XIII. BISERICA IN SECOLELE IV-VII
ORGANIZAREA BISERICEASCA. CLERUL. LAICII. LITURGIA
a. Parohia
In marile orase precum Roma, Alexandria, Cartagina, structura viitoarelor parohii ia contur înainte de secolul al IV-lea. In celelalte orase, ca si în zonele rurale, dupa libertatea acordata crestinilor, comunitatile încep sa se organizeze odata cu sfârsitul secolului IV. Canonul 5 al primului sinod din Toledo din 398 cere ca fiecare cleric sa celebreze zilnic liturghia, daca în zona exista o biserica. Urmarind evolutia gruparilor demografice, vedem ca alaturi de orase, crestinii sunt prezenti în locurile fortificate, în sate si zone agricole sau posesiuni ale unor familii înstarite. Aceasta nu înseamna ca în toate aceste locuri exista biserici în care zilnic, clericii trebuie sa celebreze sacrificiul euharistic. In 585, episcopul Martin din Braga cere ca toti clericii sa-i convoace pe crestini pentru rugaciunea de dimineata si de seara a psalmilor; celebrarea euharistica este receruta doar pentru zilele de duminica. Nu putem însa sti cu certitudine daca acesti clerici aveau responsabilitati precise pentru o determinata comunitate.
In Galia meridionala (de exemplu, în Bourgogne), bisericile se ridica mai ales în zonele locuite de fosta populatie pagâna, acum încrestinata. Episcopul Martin din Tours, în lunga sa activitate de misionar, a înfiintat doar sase parohii, iar pâna la sfârsitul secolului al V-lea, dieceza de Tours numara aproximativ doar 20 de parohii. Dieceza de Auxerre avea în aceeasi perioada cam acelasi numar de parohii în sate si vile (proprietati ale unor stapâni ce-si aveau domiciliul în alta parte). Dupa un secol, numarul parohiilor din aceasta dieceza se dubleaza. Aceasta nu înseamna ca în ele locuia întreaga populatie a zonei. Existau grupari de populatie ce nu intrasera în cadrul comunitatilor parohiale si de care trebuia sa se îngrijeasca în primul rând episcopul, care-i delega pentru munca misionara sau pastorala pe clericii din vecinatate.
Ramânând înca în vigoare în mare masura modalitatea pastorala antica, sinodul din Agde din 506 interzice preotilor *binecuvântarea+ poporului si *penitenta+, acestea fiind administrate în antichitate de catre episcop, înconjurat de clerul sau. Aceasta realitate nu era însa comuna si universala. Acum are loc o transformare decisiva, demonstrata, de exemplu, de sinodul din Carpentras din 527, unde episcopul Cezar de Arles (470 cca.-543) stabileste preotilor acele datorii si obligatii prin care ei sa poata conduce în mod autonom (sub jurisdictia episcopala, bineînteles) comunitatile parohiale rurale. Daca pâna acum, o treime din veniturile bisericilor rurale intrau în patrimoniul bisericii catedrale, iar terenurile si alte bunuri ale acestora erau administrate doar de episcop, Cezar stabileste ca de acum înainte, doar bisericile rurale mai bogate sa ajute centrul diecezan, iar colectele tuturor parohiilor sa se îndrepte spre centrul episcopal doar în cazul în care acesta s-ar afla în conditii deosebit de dificile. In sinodul din Vaison din 529, acelasi episcop acorda preotilor din sate dreptul de a predica, predica fiind considerata ca mijlocul cel mai apt al activitatii pastorale. Preluând uzantele pe care în calatoriile sale le constatase la Ravenna si Roma, Cezar înfiinteaza o scoala (un seminar în forma incipienta) în propria resedinta ca si alte colegii cu acelasi scop, iar acum cere preotilor din zonele rurale sa se ocupe de formarea viitorilor clerici, în primul rând a lectorilor. Aici vedem începuturile scolilor parohiale, care în secolul urmator accepta si elevi externi, dar tot cu scopul de a forma din ei viitorii clerici.
Initiative asemanatoare vedem si în Spania. Sinodul din Mérida din anul 666 cere ca parohii sa-i pregateasca în propriile scoli si pe sclavii (servitori) Bisericii, formând din ei clerici de un grad minor. Prezenta acestor scoli parohiale nu înseamna ca existau parohii si scoli pe tot teritoriul Galiei sau al Spaniei. Organizarea parohiala la nivel national este o realitate a secolelor urmatoare. In latifundii (villae), construirea de biserici, ce depindeau de episcopi, se generalizeaza în secolul al VII-lea. Se pare ca tocmai episcopii sunt aceia care construiesc *biserici autonome+ pe aceste domenii unde populatia depindea tocmai de bisericile lor catedrale. Imitându-i pe episcopi, si proprietarii laici de terenuri dispun construirea de biserici pe terenurile lor, biserici unde ei determina numirea clericilor, însusindu-si o buna parte din bunuri, ceea ce face ca noile comunitati ce se formeaza aici, inclusiv clerul, sa depinda de dânsii. In aceasta aviditate de a percepe prea mult din veniturile bisericilor autonome, cad însa nu numai proprietarii laici, ci si unii episcopi, pentru care motiv numeroase sinoade trebuie sa ia masuri de aparare a clericilor; de multe ori însa aceste masuri sunt lipsite de orice rezultat, tocmai din cauza opozitiei proprietarilor. Organizarea parohiala rurala este prezenta în regiunile germanilor înca înainte de venirea lui Bonifaciu; în Anglia, în schimb, se impune abia în secolul al VIII-lea.
Desi comunitatile si parohiile rurale devin entitati juridico-pastorale în care îngrijirea sufletelor este asigurata de clericii locului, parohiile urbane si centrele episcopale îsi revendica unele drepturi în care sa se manifeste dependenta de dânsele a comunitatilor rurale. De exemplu, celebrarea marilor sarbatori ale anului liturgic trebuie sa aiba loc doar în bisericile catedrale ale oraselor si în bisericile parohiale mai importante. Aici trebuiau sa se prezinte pentru celebrarea euharistica si pentru binecuvântare atât clericii cât si credinciosii oratoriilor. In Bourgogne, sinodul din Epaon din anul 517 cere ca familiile înstarite si nobilii sa se prezinte la Pasti si Craciun în catedrale, pentru a primi binecuvântarea de la episcop. Desi se observa cu usurinta importanta secundara acordata bisericilor oratoriale si celor proprii (Eigenkirche), dupa jumatatea secolului al VI-lea, în toate aceste biserici se celebreaza în mod regulat, adica zilnic, inclusiv cu ocazia marilor sarbatori anuale. Insa nu toti clericii de pe teritoriile bisericilor proprii aveau posibilitatea de a-si asigura o *honesta sustentatio+ doar din celebrarea Liturghiei zilnice în propria biserica, pentru care motiv li se încredinteaza mai multe biserici în care sa celebreze Liturghia în zilele de duminica si sarbatoare.
Formarea si consolidarea comunitatilor parohiale orasenesti si rurale putea sa micsoreze autoritatea episcopului asupra lor, ceea ce ar fi contribuit la slabirea unitatii ecleziale locale. Pentru a preîntâmpina o astfel de eventualitate, episcopii încearca sa se sprijine si sa colaboreze cu stapânii feudali. Insa daca a existat o slabire a autoritatii episcopului în dieceza, aceasta nu se datoreaza atât consolidarii parohiilor, cât mai mult neglijarii *vizitei pastorale+ anuale a episcopului în întreaga dieceza, vizita pe care traditia o impusese în Biserica înca din antichitate. Un alt mijloc al consolidarii unitatii diecezane îl constituie *sinodul diecezan+, prezidat de episcop, sau de un delegat al sau, în cazul în care, din motive valide, era împiedicat sa participe.
b. Clerul
Cultura. Pe tot parcursul secolului al VI-lea, din actele sinoadelor Galiei, care se ocupau într-o masura foarte redusa de formarea intelectuala a clericilor, se poate deduce ca formarea teologica a acestora se reducea la un minimum necesar pentru a celebra Liturghia, pentru administrarea sacramentelor si pentru a predica. In schimb, sinoadele trebuie sa se ocupe cu alte probleme: moralitatea clericilor, rezolvarea problemelor patrimoniale, probleme juridice si judiciare, etc. In secolul al VI-lea se poate afirma ca majoritatea parohilor nu erau în stare sa aprofundeze probleme de natura teologica sau sa controverseze pe astfel de teme.
In Spania, sinoadele cer, ca si în Galia, ca toti clericii sa învete sa scrie si sa citeasca, pentru ca astfel sa poata lua contact cu Scriptura si sa cunoasca canoanele. Scolile pentru formarea viitorilor clerici erau în cea mai mare parte în orasele episcopale, iar de ele profita clerul citadin, preotii de tara ramânând la un nivel de pregatire foarte scazut.
Lipsa de pregatire teologica se simte si în viata clericului. Sinoadele interzic ca începând cu treapta diaconatului, acestia sa se mai ocupe cu afaceri, sa participe la vânatoare, sa poarte arme sau o îmbracaminte luxoasa.
Celibatul. Dispozitiile repetate ale sinoadelor pentru respectarea celibatului nu trebuie vazute si interpretate decât în cadrul general al efortului continuu al Bisericii de a ramâne fidela mesajului evanghelic si practicarii genuine a credintei, efort în care Roma a avut mereu rolul de ghid si de centru al unitatii doctrinare, morale si disciplinare.
Incepând cu treapta diaconatului, sinodul din Elvira (Iliberis) din anul 300 cere ca toti clericii sa respecte celibatul, însa se pare ca aceasta decizie nu a avut urmari prea mari pentru perioada imediat urmatoare. Insa odata cu papii Damasus si Siricius, si mai mult înca în secolul al V-lea, celibatul se impune în Occident, papa Grigore cel Mare stabilindu-l si pentru subdiaconi. Uneori, puteau fi admise la preotie si persoane casatorite, dar înainte de sfintire trebuiau sa promita ca nu vor trai ca sot si sotie. Din timpul papei Pelagiu I (555-561) cunoastem un alt aspect al problemei preotilor casatoriti: patrimoniul personal al acestora nu trebuia sa intre dupa moartea preotului în mâinile fiilor sau a altor mostenitori, ci în patrimoniul Bisericii.
In Galia dispozitiile papilor Pelagiu II si Grigore cel Mare referitoare la celibatul clericilor sunt acceptate fara dificultate în conciliul din Orange din 441.
In Spania, conciliul al IV-lea din Toledo (633) stabileste practica si dispozitiile pontifilor romani de acceptare a celibatului pentru a se putea dedica, dupa exemplul lui Cristos si al apostolilor, slujirii lui Dumnezeu si a sufletelor.
Pâna în secolul al VII-lea, clerul occidental este însa împartit în clerici casatoriti (acestora li se repeta deseori ca trebuie sa traiasca cu sotiile ca frate si sora) si necasatoriti, iar deseori sotiile clericilor ocupau functii importante în cadrul comunitatilor; în cazul episcopilor, sotiile acestora (episcopa) aveau un rol deosebit în dieceza, mai ales în promovarea activitatilor caritative.
