. al VII-lea, laicii bogati care aveau o anumita contributie în fondarea manastirilor, vor limita aceasta interventie episcopala. Aici trebuie sa vedem originea exemptiei monastice, exemptie care este confirmata de papa.
Dezvoltarea monastica este favorizata si de activitatea misionara a calugarilor. De la misiunile mai ales ocazionale printre locuitorii din jurul manastirilor, se trece la evanghelizarea unor populatii sau tari straine; un exemplu îl avem în evanghelizarea anglo-saxonilor.
O alta caracteristica a monahismului latin occidental o reprezinta scoala claustrala, destinata
formarii propriilor monahi. Acestia trebuie sa învete sa citeasca textele liturgice si cele ale Sfintei
Scripturi în cadrul acelei materii numita lectio divina. In mod voit este exclusa citirea textelor
profane, mai ales scrierile pagîne ale antichitatii. Aceste scoli nu reprezinta o reînviorare
deocamdata abia germinala a scolilor vechiului imperiu, ci elementul vital al viitoarelor scoli
medievale, mediatoare ale culturii crestine occidentale.
ITALIA
Viata eremitica prezenta în Italia la sfîrsitul sec. al IV-lea si începutul celui urmator este mai pronuntata în insulele mediteraneene, dar si în peninsula, de exemplu în apropiere de Spoleto. Aici putem observa cu usurinta influenta vietii anahorete egiptene, transmisa de traditiile latine ale literaturii apoftegmatice a sec. al VI-lea (Verba seniorum). Si viata cenobitica italiana se inspira din cea orientala. Un exemplu îl reprezinta manastirea din Farfa care mai tîrziu va avea o deosebita importanta.
Din secolul al VI-lea, considerat ca un secol de tranzitie, avem doua reguli de o importanta deosebita: Regula magistri (RM) si Regula sfîntului Benedict de Norcia (480\90-550\60) (RB), despre care ne vorbeste papa Grigore cel Mare în Dialogurile sale. Benedict, în elaborarea regulei sale, a preluat mult din RM. Ambele reguli, mai ales RB, se inspira din regulile anterioare: Vitae patrum, Regula sfîntului nostru parinte Vasile, Historia monachorum, Pachomiana, si mai ales Regula Augustini.
Dupa ce studiase la Roma, Benedict se retrage într-o grota în apropiere de Subiaco, unde duce o viata eremitica dupa modelul pahomian. Apoi fondeaza o manastire la Monte Cassino, care va deveni centrul si inima ordinului benedictin si care se va conduce dupa regula fondatorului ei. Trebuie mentionat ca aceasta regula, sinteza a regulelor anterioare, va influenta în mod decisiv monahismul occidental. Prin aceasta însa nu putem afirma ca Benedict ar fi în exactitatea termenilor, parintele occidentului, asa cum se afirma deseori.
Idea fundamentala a RB o reprezinta cristocentrismul. Slujirea în militia Christi Regis marcheaza întreaga viata a monahului. Acesta este ascultator fata de abate, întrucît în el îl vede pe Cristos. Orice sacrificiu înseamna o participare la suferintele Domnului, o unire de iubire cu Dînsul. In manastire, opus Dei (liturgia), lectio divina, cît si stabilitas loci au o orientare si un scop cristocentric. Alaturi de urmarea lui Cristos, Benedict insista asupra caritatii fraterne, care reprezinta cea mai profunda humanitas crestina, idee atît de pregnanta în regula sfîntului Augustin.
Un alt promotor al monahismului italian este papa Grigore cel Mare (590-604). El însusi un monah, fondeaza numeroase manastiri la Roma si în Sicilia. Numerosi abati sînt numiti episcopi. Altii sînt trimisi de acest papa la Pavia sau Ravenna pentru a trata cu longobarzii, sau sînt trimisi ca misionari printre anglo-saxoni. Prin angajarea monahilor în activitatea misionara sau pur pastorala, papa Grigore contribuie la o crestere în calitate si profunzime a mesajului si vietii crestine, aceasta mai ales prin îmbinarea vietii active cu cea contemplativa.
Dupa moartea sa, Columban cel Tînar ( 615), format în Irlanda si Scotia, fondeaza celebra
manastire din Bobbio, la sud de Pavia. Aceasta a primit numeroase si mari subventii din partea
casei regale a longobarzilor, devenind astfel o manastire sui iuris. Datorita scriptorium-ului ei,
Bobbio devine cel mai mare centru cultural al Italiei, un cenobium a carui influenta se simte nu
numai printre longobarzi, ci si în teritoriile ocupate de bizantini. Regula lui Columban, dupa care
se conducea aceasta manastire, va fi înlocuita apoi cu RB.
REGATUL MEROVINGIAN
Cele doua centre ale monahismului în Gallia sînt: valea Ronului si Aquitania. In primul, Lérins detine primul loc. Fostul monah de aici, sfîntul Cezar de Arles ( 542) scrie doua reguli, una pentru femei si alta pentru barbati, ce vor fi preluate de succesorii lui si care, într-o anumita masura, vor influenta întreaga viata monastica a Galliei merovingiene.
Evolutia ulterioara a monahismului merovingian este marcata de monahul irlandez Columban
(543-615) care, împreuna cu cei 12 însotitori, poarta pe pamîntul Galliei idealul monastic al tarii
sale. Parasind locul natal Bangor si manastirea de aici, irlandezul, condus de idealul crestin al
peregrinarii, ajunge pe continent, unde experimenteaza de visu starea de decadenta a
crestinismului merovingian. Impresionati de înalta tinuta morala a lui Columban, atît regele
Sigibertus cît si clasa conducatoare a tarii îl vor sprijini în întentiile sale reformatoare. Intre cele
trei manastiri înfiintate de dînsul, Luxeuil va ocupa imediat locul de frunte. Pentru calugarii sai,
Columban scrie doua reguli:Regula monachorum si Regula coenobialis, a doua reprezentînd un
fel de almanah cuprinzînd penitentele pe care trebuiau sa le îndeplineasca cei care se abateau de
la regula claustrala. O mare parte a fiilor nobilimii merovingiene s-a format la Luxeuil.
Manastirea va forma episcopi excelenti, care vor introduce în diecezele lor spiritul exemplar al
acesteia. Astfel, în secolul al VII-lea, mai mult de o suta de manastiri, raspîndite în Neustria si
Austrasia, se conduc dupa regula manastirii «mame». Activitatea pastorala este marcata de
influenta acestor manastiri. Astfel, se raspîndeste marturisirea auriculara si impunerea unor
penitente bine precizate, în raport cu pacatele savîrsite. Acest prim succes al monahilor creaza un
conflict între dînsii si unii episcopi, care nu acceptau relativa lor independenta si nici
«suprematia» morala a lui Columban. Alaturi de episcopii gelosi se afla si regele Teudebertus al
II-lea, caruia calugarul îi reprosa deschis starea de concubinaj în care traia. Din acest motiv,
calugarul irlandez este nevoit sa paraseasca Gallia si, trecînd Alpii, ajunge la ultima faza a
peregrinarii sale, la Bobbio. Totusi, influenta sa în regatul merovingienilor va fi decisiva.
Dinastia carolingienilor nu va face altceva decît sa cladeasca pe bazele puse de dînsul.
SPANIA
Ca si în Italia, si în Spania, mai ales în insulele Baleare si în muntii Asturiei si ai Galitiei, viata eremitica ocupa primul loc. Aceasta nu înseamna ce cea cenobitica disparuse cu totul. Manastiri de acest fel existau înca în numar destul de mare.
Doi promotori ai monahismului spaniol sînt: Leandru din Sevila ( 600), cu tratatul sau De istitutione virginis, si fratele lui, Isidor, care a scris Regula monachorum, în alcatuirea careia s-a folosit de literatura monastica orientala (regulele lui Pahomie si Macarie, scrierile lui Ioan Cassian), ca si de cea occidentala (Ieronim, Cezar de Arles).
O trasatura caracteristica a monahismului spaniol o reprezinta predilectia pentru activitatea
intelectuala, în special pentru studierea Scripturii, care, conform conceptiei lui Leandru,
reprezinta o obligatie chiar si pentru manastirile feminine. In programul de studiu intra si autorii
profani, bineînteles, în masura în care sînt utili pentru studiile teologice. In cadrul acestei
deschideri culturale se formeaza scolile claustrale din Sevila, Toledo si Saragozza, cu renumitele
lor scriptoria, frecventate chiar si de episcopi. Totusi, viata ascetica ca si cea intelectuala era
orientata mai mult spre o traire autentica a idealului monastic propus de sfintii Ieronim, Augustin
si Ioan Cassian, decît spre o creare a unor noi valori ascetice si intelectuale.
AFRICA
Ultimile luni de viata ale marelui Augustin au fost marcate de invazia vandalilor arieni, care au lovit de moarte crestinismul nord-african. In afara de biserici si cimitire, au fost distruse si multe manastiri, iar calugarii acestora au fost masacrati sau aruncati în închisoare. Regele Genseric decreteaza expulzarea tuturor clericilor din Africa proconsularis, iar fiul acestuia, Huneric (477-484), proiecteaza distrugerea tuturor manastirilor, proiect împiedicat de moartea sa neprevazuta. Numerosi monahi si monahe adopta religia ariana a cuceritorilor. Cea mai mare parte, însa, în pofida tuturor suferintelor si persecutiilor, au ramasi fideli credintei si idealului lor de viata. Iar atunci cînd succesorul regilor persecutori Guntamondus (484-496), abroga decretele de persecutie, populatia monastica poate sa se întoarca în manastiri, încercînd o restaurare materiala si spirituala a vietii de aici, mai ales în provincia Byzancena. In manastirile nord-africane traiau atît calugari si calugarite, cît si multi laici. In aceste manastiri, exista o mare autonomie a monahilor fata de episcopul locului, caruia îi revenea doar consacrarea clericilor destinati serviciului liturgic al manastirii. Trebuie mentionat apoi faptul ca peste tot, influenta lui Augustin era vie si destul de eficace, mai ales în ceea ce priveste studiul sfintei Scripturi si cercetarea teologica.
O noua si scurta perioada de înflorire a monahismului nord-african are loc odata cu victoriile lui
Belizarie (533-534) în Africa proconsularis. Invazia araba de la mijlocul secolului al VII-lea
distruge definitiv si pentru multe secole înfloritoarea viata crestina nord-africana care a dat
Bisericii numerosi sfinti, teologi si asceti, între care primul loc îl ocupa episcopul de Hippona,
sfîntul Augustin.
XI. BISERICA SI CULTURA PAGINA
I. Primele patru secole
Dupa libertatea acordata crestinilor, acestia reprezentau înca o minoritate într-un imperiu a carui viata culturala era profund marcata de pagînism. Insa si crestinii proveniti din pagînism erau tributari culturii acestuia. Din acest motiv, Biserica începe sa-si puna din ce în ce mai acut întrebarea: în ce masura poate sa accepte si în ce masura trebuie sa respinga o mostenire culturala incompatibila cu vocatia si identitatea ei. Raspunsurile scriitorilor crestini variaza în functie de experienta lor personala, ca si de importanta pe care fiecare o dadea unui aspect sau altuia al culturii antice. Apoi, cînd crestinii vor deveni mai numerosi, mai puternici, ba chiar competitivi în lumea culturala, atitudinea de teama sau chiar refuz al culturii pagîne se va modifica în sensul unei analize si a unei acceptari a unor aspecte culturale, mai înainte refuzate cu desavîrsire.
Cosiderata din punctul de vedere al continutului, literatura profana este refuzata de majoritatea autorilor crestini. Aceasta era impregnata de mitologie, considerata ca imorala. Totusi, atît Vasile cel Mare, cît si Grigore din Nazians considera ca aceasta poate fi folosita în educarea tinerilor, bineînteles, cu distinctia riguroasa între ceea ce poate fi acceptat si ceea ce trebuie refuzat, iar Nazianzenul afirma ca o buna cunoastere a literaturii grecesti poate contribui la întarirea credintei. Episcopul de Milano, Ambroziu, afirma ca autorii pagîni trebuiesc cunoscuti, pentru a le combate erorile. Mai mult, el este de acord ca scrierile multor filosofi pagîni contin adevarate valori ce trebuiesc cunoscute. Ieronim, în singuratatea grotei din Betleem, îl citeste pe Virgiliu si alti poeti si istorici pagîni. In dificilul si lungul sau drum spre convertire, Augustin este influentat de cultura pagîna acumulata înainte, cultura pe care el o va filtra si analiza mai bine în anii cînd, episcop fiind, va pastori comunitatea din Hippona. Dînsul este împotriva acelei vanitas literara a retoricii, ca si împotriva întregii curiositas, de care fusese dominat mai înainte. Totusi, atît Cicero, cît si Virgiliu, îl influenteaza în scrierile sale în forma de dialog, ca si în legile stilistice ale retoricii, iar în programa sa de studiu si cercetare se va folosi de schema antica a celor sapte artes liberales(1). Mai tîrziu, ca si pastor al sufletelor, Augustin se rupe de cultura antica, considerînd-o inutila, periculoasa chiar pentru credinciosi. Refuza categoric formalismul retoricii si eleganta oratoriei si tot la fel de radical este si împotriva continutului literaturii pagîne, pe care o considera imorala si plina de superstitii si mitologii opuse fundamental monoteismului crestin. El este convins ca aceasta literatura este sortita mortii si uitarii definitive. Intr-o schita de studii (Doctrina christiana) destinata formarii clerului, apoi si laicului crestin, Augustin afirma ca studiul Scripturii este unum necessarium. Geografia, istoria si stiintele naturale trebuiesc cunoscute numai în masura în care ajuta la o mai buna cunoastere si traire a mesajului continut în Biblie. Totusi, pentru grupuri mai mici, care au timp si înclinatie spre o viata contemplativa, el le indica si o cunoastere a filosofiei. Insa, marcat fiind prin propria-i experienta de valoarea absoluta a lui Summum bonum, Augustin se pastreaza distant, sceptic chiar fata de tot ce apartine «acestei lumi».
Totusi, atît el, cît si ceilalti sfinti Parinti ai acestei perioade, s-au interesat foarte putin de crearea unor scoli crestine, în care sa se aplice programul lor cultural si pedagogic. Fiii familiilor crestine mergeau în continuare la scolile pagîne; tinerii frecventau academiile în care majoritatea profesorilor erau pagîni. Biserica în ansamblul ei, crede ca educatia crestina primita în familie este suficienta pentru a-i proteja pe copii si tineri de erorile pagîne. La fel, nu cunoastem initiative ale Bisericii de a influenta în sens crestin legislatia si planificarea studiilor în imperiu.
In scrierile sfintilor Parinti se poate observa cu usurinta influenta retoricii, a dialecticii si a legilor stilistice proprii culturii pagîne. Totusi, în aceste scheme formale, autorii crestini au introdus un continut de o superioritate indiscutabila: este noul ideal prezent în scrierile lor, prospetimea si forta de convingerea a argumentarii, noile sperante, noua orientare a vietii ca si noua semnificatie a naturii umane. In cadrul celor doua limbi
de circulatie, greaca si latina, prima era mult mai flexibila, mai bogata si mai sugestiva în continut si în formulare. Datorita superioritatii ei, un orator ca Ioan Gura de Aur putea sa-i captiveze fara dificultate pe ascultatorii sai din capitala imperiala de pe malurile Bosforului. In occidentul latin, însa, autorii crestini, prin scrierile si discursurile lor, care dau o noua forma si un nou continut limbii latine în decadere, au salvat aceasta limba de la anchilozarea la care era destinata.
Ramînînd tot în cadrul cultural al timpului, trebuie mentionat ca autorii crestini sînt total împotriva teatrului, a jocurilor circului, împotriva luptelor cu gladiatori, ca si a tuturor reprezentarilor teatrale, multe din ele licentioase, care aveau loc în orase. In timp ce se desfasurau astfel de reprezentatii, bisericile ramîneau goale. In anul 325, împaratul Constantin cel Mare interzice jocurile cu gladiatori pentru partea orientala a imperiului; în occident, acestea sînt interzise la începutul sec. al V-lea de împaratul Onoriu. Celelalte forme de spectacol pagîn, teatrul si circul, au continuat datorita faptului ca erau integrate în calendarul sarbatorilor publice. Biserica si-a dat seama ca atîta timp cît acestea vor continua sa existe, ele vor constitui un obstacol serios în calea acceptarii moralei crestine. Din acest motiv, oamenii Bisericii se opuneau cu înversunare atît teatrului si circului, cît si întregii industrii si a oamenilor angajati în mentinerea lor. Cu timpul, actorii, chitaristii, flautisii, si altii, trebuie sa-si paraseasca profesia daca vor sa fie admisi la botez.
Pe de alta parte, era clar sa formele de divertisment pagîne nu puteau fi suprimate nici prin legile si dispozitiile cele mai drastice, daca nu se încerca o înlocuire a zilelor de sarbatoare pagîne cu altele, crestine bineînteles, care sa satisfaca necesitatea de destindere si distractie a multimilor. Aici trebuie sa vedem începuturile formarii calendarului crestin. In formarea acestuia, era absoluta nevoie de participarea autoritatilor statale si a împaratilor. In anul 357, împaratul Constantiu elimina din sarbatorile imperiale numele zeilor pagîni si ceremoniile sacrificale. Insa pentru zilele festive si jocurile legate de acestea, zile în care se comemora aniversarul încoronarii împaratului, Biserica nu poate face nimic. Un prim pas se va face atunci cînd duminica este stabilita ca zi de odihna obligatorie. Incepînd cu Teodosiu I, toate duminicile, sapatmînile de dinainte si de dupa Pasti, Epifania si Nasterea Domnului sînt recunoscute de stat ca si sarbatori crestine iar sarbatorile pagîne care se celebrau în aceste perioade nu mai sînt înregistrate în actele statale. Cu toate aceste dispozitii de încrestinare a calendarului, pentru o buna perioada de timp, circul, mai ales în orient, si-a mentinut o mare popularitate în rîndul maselor.
In globalitatea lor, schimbarile produse de Biserica în cultura si societatea primelor patru secole, ar putea fi sintetizate în urmatoarele afirmatii:
a. Cea mai mare parte a populatiei se încrestineaza, iar în cadrul acesteia, puterea si influenta clerului si a monahilor devin din ce în ce mai evidente, decisive chiar.
b. Cu ajutorul statului, Ierarhia Bisericii reuseste sa încrestineze partial sarbatorile, mentalitatile si structurile sociale ale antichitatii. Totusi, atît din punct de vedere intelectual, cît si sub aspectul ridicarii nivelului etico-moral al societatii, în cei 125 de ani care despart conciliul din Nicea de cel din Calcedon, Biserica seamana mai mult decît sa culeaga.
II. Educatie si cultura în occidentul latin (sec. V-VIII)
Informatii generale
In perioada care precede disparitia imperiului roman occidental, scolile pagîne îsi pastreaza aproape intact prestigiul pe care-l aveau înainte. La începutul regatului lui Carol cel Mare, din aceste scoli nu mai exista aproape nimic. Este organizat un nou tip de educatie, care va influenta istoria culturii occidentale pîna în sec. al XII-lea. Civilizatia scrierii este distrusa, iar formarea intelectuala a laicilor aproape ca nici nu exista. Din rîndul clerului, doar o elita a acestuia si a principilor crestini au acces la noua cultura care începe sa se înfiripe pe lînga manastiri sau în jurul bisericilor mai importante.
Aceasta transformare lenta dar decisiva are loc pe parcursul celor doua secole care despart Antichitatea de Evul Mediu. In rîndul populatiilor germanice ramase ariane, scoala antica a continuat sa existe, iar împaratii ariani nu au facut nimic nici pentru a o sustine, nici pentru a o distruge. In Gallia (pîna la începutul sec. al VI-lea), în Italia (pîna la începutul secolului urmator) si în Africa (pîna la invazia arabilor), scolile de gramatica, ca si cele ale retorilor, au continuat sa functioneze si sa-si mentina programa traditionala de studii. Acolo unde scoala nu a putut supravietui, cultura clasica si-a gasit refugiul în rîndul familiilor aristocratice. «Senatorii» Galliei meridionale si nobilii hispano-gotici au continuat sa cultive gustul pentru vechiul stil si pentru întelepciunea scrierilor antice.
In acelasi timp, influenta culturii antice a marcat cultura clericilor si a calugarilor. Papa Grigore cel Mare si Cassiodor, la sfîrsitul sec. al VI-lea, Isidor din Sevilla si discipolii sai, în secolul urmator, ne apar astazi ca niste mostenitori ai scriitorilor antici. Si daca ei au contribuit la formarea culturii medievale, aceasta s-a datorat mai mult faptului ca dînsii au pastrat mostenirea trecutului, decît inventarii unui nou sistem de gîndire. Ei se înscriu pe linia sfîntului Augustin si nu sînt adevarati «fondatori», asa cum sînt maestrii irlandezi si anglo-saxoni. Urmîndu-le exemplul, clericii si calugarii occidentului, în poeziile si discursurile lor, au ramas fideli formelor clasice, si desi se simt jenati de patrimoniul cultural necrestin pe care-l poseda în buna parte, nu sînt înca capabili sa creeze o veritabila cultura crestina fundamentata pe Sfînta Scriptura.
Totusi, necesitatea unei culturi crestine se simte cu acuitate chiar înainte de disparitia scolilor
clasice, iar scolile crestine ce se formeaza, vor sa fie nu o continuare a vechilor scoli, ci rivale ale
acestora. La începutul sec. al VI-lea, reformatorii, formati în centrele monastice sau inspirati de
acestea, au creat centre de studii pentru clerul parohial si pentru episcopi în care se promova
cultura ascetica si formarea gustului pentru studiile biblice.
Noua cultura crestina
In secolul al V-lea, ostilitatea fata de cultura clasica manifestata deja în ambientele monastice la sfîrsitul antichitatii, îsi gaseste acum noi adepti mai ales în rîndurile rigoristilor, care nu vad nimic bun nici în pagînismul propagat de aceasta, nici în stilul în care fusese scrisa, stil considerat prea complicat si artificial. Lectura poetilor pagîni nu serveste la altceva decît la alimentarea senzualitatii, iar doctrinele filosofilor contribuie doar la înselarea spiritelor slabe si la propagarea devierilor doctrinale. Acum este timpul în care Biserica se intereseaza cel mai mult cu formarea crestina a poporului, iar pentru atingerea acestui scop, pastorii trebuie sa stie doar sa scrie si sa citeasca, caci, conform unui dicton repetat deseori, Evanghelia trebuie sa fie predicata acum pacatosului, nu retorului. Primul pas la care este obligat monahul este acela al «convertirii», adica al abandonarii tuturor obiceiurilor acestei lumi: familie, bogatii, meserii, si mai ales abandonarea întelepciunii umane. Unul dintre exponentii de seama ai acestei convertiri este sfîntul Benedict de Norcia, care, asa cum scrie biograful sau, papa Grigore cel Mare, "si-a retras piciorul abia pus pe pragul acestei lumi si, dispretuind locuinta si bunurile tatalui, dorind sa placa doar lui Dumnezeu, vrea sa devina monah". El este scienter nescius et sapienter indoctus. Insa aceasta «sfînta ignoranta» nu însemna refuzul oricarei culturi, deoarece calugarii occidentului îsi însusesc cel putin acel minim de cunostinte care sa le permita sa citeasca Sfînta Scriptura si alte scrieri pioase, hagiografice.
Noua orientare spirituala si culturala a monahilor a avut o influenta deosebita si asupra preotilor si episcopilor. Acestia din urma, proveniti în cea mai mare parte din rîndul claselor aristocratice, trebuie sa se elibereze de multe din tarele trecutului lor: modul de viata bogat si luxos, dar mai ales ei trebuie sa realizeze o profunda eliberare interioara si intelectuala de tot ceea apartinea literaturii, filosofiei si gîndirii pagîne.
Preotii si diaconii, la fel ca si episcopii, trebuie sa renunte la tot ceea ce este pamîntesc. In nenumaratele acte ale conciliilor provinciale se repeta mereu aceleasi denuntari si condamnari ale compromisurilor pe care acestia le fac cu ceea ce apartine lumii, si cum ar fi putut fi altfel, de vreme ce ei nu primisera nici o formare religioasa solida, ci trecusera direct de la starea laicala la cea clericala? Pentru acest motiv, episcopul îi aduna în jurul bisericii catedrale, si aici, tînarul cleric, sau destinat acestei misiuni, sub privirea sa grijulie, învata sa scrie si sa citeasca, dar mai ales învata trairea spiritului evanghelic.