Deseori, sinoadele recomanda ca pentru activitatile domestice, în casa clericilor sa nu intre decât mama sau sora clericului, sau alte persoane care nu trezesc nici o suspiciune. O accentuare a obligativitatii si exigentelor celibatului se observa în Spania, odata cu convertirea vizigotilor ariani la catolicism (586). Clericii ariani convertiti intentionau sa traiasca în continuare cu sotiile lor, însa al treilea conciliu din Toledo (589) dispune ca atari clerici sa fie redusi la starea de lectori (canonul 5). Acelasi canon ia masuri mai drastice împotriva concubinarilor. Un astfel de cleric va fi închis într-o manastire, femeia cu care traia va fi vânduta ca sclava, iar banii obtinuti vor fi împartiti saracilor. Urmatorul sinod (633), prezidat de Isidor din Sevilla cere ca toti preotii si diaconii din zonele rurale sa pronunte în fata episcopului votul de castitate, acelasi lucru fiind recerut si pentru episcopi la sinodul din Mérida din 666. Urmatoarele sinoade din Toledo trebuie sa constate ca dispozitiile referitoare la respectarea celibatului erau deseori nerespectate, pentru care motiv se înaspresc pedepsele pentru cei ce nu le respecta. Fiii unui cleric sunt exclusi de la dreptul de mostenire; mai mult, ei vor ramâne pentru totdeauna servitori (sclavi) ai bisericii sau diecezei din care facea parte tatal lor.
Considerând toate aceste aspecte, nu se poate trage concluzia ca toti sau majoritatea clericilor nu respectau celibatul. Nerespectarile erau mai frecvente în cadrul clerului de tara, sau de pe domeniile stapânilor, unde, practic, existenta lor depindea de bunavointa stapânilor, care nu întelegeau decât rareori si în mica masura importanta dispozitiilor episcopilor si a sinoadelor. Decadenta intelectuala si morala a clericilor din aceasta perioada (secolele VI-VII) trebuie vazuta ca o consecinta a unirii dintre Biserica si regatele spaniole si france. In ambele regate, numirea episcopilor era în mâinile regilor, care deseori promovau la aceasta demnitate persoane care reprezentau interesele lor si care puteau plati mai mult. Episcopii, apoi, erau implicati în politica regatului: alegerea regelui, relatiile cu nobilii, etc., masuri prin care ei urmareau si întarirea puterii jurisdictionale în propriile dieceze. Si un alt aspect: secolele VI-VIII sunt caracterizate de o decadere generala a culturii, ceea ce implicit conducea spre o decadere morala, sau spre un mod de activitate pastorala în care superioritatea celibatului si avantajele sale pentru misiunea sacerdotala erau cunoscute într-o masura destul de redusa. Deseori, episcopii proveneau din ambientele monastice, unde atât pregatirea culturala destul de elevata cât si celibatul reprezentau valori pastrate cu gelozie, valori pe care apoi episcopii, ajutati de *arhipreoti+ ai catedralei si ai comunitatilor rurale, le promovau în diecezele lor. Nu se poate realiza un procentaj al clericilor celibi si al celor casatoriti. Insa pentru a ne da seama ca realitatea bisericilor Galiei si ale Spaniei nu era atât de sumbra pe cât s-ar putea crede, prezentam exemplul Galiei meridionale din secolul al VI-lea: din 148 de episcopi, 34 sunt venerati ca sfinti.
Biserica orientala pastreaza practica traditionala conform careia o casatorie încheiata înainte de consacrarea sacerdotala putea fi continuata fara ca respectivul cleric, inclusiv sotia lui, sa contravina vreunui canon bisericesc. Pentru episcopi însa, începând cu Iustinian, se cere o viata celibatara.
c. Viata morala a crestinilor; formele de pietate si cult
Inca din primele secole, Biserica promovase catecumenatul si formele de penitenta ca mijloace apte pentru îndepartarea reminiscentelor pagâne din viata laicilor si pentru formarea unui model nou de om, omul crestin, tentativa deloc usoara si ca atare realizata doar în parte. Aplicarea imperativelor morale ale crestinismului, net superioare celor pagâne, gasea un teren pregatit în parte de decadenta si confuzia religioasa politeista din imperiu. In al doilea rând, legislatia romana (în privinta dreptului penal, nu era atât de dezvoltata precum se afirma uneori) si cultura greaca elevata reusisera sa civilizeze multi cetateni ai imperiului, desi o vasta arie a populatiei rurale ramasese la limitele extreme ale civilizatiei. Iar când mesajul crestin începe sa fie predicat germanicilor, acesta gaseste o mare audienta datorita naturii sanatoase ca si sentimentului de libertate si de onoare al acestor popoare.
Dupa libertatea acordata crestinismului, progresul rapid al noii religii chiar si în afara granitelor imperiale, favorizarea crestinilor si impunerea formulei de credinta de la Nicea ca religie a imperiului de catre Teodosiu (380), iata doar câteva cauze care au favorizat si o mediocritate a vietii crestine, mediocritate de care se lamenteaza deseori parintii si scriitorii Bisericii antice. Este adevarat, apoi, ca botezul era considerat ca o garantie si conditie indispensabila a mântuirii; pe de alta parte, însa, exigentele unei adevarate vieti de credinta erau considerate nu de putini crestini prea mari, pentru care motiv amânau penitenta (spovada) spre sfârsitul vietii, ceea ce ne face sa credem ca în rândul lor plana si un anumit pesimism referitor la capacitatea omului de a colabora cu harul mântuitor primit la botez. Acest pesimism era marit apoi de marile nedreptati sociale ca si de decaderea crescânda a puterii politice a imperiului.
La Marsilia, preotul Salvian (H 480), le reproseaza crestinilor romani din orase ca ar trebui sa se rusineze de viata lor morala, inferioara celei a germanilor pagâni sau ariani. Sfântul Ieronim constata si el cu durere ca Biserica a devenit mai puternica si mai bogata, dar a saracit în virtute (*potentia quidem et divitiis maior, sed virtutibus minor+: cfr. Vita Malchi, c. I). Insa aceste aspecte nu ne pot îndreptati sa afirmam ca Biserica mergea în declin. Acum este perioada marilor sfinti parinti precum Atanaziu, Ioan Crizostom, Ambroziu care-l pune la pocainta pe împaratul Teodosiu (390), ceea ce reprezinta un triumf moral al Bisericii, si mai ales Augustin. Alaturi de memoria vie si edificatoare a perioadei martirilor, ca si de alti sfinti si scriitori ai timpului, aceste personalitati marcante au exercitat o puternica forta de atractie pentru întreaga Biserica. Nu trebuie uitat apoi un alt aspect important. In perioada marilor tulburari si transformari ale lumii antice, cauzate de emigrarile barbarilor, Biserica a fost singura institutie care a salvat civilizatia si cultura greco-romana, iar în perioada ce se scurge de la Constantin cel Mare si pâna la Iustinian, legislatia si întregul mod de viata si de gândire al oamenilor au fost din ce în ce mai patrunse de spiritul si etica crestina.
Mai ales pentru a scapa de boli si pentru îndepartarea calamitatilor si a duhurilor rele, în rândul crestinilor persista însa superstitiile si practicile magice, împotriva carora atât Cezar de Arles cât si Martin din Braga se gasesc pe un front comun de lupta. Insa în combaterea acestor rele, trebuie sa-i vedem angajati pe toti pastorii Bisericii. In predicile sale (Sermones), Cezar se ridica împotriva alcoolismului, a indiferentismului religios, cauza prima a ignorantei în cele ale credintei. Fiecare crestin trebuie sa participe la Liturghia duminicala, purtând cu dânsul ceara pentru lumânari, ulei, pâine si vin, daruri prin care Dumnezeu îi face vrednici de a participa la liturghie. Odihna festiva care o înlocuieste pe cea pagâna ce se observa joia, în cinstea lui Jupiter, trebuie sa fie respectata de toti, fapt care nu-l împiedica pe crestin ca în astfel de zile sa viziteze un bolnav sau un prieten. Fiecare trebuie sa cunoasca cel putin Crezul si Tatal nostru; trebuie apoi sa practice caritatea, dreptatea si pomana. Din predicile acestui episcop se mai poate observa un alt aspect negativ: în lumea bogata sau relativ înstarita, numarul tinerilor care traiau în concubinaj era atât de mare încât nu era posibila o excomunicare a lor. Alaturi de folosirea mijloacelor anticonceptionale, tot în aceasta patura a populatiei era practicat avortul, pe care episcopul îl numeste, simplu, o crima.
In privinta primirii euharestiei, exigenta adresata sotilor de Cezar din Arles si Isidor din Sevilla de a se abtine un anumit numar de zile de la raporturile conjugale, a cauzat o scadere a numarului celor ce se împartaseau, chiar daca erau numeroase persoanele care participau cu regularitate la jertfa euharistica. In Galia, sinodul din Agde (506) cere ca orice crestin sa se comunice cel putin de trei ori pe an: la Craciun, Pasti si Rusalii. Pentru a întari disciplina ecleziastica în rândul crestinilor, atât în Occident, cât si în Orient se dezvolta acum penitenta secreta (rugaciuni, abstinente, etc.), care risca înca de la început sa cada în formalism, sau sa *contravina+ vechii mentalitati rigoriste antice.
In formele de pietate, crestinul simplu este sensibil la cultul sfintilor, al martirilor si la pelerinaje. Daca fecioara Maria este proclamata la Efes ca Maica a lui Dumnezeu, la Roma, numele ei este introdus în canon în secolul al VI-lea, iar primele sarbatori mariane sunt celebrate în Occident în secolul urmator, urmându-se exemplul Romei, care preia si contributia Orientului. Trebuie mentionat apoi ca numeroase biserici si manastiri ale secolului VI sunt dedicate Mariei, ceea ce ne face sa credem ca cultul ei îsi avea radacini ce veneau din secolele anterioare.
Referitor la devotiunea fata de sfântul Petru, nu se poate sustine ca principele apostolilor începe sa fie venerat doar odata cu perioada încrestinarii anglo-saxonilor, care apoi ar fi transmis carolingienilor aceasta devotiune. Deja de la începutul perioadei merovingiene, se cunosc aprox. 40 de biserici si 20 de catedrale care poarta acest titlu. Alaturi de numele lui Petru se afla cel al lui Paul, ambii fondatori ai comunitatii romane si patroni deosebiti ai Bisericii Romane, în special Petru, capul si centrul vizibil al unitatii doctrinare, morale si disciplinare a întregii Biserici. Impotriva tuturor fenomenelor de decadenta de la sfârsitul antichitatii, pentru a afirma noua unitate imperiala (cea crestina), întregul episcopat latin a promovat în special cultul lui Petru si l-a transmis apoi noilor convertiti, burgunzilor, vizigotilor si francilor.
Sunt venerati apoi martirii, numele celor mai renumiti fiind prezente în special în liturgia romana si în canonul I al litughiei. Insa teritoriile noilor convertiti se aflau departe de locurile unde primisera coroana martiriului eroii credintei din primele trei secole. Pentru a aduce *acasa+ relicviile martirilor, primul rege crestin al burgunzilor, Sigismund, merge la Roma, însa relicviile pe care le aduce la întoarcere sunt furate (cu un scop sfânt, pios) de catre alte biserici, astfel ca el este nevoit sa trimita la Roma un diacon pentru a aduce alte relicvii. In acest fel, se dezvolta simultan atât practica pelerinajelor cât si venerarea relicviilor. In 590, Grigore din Tours (538 cca.-594) trimite si el un diacon la Roma pentru a aduce relicvii, iar de la dânsul episcopul învata cât de mult era venerat în capitala crestinatatii principele apostolilor.
In Orient, Constantin cel Mare merge cu mama lui Elena sa viziteze locurile sfinte din Tara Sfânta, locuri legate de viata si faptele Mântuitorului, la care se adauga cele ce au legaturi mai importante cu Vechiul Testament. Incepând cu secolul al IV-lea, locuri de pelerinaj devin si mormintele martirilor mai importanti ca si cele ale sfintilor. La Edessa este venerat mormântul apostolului Toma; Efesul are mormântul apostolului Ioan; Seleucia Isauriei are renumitul sanctuar al sfintei Tecla; sfântul Sergiu este venerat la Rusafa, pe Eufrat; la Calcedon este venerata sfânta Eufemia; la Constantinopol sunt venerati sfintii medici Cosma si Damian; sfântul Dumitru este cinstit la Tesalonic, dar si la Sirmium. Un sanctuar deosebit (Lourdes-ul antichitatii) este cel al sfântului Mena din Egipt, la vest de Alexandria, etc. Aceasta practica, foarte raspândita printre crestinii orientali, va avea un ecou deosebit si în Occident si va scadea considerabil odata cu invazia în aceste zone a arabilor musulmani.
Spre Roma se îndreapta în pelerinaj britanicii convertiti, iar noii lor stapâni, germanii, odata încrestinati, preiau aceasta traditie. In secolele V si VI, Roma pierde vechea faima si splendoare a capitalei imperiale. Devine însa cetatea sfânta în care este înmormântat Petru si în care locuieste urmasul acestuia. De noua splendoare a Romei sunt constienti papii ca si noile capete încoronate ale Occidentului ce se îndreapta spre acest oras, simbol al noii unitati catolice (universale) occidentale. Noile popoare convertite gasesc în Roma si în urmasul lui Petru un centru nu numai de unitate ci si de *fraternitate+ crestina, ceea ce contribuie la slabirea vechilor antagonisme, rivalitati si lupte dintre dânsele.
Un nou factor de unitate a Occidentului vine în secolul al VII-lea de la calugarii irlandezi, care, în promovarea practicilor penitentiale, gasesc un mijloc ideal de a face penitenta, acela de a merge în pelerinaj spre o destinatie nu tocmai precisa, dar cu scopul precis de a ispasi anumite pacate, sau pur si simplu pentru a demonstra existenta de pelerin a crestinului. De cele mai multe ori, destinatia unor astfel de pelerinaje era tot mormântul unui sfânt, unde se faceau rugaciuni, penitente si de unde se luau relicvii. Un astfel de loc era cel al arhanghelului Mihai de pe muntele Gargano, în Italia meridionala.
d. Catecumenatul si cateheza baptismala
Cultul si adorarea în *spirit si adevar+ (cfr. In 4, 23) a Dumnezeului unic si întreit nu i-a împiedicat pe crestini sa-si manifeste credinta în forme doctrinare (profesiuni sau simboluri de credinta) si acte de cult care, din varietatea initiala îsi cauta un drum spre unitate (conform naturii intrinsece a unicitatii învataturii crestine si a Bisericii), unitate care se va manifesta în bogatia si varietatea impresionanta dar si contrastanta a secolelor viitoare, în care forte centrifuge (Bizantul politico-religios [cezaropapism] si tendintele eretice si schismatice) vor pune la grea încercare pozitia primatiala doctrinara si disciplinara a Catedrei Romane.
Catecumenatul si cateheza. In secolul al IV-lea se cristalizeaza formele precedente ale catecumenatului si practicii baptismale. Atâta timp cât în imperiu existau pe scara larga pagâni de convertit, este de înteles ca botezul era administrat mai mult persoanelor adulte, si chiar multi parinti crestini amânau botezul copiilor lor pentru vârsta adulta. Totusi, nu rare au fost si cazurile în care acest sacrament era primit si de copii, sau de noii nascuti. Se pare ca în contextul negarii pacatului originar de catre pelagiani, Biserica a insistat mult asupra botezarii noilor nascuti, practica care s-a raspândit peste tot abia în secolul al V-lea. Pentru botezul copiilor nu a fost elaborat un ritual propriu, ci s-a mentinut într-o forma abreviata ritul de admitere la catecumenat: impunerea mâinilor, semnul crucii si administrarea de sare binecuvântata. La întrebarile baptismale raspundeau acum parintii sau nasii, si tot lor le era încredintat simbolul de credinta.
In familiile crestine, parintii explicau copiilor adevarurile fundamentale ale credintei, aceasta reprezentând una din marile lor datorii, însa cateheza oficiala apartine clerului, în primul rând episcopului. In opera sa mai mult teoretica decât practica, De catechizandis rudibus, Augustin ne prezinta doua modele de cateheza, una mai lunga si alta mai scurta. Fara a folosi polemica sau retorica, autorul stabileste ca cel ce catehizeaza trebuie sa se adapteze ascultatorilor, nivelului lor cultural ca si deschiderii lor fata de credinta. Nucleul si orientarea oricarei cateheze trebuie sa fie istoria mântuirii. Nararea minunatiilor lui Dumnezeu (mirabilia Dei) va prezenta nu numai legatura intrinseca dintre Vechiul si Noul Testament, ci trebuie sa ofere o panorama a întregii istorii ce-si afla împlinirea în planul salvific realizat în Cristos. Acceptând în deplina libertate învatatura crestina, catecumenul si viitorul crestin este îndemnat sa-si conformeze viata dupa modelul Cristos. Prin rituri simbolice, cum ar fi semnul crucii, persoana se alatura Bisericii, însa primirea botezului putea fi amânata mai multi ani.
Urmându-se pregatirea imediata si intensa din timpul Postului Mare, botezul, împreuna cu mirul si euharestia (marele sacrament) erau administrate la Pasti sau Rusalii, în capelele din vecintatatea bisericilor, adica în baptisterii. Deoarece continua înca vechea *initiere ezoterica+ în misterele crestine, neofitii continuau sa fie instruiti în adevarurile credintei, aceasta noua faza a catehizarii transformându-se într-o catehizare comunitara.
La Milano, Ambroziu îsi elaboreaza catehezele sale mistagogice (explicarea si patrunderea tot mai adânca în misterele crestine), foarte asemanatoare cu gândirea teologica orientala. El insista asupra întelegerii continutului simbolic al riturilor sacramentare. Pentru a-si atinge scopul, foloseste deseori interpretarea tipologica a evenimentelor si personajelor Vechiului Testament.
In lumea greaca nu exista nici o scriere catehetica care sa se apropie de cea a lui Augustin. Catehezele mistagogice atribuite lui Ciril din Ierusalim plaseaza istoria mântuirii în centrul pregatirii celor ce vor sa primeasca botezul. Scrise într-un limbaj accesibil maselor largi, adaptându-se auditoriului, aceste cateheze îmbina aspectele dogmatice cu cele morale. Lucrarea lui Grigore din Nissa *Logos katehetikos+ se adreseaza catehistilor, preferând o explicare filosofica a adevarurilor de credinta, în detrimentul fundamentului biblico-teologic al catehezei. Catehezele morale ale lui Ioan Crizostom sunt tinute de autor mai ales în prima saptamâna de dupa Pasti. In ele este repetata cu insistenta exigenta noilor botezati de a pastra intact noul spirit primit în botez, de a ramâne mereu *neofiti+. Folosind un limbaj putin elevat, Teodor de Mopsuestia prefera cateheza sacramentara a botezului si euharestiei, insistând asupra riturilor crestine de initiere. Prin botez, crestinul începe o viata noua, care este alimentata de euharestie, sacrament prin care omul moare pentru pacat pentru a învia împreuna cu Cristos.
Cateheza reprezinta un aspect al activitatii Bisericii de transmitere si aprofundare a misterelor credintei si de traire a lor. In procesul de patrundere a crestinismului în lumea si cultura greco-romana, cateheza începe sa capete si aspecte propriu-zis stiintifice, un exemplu în acest sens fiind contributia si tentativa lui Augustin de a realiza un dialog între stiinta crestina si traditia clasica. Desi Biserica se arata sceptica fata de paideia pagâna (chintesenta anticei realizari sau împliniri a vietii), comunitatile monastice si episcopii au deschis scoli pentru învatarea Scripturii si a cultului divin. Odata cu decaderea sistemului scolastic imperial si a raspândirii crestinismului atât în imperiu, cât si în afara fostelor sale granite, Biserica începe sa acorde o atentie tot mai mare misiunii sale nu numai de evanghelizare, dar si de culturalizare a maselor. Pe lânga marile manastiri si centrele episcopale sunt deschise scoli care le prevestesc pe cele conventuale medievale, în care, alaturi de studiul Scripturii si al Sfintilor Parinti, este pastrata si transmisa posteritatii paideia antichitatii greco-latine.
Botezul (secolele V-VII). In fata obiceiului mereu crescând al secolelor IV si V de a amâna botezul pentru vârsta adulta, ca si datorita practicii crescânde a botezului copiilor, s-a impus de la sine o modificare a practicii catecumenatului trienal introdus de preotul Hipolit din Roma (H 235 sau 236). Un alt motiv al acestei schimbari îl gasim în contextul patrunderiia crestinismului în rândul popoarelor germanice. Acum, timpul catecumenatului se scurteaza considerabil, deoarece exemplul convertirii principilor este urmat imediat de populatia (nu de toti supusii) pe care acestia o conduc. In aceste cazuri, convertirea însemna mai mult o abandonare a cultului idolilor si un interes exterior pentru crestinism, iar în comparatie cu primirea botezului în secolele anterioare, convertirea de acum are carente grave pentru înlaturarea carora Biserica va munci secole de-a rândul.
In secolul al VI-lea, botezul este administrat într-o masura crescânda în parohii si mai putin în catedrale. Se încearca apoi sa se pastreze sarbatoarea Pastelui ca data a botezului, însa sinodul din Mâcon din 585 trebuie sa constate ca la aceasta sarbatoare sunt botezati doi-trei copii. Multi noi nascuti sau copii de doi sau trei ani, erau botezati la Craciun sau în sarbatoarea altui sfânt. Cezar de Arles se adapteaza situatiei: într-o forma sintetica, expune parintilor si nasilor copilului continutul si forma vechiului catecumenat ce-si avea perioada intensa a Postului Mare. Si acum este preferat acest timp ca fiind cel mai potrivit pentru pregatirea parintilor si a nasilor, care trebuiau sa se angajeze în educarea crestina a copiilor. Pentru botezurile ce se celebreaza în timpul anului, Cezar cere parintilor macar o saptamâna de pregatire (rugaciune, post si participare la liturgia de dimineata), timp în care copilul primea impunerea mâinilor si ungerea cu sfânta crisma. In Spania secolelor VI si VI, timp în care se încearca o convertire fortata a evreilor, sunt atestate si numeroase cazuri de botez al adultilor.
e. Liturgia
In primele trei secole se fixeaza liniile fundamentale liturgice, în special în privinta celebrarii euharistice (anafora si canonul). Partile celelalte ale liturghiei se dezvolta si se modifica mai ales în formulele doxologice, îmbunatatiri care reprezinta rezultatul clarificarilor doctrinare din lungile controverse dogmatice ale primelor concilii. Apoi, odata cu raspândirea botezului copiilor si cu schimbarile profunde ale disciplinei penitentiale, sunt scurtate sau chiar abandonate formulele prin care catecumenii si penitentii erau invitati sa paraseasca grupul celor ce participau la liturghie. Desi parinti orientali, precum Vasile cel Mare si Ioan Crizostom, îsi dau seama ca liturgia euharistica este prea lunga, Orientul va pastra în mare parte aceeasi structura a liturghiei.