Trebuie sa precizam ca pentru perioada de care ne ocupam acum, mai importante sînt scolile monahale, scoli în care monahul se elibereaza, asa cum am mentionat deja, de ceea ce apartine acestei lumi, iar diferitele activitati din interiorul zidurilor manastirii: rugaciunea, liturgia, lectura, muncile manuale, nu aveau alt scop decît aceasta eliberare, prin care monahul devine capabil sa-l preamareasca pe Dumnezeu si sa-si mîntuiasca sufletul. In lungul si dificilul proces de convertire, discipolul trebuie sa asculte de maestru, de abate. Atît maestrul, cît si discipopul îsi îndreapta atentia asupra Scripturii, numai asupra ei, deoarece aici sînt ascunse toate comorile întelepciunii si ale stiintei. Astfel, cine vrea sa cunoasca poezia, nu are altceva de facut decît sa studieze Psalmii, cine iubeste stiintele fizice, îsi poate gasi satisfactia în citirea si meditarea Genezei, cine este înclinat spre istorie, sa citeasca cronicele Vechiului Testament, iar cine vrea filosofie, sa mediteze cu atentie epistolele pauline.
Cînd un monah ajunge episcop, fapt frecvent la începutul sec. al VI-lea, acesta doreste ca si clericii sai sa imite modul de viata în care el se formase. Astfel, episcopul de Arles, Cezar, fost monah la Lérins, le cere acestora sa participe în catedrala la rugaciunea Breviarului: tertia, sexta si nona. Alaturi de acesti clerici, care ramîn alaturi de episcop, îndeplinind diferite activitati pastorale, juridice sau administrative, era nevoie si de altii care sa se ocupe cu pastoratia zonelor rurale. Nereusind sa se ocupe si de formarea acestora, episcopul îi alege peclericii mai pregatiti din domus ecclesiae (sau domus episcopi) ca sa se ocupe cu formarea pastorilor destinati acestor zone rurale. Alaturi de noua categorie de clerici care se formeaza, sînt alesi si laici care sa învete citirea textele sacre si cunoasterea preceptelor divine si bisericesti. Aici îsi are începutul scoala rurala medievala. Inceputurile sînt, bineînteles, modeste. Scoala este rara si nu prea frecventata. Intr-însa un cleric, în alta parte un monah, îi învata pe putinii învatacei sa citeasca, sa cînte si poate si sa scrie, dar mai ales îi învata sa fie virtuosi.
In cadrul vizitei sale pastorale, episcopul cerceteaza nivelul cunostintelor si al spiritualitatii învataceilor laici, iar celor ce facusera progrese mai mari, le garanteaza posibilitatea primirii ordinelor sacre. Nivelul cunostintelor cerute era destul de modest. Intr-un sinod tinut la Vaison în anul 529, episcopul Cezar de Arles le cere candidatilor la ordinul diaconatului sa fi citit deja de patru ori întreaga Sfînta Scriptura. La mijlocul acestui secol, unui episcop i se cere cunoasterea din memorie a întregii psaltiri. Bagajul cunostintelor clericilor va ramîne destul de modest pîna în momentul în care pe continent vor sosi calugarii englezi si irlandezi. Cu dînsii începe o adevarata reînnoire a culturii religioase crestine.
Acestor barbari celti si anglo-saxoni le-a revenit onoarea de a aplica cu succes principiile culturii crestine. Atunci cînd moare Isidor din Sevilla (636), regele din estul Angliei înfiinteaza o scoala crestina; irlandezii se stabilesc la Lindisfarne; discipolii sfîntului Columban deschid centre ascetice în Gallia si Italia, iar în toate acestea studiile erau centrate doar pe Sfînta Scriptura. Spre sfîrsitul sec. al VII-lea, în cadrul schimburilor intelectuale dintre lumea nordica si cea mediteraneana, manastirile nu se mai multumesc numai cu o cultura ascetica; acum ele încep sa promoveze si studiile literare, prin aceasta neintentionînd sa revina la programa studiilor antice. Stiinta monastica, centrata pe gramatica, pe numarat si cînt, are ca scop principal studiul Bibliei si celebrarea liturgiei în care se conciliaza dragostea fata de litere cu cea pentru Dumnezeu.
Cînd Carol cel Mare devine rege al francilor (768), marile manastiri care trebuiau sa deschida calea renasterii carolingiene erau deja în plina forta. La Corbie, Saint-Martin de Tours, la Saint-Gall, Fulda, Bobbio si în alte locuri, calugarii recopiau manuscrisele, utilizînd uneori un nou stil de scriere. Viitorii colaboratori ai lui Carol cel Mare îsi începusera deja cariera lor literara: Paul Diaconul este în serviciul principilor longobarzi; în anul 767, Alcuin, maestrul scolii din York, îl întîlneste la Pavia pe Petru din Pisa, care este exponentul reînnoirii studiilor gramaticale în Italia de Nord. In sfîrsit, elenismul îsi facuse deja reaparitia la Roma.
La început, programul reformator al lui Carol cel Mare este destul de modest si limitat. Voind sa refondeze mai ales scolile, regele se gîndeste întîi de toate la reforma religioasa initiata de tatal sau Pepin cel Scurt. Vrea ca orice cleric si monah sa stie sa citeasca Scripturile si sa celebreze liturgia în mod corect si în acelasi fel în tot regatul sau. Pentru aceasta, productia literara a sec. al VIII-lea este predominant religioasa: opere liturgice, exegetice, drept canonic si vieti ale sfintilor. Numaratul si astronomia sînt stiinte ajutatoare celor religioase. Autorii profani recopiati în scriptoria nu sînt studiati în continutul operelor lor; de aceea, literatii primei generatii carolingiene nu pot fi considerati niste umanisti ai timpului. Trebuie sa asteptam sfîrsitul acestui secol pentru ca în unele centre de studii, de exemplu la Saint Martin de Tours si la curtea regala, artele liberale sa devina într-adevar obiecte de studiu.
Scopul principal al regelui si al prietenilor sai este acela de a reda clerului placerea de a scrie corect latineste. De aceea, toate eforturile se concentreaza asupra gramaticii: gramaticieni sînt Petru din Pisa si Paul Diaconul, adusi din Italia de rege însusi; gramatician este Clemens Scotus, care se stabileste la curtea acestuia. Marele Alcuin transmite pe continent traditia gramaticala anglo-saxona. In cartea sa De grammatica, el intentioneaza sa înlature toate barbarismele si solecismele si sa fixeze o punctuatie si o ortografie corecte. Aceste eforturi au salvat limba latina de la procesul de degradare în care cazuse, transformînd-o în latina medievala, limba culturii si civilizatiei, mijlocul privilegiat de comunicare al tuturor literatilor occidentali.
Pentru a citi si scrie corect, era nevoie de manuscrise scrise tot la fel de corect. Pentru acest scop, regele încurajeaza dezvoltarea atelierelor de scris (scriptoria) si formarea copistilor. Stilul scrierii ce se impune acum în toata Europa, ordonata, cu litere bine conturate, minuscule, poarta numele promotorului ei principal: scrierea carolingiana. Astazi avem 8.000 de manuscrise ale acestei perioade, iar ele nu reprezinta decît o mica parte din imensa productie literara iesita de pe mesele scriptoriilor. Copistii transcriu fara distinctie tot ce le cade în mîna: autori sacri si profani. Gratie interventiei lor ajunge pîna la noi întreaga pleiada a antichitatii: Sfintii Parinti, gramaticienii, retorii, poetii si prozatorii latini. Imensa este datoria si recunostinata pe care cultura europeana o datoreaza acetor copisti, iar fara dînsii astazi nu am fi cunoscut multe din scrierile latine ale antichitatii.
Din cauza aspectului ei mondan si literar, cultura secolului al IX-lea îsi atrage reprosurile spiritelor religioase mai rigide. In loc sa studieze misterele Scripturii, înamoratii acestei culturi se ocupa cu puerilitatea tragediilor si cu inventiile poetilor. Crestinul se poate oare mîntui cu ornamentele discursurilor si cu citirea poemelor? Oare sufletul nu este amenintat de falsa glorie a autorilor pagîni? De la sfîrsitul Antichitatii si pîna acum, acestea sînt întrebarile si nelinistile care framînta spiritele rigoriste.
In pofida acestor nelinisti, cultura carolingiana este de acord ca stiinta gramaticala (adica studiile literare) este de ajutor pentru studiul si întelegerea Scripturii. Insa din continutul acestor scrieri trebuie scos tot ceea este idolatrie, magie si erotism. In felul acesta, ne întoarcem la principiile enuntate cu secole înainte de sfîntul Augustin. Dintre stiinte, dialectica atrage atentia într-un mod deosebit. Ioannes Scotus îi învata pe carolingieni ca acest instrument rational îi poate ajuta în cautarea lui Dumnezeu. Pornind de la aceasta idee, Scotus scrie De divisione naturae, prima sinteza filosofico-teologica a occidentului. Prin aceasta opera, autorul face loc în occidentul latinizat geniului Sfintilor Parinti greci. Nutrit de ideile neoplatonice si animat de o credinta profunda, autorul realizeaza o fresca grandioasa: plecînd de la Dumnezeu si studiind apoi creatia, el se reîntoarce la Dumnezeu prin medierea lui Cristos. Aceasta opera nu s-a bucurat de primirea pe care o merita si aceasta din motivul ca literatii carolingieni erau prea dependenti de traditia patristica latina.
Astfel, în cadrul literar, filosofic si teologic al sec. al IX-lea, nu toti au aceleasi idei. Unii vor sa puna artele liberale în slujba lecturii divine; altii, mai optimisti, cum este celebrul Lupus din Ferrière, vor sa studieze stiintele pentru ele însele, scotînd în evidenta frumusetea si adevarul existente în scrierile pagîne.
Ajunsi aici, se impune precizarea unui aspect deloc secundar: originalitatea primei renasteri carolingiene este mai putin grandioasa decît am fi înclinati sa credem. Ceea ce a frapat cel mai mult atît pe contemporanii lui Carol cel Mare cît si pe urmasii acestei perioade, a fost în primul rînd legislatia scolastica a acestuia. De fapt, în Anglia, Bavaria, în Gallia episcopii si principii luasera deja de mai înainte o serie de masuri prin care-i obligau pe preoti si calugari sa se instruiasca. Carol continua aceasta initiativa, restaurînd scolile parohiale si episcopale existente. Regele decide ca în fiecare episcopie si manastire sa se studieze psalmii, notae-le (stenografia), cîntul si gramatica, iar toate cartile existente sa fie corectate cu grija. Ceea ce este nou acum, este faptul ca regele decide ca aceasta programa sa se aplice în fiecare episcopie si manastire. Studiile nu mai trebuie sa reprezinte privilegiul unor centre, asa cum fusese pîna acum. Insa scopul acestei renasteri ramîne acelasi: pregatirea clericilor pentru a putea întelege Biblia si pentru a oficia cultul divin.
Carol cel Mare nu a voit sa fie doar un legislator. Colectionînd scrieri din toate tarile, el a cautat sa formeze la curtea sa un centru cultural de prestigiu, o noua Atena a occidentului. Ca si principii barbari, Carol are o predilectie deosebita pentru problemele stiintifice si pentru astronomie. Nu lipsesc apoi preocuparile pentru litere si pentru manierismul literar si oratoric, aspecte care reprezinta una din caracteristicile renasterii ce-i poarta numele. Totusi, ca si centru cultural crestin, genul literar cel mai favorizat aici este cel hagiografic. Pentru a restaura poezia crestina clasica, carolingienii îl imita pe Avitus din Vienne (nascut în anul 460), pe Arator (începutul sec. al VI-lea), pe abatele Aldhelm din Malmesbury (sec. VIII) si pe episcopul Eugen din Toledo (sec. al VII-lea). In alt loc, la Saint Gall, calugarii recopiaza scrisorile vizigotice care li se par a fi demne de modele ale retoricii.
In entuziasmul lor literar, carolingienii credeau ca redescopera operele scriitorilor antici. In
realitate, însa, ei reciteau scrierile înaintasilor: Cassiodorus(2), Isidor din Sevilla(3) si scrisorile
vizigotilor. Asemenea acestora din urma, dînsii nu se intereseaza nici de veritabilele studii
stiintifice si nici de filosofie. In tratatele teologice, fac apel mai mult la autoritatea Sfintilor
Parinti decît la o reflectie personala rationala. Pe scurt, cultura carolingiana ramîne, ca si în
trecut, literara si oratorica. Din acest motiv, putem afirma ca adevarata renastere carolingiana este
cea a secolului al IX-lea, timp în care scolile se multiplica iar operele literare ale înaintasilor sînt
recopiate cu o grija si o minutiozitate într-adevar stiintifice.