Orientul
Patriarhatele orientale, Antiohia, Alexandria si Constantinopol sunt si centre care impulsioneaza o liturgie care se caracterizeaza printr-o mai mare dramaticitate, fara însa a-i prejudicia accentuatul caracter misteric. Liturgiile orientale din secolele IV si V scot în evidenta si participarea terestra la cultul adus Sfintei Treimi de catre îngeri, iar controversele cristologice accentueaza într-însele actiunile salvifice ale Mântuitorului, atotputernicia Logosului divin si opera sacerdotala a vesnicului Preot Cristos.
Cea mai veche dintre formele liturgice este asa-numita liturgie clementina, ce se gaseste în cartea a opta a *Constitutiilor Apostolice+ si care contine un formular complet al celebrarii liturghiei duminicale. La rândul ei, *liturgia clementina+ depinde de *Traditia apostolica+ a lui Hipolit Romanul.
Asa-zisa liturgie apostolica a Siriei orientale din secolul al V-lea s-a pastrat în liturgia nestorianilor, a malabarezilor si a caldeilor uniti cu Roma. In Siria occidentala se afirma liturgia lui Iacob cel Mic, ale carei origini trebuie cautate la Ierusalim, si care a devenit liturgia crestinilor din Edessa (iacobitii). Alexandria creaza liturgia lui Marcu, prezenta în papirusuri din secolele IV si VI, preluata de copti si considerata ca liturgia marelui lor Ciril. Aceasta a influentat textele rugaciunilor din *Eucologhionul+ atribuit episcopului Serapion din Thmuis (H dupa 362), prieten al sfintilor Anton abate si al lui Atanaziu. Liturgiei lui Marcu i-au urmat liturgiile lui Vasile cel Mare si ale lui Grigore din Nazians. Formularele liturgiei copte au trecut apoi la etiopieni, care le-au îmbogatit cu numeroase anafore. Insa în cadrul liturgiilor orientale, cea care se va impune cel mai mult este liturgia bizantina de la Constantinopol, bazata pe doua formulare atribuite episcopului de Cezarea, Vasile, si episcopului capitalei, Ioan Crizostom. Primul formular, mai lung, era folosit cu precadere în zilele de duminica, în timpul Postului Mare ca si în vigiliile marilor sarbatori. Al doilea s-a impus în liturgia greaca din capitala si apoi, odata cu extinderea dominatiei imperiale în lumea slava, s-a impus în toate tarile ce vor intra sub jurisdictia Constantinopolului. Din secolul al X-lea, aceasta liturgie va fi numita a sfântului Ioan Gura de Aur.
Occidentul
Dupa înlocuirea limbii grecesti cu cea latina (în jurul anului 380), Occidentul va dezvolta noi forme liturgice, forme promovate mai ales de pontifii romani. Inainte de formarea celor doua mari liturgii occidentale, romano-africana si galicana, exista o forma liturgica fundamentala comuna întregului Occident, forma pe care Roma o va modifica curând.
Liturgia romana este cea mai importanta pentru întreg Occidentul si se va impune în fata tuturor celorlalte liturgii latine occidentale, desi la început era asemanatoare lor, asa cum si acestea aveau multe aspecte comune.
Aceaasta liturgie evidentiaza în primul rând *medierea+ mântuitoare a lui Cristos, prezenta în doxologiile rugaciunilor care se termina *per Christum+. Sunt evitate apoi elementele dramatizante si poetice, pastrându-si astfel o solemnitate impunatoare diferita de cea orientala.
Trecerea de la liturgia greaca la cea în limba latina are loc la Roma, proces de tranzitie care se completeaza spre sfârsitul secolului al IV-lea. Insa dezvoltarea unor formulare proprii romane este verificabila doar într-o perioada posterioara. Reformele liturgice importante sunt atribuite papilor Damasus (366-384), Gelaziu I (492-496), Grigore cel Mare (590-604) si episcopului de Milano, Ambroziu (H 397). Probabil ca în timpul lui Damasus au fost introduse mai multe sarbatori, initiindu-se astfel formarea anului liturgic.
Liturgiile galicana, spaniola (vizigota) si milaneza (ambroziana). Liturgia galicana, cu rugaciuni nu prea diferite între ele, are un rit relativ unitar al liturghiei, dar nu cunoaste un formular fix al acesteia, ci formulare proprii fiecarei duminici si sarbatori. In prefata, se distanteaza de traditia antica iar în rugaciuni se apropie de traditia orientala printr-o exprimare patetica si diluata în continut; este mai înclinata spre somptuozitate si fast. Liturgia spaniola sau vizigota va suferi transformari mari odata cu invazia arabilor (711), purtând numele apoi si de mozarabica (mozarabi = vechii crestini arabizati). Atât în liturgia din Galia, cât si în cea din Spania se observa efectul controverselor cu arianismul: medierea mântuitoare a lui Cristos este pusa pe plan secund, acordându-se un spatiu mai amplu rugaciunilor adresate direct lui Cristos. La aceasta se adauga o adorare deosebita a Sfintei Treimi, asa cum era si în liturgia bizantina. Alaturi de aceste trasaturi comune ale liturgiilor din Galia si Spania, în liturgia milaneza se observa si influenta romana. Canonul liturghiei romane era prezent la Milano deja din timpul lui Ambroziu.
XIV. SLAVII SI UNGURII INTRE OCCIDENT SI ORIENT.
INCRESTINAREA
Inceputurile. Intre secolele III-VII, emigrarile germanilor lasasera în Europa diferite spatii libere în care s-au stabilit numeroasele ramuri ale slavilor. Pornind din regiunile Marii Baltice, ei ocupa un vast teritoriu ce se întinde pe deasupra Carpatilor de la Nistru pâna la Elba, iar din secolul al VI-lea ocupa Alpii orientali pâna la Marea Adriatica si cea mai mare parte a Balcanilor septentrionali.
Aflându-se în aceasta perioada între Occidentul latin si Orientul bizantin, de încrestinarea lor s-a ocupat atât Roma cât si Constantinopolul. Desi toti slavii au afinitati etnice si lingvistice, pentru istoria încrestinarii lor se impune o tratare separata, pentru fiecare tara si popor în parte.
Prima încercare misionara printre slavii din Croatia a întreprins-o împaratul Heracliu (610-647). Aici, misionarii bizantini i-au întâlnit pe cei trimisi de Roma. Este posibil însa ca primii misionari sa fi fost crestinii din Sirmium, retrasi apoi spre Pécs din calea avarilor navalitori (582). Misionarii trimisi de Roma încrestineaza o parte a croatilor din Dalmatia, în timpul principelui Porga (670-680 cca.), ajungând pâna în Moravia si Boemia. Spre anul 630, avem un alt apostol al slavilor: episcopul belgian Amandus (H 679).
De încrestinarea slavilor s-au mai ocupat episcopatele de Salzburg, Passau si Regensburg. In 696, episcopul Rupert înfiinteaza la Salzburg o episcopie care, alaturi de integrarea religioasa a populatiei romanizate, se ocupa si cu încrestinarea slavilor. In a doua parte a secolului al VIII-lea, un adversar al Sf. Bonifaciu, episcopul iro-scotian Virgil (745-784) proiecteaza încrestinarea slavilor din regiunile Alpilor, care cerusera ajutorul bavarezilor împotriva avarilor. Principalul misionar printre slavii de aici (Carintia-Kärnten) este episcopul Modestus, care construieste doua biserici pe Drava superioara, la Maria-Saal si S. Peter im Holz Kirchen. In politica sa anti-franca, ducele Bavariei, Tassilo al III-lea (H 794), înfiinteaza pentru slavi centrul misionar Kremsmünster, la est de Passau. In secolul al VIII-lea, si Aquileia a încercat o activitate misionara printre vecinii ei slavi. Insa pâna la Carol cel Mare, toate aceste centre misionare au realizat doar de o patrundere partiala si firava a noii credinte printre slavii din regiunile sud-orientale.
1. Slavii occidentali (Venetii)
Pentru a se apara de vecinii veneti, la sfârsitul secolului al VIII-lea Carol cel Mare înfiinteaza dincolo de Elba o zona ce-i era subordonata, fapt care a contribuit si la raspândirea crestinismului în acest teritoriu. Dupa înfrângerea avarilor (791; 796), lui Carol i se deschide drumul misionar spre est, un rol important avându-l acum episcopatele de Salzburg si Aquileia. Dupa Carol, prin mai multe expeditii militare, saxonul Henric I (919-936) încearca refacerea zonei tributare imperiului de dincolo de Elba. In timpul sau, episcopul Adalward din Verden predica slavilor din Mecklenburg. Politica sa militara ia amploare sub Otto cel Mare (936-973), care încearca cucerirea tuturor slavilor dintre Elba, Saale si Oder. Dupa exemplul lui Carol cel Mare, Otto se îngrijeste nu numai de asigurarea granitelor, ci si de încrestinarea supusilor, de extinderea moralei si culturii crestine. In 948 sunt înfiintate diecezele de Havelberg si Brandenburg; în 968 sunt create diecezele de Meissen, Merseburg si Zeitz. Toate aceste dieceze vor intra apoi sub jurisdictia arhidiecezei de Magdeburg, dotata cu multe privilegii si stabilita ca scaun primatial pentru toate bisericile din dreapta Rinului. Probabil tot în 968 este înfiintata dieceza de Oldenburg, dependenta de arhidieceza de Hamburg-Bremen, aceasta din urma ocupându-se de încrestinarea nu numai a germanilor nordici, ci si a slavilor occidentali.
Initiativele politice si religioase ale saxonilor în mijlocul venetilor nu au dus la o încorporare si o încrestinare definitiva a acestora, adica la includerea lor în spatiul viitorului imperiu crestin de neam german. In anii 982-983, luzii se revolta în masa împotriva stapânirii germane, distrugând întreaga organizare bisericeasca de dincolo de Elba. Mai târziu, Henric al II-lea are nevoie de ajutorul luzilor în lupta sa împotriva Poloniei. Ca pret al aliantei, acestia îi cer respectarea traditiilor lor pagâne, ceea ce regele este constrâns sa accepte. Un principe crestin al venetilor, Gotescalc, din ramura obotritilor, fondeaza spre mijlocul secolului al XI-lea un regat, iar cu ajutorul arhiepiscopului de Hamburg-Bremen si a preotilor germani, converteste o mare parte a poporului sau. Insa în 1066, conationalii sai pagâni îl ucid atât pe dânsul, cât si pe multi misionari germani, ceea ce duce la o restabilire aproape totala a pagânismului în teritoriile venetilor. O noua deschidere misionara în regiunile lor va avea loc abia în secolul al XII-lea.
2. Boemia si Moravia
In timpul lui Carol cel Mare, regatul moravilor se extindea din Boemia, traversa Slovacia, ajungând pâna la lacul Balaton. Regele francilor reuseste sa-i subordoneze partial puterii sale, ceea ce implicit determina si o activitate evanghelizatoare desfasurata de misionarii franco-bavarezi. Principele lor Pribina se boteaza la Salzburg si primeste de la Ludovic Germanicul regiunea Sloveniei si cea din jurul lacului Balaton, iar dupa un deceniu, zece duci boemi se boteaza la Regensburg. Sinodul din Mainz din 852, considera ca în regatul moravilor crestinismul a prins radacini adânci. Ducele lor Moimir reuseste sa uneasca diferitele triburi morave, însa Ludovic nu-l vrea; îl învinge, întronându-l pe crestinul Rastislav (846-870) si restabilind astfel suveranitatea franca asupra Moraviei. Insa noul principe morav nu accepta dominatia franca. Din 855 începe lupta pentru independenta si extinderea regatului Moraviei, ajungând sa-si supuna regiunile pâna la Gran si Nitra (Neutra). Insa în 870, Ludovic îl prinde si dupa ce-l orbeste, îl închide într-un convent. Noul duce, Svatopluk (870-894), nepot al lui Rastislav, preia conducerea cu acordul francilor, dar, ca si bunicul sau, în curând se ridica împotriva acestora, reusind sa anihileze influenta franca asupra regatului sau. Mai mult, reuseste sa anexeze si Boemia. In pacea din 874, Ludovic este constrâns sa recunoasca independenta Moraviei, care-si extinde stapânirea pâna în Silezia si Galitia.
Rastislav întelege ca marele sau regat va putea dainui numai daca va deveni în întregime un regat crestin. Pe de alta parte, nu va putea fi un regat independent atâta timp cât va ramâne sub jurisdictia provinciei bavareze de Salzburg. Implicit, aceasta ar fi însemnat o dependenta fata de germani. Din aceste motive, în 862-863, el se îndreapta spre Orient, cerând misionari de la bazileu. Imediat, Mihai al III-lea (842-867) si patriarhul Fotie trimit în teritoriile moravilor un grup misionar condus de fratii Constantin (Ciril) si Metodiu. De la slavii din regiunile natale ale Tesalonicului, acestia învatasera deja un dialect slav, asa ca nu le-a fost greu sa le predice în limba materna moravilor lui Rastislav. Succesul acestor mari apostoli ai slavilor se datoreaza traducerii Scripturii în limba autohtonilor, ca si a textelor liturgice (liturgia romana, sau liturgia Sf. Petru). In acest scop, Constantin creaza o scriere proprie, glagolitica, derivata din minuscula greaca si îmbogatita cu unele simboluri corespunzatoare foneticii slave. Dupa mai bine de trei ani de activitate, succesele lor le întrec pe cele ale misionarilor bavarezi. Nefiind episcopi, nu pot sa consacre preoti pe tinerii pe care-i educasera si care voiau sa devina apostoli ai conationalilor lor. Amândoi vor sa se întoarca pentru scurt timp la Constantinopol. Ajung la Venetia, unde afla ca papa Nicolae I îi invita la Roma, însa când ajung în cetatea eterna, papa murise deja. Noul ales, Adrian al II-lea (867-872), le-a facut o primire triumfala, mai ales pentru faptul ca Ciril purta cu dânsul relicviile papei Clement pe care le descoperise la Chersonesos, în Crimeea, în timpul calatoriei sale printre cazari.
La Roma, alaturi de primirea calduroasa pe care le-o face papa, misionarii trebuie sa suporte însa si reprosurile grecilor care nu pot sa înteleaga inovatia lor, adica traducerea textelor sacre într-o alta limba afara de cele trei, considerate sacre: latina, greaca si ebraica. Papa însa este de alta parere. Le permite sa celebreze în slava în bisericile romane, îl sfinteste preot pe Metodiu, iar altor tineri slavi le confera consacrarea preoteasca sau diaconala. La scurt timp, Constantin moare într-o manastire din oras (14 februarie 869). Fratele sau decide sa se întoarca în misiune. Inainte de plecare primeste binecuvântarea papei si recomandarea de a citi în latina epistola si evanghelia înainte de a predica în slava. Intorcându-se, predica în regiunile din jurul lacului Balaton, iar dupa scurt timp revine din nou la Roma. In 870, Adrian îl consacra episcop de Sirmium (Mitrovita), centrul unei provincii bisericesti care trebuia sa cuprinda întreaga zona misionara sârbo-croata, slovena si morava.
Teritoriile misionare ale lui Metodiu se gasesc însa într-o situatie foarte delicata. Tocmai acum, Bulgaria intentiona sa se separe de Roma, deoarece papa Nicolae I refuzase, pentru motive canonice juste, cererea hanului bulgarilor de a-l alege pe Formosus din Porto ca arhiepiscop misionar al bulgarilor. Si deoarece cererea lui ramâne neîndeplinita, la începutul anului 870 Bulgaria accepta jurisdictia Constantinopolului. Pe de alta parte, numindu-l pe Metodiu ca arhiepiscop în vechea capitala a Iliricului (Sirmium), papa facea cunoscut Bizantului dreptul jurisdictional al Romei asupra acestei provincii, provincie pe care o voia în întregime si scaunul patriarhal constantinopolitan.
Metodiu nu poate locui la Sirmium, un oras distrus si nesigur. De aceea se îndreapta spre principele Kocel, stabilindu-si resedinta în castelul acestuia din Zalavár, de lânga Balaton. Stabilirea lui într-o regiune ce apartinea marcii franco-orientale a Panoniei, si pe care deja Leon al III-lea o încredintase arhiepiscopiei bavareze de Salzburg, declanseaza curând un aprig conflict între noul arhiepiscop si episcopii de Salzburg, Passau si Freising, care considera Panonia ca o zona a lor de influenta. Este foarte posibil ca în aceasta situatie, Metodiu sa fi predicat doar în partea morava a diecezei sale, ceea ce nu l-a împiedicat pe fiul lui Ludovic Germanicul, Carloman, sa-l faca prizonier si sa-l aduca în fata unui sinod bavarez din Regensburg, la care este prezent si Ludovic (noiembrie 870). Aici, arhiepiscopul de Salzburg relateaza pe larg activitatea misionara a diecezei sale în regiunile încredintate lui Metodiu. Acesta apeleaza la misiunea si drepturile pe care i le-a încredintat papa, ceea ce nu-i împiedica pe bavarezi sa-l tina închis într-o manastire timp de doi ani si jumatate. Protestele lui Adrian al II-lea se dovedesc inutile. Doar succesorul sau, Ioan al VIII-lea, reuseste sa-l elibereze. Metodiu se îndreapta acum spre Moravia, devenind apostolul moravilor. In prima perioada a activitatii sale, se întelesese cu Rastislav. Acum domnea Svatopulk (870-894), caruia episcopul nu poarte sa nu-i reproseze viata sa imorala. Pierzându-si sprijinul acestuia, Metodiu este sustinut de Ioan al VIII-lea, care-i permite sa foloseasca liturgia romana tradusa în limba slava (880). Dupa doi ani, merge la Constantinopol, unde este bine primit de împarat si de patriarh. Aici moare la 6 aprilie 884. Dupa moartea acestui apostol misionar, care poate fi pus alaturi de apostolul germanilor, Bonifaciu, în fostele sale teritorii de misiune se declanseaza o criza, în urma careia este interzisa liturgia slava. Din acest motiv, discipolii lui Metodiu se refugiaza în Bulgaria, unde accepta ritul grec (în limba slava). Aici are loc o transformare a scrierii glagolitice în cirilica, limba folosita si astazi de slavii ortodocsi (bulgarii, sârbii si rusii).
La începutul secolului al X-lea (906), marele regat al Moraviei este distrus de unguri, ceea ce-i determina pe învinsi sa se îndrepte spre Boemia, acum formându-se marea Boemie, condusa în vest de principii premyslizi, iar în partea estica de slavnikingi, ambele case principesti îndreptându-se spre Germania si integrându-se astfel în crestinatatea occidentala. Germanii vor încerca sa-i încorporeze cât mai strâns în imperiu, dar nu vor reusi. Boemii supun stapânirii lor Moravia, Slovacia, Silezia si o parte din Croatia alba (din apropierea Cracoviei), restaurând astfel regatul Moraviei. Din punct de vedere jurisdictional, depinsesera în primul rând de episcopatul de Regensburg, însa în noua situatie se impunea neaparat o revizuire a organizarii ecleziastice.
In urma activitatii misionare occidentale, urmându-i cea a fratilor Ciril si Metodiu, cea mai mare parte a regatului devenise crestina. In secolul al X-lea mai ramân însa centre de rezistenta pagâna, mai ales în Boemia. Din cauza acestora, ca si a tensiunilor politice si dinastice, este asasinata principesa catolica, sfânta Ludmila (921) si apoi nepotul acesteia, regele Venceslav cel Sfânt (929), ucis din porunca fratelui. La tron îi urmeaza asasinul, Boleslav I cel Crud (937-967), si apoi fiul sau, Boleslav al II-lea Poboñny (967-999), în timpul caruia autoritatea sa se extinde asupra întregii Cehii. Toti acesti regi au contribuit la consolidarea catolicismului în cele doua forme liturgice existente; cea latina s-a impus mai mult în Boemia. In aceasta regiune, ducii cer papei Ioan al XIII-lea înfiintarea unor biserici care sa depinda doar de Roma. Insa planurile lor sunt zadarnicite de Otto cel Mare, care, neutralizând influenta bavareza, vrea încorporarea diecezelor boeme în provincia germana de Magdeburg sau de Mainz. In 976 este înfiintata dieceza boema de Praga, fiind supusa imediat jurisdictiei de Mainz. Al doilea episcop de Praga este nobilul ceh, sfântul Adalbert (Vojtech). Din cauza conflictelor politice dintre polonezi si cehi, Adalbert paraseste tara si se stabileste în manastirea romana Sf. Alexie. In 992 este rechemat la Praga, dar dupa trei ani, pentru aceleasi motive, se îndreapta spre Ungaria, fiind primit de tânarul rege al acesteia, Stefan. Insa nici aici nu sta prea mult; în ultimii ani ai vietii activeaza ca misionar printre prusaci, unde moare ca martir (997).
3. Polonia
Otto cel Mare vrea sa-i tina pe polonezi într-o situatie de vasalitate, însa în timpul primului cneaz piast, Miezsko I (960-992), polonezii încep sa se afirme ca un popor de sine statator, ceea ce contravine planurilor împaratului german. Desi Miezsko trebuie sa plateasca lui Otto un tribut anual pentru teritoriile sale ce se întind pâna la râul Warta, si sa-i jure fidelitate, în realitate cneazul ramâne independent. In 965, Miezsko se casatoreste cu catolica Dubravka, fiica lui Boleslav I al Boemiei, iar la insistentele acesteia, se boteaza (966). Datorita activitatii misionare a cehilor si germanilor, spre sfârsitul secolului al X-lea, polonezii se încrestineaza, intrând în orbita cultural-religioasa latina a Occidentului, desi se pastreaza si o oarecare influenta rituala slava, mai ales în Polonia meridionala.