XII. EVUL MEDIU
Prin expresia Evul Mediu (=EM), introdusa de Cristofor Cellarius la sfîrsitul secolului al XVII-lea pentru a separa istoria antica de cea moderna si contemporana, se întelege perioada de timp cuprinsa între secolele VIII-XIII. Din mai multe motive, aceasta delimitare este mai adecvata istoriei civile decît celei bisericesti. In primul rînd, expresia corespunde mai mult istoriei europene decît celorlalte continente. De exemplu, pentru imperiul bizantin ar fi cu totul gresit ca secolele VIII-XIII sa fie considerate ca perioada sa de mijloc, din moment ce la sfîrsitul sec. al XIII-lea acesta se apropia de sfîrsit. S-ar putea totusi gasi o scuza la aceasta obiectie: în aceasta perioada, crestinismul este mult mai viu în occident decît în orient, unde, din cauza legaturii strînse dintre Biserica si imperiu, aceasta pare obosita si fara putere. Si tocmai pentru acest motiv, informatiile noastre se vor opri mai mult asupra occidentului. Apoi, dat fiind faptul ca nu cunoastem sfîrsitul timpurilor, din punct de vedere cronologic, expresia EM nu este corecta.
Mentionam ca EM nu reprezinta în primul rînd o delimitare cronologica, ci indica un proces într-o cultura. Din acest motiv, astazi se vorbeste de un EM grecesc (sec. VIII-VI î.C.), sau de un EM greco-roman, indian, chinez, etc.
Pentru occident, EM reprezinta timpul nasterii, copilariei si tineretii culturii europene. El se formeaza dupa caderea imperiului roman occidental si dupa migratia popoarelor. Numai în urma acestor evenimente, se formeaza cele trei arii geografice ale lumii cunoscute atunci:
a. lumea bizantina, mostenitoarea partiala a vechiului imperiu, care nu mai este latin, ci grec;
b. conglomeratul popoarelor musulmane, între care se afirma arabii;
c. aria regatelor germanice convertite unul dupa altul, fie de la pagînism, fie de la arianism.
In spatiul lumii crestine, tranzitia istorica este lenta si dureaza secole de-a rîndul. De exemplu, deosebirea functionala existenta în Christianitas, înca unita, va deveni apoi una ontologica. In alta ordine de idei, deosebirea formala din cadrul unitatii occidentale Biserica-Imperiu, se va transforma pe parcursul secolelor XII si XIII într-o deosebire ontologica, în timp ce în orient se cristalizeaza ceea ce multi istorici orientali numesc simfonie (unitatea dintre Biserica si stat). Acea Christianitas occidentala, condusa de papa în sec. XII si XIII, devine apoi «Corpus principum christianorum», unde papa devine un membru al acestui corp, cu puteri delimitate de multe ori de principi.
Ultimele secole ale antichitatii romane pregatesc deja viitorul politic si cultural al EM. Pornind de aici, putem stabili o diviziune practica a istoriei occidentale. In perioada sec. IV-VII, perioada ce apartine înca antichitatii, asistam la o compenetrare a elementelor germanice si romane, în care timp gasim germenii viitoarei culturi europene. Acum, scena istoriei o reprezinta spatiul mediteranean. In consecinta, si Biserica se foloseste de dreptul roman pentru a-si stabili propria-i organizare si activitate.
Incepînd cu perioada carolingienilor (sec. al VIII-lea), dreptul roman se va îmbogati cu elemente
germanice, fapt ce va reprezenta un avantaj si o îmbogatire a crestinismului occidental, în timp ce
în orient, cultura bizantina va ajunge la apogeu în secolul al VI-lea, pentru ca apoi sa intre într-un
lent si continuu declin. In acest context, occidentul începe sa reprezinte o noua cultura, în timp ce
orientul continua sa reprezinte vechea cultura în ultima sa faza de progres.
Caracteristici tipologice ale EM
In general, aceasta prima si noua perioada a societatii în formare o putem numi copilarie si tinerete. Un element esential al acesteia îl reprezinta structura sa organica. Este o organizare de tip piramidal cu o baza sociala agricola. In aceasta structura, toti membrii se simt animati de acelasi spirit, se supun acelorasi legi etice, morale, politice si mai ales, sînt uniti într-o unica religie. Elementul religios crestin patrunde în toate sectoarele vietii, constituind baza si norma incontestabila a vietii publice, ca si a celei private. Astfel, crestinismul aseaza societatea medievala într-o lume, s-o numim transcendentala si de tip cosmic(4). Din acest motiv, se vorbeste deseori de o mentalitate mitica, tipica EM, care poseda o mare forta de fascinatie si de unitate.
Pe de alta parte, trebuie accentuat faptul ca EM nu reprezinta un tip de cultura autonoma,
deoarece în nici o cultura nu exista un punct zero, ci totdeauna descoperim radacini si cauze
anterioare care explica si determina fazele ulterioare ale oricarei religii, ale oricarei culturi.
Originea noii culturi occidentale trebuie cautata în perioada migrarii popoarelor germanice ce
invadeaza imperiul roman. In acest timp, doua culturi total opuse sînt destinate confruntarii si
compenetrarii: cea a dominatorilor, mai rudimentara si mai tînara în acelasi timp, si cea a
popoarelor dominate, superioara celeilalte, dar batrîna si fara forte. Este foarte greu de stabilit
perioada cronologica a impactului dintre aceste culturi si a nasterii celei noi. In linii generale,
sec. V-VII pot fi considerate ca epoca apunerii uneia si nasterii celeilalte. In sec. al VII-lea, în
special în Spania, dispar vechile institutii si apar altele noi, tipic medievale.
Faza de coeziune (700-1050)
In faza antecedenta s-au conturat deja elementele ce construiesc si fundamenteaza aceasta a doua faza: coeziunea organica a societatii, forta spirituala unificatoare si forta dreptului.
Dupa unitatea religioasa soseste si cea politica. Ordinea politica este formata dintr-o piramida de
institutii. Incepe de la baza cu asociatiile taranesti, alaturi de care se gasesc deja marii
latifundiari, domnii feudali cu titluri nobiliare de conti, duci, marchizi si baroni. In aceste
categorii de persoane nu exista spatiu pentru clasele inferioare (tarani, artizani, etc.), cu toate ca
unii dintre acestia sînt vasalii nobililor. Acestia, la rîndul lor, sînt vasalii regelui. Cu dînsul,
piramida statala este completa. Intr-un atare stat, regele este suveranul si garantul functionalitatii
întregului organism. Totusi, el nu este stapînul absolut care poate sa treaca peste legi. El este
supus codului legal comun, caci acum nu exista codurile de drept si nici cele legislative. Este
adevarat ca suveranul se afla în vîrful piramidei, dar tot la fel de adevarat este si faptul ca nobilii
si poporul pot sa-l destituie, deoarece ei l-au ales. Din acest motiv, putem sa afirmam ca acum
exista o suveranitate de drept si nu una regala. In aceasta perioada, statul functioneaza în baza
unei drept inspirat din legea divina, care are ca autor pe Dumnezeu însusi.
FACTORI ESENTIALI AI EM
Acestia sînt în numar de trei: a. forta tînara a culturii germanice; b. superioritatea culturii
romane; c. religia crestina. Din coeziunea acestor trei factori se va naste cultura medievala, care
deja de la origini va fi o cultura tipic crestina.
Aspecte si popoare din lumea romano-germanica
Pîna în anul 395, vizigotii locuiesc înca în vecinatatea Marii Negre si în stînga Dunarii. Incepînd cu acest an, toate triburile acestui popor, barbati, femei si copii, invadeaza Grecia. In 401, tutorele împaratilor Honoriu si Arcadiu, Stilicon, reuseste sa-i opreasca. Ei îsi schimba directia, îndreptîndu-se spre Illyricum si Italia, iar în 410, condusi de Alaric, jefuiesc Roma. Urmeaza trecerea peste Alpi si stabilirea în teritoriul francilor, în Aquitania.
Vandalii traverseaza Gallia si Spania si ajung în Africa septentrionala.
Ostrogotii ocupa Italia, stabilindu-si capitala la Ravena.
Anglo-saxonii ocupa vechea colonie romana, Britannia.
Alemanii si bavarezii se stabilesc pe teritoriile pe care se afla si astazi.
Hunii, popor mongol, asiatic, dupa ce sînt alungati din China, încep marsul lent spre occident. Conducatorul lor Atila, dupa ce-i obliga la tribut chiar pe bizantini, îsi conduce hoardele spre Gallia. Insa în anul 451 este învins de generalul roman Aetius. Aceasta, însa, reprezinta ultima victorie a unui general al imperiului roman occidental.
In 476, Odoacru, conducatorul ostrogotilor, îl înfrînge si-l detroneaza pe ultimul împarat occidental Romulus Augustulus. Desi retroactiv, acest eveniment are o importanta istorica deosebita, în ochii contemporanilor a trecut ca una din obisnuitele înfrîngeri ale romanilor.
Un alt ostrogot, Teodoric (493-526), îl învinge de trei ori pe Odoacru, stabilind în Italia regatul ostrogot.
Iustinian (527-565) intentioneaza refacerea vechiului imperiu. In mare parte, reusesete în planurile sale, distrugîndu-i în 534 pe vandalii din Africa, iar în 552 pe ostrogotii din Italia. In campaniile sale militare, de un real folos i-au fost generalii Belizarie si Narses. In acest fel, Africa si Italia sînt încorporate între provinciile imperiului roman oriental, constituindu-se exarhatele de Cartagina si Ravenna. Totusi, victoriile sale vor fi de scurta durata si fara mare importanta.
Longobarzii, care în marsul lor migrator se oprisera pe teritoriile iugoslave, coboara în Italia, chemati fiind de bizantini în lupta acestora împotriva ostrogotilor. Ajunsi peste Alpi, se stabilesc în nordul Italiei, formîndu-si aici mai multe ducate în nord, în Friuli, Benevento si Spoleto.
Sintetizînd, putem constata ca la sfîrsitul sec. al VI-lea întreg occidentul este divizat în regate de origine germanica. Viitoarea Europa îsi schimbase complet si definitiv aspectul avut în perioada romana. Pe de alta parte, dorinta imperiului roman de rasarit de refacere a vechilor frontiere se dovedeste zadarnica, dat fiind faptul ca rasaritul crestin este amenintat pe persi si slavi.
Motivele care au determinat triburile germanice sa se îndrepte spre occident sînt multe si complicate în acelasi timp. In primul rînd este saracia teritoriilor lor de origine. Ca si astazi, occidentul reprezenta un miraj ce-i captiva. Trebuie notat apoi ca aceste triburi nu intentionau în mod expres distrugerea imperiului roman sau a civilizatiei acestuia. Dimpotriva, erau dispusi sa adopte civilizatia de aici în masura în care nu se opunea uzantelor proprii. Un exemplu îl avem în Teodoric, care încredinteaza romanilor administratia publica a teritoriilor sale. Insusi învatatul Casiodor a fost cancelar al sau, iar filosoful Boetiu i-a fost prieten, pîna în momentul în care l-a executat pe motiv de înalta tradare. Si tot el, Teodoric, a fost recunoscut de catre Bizant ca si «Patricius romanorum», fiind astfel un vicar al împaratului oriental.
Odoacru, primul rege germanic al Italiei, i-a cerut împaratului oriental confirmarea titlului sau, pentru a nu aparea ca un uzurpator pe tronul imperial roman.
Cu totul altfel va fi raportul dintre crestini si vandalii din Africa de Nord. Ei vor fi mereu ostili catolicilor si romanilor si vor ramîne ariani pîna la distrugerea lor de catre Iustinian.
In Spania, vizigotii aveau bune raporturi cu romanii, iar cînd acestia se vor converti la crestinism, diferentele etnice nu vor mai reprezenta un obstacol, creîndu-se astfel o cultura crestina vizigotica de mare valoare, mai ales în domeniul liturgiei.
Anglo-saxonii. Contactele lor cu lumea mediteraneana au fost putine si marginale. Mai mult decît cultura greco-romana, acest popor a fost influentat de biserica irlandeza, biserica foarte diferita de cea romana. Insa în timpul papei Grigore cel Mare (590-604), relatiile acesteia cu Roma vor suferi o întorsatura decisiva.
Poporul cel mai important în structura istorica medievala este însa poporul francilor. Regele acestora Clovis (481-511) este numit consul «honoris causa» de catre împaratul Anastaziu, iar Clovis, desi independent de putera bizantina, nu se sfieste sa poarte tunica consulara, pentru el avînd aceeasi valoare ca si vechile decoratii imperiale romane.
In regatul francilor, putem distinge trei zone: a. Partea septentrionala a actualei Frante, Belgia si regiunea din jurul Rinului. Aceasta zona constituie nucleul central al regatului lor; aici, francii, superiori numeric romanilor, traiesc dupa uzantelor lor tipic germanice.
b. Centrul Frantei. Aici, francii sînt egali ca numar romanilor.
c. Partea meridionala a Frantei, în majoritate ocupata de romani si condusa de legile imperiale, desi suveranitatea apartine francilor.
Francii reprezinta un popor numeros si viguros, care se va impune asupra vecinilor saxoni, burgunzi, alemani si bavarezi. In cadrul acestor triburi, se impune dinastia merovingienilor, urmata apoi de casa regala si imperiala a carolingienilor.
In concluzie, se poate afirma ca emigrarea popoarelor germanice nu a reprezentat o perioada a
catastrofelor, asa cum unii autori lasa înca sa se înteleaga. In contactul cu noile popoare, cultura
romana nu a fost nici detronata, nici exterminata. Ea a continuat sa existe; mai mult, a devenit
maestra noilor popoare. Totusi, nu trebuie uitat ca aceasta cultura se gasea într-o profunda
decandenta, departe de perioada gloriei clasice. Insa chiar si în perioada ei de maxima afirmare,
arhitectura avea profunde influente siriace, iar pictura si artele plastice erau în mare parte de
origine greaca. Succesul major dobîndit de romani îl reprezinta sfera legislatiei si a dreptului. In
acest domeniu, noile popoare au fost marcate decisiv de «lex romana». Iar romanii, simtind în
legislatia germanica lipsa perceptorilor, i-au considerat deseori pe noii veniti nu ca pe niste
invadatori, ci ca eliberatori care nu cunosteau dispozitiile fiscale elaborate pe parcursul a mai
multor secole de dreptul roman administrativ si legislativ.
Popoarele germanice si religia crestina
In momentul contactului cu romanii, religia germanilor era într-o profunda decadenta. Insa ceea ce însusi romanii apreciau la noii veniti, era înalta moralitate conservata în rîndul acestor popoare. Din acest motiv, convertirea germanilor la crestinism nu a întîmpinat obstacole prea mari.
Primul popor germanic convertit la crestinism îl reprezinta vizigotii, care traiau pe malurile Marii Negre. Apostolul lor este Ulfila, mort în jurul anului 383 la Constantinopol. Probabil, el a fost consacrat episcop de arianul Eusebiu de Nicomedia, în ultimii ani ai domniei lui Constantin cel Mare. Fiind un arian, apostolul vizigotilor a transmis poporului sau un crestinism în forma ariana. Iar multe alte triburi germanice, devenind crestine, vor îmbratisa crestinismul tot în forma ariana. Exemple ne stau ostrogotii, suabii, vandalii, longobarzii si burgunzii. Acestia, în momentul în care arianismul este deja depasit în partea orientala a imperiului, în occident, ei continua sa propage vechea erezie a preotului Arie din Alexandria.
La începutul secolului al VI-lea, regele ostrogot Teodoric încearca sa uneasca toate triburile germanice într-o unica forma religioasa, ariana. Tentativa sa a dat faliment, si tocmai în aceasta perioada (496), regele francilor Clovis îmbratiseaza forma crestina genuin catolica. Dupa dînsul, alte popoare germanice (burgunzii si vizigotii) devin si ele catolice. Constatam astfel ca la sfîrsitul secolului al VI-lea toate marile importante regate germanice devenisera catolice. Trebuie mentionat însa ca aceste biserici crestine conservau o deosebita independenta atît fata de Roma, cît si fata de proprii conducatori.
Un caz aparte în cadrul crestinismului antico-medieval îl reprezinta biserica irlandeza. Constituita deja din sec. al V-lea, acestei biserici îi lipsea atît unitatea politica, cît si cea religioasa. Lipsita fiind de contacte semnificative cu crestinismul de pe continent, biserica irlandeza se dezvolta într-un mod propriu si atipic. Noua religie nu este promovata nici de episcopate, nici de dieceze, ci de manastiri, din care motiv întreg crestinismul irlandez are o caracteristica accentuat monastica. Deseori, episcopii erau simpli monahi care traiau în conventurile lor, supusi unui abate ce controla mai multe manastiri.
Fiind structurat într-un mod diferit de Biserica de pe continent, crestinismul irlandez ne ofera unele diferente liturgice proprii. Un exemplu îl gasim în celebrarea Pastelui la o data diferita de cea stabilita de Biserica roamna, data respectata de crestinismul occidental. Un alt exemplu, mai semnificativ înca, îl reprezinta sacramentul penitentei si practica penitentiala privata, practicate într-un mod propriu în manastirile irlandeze. Pe continent, penitenta îsi mai pastra caracterul public, obisnuit în perioada romana. Cu timpul, însa, cartile penitentiale irlandeze, cu un accentuat caracter individualist, se vor impune în întreg spatiul crestinismului occidental.
Biserica francilor. Aceasta ne apare ca fiind cea mai unita, atît geografic, cît si ideologic, cu biserica Romei. Totusi, episcopii merovingieni sînt mai supusi deciziilor propriilor regi decît papei. In aceasta, ei se aseamana cu episcopii vizigoti din Spania, care sînt în acelasi timp demnitari ecleziastici si asistenti politici ai regelui (tipul clasic al episcopilor aulici orientali, mai apropiati de împarat decît uniti între dînsii). Asa cum se verifica si în imperiul roman oriental, regii merovingieni si vizigoti convocau concilii nationale pentru a discuta probleme bisericesti, atît doctrinale, cît si disciplinare, cît si pentru a organiza un cler national, iar toate aceastea fara interferenta papilor. Din acest motiv, multi istorici vorbesc de biserici nationale mai mult sau mai putin independente. In toate aceste practici exista un amalgam de idei romane si germanice, care îsi gasesc deplina simbioza în secolul al VIII-lea, din care motiv numai din acest secol putem vorbi de biserici tipic medievale.
Interventiile regilor populatiilor germanice în problemele bisericesti se bazeaza pe traditiile vechilor împarati romani si pe conceptia germanica a regalitatii, care-i recunoaste regelui o valoare si un continut sacerdotal-religios. In timpul merovingienilor, biserica franca a manifestat o umilitoare supunere fata de rege. In schimb, biserica vizigota spaniola a fost mai libera atît în raporturile cu regii, cît si cu papii.
In rezumat, putem spune ca în timpul si dupa migrarea popoarelor occidentale, Biserica romana s-a gasit în fata unei situatii cu totul noi, ceea ce a determinat-o sa-si schiteze un mod de activitate diferit de cel antic. In spatiul ei, alaturi de zona mediteraneana, se va adauga centrul si nordul Europei. Acum, prima sa misiune este aceea de a evangheliza popoarele germanice si de a le încorpora organizativ, legislativ, doctrinal si disciplinar în propria-i comuniune. In acest context se formeaza ceea ce numim EM. Insa Biserica nu se va limita doar la proclamarea mesajului evanghelic, ci va desfasura o puternica activitate civilizatoare si culturala, de care, popoarele germanice, inteligente si deschise, vor profita din plin, bineînteles, nerenuntînd total la uzantele si cultura ce le erau proprii.
Sinteza celor trei elemente prezentate anterior nu era deloc usoara sau simpu de realizat. Aceasta
însemna realizarea unui edificiu grandios si plin de riscuri. Hegemonia unuia din cele trei
elemente le periclita pe celelalte. In începuturile EM, exaltarea puterilor imperiale a pus în grav
pericol echilibrul politico-religios, mai ales în ceea ce priveste autonomia si libertatea Bisericii în
propriul sau cîmp de activitate. Reforma gregoriana a sec. al XI-lea a reusit sa îndeparteze acest
pericol, însa de acum înainte exaltarea puterii papale va crea o noua tensiune în cadrul careia se
contureaza elementele ce vor determina sfîrsitul EM.
XIII. BISERICA INAINTE SI DUPA
SINODUL «TRULAN II» (692)(5)
A. Situatia Orientului la începutul EM occidental
Trebuie precizat înca odata ca notiunea de EM, asa cum se aplica occidentului, nu este valabila cronologic si pentru orient, unde Biserica îsi continua existenta conform conceptiei antice.
In timpul sec. al VI-lea, Iustinian reusise sa refaca granitele vechiului imperiu, însa aceasta recuperare a fost fragila si de scurta durata. Deja de la început, intentiile sale se loveau de lipsa elementelor interne de unitate: lipsa unitatii religioase catolice, fapt ce se amplifica dupa conciliul din Calcedon (451), cînd, religios, orientul se împarte în doua. Acum, crestinii din Armenia, o buna parte din Egipt si Siria ramîn monofiziti (neaga cele doua naturi ale lui Cristos), separati de crestinatatea sustinatoare a conciliului, ce se va autoproclama «melchita» (de la Meleq=împarat, adica imperiala, unita cu imperiul ce acceptase deciziile conciliare).
Discutia teologica se va prelungi pe parcursul a doua secole, dînd nastere grupului monotelitilor (o singura vointa în Cristos). In fata diviziunii religioase interne a imperiului, împaratii se angajeaza cu toate fortele sa puna capat acestei sciziuni, atît prin mijloace pacifice, cît si cu forta, sau folosind compromisurile ce contrastau cu puritatea credintei. Motivele care-i determina pe bazilei sa actioneze sînt de natura prevalent politica: mentinerea unitatii interne pentru a face fata dusmanilor din exterior. Insa din cauza autoritarismului împaratilor, conflictele si tensiunile care existau între orient si occident se amplifica si mai mult, la fel si cele existente între «ortodocsi» si eterodocsi.
1. Vechii dusamni externi ai imperiului erau persii, care între anii 611-619 reusesc sa ocupe Armenia, o mare parte a Asiei Mici si a Siriei, ca si Egiptul. In acelasi timp, slavii si avarii invadeaza Balcanii, iar cu aceasta se parea ca imperiului oriental ajunsese la sfîrsitul existentei sale.
Pe data de 5 mai 614, Ierusalimul este cucerit si jefuit de persi, iar relicvia Sfintei cruci este purtata în Persia. In fata unui atare afront, crestinii orientali se simt profund jigniti, din care motiv pornesc o «cruciada» împotriva noilor cotropitori. Datorita calitatilor organizative si militare ale împaratului Heracliu (610-641), Bizantul îsi recapata fortele si energia, ajutat fiind si de banii Bisericii. Aceasta reuseste sa trezeasca entuziasmul patriotic al poporului care uneste cauza Crucii cu cea a propriei eliberari. Un exemplu îl avem în patriarhul de Constantinopol, Sergiu, care în anul 626, în bazilica Sfînta Sofia din capitala îl constrînge pe împarat sa jure ca va muri în lupta pentru apararea poporului.
Heracliu porneste acum campania militara împotriva cotropitorilor; într-o acerba lupta de pe malurile Bosforului, persii sînt învinsi si alungati. In urma acestei victorii, Bizantul recupereaza provinciile imperiale din Asia si Africa, iar Sfînta Cruce este readusa în triumf în capitala.
2. Dupa nici 40 de ani, armatele arabe cuceresc provinciile Siriei, Mesopotamiei, Armeniei si Egiptului. Intre anii 674-678, imperialii duc o lupta disperata împotriva califatului omeiazilor. Aceasta nu este doar o lupta pentru supravietuirea imperiului, ci si pentru cea a întregii crestinatati orientale. Imparatul Constantin al IV-lea reusesete sa respinga asediul asupra Bizantului, iar provinciile cucerite de arabi sînt reîncorporate între granitele imperiului.
Insa cînd se parea ca ordinea si pacea se restabilesc, se declanseaza un nou conflict de natura nu politico-militara, ci doctrinala. Monofizitii si monotelitii nu-i suporta pe melchitii imperiali, iar pentru aceasta deschid portile arabilor, dusamnii împaratului si ai imperiului. In pofida efemerelor victorii bizantine, spre jumatatea secolului al VII-lea, imperiul oriental pierde o buna parte din Siria, Palestina si Egipt. Cu acestea teritorii, crestinismul oriental pierde si trei mari centre patriarhale: Alexandria, Ierusalim si Antiohia. In 769, aceasta din urma este recuperata, însa celelalte doua nu vor mai fi recucerite de bizantini.
Spre sfîrsitul sec. al VII-lea autoritatile politice încep sa nu se mai intereseze de problemele religioase ale imperiului si de diviziunile doctrinale existente. Se ajunge chiar la un compromis cu monotelitii, favorizat de Heracliu si Constantiu al II-lea. Iar atunci cînd problema monotelita îsi pierde din importanta din cauza ocuparii zonei monotelitilor de catre arabi, calea spre o reconciliere doctrinala a orientului pare complet blocata. Cel mult se putea initia o întarire a unitatii cu Biserica Romana. Din acest motiv, a fost convocat al VI-lea conciliu ecumenic, al treilea din Constantinopol (680), sau Trulan (numele îi vine de la sala în forma de cupola în care s-a celebrat). Conciliul este convocat de împaratul Constantin al IV-lea cu acordul papei Agaton (678-681). Acum este condamnat monotelismul, dezvoltîndu-se doctrina propusa la Calcedon si reafirmîndu-se cele doua vointe ale lui Cristos (divina si umana). Este lansata anatema împotriva propagatorilor monotelismului, între care se afla patriarhul de Constantinopol Sergiu si papa Onoriu. Referitor la papa, trebuie precizat ca în mod sigur el nu este un eretic, ci doar prea conciliant cu ereticii. In condamnare nu sînt mentionati cei doi mari responsabili ai ereziei, împaratii Heracliu si Constant al II-lea.