Dupa moartea lui Otto al II-lea, Miezsko îsi extinde stapânirea pâna la gurile Oderului, supune triburile din Croatia Alba si le ia boemilor Silezia si teritoriul din jurul Cracoviei. Fiul sau, Boleslav cel Curajos (992-1025) încearca sa extinda dominatia poloneza si asupra întregii Boemii, pe care însa, dupa nenumarate lupte, o va pierde. In schimb, la moartea sa, Polonia stapânea Lausitz (doua regiuni din Germania orientala), Moravia, Slovacia si o parte a Rusiei de Kiev. Sub fiul sau, Miezsko al II-lea (1025-1034), Polonia pierde tot ceea ce cucerise tatal sau: Lausitz revine Germaniei, Moravia este recucerita de boemi, Rusia reintra sub stapânirea Kievului, iar Slovacia este cucerita de unguri. Datorita campaniilor lui Bratislav I al Boemiei (1034-1055) de cucerire a Poloniei, cneazul Cazimir îsi muta resedinta de la Gniezno (distrus de boemi în 1038) într-o zona mai sigura, la Cracovia.
In 968 este înfiintata dieceza de Pozna½, pe care Otto cel Mare o vrea sub jurisdictia scaunului arhiepiscopal de Magdeburg. Pentru a anula tendintele de extindere politico-religioasa ale Germaniei, tânarul stat polonez apeleaza la ajutorul papalitatii: în anul 990, Miezsko I doneaza regatul sau Sfântului Scaun, în speranta ca papii îl vor ajuta sa fondeze o provincie bisericeasca poloneza. Datorita clarviziunii universaliste (catolice) si de respectare (promovare) a elementului national (etnic) a lui Otto al III-lea si a papei Silvestru al II-lea, în anul 1000 este înfiintat scaunul mitropolitan de Gniezno, cu diecezele sufragane de Cracovia (pentru mica Polonie), Wroc»aw (pentru Silezia) si Ko»obrezg (pentru Pomerania), la care se va adauga si dieceza de Pozna½. Daca campaniile de cucerire a Poloniei din timpul ottonilor precedenti, determinasera într-o anumita masura tânarul stat sa se orienteze mai mult spre Ungaria si Rusia de Kiev, ceea ce ar fi reprezentat probabil o extindere a stapânirii Bizantului si peste acest teritoriu, clarviziunea lui Otto al III-lea si a lui Silvestru al II-lea au contribuit la încorporarea definitiva a Poloniei în crestinismul occidental. Dupa moartea lui Boleslav cel Curajos, elementele pagâne rabufnesc într-o teribila revolta care ar fi putut distruge frageda organizare bisericeasca poloneza. Insa cu ajutorul germanilor, dupa anul 1040, Cazimir I restabileste catolicismul si organizarea bisericeasca, de acum urmând faza a doua a crestinismului polonez: încrestinarea întregului popor si consolidarea diecezelor si a parohiilor, faza care se va încheia abia în secolul al XIV-lea.
4. Bulgaria
Inceputurile convertirii lor apartin activitatii misionare a preotilor greci din a doua jumatate a secolului al IX-lea. In toamna anului 865 cneazul Boris se boteaza, luând numele nasului, împaratul bizantin Mihai al III-lea. Imediat, noul convertit, folosind forta si mijloacele represive, cere tuturor supusilor sa îmbratiseze noua religie si deoarece are multe nelamuriri referitoare la metodele de impunere a crestinismului si de reprimare a pagânismului, îi cere explicatii patriarhului constantinopolitan, Fotie (858-867; 877-886). Patriarhul îi raspunde printr-o lunga scrisoare (tratat) ce contine 114 capitole. Primele 22 au un continut teologic profund si subtil, care scapa întelegerii unui nou convertit. Urmatoarele capitole traseaza imaginea suveranului crestin, conform principiilor si traditiei bizantine, si chiar daca aici este exaltata importanta si demnitatea *sacra+ a suveranului, Boris ramâne nesatisfacut, deoarece el astepta un raspuns la alte probleme concrete si urgente cu care era confruntat atât dânsul, cât si bulgarii din cnezatul sau. Nemultumit asadar de raspunsul patriarhului, în 866, Boris trimite o delegatie la Roma, prezentându-i papei Nicolae I (858-867) o lista cu 115 întrebari redactate în limba greaca. Dintre acestea, 61 priveau credinta, cultul si organizarea bisericeasca. Celelalte se refera la probleme juridice, matrimoniale, la viata crestinilor si la reprimarea pagânismului. Papa trimite în teritoriile bulgarilor pe episcopii Formosus din Porto (mai târziu, papa) si Paul, iar împaratul Ludovic Germanicul îl trimite pe episcopul Hermann din Passau, însotit de mai multi clerici. Acestia trebuie sa se întoarca; legatii papali, însa, vor avea un succes deosebit în încrestinarea aproape totala a bulgarilor, încercând si sa restabileasca jurisdictia Romei asupra Iliricului.
La întrebarile cneazului si ale consilierilor sai, papa raspunde prin celebrele Responsa ad consulta Bulgarorum, în care papa intentioneaza sa stabileasca aici liturgia si dreptul ecleziastic roman. Intrucât cu putin timp înainte, printre bulgari îsi facusera aparitia si diferiti predicatori greci, armeni si din alte locuri, adevarati, dar si falsi, care raspândisera învataturi adevarate dar si eronate, papa le promite noilor convertiti un episcop care sa-i consolideze în adevarata credinta. Din analiza scrisorii papale, nu se poate afirma ca Nicolae I, prezentând uzantele liturgice si metodele pastorale romane, ar fi avut o atitudine ostila sau dispretuitoare fata de cele bizantine. Referitor la întrebarea bulgarilor, daca un preot poata sa-si exercite ministerul sau, chiar daca este casatorit (asa cum se obisnuia în lumea bizantina), papa se arata foarte prudent, afirmând ca în aceste cazuri, nu laicii sunt cei ce decid, ci episcopul. Conform unei alte practici orientale, unele persoane, de exemplu, vaduvele, erau constrânse sa accepte viata manastireasca pentru motive familiale sau politice, practica pe care clericii orientali voiau sa o impuna si printre bulgari. Papa le raspunde ca nimeni nu are dreptul sa forteze o alta persoana sa îmbratiseze viata monastica. Referitor, apoi, la ordinea ierarhica si jurisdictionala în Biserica, papa reafirma pozitia si drepturile primatiale ale Romei, fara însa a leza pozitia scaunului patriarhal constantinopolitan si fara a lua în derâdere uzantele orientale. Daca papa se arata intransigent fata de uzantele pagâne prezente printre bulgari, el este cât se poate de prudent atunci când este vorba de uzantele bizantine, încercând sa evite pe cât posibil o înasprire a tensiunii ce exista deja între Roma si patriarhul Fotie.
In continuare, Boris îi va cere papei sa-l numeasca pe Formosus ca arhiepiscop-patriarh al bulgarilor, cerere pe care Nicolae I nu le-o poate îndeplini din motive canonice. La aceasta, se adauga intrigile bizantine de a-i îndeparta pe bulgari de Roma. Din aceste motive, în anul 870 Boris se îndreapta din nou spre Constantinopol, ceea ce înseamna includerea definitiva a bulgarilor în jurisdictia acestuia si începuturile formarii bisericii nationale slave, la care au contribuit si discipolii lui Metodiu, expulzati din Moravia în anul 885. Constantinopolul impune aici ritul greco-bizantin, rit care este îmbratisat si de sârbi si rusi. Ulterior, papa Ioan al VIII-lea va încerca sa-i recâstige pe bulgari, dar în contextul schismei lui Fotie si a revenirii sale pe scaunul constantinopolitan, Boris profita de slabiciunea bizantinilor si pune bazele unei biserici nationale (patriarhat autocefal) cu centrul la Ohrid. In anul 1018, sub împaratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), Bulgaria îsi pierde independenta, devenind o provincie greceasca.
5. Ungaria
Din regiunile dintre Volga si Don, între anii 895-896 triburile maghiare conduse de Arpad (H 907) trec Carpatii, ocupând zonele din lungul Dunarii si al Tisei si distrugând bisericile si fragila structura ecleziastica care exista aici înca din timpul romanilor. Sub presiunea pecenegilor, se îndreapta spre Occident, stabilindu-se în lungul Dunarii centrale. De aici, timp de o jumatate de secol ataca în repetate rânduri regiunile învecinate: Bavaria, Suabia si nordul Italiei. Atacurile acestor hoarde teribile sunt curmate doar de armatele coalizate ale lui Otto I, care-i învinge în celebra batalie de la Lechfeld, în apropiere de Augsburg (955). Acum, maghiarilor li se închide drumul avansarii spre inima Occidentului. Iar nu dupa mult timp (969), Sviatoslav de Kiev îi învinge pe cazari, blocându-le astfel si calea de comunicare comerciala cu fostele lor locuri de origine. In aceasta situatie, maghiarii se gasesc în fata unei alternative: sau sa ramâna nomazi razboinici, si astfel sa fie distrusi de puterile vecine: germanii, rusii si bizantinii, sau sa renunte la modul lor de viata si sa se adapteze la noua situatie, adica sa devina sedentari si sa accepte crestinismul. Sub conducerea lui Geysa si a fiului acestuia, Stefan I (997-1038), maghiarii aleg cea de-a doua posibilitate.
Dupa moartea lui Arpad, Geysa îi învinge rând pe rând pe toti conducatorii clanului lui Arpad, punând astfel bazele unui regat unit (în care intra si nordul Ungariei si Transilvania), opera care va fi definitivata de marele Stefan. Activitatea de încrestinare a acestor noi veniti este desfasurata atât de bizantini si bulgari, cât si de Occidentul latin. In jurul anului 950, mai multi principi maghiari din Transilvania, printre care si Gyula, primesc botezul din mâinile bizantinilor. Pentru a nu intra sub stapânirea maghiarilor vecini, si conducatorii (voievozii) transilvaneni îsi îndreapta atentia spre Constantinopol, însa marturiile istorice ne ofera foarte putine date precise în acest sens. In strategia lor geo-politica de pastrare a unei anumite autonomii, voievozii transilvaneni înteleg bine ca apropierea de îndepartatii bazilei si *protectoratul+ acestora sunt mai favorabile si eficace pentru a contracara expansiunea si stapânirea maghiarilor peste teritoriile lor, însa asa cum se va vedea, datorita superioritatii politico-militare a maghiarilor, Transilvania va deveni o provincie a Ungariei. In aceasta perioada de rascruce pentru destinul politico-religios al poporului român, din marturiile istorice cunoscute, nu se poate afirma ca autohtonii transilvaneni (ca si ceilalti locuitori ai fostei Dacii) aveau constiinta unei apartenente religioase si juridice de Constantinopol.