Inceputul EM pentru orient va fi atunci cînt împaratii vor recunoaste si se vor adapta noii situatii create în teritoriile lor. Aceasta adaptare are loc între anii 678 si 681. In anul 678, Constantin al IV-lea semneaza un armistitiu de 30 de ani cu arabii, recunoscînd temporal cuceririle lor. Dupa putin timp semneaza o pace cu alti dusmani ai imperiului: longobarzii. In Italia, lupta de 150 de ani dintre bizantini si longobarzi nu s-a încheiat cu vreo victorie decisiva pentru una din partile beligerante, motiv pentru care împaratul decide recunoasterea definitiva a pierderilor occidentale. Si tot el, prin conciliul din 680, semneaza pacea cu Biserica catolica occidentala, dupa criza monotelista.
3. Pe parcursul sec. al VII-lea, situatia din Balcani se schimba radical. Avarii si slavii invadasera deja aceste zone si, pagîni fiind, adusesera aici aluviunea pagînismului, combatîndu-i si distrugîndu-i pe crestini, începînd cu ierarhia si centrele ei. Din acest motiv, multe centre crestine de renume dispar pentru o lunga perioada de timp de acum înainte. Totusi, o parte a peninsulei balcanice, Grecia si Peloponezul ramîn înca sub controlul politic al Bizantului, conservîndu-se astfel crestine.
Aceste invazii ale noilor barbari creeaza o bariera pagîna între crestinatatea occidentala si cea
orientala. Din acest motiv, calea comerciala dintre Roma si Bizant este blocata. Distrugerea
crestinismului în Illyricum, barierea pagîna balcanica si dominarea Mediteranei din partea
arabilor au contribuit în mare masura la distantarea politica, economica si religioasa a orientului
de occident. Un exemplu îl avem cu limba latina. Pîna acum, aceasta fusese limba oficiala a
imperiului; de acum înainte va fi înlocuita cu limba greaca, iar latina va fi repede uitata în orient.
La fel, multe uzante occidentale nu-i mai intereseaza pe orientali, ramînd vii însa traditiile
juridice si cele administrative, ca si pretentiile politice de universalitate a imperiului bizantin.
Insa ceea ce începe sa se piarda si este cel mai grav, este unitatea de limba, de religie si cultura.
Bizantul se contureaza ca un imperiu grecesc. Imparatii îsi pastreaza titlul de «împarati romani»,
însa în terminologia greceasca de «bazilei».
B. Italia
Juridic, mai apartin de imperiul bizantin Sicilia, Puglia si Calabria, ducatul de Napoli, Tuscia Romana si Campagna (aceastea doua vor forma apoi ducatul de Roma, în care intra si acest oras), Pentapolis (regiunea de la nord de Assisi, spre Ancona) si exarhatul de Ravenna.
Italia bizantina este condusa de exarhul din Ravenna, exceptînd Sicilia, care forma o provincie speciala a Imperiului, numita «tema». Exarhul din Ravenna era practic vicarul împaratului din Bizant. Organizarea acestor teritorii era mai mult militara decît civila. Zonele erau împartite în provincii conduse de un prefect; provinciile în ducate, conduse de duci numiti de împarat sau de exarh. Ducatele erau divizate în «castele» (numite si «numere»), conduse de tribuni numiti de exarh si alesi din populatia locala. Toti acesti capi, militari, juridici sau administrativi, vor forma cu timpul noua aristocratie italiana.
Administratia. Dominatia bizantina era relativ slaba; ceea ce se remarca era fiscalismul excesiv,
coruptia si neputinta în fata longobarzilor, ca si nerespectarile flagrante ale legilor. Din aceste
motive, populatia italiana se va distanta tot mai mult de bizantini, orientîndu-se spre papa. In
acest context gasim explicatia cresterii puterii papale în Italia.
Originile statului papal
Din timpul formarii patrimoniului Sf. Petru, patrimoniul spiritual al pontifului roman ia si aspecte teritoriale. Un atare patrimoniu va creste gratie concesiilor si donatiilor teritoriale ce se faceau Sfîntului Scaun. Papa Grigore cel Mare, de exemplu, adauga la patrimoniul Sf. Petru si propriul patrimoniu. Incepînd cu dînsul, papii, desi se supun în continuare bazileului si exarhului din Ravenna, se constituie tot mai mult ca si capi naturali ai Italiei, în special în cazurile de pericol comun sau în timpul dificultatilor si calamitatilor naturale. Deja din timpul sau, papii erau si guvernatorii civili ai Romei, iar în codul lui Iustinian episcopul este confirmat ca si judecator, administrator si protector al celor umili din dieceza lui. In cazul Romei, papii au si gestiunea cerealelor provenite din Sicilia, Sardinia si Corsica, devenind astfel pe teritoriile lor aproape ca niste bancheri, perceptori ai impozitelor si platitori fata de împarat. Tinînd seama de aceasta situatie se explica de ce papa Grigore cel Mare era cel mai bogat detinator de terenuri din Italia. Aceste terenuri constituiau la început Patrimoniul Sfîntului Petru. Mentionam ca alaturi de terenurile bogatei sale familii, papa adauga acestui patrimoniu si marile donatii pe care le primeste în Italia meridionala de la împarat (Sicilia si Sardinia). De acum înainte, papa si ducii romani vor fi adevaratii stapîni ai Romei, atît în problemele spirituale, cît si în cele materiale, si aceasta chiar daca juridic depindeau de bazileu. In aceasta situatie concreta, papii vor trebui sa apere «Republica Sfîntului Petru» atît de pericolul lombard, cît si de cel bizantin imperial.
Aceasta dubla putere a papei are ca si consecinta formarea unei armate proprii si a unor administratori, economisti si juristi care sa se ocupe de propriile teritorii si de locuitorii acestora. Din acest motiv, Roma se împarte în doua clase înalte de functionari: cei pontificali, clerici sau laici, si aristocratia orasului, ce se va ocupa aproape întotdeauna de patrimoniul pontifical. Iar între cele doua clase va exista mereu o anumita invidie si neîncredere.
Desi, cum am mentionat, papii depindeau de împaratul de la Constantinopol, în practica sînt domni independenti, care însa trebuie sa se ocupe si de întretinerea si construirea de noi strazi, de construirea zidurilor cetatilor, de aprovizionarea cu cereale, etc. Teritoriile pontificale se bucura de imunitatea administrativa statala si o buna parte din patrimoniul petrin nici nu platea impozitele generale fata de împarat. Imparatii însisi acorda Bisericii privilegiul de a aduna prin proprii functionari contributiile supusilor imperiali, platind apoi o cantitate fixa la fiscul imperial. In acest fel, perceptorilor imperiali le este interzisa intrarea pe teritoriile papilor.
Cu toata aceasta independenta a teritoriilor papale, ca si a papei însusi, ramînea totusi o anumita legatura juridica cu împaratul. Acesta trebuia sa confirme alegerea papala. Aici gasim explicatia pentru ce din 13 papi, cîti sînt alesi între 678 si 752, 11 nu sînt romani, ci sicilieni, greci sau sirieni. Insa în anul 685, pe motive de distanta fata de Roma, Constantin al IV-lea permite exarhului din Ravenna sa confirme alegerea papei. In viitor, pentru a-si da confirmarea, acestia vor cere noilor alesi sume destul de consistente. Din acest motiv, în 686, cu ocazia alegerii papei Conon, clerul roman se ridica împotriva avaritiei exarhului.
A fost mentionat anterior sinodul din 692. Din cauza refuzului papei de a semna actele emanate aici, împaratul Iustinian al II-lea îl trimite la Roma pe exarhul Zaharia pentru a-l face prizonier pe papa Sergiu. Insa acum nu se mai puteau repeta timpurile lui Martin I ( 653), care moare în exilul la care-l condamnase Constant al II-lea. Trupele din Ravenna si Pavia se opun protospatarului imperial, iar acesta, nu numai ca nu-l încarcereaza pe papa, ci este salvat de dînsul de furia soldatilor prezentati în apararea pontifului. Evenimentul este semnificativ si ne arata ostilitatea Italiei fata de împarat, ca si cresterea puterii papale si importanta acesteia pentru italieni.
Iustinian al II-lea nu mai are timp sa se revanseze, deoarece în 695 este depus în cadrul unei rebeliuni a armatei orientale. Dupa putin timp este mutilat (i se taie nasul) si exilat. In timpul exilului sau, arabii cuceresc din nou Cartagina (695), iar Africa este pierduta definitiv pentru imperiu. Succesorul sau Tiberiu al III-lea porneste din nou împotriva Romei, dar se repeta acelasi fenomen: trupele italiene se alatura papei împotriva exarhului.
In practica, papii vor urma o cale de mijloc între fidelitatea fata de împarat si interesul comun al italienilor si al Sfîntului Scaun. Timpurile nu erau înca mature pentru ca papii sa preia conducerea miscarilor nationaliste, iar acestora le lipsea forta de a crea o ordine politica capabila sa se opuna bizantinilor sau longobarzilor. Pe de alta parte, pontifii romani au înca constiinta dependentei lor de stapînii naturali care sînt împaratii romani, acum rezidenti la Constantinopol.
Cu împaratul Filip Bardanes (711-713) asistam la o schimbare în politica religioasa a imperiului. Daca predecesorii sai încercasera o apropiere deRoma, acesta este decis sa distruga tot ceea ce savîrsise conciliul din 680, încercînd sa restabileasca monotelismul. In 712 adreseaza papei Constantin I un edict prin care cere ca toti supusii imperiului sa profeseze dogma într-o singura vointa în Cristos si reabilitarea tuturor celor pe care conciliul îi condamnase (inclusiv papa Onoriu), readmitînd numele lor în diptici(6). Episcopii care nu accepta edictul sînt exilati. Papa refuza atît edictul cît si imaginea împaratului care, conform traditiei, era expusa în biserica Sf. Cezar de pe colina Palatinului. Mai mult, poporul roman nu vrea sa-l recunoasca împarat deoarece este eretic. Succesorul împaratului eretic, Anastaziu al II-lea (713-716) respinge cu decize doctrina monofizita a antecesorului si cu aceasta monofizismul apune pentru totdeauna, una dintre marile erezii care timp de trei secole a tulburat viata si ordinea interna a Bisericii.
Dupa acest împarat intram într-o faza decisiva a istoriei Bisericii. Protagonistii initiali sînt Leon al III-lea Isauricul (717-741), papa Grigore al II-lea (715-731) si Liutprand, regele longobarzilor. Domnia bazileului începe sub cele mai bune auspicii si, conform uzantelor, trimite Romei declaratia sa de profesiune a dreptei credinte. Pe plan politico-militar, reuseste sa-i înfrînga pe arabi, salvînd astfel nu numai propria-i capitala, ci si Europa de atacurile ulterioare ale acestora. Inchizîndu-li-se calea Bosforului, arabii pornesc pe Mediterana si ajung sa ocupe o parte a Spaniei.
In relatie cu Italia, din cauza neplatirii taxelor, motiv al golirii visteriei imperiale, împaratul majoreaza tributurile, cerînd platirea tuturor taxelor dinainte ce nu sosisera în visteria sa. In afara de aceasta, nu recunoaste nici unul din privilegiile acordate de predecesorii sai bisericilor italiene, în special celei romane, care era cea mai puternica proprietara funciara din Italia bizantina. Noua problematica trebuie sa fie înfruntata de papa Grigore al II-lea, secretar al predecesorului sau si un bun cunoscator al lumii orientale. Se astepta ca dînsul sa nu mai continuie politica antecesorilor sai de compromis cu împaratul, iar pe de alta parte, noul ales nu intentiona sa ia nici o masura periculoasa sau prea riscanta care ar fi putut sa creieze situatii imprevizibile. Papa considera masura împaratului ca o grava ofensa politica si morala adusa Bisericii romane. Din partea sa, împaratul vede în atitudinea papei un fel de rebeliune, un delict de ofensare a maiestatii, din care motiv urzeste comploturi pentru a-l prinde, depune si probabil executa. Urmeaza reactia poporului roman: un legat imperial este ucis si ales un altul. In acest caz, papa nu poate fi acuzat de rebeliune împotriva împaratului, prin care ar fi contribuit la marirea distantei dintre crestinismului occidental de cel oriental. Pontiful roman îl îndeamna pe bazileu sa renunte la masurile sale fiscale si tot dînsul îl ajuta pe exarhul din Ravenna sa clameze spiritele revoltate de deciziile imperiale.
Insa apoi, exarhul Ravennei îsi trimite trupele împotriva Romei. Faptul declanseaza opozitia
ducelui longobard de Spoleto si a celui de Tuscia, ambii barînd înaintarea armatei bizantine.
Faptul ne arata cum papa era considerat de armatele italiene si longobarde ca si promotorul si
capul unei miscari nationale, a unei rezistente active împotriva bazileului.
Izvoarele pricipale pentru istoria sec. al VIII-lea
a. MGH (Monumenta Germaniae historica), initiata la începutul sec. al XIX-lea de Fonstein, politician prusac opus lui Napoleon. Este o colectie si în acelasi timp o editie critica a celor mai importante izvoare ale istoriei Germaniei. O atare istorie nu poate însa sa fie desprinsa de istoria altor popoare, cum ar fi longobarzii. Pentru aceasta, au iesit apoi publicatii paralele, de exemplu pentru autorii antici (MGH A Ant.), si Scriptores Longobardicorum et Italianorum (MGH SS LoIt).
b. Historia Longobardorum, a lui Paul Diaconul. Pentru istoria acestui popor, opera sa este cea mai importanta. Paul, nascut în anul 722 dintr-o familie nobila longobarda, a fost educat în capitala acestora, Pavia. Apoi se îndreapta spre curtea ducatului de Benevento. Dupa distrugerea puterii longobarde de catre Carol cel Mare, acesta este chemat de cuceritor la curtea sa. La insistentele episcopului de Metz, Paul scrie faimoasa opera Gesta Episcoporum Metensium. In anul 786, se reîntoarce la Montecassino, unde, pîna la moarte(799) continua scrierea operei sale «Historia Longobardorum».
c. Liber Pontificalis (ed. L. Duchesne, 3 vol., Paris I-II, 1886-1892, III 1957). Este o colectie a vietilor papilor, începînd cu Petru pîna la papa Adrian al II-lea ( 872). Opera este reluata în sec. al XII-lea si apoi în sec. al XV-lea. Informatiile ce cuprind perioada de dupa anul 570 devin mai exacte si mai valoroase. Dupa jumatatea sec. al VIII-lea, pare a fi redactata de persoane importante ale Curiei Romane, care introduc aici si documente oficiale.
d. Cronica Fredegarii. Este scrisa de trei autori ce s-au succedat pîna în anul 658. Apoi continua ca si cronica a familiei carolingiene pîna în 678. Este publicata în MGH rer Mer.
e. Codex Carolinus: colectie de scrisori papale facuta din porunca lui Carol cel Mare si scrisa de papi si membri ai casei carolingiene. Contine aprox. 100 de scrisori scrise din perioada papei Grigore al II-lea pîna la Adrian I si adresate lui Carol Martel, Pepin cel Tînar si lui Carol cel Mare. Se gaseste în MGH Ep, vol III, pp 469-657.
f. Regesta Pontificum (ed. Jaffé). Este un rezumat al tuturor scrisorilor papale pîna în 1198, gasite de Jaffé. Opera a fost continuata de Ewald si Loewenfeld.
g. Liber diurnus, colectie de scrisori, privilegii si bule papale care puteau servi de model pentru documente similare, în uzul Cancelariei Pontificale. Prima colectie exista deja în timpul papei Grigore cel Mare; contine documente pîna în sec. al XI-lea.
Exista si alte izvoare istorice pentru sec. al VIII-lea; pe cele prezentate le consideram a fi cele
mai importante.
XIV. CONFLICTELE DINTRE LEON al III-lea SI PAPII GRIGORE al II-lea SI
GRIGORE al III-lea.
ORIGINEA ICONOCLASMULUI
Ulterior, raporturile dintre Roma si Constantinopol se vor agrava si mai mult din cauza unui decret imperial prin care împaratul Leon al III-lea interzice cultul icoanelor.
Acest cult s-a dezvoltat deja din timpul lui Ciril din Alexandria (380-444), mai ales cultul Sfintei Fecioare. In secolele VI si VII, cultul icoanelor este favorizat mai mult de devotiunea populara bizantina, din capitala raspîndindu-se în tot orientul. Un fenomen similar are loc la Roma, însa putin mai tîrziu. In timpul lui Grigore cel Mare, cultul icoanelor este deja un fapt normal în tot occidentul, iar unul din scopurile sale era acela de a instrui pe cei nestiutori de carte, un catehism al lumii simple.
In orient, cultul icoanelor era foarte simtit si iubit de popor, din care motiv nu lipseau unele excese, ajungîndu-se pîna la extreme: a nu mai distinge între icoana si ceea ce reprezinta aceasta. Impotriva acestor grave exagerari s-au ridicat mai multi episcopi, chiar înainte de a fi promulgat decretul sau mandatul imperial. Afara de motivul prezentat anterior, între cauzele acestei lupte trebuie sa mai vedem: a. atitudinea ostila a VT fata de orice reprezentare figurativa a divinitatii; b. dorinta de purificare a religiei crestine de orice reminiscenta pagîna; c. influenta musulmanilor si a evreilor, si altele.
Oricare ar fi fost situatia momentului, în anul 726, Leon al III-lea declanseaza o apriga campanie împotriva icoanelor. Decizia sa este ca acestea sa fi înlaturate sau acoperite cu un val. De pe poarta palatului imperial, el face sa fie înlaturata o icoana a Mîntuitorului, numita «Antiphonetes» si venerata foarte mult de catre popor. Acesta se revolta si ucide cîtiva functionari imperiali. Imparatul îsi da seama ca pentru a avea succes, trebuie sa-i cîstige de partea sa pe patriarhul de Constantinopol si pe papa Grigore al II-lea. Niciunul nu accepta; patriarhul este depus iar biograful papei ne spune ca acesta s-a înarmat împotriva împaratului ca si cum acesta i-ar fi fost un dusman de moarte. Leon îi scrie papei ca-i iarta toate datoriile daca i se alatura în lupta împotriva icoanelor. In caz contrar, îsi va trimite trupele asupra Romei ca sa distruga icoanele sfîntului Petru si ca sa-l încarcereze, asa cum facuse un predecesor al sau (Constantin al II-lea) cu papa Martin. Papa Grigore scrie întregii crestinatati, avertizînd-o sa nu se lase înselata de ceea ce facea împaratul. Mai mult, îi scrie si lui doua scrisori, în prima îndemnîndu-l sa renunte la planurile sale. A doua scrisoare reia doctrina papei Gelaziu despre cele doua puteri si afirma ca dogmele provin de la Biserica prin reprezentantii acesteia si nu de la puterea civila. Apoi, combatînd afirmatia împaratului «Ego imperator sum et sacerdos», îi raspunde ca exista o mare deosebire între datoriile papei si cele ale împaratului, între cele ale Bisericii si cele ale statului. Fiecare trebuie sa fie liber si independent în propria-i sfera de activitate. Papa considera ca împaratul este deja «anatema», dar nu vrea sa se pronunte împotriva lui printr-o condamnare explicita.
Ceea ce ne surprinde în aceste scrisori, este limbajul pasional folosit. In spatele acestui limbaj putem citi cu usurinta constiinta papei ca reprezinta suprema autoritate a Bisericii, autoritate ce-i deriva de la Sfîntul Petru si în baza careia este gata sa-l excomunice chiar si pe împarat. Intre altele citim: «mergi în scoala copiilor, spunînd ca intentionezi sa distrugi icoanele si vei vedea cum acestia îti vor sparge capul cu tablitele lor, si ceea ce nu ai învatat de la întelepti sa poti învata de la dînsii».
La amenintarea papei, împaratul raspunde cu violenta. Il ameninta cu arestarea si cu distrugerea statuielor sfîntului Petru din oras. Papa îi raspunde ca îi este suficient sa se îndeparteze putin de Roma pentru a-l lasa sa se lupte cu vîntul. Mai mult, îi face cunoscut ca întregul occident, din devotiune fata de sfîntul Petru, va împiedica chiar prin folosirea fortei, orice ofensare a icoanelor si a papei(7), deoarece occidentul îl venereaza nu numai pe Petru, ci si pe succesorul acestuia.
Scrisorile papei ne prezinta si un alt motiv pe care se bazeaza siguranta papei: devotiunea fata de sfîntul Petru, devotiune prezenta în popoarele anglo-saxone, france si longobarde, un promotor al acesteia fiind apostolul germanilor, sfîntul Bonifaciu. Acum începe sa se dezvolte si pelerinajele acestor popoare la mormîntul lui Petru, la Roma. Mai mult, în prima scrisoare, papa se arata dispus sa faca o calatorie în Germania, pentru a-l ajuta pe Bonifaciu la botezarea pagînilor. Toate acestea ne arata cum papa si-a dat seama de cresterea importantei crestine si politice a occidentului.
Evolutii ulterioare. In acelasi an 726, ca o consecinta a atitudinii împaratului, papa îi neaga ascultarea, iar acesta continua cu noi amenintari. Venetia si Pentapolis se ridica împotriva bizantinilor, îi depun pe ducii numiti de exarh si aleg altii noi. Liutprand se reconciliaza cu italienii, pentru a-si putea însusi unele castele bizantine din ducatul romanilor, castele pe care ulterior papa încearca sa le recupereze în schimbul unor mari sume de bani. Ducii longobarzi de Spoleto semneaza o alinata cu papa si cu fortele italiene, în dorinta de a numi un alt împarat, de a-l duce la Constantinopol si de a-l încorona în locul lui Leon al III-lea. In speranta de a-l cîstiga pe împarat si de a-l determina sa renunte la ideile sale iconoclaste, ca si pentru a nu mari si mai mult distantele dintre occident si orient, papa reuseste sa le schimbe planurile longobarzilor.
Imparatul continua însa linia sa dura. Trimite la Ravenna un nou exarh cu misiunea de a-l judeca pe papa si pe nobilii romani rebeli, restabilind astfel ordinea pe teritoriile bizantine. La fel, dînsul nu este deloc dispus sa renunte la lupta iconoclasta. Exarhul este destul de inteligent ca sa-si dea seama ca planurile împaratului nu se pot realiza decît printr-o alinata cu Liutprand, care, pe de alta parte, nu vedea cu ochi buni starea de semi-independenta a ducilor de Spoleto si Benevento, si dorea sa le limiteze tendintele lor autonomistice. Intre cei doi se ajunge la un acord conform caruia regele longobard trebuia sa atace cele doua ducate, iar apoi, împreuna cu exarhul sa se întîlneasca sub zidurile Romei, pentru a-i distruge atît pe romani, cît si pe papa. S-a întîmplat însa ca Liutprand i-a învins foarte repede pe cei doi duci, iar acum, fara sa fi sosit exarhul, ajunsese deja pe Monte Mario, la portile Romei. La cîteva zile, în bazilica Sf. Petru are o discutie cu papa Grigore. Papa reusesete sa-l cîstige de partea sa, iar regele nu numai ca-si ofera darurile pe mormîntul principelui apostolilor, ci promite chiar ca nu-i va face nici un rau si se va angaja ca intermediar între papa si exarh. Un atare succes al papei nu se poate explica decît prin profunda devotiune pe care longobarzii o nutreau fata de sfîntul Petru, devotiune care trebuie considerata atît sub aspectul ei pur religios, cît si sub cel politic. In tot acest context se observa si avantajul suveranitatii temporale a papalitatii; din natura lucrurilor, îsi croia drum ideea formarii unui stat pontifical. Acesta începe sa se contureze atunci cînd papii vor fi independenti fata de imperiu, fapt ce se va realiza, într-un fel, fara contributia nemijlocita a papilor.
La Constantinopol, Leon al III-lea îsi continua lupta iconoclasta. In ianuarie 730 convoaca un sinod în care promulga un decret prin care interzice cultul icoanelor si-i declara tradatori pe toti aceia care nu vor respecta acest decret. Decît sa se conformeze ordinelor imperiale, patriarhul German renunta la scaunul sau, în loc fiind ales Anastaziu. Papa nu-l recunoaste si-l ameninta cu excomunicarea.La acest punct ajunsesera lucrurile, cînd în anul 731 papa Grigore al II-lea moare.
In locul sau, romanii aleg un preot de origine siriana, ce-si ia numele de Grigore al III-lea
(731-741). El este ultimul papa care-i cere exarhului de Ravenna confirmarea alegerii sale. Desi
intentioneaza sa ajunga la un acord cu împaratul, planurile sale de reconciliere nu ajung la nici un
rezultat(8).