Este posibil ca viata crestina din Transilvania sa fi existat în forme organizate (episcopii) înainte de venirea ungurilor, însa, ca si pentru contextul politic, si pentru cel religios, istoria ne spune foarte putine lucruri despre crestinismul transilvanean autohton din secolele anterioare venirii ungurilor.
In timpul lui Geysa, episcopul Pilgrim din Passau trimite mai multi misionari, preoti si calugari, care sa-i evanghelizeze pe unguri. Compunând unele bule papale (*falsificarile de la Lorch+), episcopul încearca sa demonstreze ca Passau este succesoarea legitima a diecezei de Lorch, deci nu mai trebuie sa depinda de scaunul mitropolitan de Salzburg. In felul acesta, Passau ar fi trebuit sa fie recunoscuta de Sfântul Scaun ca mitropolie cu jurisdictie asupra Marcii orientale, asupra Ungariei si Moraviei. Insa planurile sale esueaza datorita afirmarii puterii maghiarilor. Deja Geysa, casatorit cu principesa crestina poloneza, Adelaida, primeste botezul împreuna cu fiul sau Wajk, ce-si ia numele de Stefan.
Puterea maghiara îsi avea centrul în câmpia Panoniei si ca atare se îndreapta spre crestinismul occidental latin. Casatoria lui Stefan cu Ghizela, fiica ducelui Bavariei, viitorul împarat Henric al II-lea, a însemnat o ocazie în plus de apropiere de Occident. Misiunea principala a noului rege al maghiarilor este aceea de a continua încrestinarea poporului si de a stabili o ierarhie si o organizare ecleziastica proprie. Ca si pentru Polonia, clarviziunea si întelegerea împaratului Otto al III-lea si a papei Silvestru al II-lea i-au fost de un real folos. In anul 1000 sau 1001, Stefan este încoronat la Esztergom ca rege al Ungariei, titlu ce-i este recunoscut si confirmat atât de papa, cât si de împarat. Esztergom este recunoscut ca scaun mitropolitan, independent de puterea germana. In 1006, regele include în jurisdictia acestuia arhiepiscopia de Kalocsa, care trebuia sa se ocupe de evanghelizarea partii orientale a Ungariei. Dupa câtiva ani, sunt create în Panonia si Transilvania alte dieceze sufragane care completeaza organizarea ecleziastica a tânarului stat maghiar. In felul acesta, Ungaria, ca si Polonia, devine un avanpost al culturii si crestinismului occidental spre Orientul asiatico-pagân si greco-slavo schismatic. Ca si Miezsko al Poloniei, probabil ca si Stefan a donat (omagial, simbolic si semnificativ) tara sa Sf. Petru.
Folosindu-se de toate puterile si drepturile sale, Stefan (canonizat împreuna cu fiul sau de Grigore al VII-lea) a stabilit prin legi si alte mijloace construirea de biserici, disciplina si jurisdictia ecleziastica, ca si viata crestina a poporului. Insa nu toti erau crestini, opozitia pagâna rabufnind cu toata violenta dupa moarte sa. Deoarece în 1031 murise singurul fiu si succesor la tron al lui Stefan, Emerich, Stefan îl desemnase pe fiul dogelui Venetiei, Pietro Orseolo. In schimbul juramântului de vasalitate fata de Germania, acesta este ajutat de Henric al III-lea al Germaniei sa ocupe tronul. Insa ungurii nu accepta: în 1046 îl alunga, ucigându-l apoi cu toata cruzimea. Urmeaza apoi o devastare teribila a bisericilor si a structurii religioase organizate de Geysa si Stefan. Insa rebeliunea anticrestina este curmata de Andrei I (1046-1061) si de succesorul acestuia, Bela I (1061-1063). Sub Ladislau cel Sfânt (1077-1095) si Coloman (1095-1116), crestinismul maghiar este în floare, intrând apoi în miscarea de reforma a Bisericii, miscare initiata de Grigore al VII-lea.
XV. INCRESTINAREA SAXONILOR SI A GERMANILOR NORDICI
1. Saxonii
Primii saxoni locuiau în provincia Holstein, iar de aici, trecând marea, vor invada Britannia. Ulterior, îsi extind stapânirea de la Elba pâna la Rin, iar dupa caderea Turingiei (531), ajung în Asia, la sud de Hannover. Spre anul 700, trec peste Lippe, invadând astfel teritoriile ocupate de franci. Primii carolingieni reusesc sa stavileasca avansarea saxonilor, impunându-le celor din Westfalia platirea unui tribut. In aceasta zona de frontiera, în secolele VII si VIII, diferiti predicatori anglo-saxoni au încercat sa-i converteasca, dar cu rezultate foarte slabe. Misionari precum fratii Evald (*cel alb+ si *cel negru+), Suitbert, însotitorul lui Willibrord (H 739), Liafwin, Willehad, Sturm, Liudger, Bonifaciu, toti acestia au încercat sa raspândeasca noua religie în mijlocul acestei populatii, reusind sa puna bazele unor centre de iradiere misionara printre saxonii vecini. Dintre aceste centre, mentionam Utrecht, Werden, Amöneburg, Büraburg-Fritzlar, Fulda si Hersfeld. Insa din întreaga familie a germanilor, saxonii au ramas cei mai înradacinati în vechile lor credinte religioase si cei mai înversunati dusmani ai francilor condusi de Carol Martel si Pepin cel Scurt. Voind cu orice pret sa-i includa pe saxoni în marele sau regat (imperiu) crestin, lui Carol cel Mare nu-i ramâne alta posibilitate decât sa-i constrânga cu spada sa intre în marea familie occidentala crestina. Dupa unificarea celor doua mari ramuri (regate) ale francilor (772), si dupa expeditia victorioasa din Italia (775), în anul urmator saxonii promit lui Carol ca vor îmbratisa crestinismul si vor accepta stapânirea coroanei sale, promisiune ratificata solemn în dieta de la Paderborn (777). In zonele din jurul oraselor Dortmund si Paderborn, francii organizeaza primele marci orientale cu un rol strategic si religios, adica de convertire a saxonilor si de încorporare în acest al doilea imperiu occidental. In afara marcilor, francii se bazeaza pe colaborarea nobililor saxoni favorabili lor. Acestei perioade îi apartine convertirea unui numar impresionant de saxoni. Insa în 782 izbucneste o puternica revolta împotriva francilor, condusa de westfalianul Widukind, care nu se prezentase la dieta din Paderborn, refugiindu-se în teritoriile normanzilor. Profitând de înfrângerea francilor la Roncesvalles (în 778, Carol este înfrânt de basci în aceasta strâmtoare din marca spaniola; aici moare celebrul Roland, intrat apoi în legenda si în literatura epica franceza), Widukind se întoarce printre ai sai si-i îndeamna la revolta împotriva stapânirii francilor. Acum începe a doua faza a rezistentei saxonilor împotriva lui Carol. Pentru apararea vechilor credinte pagâne si recucerirea independentei pierdute, soldatii lui Widukind distrug bisericile, pe misionari îi alunga sau îi omoara, iar saxonii încrestinati sunt amenintati cu diferite pedepse sau cu moartea, daca nu revin la pagânism. Aceasta teribila revolta saxona îl convinge înca odata pe Carol ca nu exista alt mijloc de a-i supune pe saxoni decât spada. In a doua dieta franca din teritoriile Saxoniei (Lippspringe, 782), la care participa si reprezentanti ai danezilor si slavilor, Carol decide încorporarea întregii Saxonii în sistemul administrativ franc al conteelor (comitate). Tot acum, regele emaneaza celebra si mult discutata si controversata Capitulatio de partibus Saxoniae. Sub amenintarea pedepsei cu moartea, Carol cere tuturor saxonilor ascultarea si supunerea fata de Dumnezeu si fata de dânsul. In contextul timpului, Carol nu gaseste o alta cale de rezolvare a problemei saxonilor, desi, pe de alta parte, contextul istoric contravine principiilor crestine de evanghelizare si acceptare a credintei. Impunerea fortata a stapânirii francilor si a credintei acestora declanseaza o alta revolta a saxonilor care, profitând de întoarcerea lui Carol în teritoriile sale, îi înving pe franci la Süntel. Aflând de aceasta teribila înfrângere a armatei sale, Carol se întoarce, însa saxonilor le este frica sa-l înfrunte direct. Widukind fuge din nou la normanzi, iar nobilii saxoni favorabili francilor îi încredinteaza lui Carol numerosi rebeli, care sunt tratati acum conform normelor din *Capitulatio+. In toamna acestui an (782), mai multe mii de saxoni sunt masacrati (*baia de sânge de la Werden+). Acest masacru, care trebuie interpretat nu atât ca un martiriu pentru pastrarea credintelor pagâne, cât mai mult ca o administrare a dreptatii conform legilor si mentalitatii timpului, a avut un efect contrar celui asteptat de Carol. In Friesland, saxonii se revolta din nou, ceea ce provoaca o noua interventie armata a lui Carol. Dându-si seama de inutilitatea rezistentei armate, Widukind cedeaza: împreuna cu multi colaboratori apropiati, la Attigny (în Champagne) primeste botezul, nas fiindu-i tocmai Carol (785). Acum se termina a doua faza a luptelor aprige dintre franci si saxoni. Din cauza impunerii unor decime ecleziastice exagerate, saxonii septentrionali se revolta din nou, însa rezistenta lor este mult mai slaba si mai putin periculoasa, iar dupa ce mii de familii saxone au fost transferate în teritoriile francilor, si invers, colonisti franci se stabilesc în Saxonia, calmul si linistea apar pentru prima data în aceste zone în care din 772 (an în care Carol distruge coloana sacra a saxonilor din Irmin) nu se auzise decât strigate de lupta si zanganitul armelor.
Incepând cu secolul al IX-lea, în teritoriile saxonilor se formeaza dieceze autonome, care mai înainte fusesera încredintate altor dieceze si abatii france: Münster, Osnabrück, Bremen, Paderborn si Minden (în jurul anilor 803-907), iar în timpul lui Ludovic cel Pios (814-84) se formeaza diecezele de Halberstadt si Hildesheim. Alaturi de centrele diecezane, apar si manastiri de barbati si femei, renumita fiind abatia benedictina din Korvey, pe Weser (822), o filiala a abatiei din Corbie.
Cucerirea si încrestinarea Saxoniei nu au însemnat o încorporare a ei în imperiul carolingian, ci începuturile formarii unui regat german unitar. Dupa un secol, Saxonia preia conducerea tuturor germanilor, punând bazele viitorului imperiu crestin de neam german. Semnificativ si simbolic, Sf. Matilda, stranepoata a lui Widukind, este sotia lui Henric I si sta la radacina arborelui genealogic al casei imperiale saxone.
2. Danemarca
Deja apostolul frizilor, Willibrord, încercase spre anul 700 încrestinarea danezilor, predicând în insula Helgoland. Insa initiatorul crestinismului în sudul Danemarcei (Schleswig) este arhiepiscopul de Reims, Ebbon, un saxon, numit de papa Pascal I în 822 ca legat pontifical pentru regiunile nordice. In anul urmator, Ludovic cel Pios îi ofera Münsterdorf ca punct de plecare pentru misiunea sa evanghelizatoare în Schleswig-Holstein. Adevarata încrestinarea a danezilor începe odata cu terminarea în 825 a luptelor pentru succesiunea la tron dintre Horik si Harald. Cerând ajutorul francilor, acesta din urma primeste botezul împreuna cu însotitorii sai (Mainz, 826), iar Ludovic îi ofera ca feuda teritoriul de la gurile Weserului. La propunerea abatelui de Corbie, Vala, calugarul din Korvey, Anscar, este desemnat sa-l însoteasca pe Harald la reîntoarcerea în tara, si sa se ocupe apoi de misiunile din teritoriile acestuia.