Noua organizare patriarhala
Leon al III-lea îsi da seama ca vechiul sistem patriarhal al lui Iustinian, cel putin pentru Italia, nu mai functioneaza bine. Elaboreaza asadar o organizare a imperiului mai descentralizata decît cea dinainte. Pîna acum, Italia depindea doar de exarhul din Ravenna. Acum sînt introduse trei centre administrative independente: exarhatul de Ravenna (cu Pentapolis), ducatul de Sicilia (cuprinzînd Italia meridionala) si ducatul de Roma (cu Tuscia si Campania). Decizînd apoi sa centralizeze toate fortele disperse, împaratul separa de ascultarea fata de patriarhatul roman întreaga Italie meridionala, Sicilia, Illyricum si Grecia, supunîndu-le direct patriarhului de Constantinopol, care devie astfel capul întregului crestinism oriental, aceasta si pentru motivul ca patriarhatele de Antiohia, Alexandria si Ierusalim se gaseau în mîinile arabilor.
In acest fel, patriarhul Bizantului poate sa-si aroge pretentiile de suprematie orientala, asa cum fusese stabilit deja la conciliile din Constantinopol (anul 381, canonul 3), Calcedon (anul 451, canonul 28) si Trullan (692). In aceste concilii, asa cum se stie, în cadrul ierarhiei bisericesti, patriarhul de Constantinopol este plasat imediat dupa cel de Roma. De fapt, deja din sec. al VI-lea, ei au început sa-si atribuie titlul de «patriarh ecumenic»(9).
In urma acestei organizari patriarhale a imperiului, episcopul de Bizant se va transforma în capul
indiscutabil al întregii Biserici orientale, iar consecintele acesteia se vad si astazi. Provinciile
Greciei, Macedoniei si o parte a peninsulei balcanice, în care regiuni, înca de la origini, crestinii
erau înglobati în jurisdictia universala romana, desi aveau un vicar papal la Tesalonic(10), trec
acum sub ascultarea bizantina orientala. Pe plan politico-religios, restructurarea facuta de împarat
însemna o încapacitate a acestuia de a mentine controlul asupra occidentului si manifestarea
dezinteresului (a refuzului, chiar) fata de Biserica romana. Prima informatie despre aceasta
restructurare o avem din timpul papei Adrian I (772-795), care cere Bizantului restituirea zonelor
din Italia meridionala si din Illyricum(11).
XV. AVANSAREA POLITICO-RELIGIOASA A CONSTANTINOPOLULUI SI
CRESTINISMUL DIN ROMANIA
Tinînd cont de faptul ca Noua Roma (Constantinopolul) devenise odata cu împaratul Constantin cel Mare resedinta împaratilor imperiului roman, canonul al treilea al conciliului ecumenic din Constantinopol (381) acorda episcopului acestui oras o pozitie primatiala în raport cu patriarhatele Bisericii orientale, primat care respecta însa întîietatea pontifului roman. Acesti primi pasi ai ascensiunii religioase a episcopului de Constantinopol datorati doar unor motive politice devin mult mai clari, determinanti chiar la conciliul ecumenic din Calcedon (451), unde canonul 28 declara urmatoarele: «...orasul (Constantinopol n.n.) care este onorat cu resedinta împaratului si a senatului si se bucura de aceleasi privilegii ca si vechea cetate imperiala (Roma n.n.), trebuie sa aiba aceleasi prerogative ca si aceea si în domeniul ecleziastic si sa fie a doua dupa aceea (Roma n.n.). Si astfel (decretam ca) numai mitropolitii diecezelor Pontului, ai Asiei si Traciei, ca si episcopii teritoriilor numitelor dieceze care sînt între barbari, vor fi consacrati de sfîntul scaun al sfintei biserici din Constantinopol...»(12). Papa Leon cel Mare protesteaza energic împotriva acestei flagrante uzurpari a drepturilor pontifului roman si a Bisericii Romei, dar totul este în zadar: împaratul Marcian si episcopul de Constantinopol Anatol erau decisi sa treaca peste orice norma a Bisericii pentru a acorda o pozitie de întîietate scaunului episcopal al Constantinopolului. Am mentionat aceste doua canoane ale conciliilor din Constantinopol si Calcedon tocmai pentru a vedea de unde si cum începe ascensiunea religioasa a capitalei de pe malurile Bosforului, ascensiune datorata în esenta doar unor motive politice, din care cauza, în secolele urmatoare, si regiunile tarii noastre, în primul rînd Schytia Minor, vor fi scoase din jurisdictia universala a Romei si înglobate în jurisdictia patriarhului de Constantinopol. Mentionam apoi faptul ca motivele pentru care Constantinopolul (=«onorat cu resedinta împaratului si a senatului») este declarat al doilea ca importanta religioasa dupa Roma, din cauza ca sînt simple motive politice si nu sînt aprobate de Scaunul apostolic al Romei, nu sînt nicidecum valide pentru a pretinde o astfel de pozitie în cadrul Bisericii si în raport cu Roma. Importanta religioasa a acesteia deriva nu din motive politice, ci din faptul ca aici a fost martirizat si înmormîntat capul vazut al Bisericii, apostolul Petru, pentru care motiv aici si-au stabilit resedinta pontifii romani, urmasii lui Petru în conducerea Bisericii. Insa se pare în acele timpuri, bazileii si episcopii lor de curte nu întelegeau sau nu voiau sa înteleaga ca prin astfel de gesturi atentau în mod tragic la unitatea Bisericii, unitate al carei garant era si ramîne doar Sfîntul Parinte Papa.
Pentru regiunile tarii noastre, în special în Doborogea (=Scythia Minor) consecintele nefaste ale
acestui canon 28 de la Calcedon nu se simt înca. Asa cum ne atesta o inscriptie din secolul al
VI-lea, crestinii dobrogeni, necunoscînd manevrele politico-religioase de la Constantinopol,
afirmau ca fac parte din «Sfînta Biserica catolica»(13).
Vicariatul papal din Tesalonic
Cu trecerea timpului, ca o urmare a sus-mentionatului canon 28, provinciile rasaritene ale
imperiului roman vor trece sub jurisdictia patriarhatului din Constantinopol. Totusi, zona
prefecturii Illyricului, pîna la rîul Vit (în Bulgaria), ramîne unita în continuare cu Roma. Pentru
aceasta zona, papa îsi avea un vicar la Tesalonic (în Grecia) care reprezenta aici Scaunul
apostolic al Romei. Zonele nord-dunarene învecinate cu aceasta prefectura, prin legaturile etnice,
economice si religioase ce le aveau cu regiunile din sudul Dunarii, se mentineau astfel în
comuniune cu Biserica universala. Un exemplu (printre multe altele) al jurisdictiei papei în
prefectura Illyricului îl avem din anul 531, cînd episcopul mitropolit de Larissa (Grecia), în urma
depunerii sale de catre patriarhul din Constantinopol, se adreseaza papei Agapit pentru a i se face
dreptate.
Arhiepiscopia Justiniana Prima
In timpul împaratului Iustinian (527-565), un exponent de vîrf al cezaropapismului, prefectura Illyricului a suferit o schimbare importanta datorata «ambitiei împaratului, care voia sa ridice la o faima deosebita satul sau natal Tauresium»(14), la circa 40 km de localitatea Nis, în fosta Iugoslavie. In anul 535, prin Novela XI din 14 aprilie, el ridica localitatea natala, careia îi schimba numele în Iustiniana Prima, la rangul de mitropolie si-i acorda jurisdictia asupra unor provincii care pîna acum apartineau de vicariatul papal de Tesalonic. Ca si la conciliul din 451, nici acum împaratul nu cere consimtamîntul papei si nici macar nu mentioneaza vicariatul din Tesalonic si drepturile acestuia. In viziunea lui Iustinian, arhiepiscopul de aici dobîndeste anumite puteri peste ceilalti episcopi din Illyricum nu de la papa, asa cum ar fi fost normal, ci «la umbra conducerii politice» (Novela XI).
Zece ani mai tîrziu, Iustinian promulga legea nr. 131, prin care definitiveaza novela din 535. Probabil si din ironie, împaratul îl mentioneaza pe papa Vigiliu, însa este aproape sigur ca acum rolul pontifului roman este acela de a se vedea constrîns sa constate cu durere ceea ce facuse împaratul. Prin deciziile sale, vicariatul de Tesalonic pierde foarte mult din importanta pe care o avusese înainte.
Trebuie însa sa mentionam faptul ca chiar daca împaratul a luat initiativa înfiintarii
arhiepiscopiei Iustiniana Prima, în viitor papii vor interveni deseori în aceasta arhiepiscopie, iar
documenele istorice nu ne relateaza nici un protest al patriarhului de Constantinopol fata de
interventiile papilor. De exemplu, papa Grigore cel Mare (590-604) confera pallium-ul (semnul
demnitatii arhiepiscopale) arhiepiscopului de Iustiniana, numit Ioan. In diferite alte ocazii,
acelasi papa se adreseaza unora sau tuturor episcopilor sau mitropolitilor din Illyricum, ceea ce
ne atesta înca odata faptul ca aceasta arhiepiscopie cu toate diecezele sufragane depinea înca de
jurisdictia Scaunului apostolic roman.
Jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima
Afara de zonele de la sudul Dunarii, Novela XI ne spune ca si «...Viminacium, cît si Recidiva si
Litterata, care sînt dincolo de Dunare, se afla iarasi sub stapînirea noastra...». Deoarece puterea
politica a Constantinopolului se extinsese si peste Dunare, în Oltenia si Banat, este usor de
înteles cum si jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima cuprindea acum si aceste provincii ale
tarii noastre. Datorita patrunderii slavilor si avarilor în peninsula balcanica, dupa anul 602 nu mai
avem nici o stire despre aceasta arhiepiscopie si nici despre mitropoliile si episcopiile din
jurisdictia sa.
Caderea lumii vizigote
Pe plan politic, deja din timpul lui Iustinian al II-lea (685-695), Africa de Nord facea parte din imperiul oriental, iar apoi va cadea în puterea musulmana. Acelasi destin îl va avea curînd si Spania. In sec. al VII-lea, poporul vizigot realizase un mare progres cultural, rod al fericitei compenetrari între cultura romana si cea germanica, al carei exponent de vîrf este Isidor din Sevilla, ultimul parinte latin al Bisericii (570-636). Neîntelegerile interne au facut din regatul vizigot o prada usoara pentru arabi. Pretendentii la tron ai regelui Witiza (familie regala colaterala) se aliaza cu arabii berberi, care sub comanda lui Gib el Taric trec Gibraltarul si din invitati prieteni devin cuceritori si stapîni. Locuitorii Spaniei sînt ucisi, facuti sclavi sau convertiti cu forta la mahomedanism. Insa o parte din populatia supusa îsi poate pastra teritoriile si religia. Acestia formeaza acel grup crestin numit mozarabic. In deceniile urmatoare îsi refac propria biserica, organizata si administrata de arhiepiscopul de Toledo, si desi vor pastra vechile traditii, vor avea foarte putine legaturi cu celelalte biserici ale occidentului si cu Roma. In anul 718, pornind dinspre sud, arabii traverseaza Pirineii si ocupa unele cetati din regatul francilor, ajungînd pîna pe malurile Loirei. Insa în 732 majordomul Carol Martel reusesete sa-i învinga în apropiere de Tours si Poitiers, obligîndu-i apoi sa faca calea întoarsa spre Spania. Aceasta victorie a însemnat practic frînarea avansarii arabe în Europa.
In timpul invaziei arabe, o anumita rezistenta reuseste sa se organizeze în muntii Asturiei, largindu-se apoi pe toata zona muntoasa de la Pirinei pîna în Galitia. Cu trecerea anilor, zona libera crestina se largeste tot mai mult, iar în timpul regelui Alfons I Catolicul (739-757) zona cuprinde întreaga parte septentrionala dintre munti si mare (aproape 70 Km latime), numita regatul Asturiei. Aceasta reprezinta prima etapa a Reconquistei, timpul istoric eroic al Spaniei, care va dura mai mult de 7 secole. Guvernatorii califilor se stabilesc la Cordoba, iar în anul 756 organizeaza aici un emirat independent.
Din cele prezentate se poate observa cît de subred a fost începutul EM occidental. Biserica de
aici a pierdut multe teritorii, iar cele ramase s-au organizat în mici regate independente,
dependente mai mult de proprii regi decît de papa. Iar acesta era amenintat continuu de
expansiunea longobarda si parasit de bazilei; mai grav, atacat de acestia. Pierduta fiind si Spania,
Bisericii occidentale îi mai ramînea o parte a Italiei, Franta si o parte a Angliei.
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14.
BIBLIOGRAFIA