In 827, Harald este alungat din Danemarca împreuna cu Anscar. Insotit de unii neofiti danezi, acesta din urma se reîntoarce, continuându-si activitatea misionara. Dupa doi ani soseste la curtea francilor o delegatie a regelui suedez Björn, iar Vala insista ca sa se organizeze un grup misionar si pentru acest popor. Pentru evanghelizarea danezilor, suedezilor si a adobritilor (slavii nordici), Ludovic înfiinteaza în 831 arhiepiscopia de Hamburg. Anscar este consacrat episcop de catre fratele împaratului, Drogus, si de mitropolitii de Mainz, Trier si Reims, dupa care papa Grigore al IV-lea îl numeste legat papal si arhiepiscop de Hamburg. In 845, corsarii normanzi distrug orasul, iar Anscar se muta la Bremen, unind acest episcopat cu cel de Hamburg. In anul 864, papa Nicolae I convalideaza arhidieceza de Hamburg-Bremen, despartind-o de centrul mitropolitan Köln. Pâna la moarte (865), Anscar si-a desfasurat activitatea misionara în Danemarca si Suedia. Opera sa este continuata de discipolul si biograful sau, arhiepiscopul Rimbertus (865-888).
Dupa victoria lui Henric I asupra danezilor (934), arhiepiscopul de Hamburg-Bremen, Adelgang (937-988), poate sa lucreze cu succes în mijlocul acestui popor. Cu ajutorul lui Otto I, el pune bazele episcopiilor din orasele portuare ale Jutland-ului, Haithabu (Schleswig), Ripen si Arhaice (948), toate dependente de Hamburg-Bremen. Mentionam ca si în afara acestor localitati se formeaza puternice comunitati crestine. Spre anul 960, regele Harald Blaatant (Dinte Albastru) se boteaza împreuna cu fiul sau Svend I (988-1014). Cu ajutorul lui Otto, ei contribuie mult la raspândirea crestinismului nu numai în propriile teritorii, ci si în regiunile meridionale ale peninsulei scandinave si în Holstein. Un interes aparte îl are Harald pentru încrestinarea teritoriilor vecine a venetilor. In acest scop, favorizeaza consolidarea celor doua centre de iradiere misionara: Hamburg-Bremen si Magdeburg. In 983, venetii pagâni, ajutati de Svend, se coalizeaza împotriva lui Harald, care trebuie sa fuga din calea fiului rebel. Ocupând tronul, Svend va favoriza crestinismul, ajutat fiind si de englezi. In timpul domniei fiului sau, Knut cel Mare (1018-1035), crestinismul se raspândeste în toata Danemarca, iar episcopii pentru noile dieceze daneze sunt consacrati în Anglia, ceea ce trezeste opozitia arhiepiscopiei de Hamburg-Bremen. Episcopul acesteia, Adalbert (1043-1072), va încerca, cu rezultate partiale, sa transforme acest episcopat într-un centru patriarhal al Nordului. In 1104, orasul Lund devine centru mitropolitan pentru Danemarca, Suedia, Islanda si Groenlanda, separându-se astfel de Hamburg-Bremen.
3. Suedia
Inceputurile crestinismului în Suedia apartin tot activitatii misionare a lui Anscar (829-831) si lui Ebbon din Reims. Prima biserica este construita la Birka, iar dupa revolta populara pagâna din 845, Anscar se întoarce aici, având si permisiunea regelui Olaf, care primeste botezul spre anul 1008. Dupa câtiva ani este înfiintata prima dieceza, la Skara. Desi regii urmatori vor favoriza crestinismul, opozitia pagâna este stavilita abia spre sfârsitul secolului al XI-lea. In jurul anului 1060, suedezii aveau noua dieceze, ceea ce recerea înfiintarea unei arhidieceze si a unei organizari bisericesti proprii. In secolul urmator, datorita activitatii misionare a calugarilor cistercini, este înfiintata arhiepiscopia de Uppsala (1164).
4. Norvegia
Inceputurile crestinismului apartin perioadei lui Hakon cel Bun (938-961), educat crestineste la curtea anglo-saxona a Angliei. Dupa moartea tatalui, el se întoarce în tara însotit de preoti englezi, pentru a-l alunga pe fratele vitreg Erik, si el pretendent la tron. Din cauza opozitiei taranimii, nici el si nici succesorul sau, Harald Manta Albastra (960-975), botezat la York, nu vor reusi sa impuna crestinismul ca religie a poporului. Olaf Trygvason (995-1000), botezat si el în Anglia, înfrânge opozitia pagâna prin forta armelor. Olaf Haraldson (1015-1028), botezat în Normandia, foloseste aceleasi metode. Activitatea misionara pacifica a clericilor anglo-saxoni si danezi are ca rezultat doar încrestinarea sudului Norvegiei, cea mai mare parte a tarii ramânând în afara sferei lor de influenta. Olaf moare pe câmpul de lupta, încercând sa înfrânga rezistenta rebelilor pagâni. Minunile care s-au verificat la mormântul sau au contribuit la progresul crestinismului si la înradacinarea unei culturi crestine, amestecata totusi cu magia si cu vechile conceptii religioase pagâne. In secolul al XI-lea, Norvegia are trei dieceze, apoi cinci, dependente de Hamburg-Bremen, iar apoi de Lund. In 1152, se pun bazele unei biserici nationale, având ca centrul arhiepiscopal Nidaros-Trondheim.
5. Normanzii, Islanda si Groenlanda
Normanzii. Din cauza lipsei de spatiu vital, spre sfârsitul secolului al VIII-lea oamenii nordului (vichingii danezi si norvegieni) se îmbarca pe barcile lor usoare si rapide, cautându-si norocul în insulele atlantice, în Islanda, dar si la gurile fluviilor, de la Elba pâna la Garonne. Indrazneti si cruzi, acesti navigatori devin spaima nordului vest si est european, patrunzând pâna în Rusia nordica. Sub conducerea lui Rurik, ramura *ruseasca+ a vichingilor (varegii) se stabileste în a doua jumatate a secolului al IX-lea la Novgorod si pe cursul mijlociu al Niprului, punând bazele regatului de Kiev.
In 912, normandul Rollon primeste de la Carol cel Simplu mâna fiicei sale, Ghizela. Tot acum, el se boteaza, primind numele de Robert. Prin casatoria lui cu o principesa franca, el si poporul sau primesc nu numai crestinismul, dar si provincia Normandia, unde are loc romanizarea si includerea în comunitatea crestina occidentala a acestor oameni ai marii, care de acum înainte devin stabili, integrându-se în regatul carolingian. Normanzii francezi îsi pastreaza însa obisnuintele razboinice, ca si caracterul lor de navigatori îndrazneti. La începutul secolului al XI-lea, cuceresc contea (comitatul) de Aversa (în apropiere de Napoli) si regiunile meridionale ale Italiei (Puglia). Invingându-i pe sarazini si pe greci, aici ei pun bazele unui adevarat regat normand. Imparatul Henric al III-lea îi recunoaste ca vasali ai imperiului. In curând, ei vin în conflict cu soldatii papei Leon al IX-lea. In anul 1053, în apropiere de Civitate (în Puglia), trupele papale sunt înfrânte si însusi papa cade în mâinile lor. Timp de noua luni este tinut prizonier la Benevento. Repus fiind în libertate, papa moare în drum spre Roma (19 aprilie 1054).
Islanda si Groenlanda. Harald cel Frumos (H 933) îsi extinde stapânirea asupra întregii Norvegii, ceea ce-i determina pe multi localnici sa abandoneze tara si sa se transfere în Islanda, sau în insulele Faerøer, Sudreyjar, Orkney si Shetland, ajungând pâna în Groenlanda. Din porunca regelui Olaf Trygvason, între anii 997-999, predica în Islanda preotul saxon Dankbrand. In anul 1000, din porunca regelui, comunitatile rurale de aici se decid în favoarea crestinismului, pastrându-si însa anumite uzante pagâne, ce vor fi eliminate de Olaf cel Sfânt (1016). In viitor, aici se vor constitui doua dieceze: Skalholt (1054) si Holar (1106). Groenlanda este colonizata cu oameni ai marii sositi din Islanda în secolul al X-lea. Acelasi rege al Norvegiei, Olaf, se intereseaza de încrestinarea acestei insule. Si aici se formeaza o episcopie. Datorita opozitiei eschimosilor pagâni, în secolele XIV si XV, crestinismul fostilor colonisti dispare din aceasta insula.
Misiunea evanghelizatoare medievala occidentala a avut un deosebit succes atât datorita activitatii predicatorilor (episcopi, preoti, calugari), cât si datorita interventiilor (pasnice sau cu spada) regilor si claselor dominante. In contextul istoric al afirmarii europene a imperiului carolingian sau german (ottonian), regii noilor popoare în formare înteleg ca unica posibilitate de a ramâne pe scena istoriei, ca si cea, mai complicata si mai greu de explicat, a formarii unei comunitati europene crestine, ramânea acceptarea crestinismului ca liant religios si cultural, ce venea sa înlocuiasca vechile credinte si uzante pagâne. Considerând în ansamblul sau ethos-ul tribal pagân, putem afirma ca acesta reprezenta atât un factor de diviziune si conflict între diferitele familii etnice ale continentului, cât si un obstacol în calea crestinismului care, în mod ireversibil, crea o noua lume bazata pe alte principii, pe alte legi morale si etice, incompatibile cu uzantele si credintele pagâne. Pentru o întelegere corecta a acestei perioade de rascruce a viitoarei Europe, istoricul trebuie sa priveasca realitatea în contextul timpului ei, context în care fidelitatea fata de rege si fata de Dumnezeu reprezenta un tot unic si indivizibil. Desigur, aceasta noua *simfonie+, diferita de cea bizantina, îsi avea pericolele ei, ale caror consecinte se vor vedea mai târziu, în cadrul luptei pentru învestitura.
Incepând cu perioada iluminismului, s-au adus diferite critici referitoare la metodele prin care au fost încrestinati saxonii, sau alte popoare germanice, metode considerate ca incompatibile cu principiile crestine ale non-violentei si acceptarii credintei din convingere, fara nici o constrângere. Nu mic a fost numarul acelor persoane ale Bisericii care au criticat atât *baia de sânge+ de la Werden a lui Carol cel Mare (Alcuin si Paulin din Aquileia, de exemplu), ca si metodele fortei si ale constrângerii, adoptate de numerosi regi si principi. Aceste metode nu au fost evanghelice, dar, istoric vorbind, alaturi de predicarea genuin evanghelica a mesajului crestin de catre misionari (multi declarati sfinti), nu exista o alta cale de formare si consolidare a unitatii politico-religioase a popoarelor france, germanice sau slave.