T E M E
de
ISTORIA BISERICII
(Vol. 1: secolele I-XIII)
PARTEA I
elaborate de Emil DUMEA
Nota autorului:
Precizez ca aceste teme sunt elaborate în vederea completarii unora din informatiile cu caracter general prezente în cursul (mai bine zis compendiul) de *Istoria Bisericii+ al lui L. Hertling si în temele elaborate în anul universitar 1993-1994 . Desi formarea seminariala în acest domeniu cere în primul rând o cunoastere generala si omogena a marilor probleme ale istoriei Bisericii, am considerat necesara o astfel de prezentare mai în detalii a unor teme, atât pentru a aduce un plus de claritate în anumite probleme mai importante, cât si pentru a stimula o cercetare si o cunoastere mai profunda a istoriei bisericesti. Atât în paginile elaborate anul anterior, cât si în cele ce vor fi elaborate în actualul an universitar, vor fi incluse unele teme sau informatii despre crestinismul din România, aceasta pentru o mai buna cunoastere a evolutiei crestine din tara noastra. In acest sens, intentionez ca în masura timpului disponibil, sa pun la dispozitia studentilor informatii istorice care sa le permita o cunoastere cel putin suficienta a catolicismului local.
Mentionez ca prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustiva; o astfel de tratare cere un studiu amanuntit în primul rând al izvoarelor istorice si apoi o analiza si o evaluare de ansamblu a lucrarilor de specialitate în domeniu, ceea ce nu se poate realiza, data fiind atât finalitatea acestor prezentari (informarea si formarea istorica a seminaristilor), cât si timpul si posibilitatile relativ restrânse de informare si cercetare.
Alegerea temelor urmeaza criteriul importantei problemelor în cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi si prezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, în perspectiva istorica globala, au avut o deosebita influenta asupra mersului istoriei.
Prezentarea tematica îsi pastreaza caracterul provizoriu, ramânând ca pe viitor sa fie din nou aprofundata si completata cu alte aspecte, teme si informatii. Se întelege apoi ca în totalitatea lor, aceste teme nu formeaza un curs complet de istorie bisericeasca. Ca atare, studentilor li se cere un studiu paralel atât al compendiului mai sus amintit, cât si a acestor teme prezentate în ordine cronologica.
In elaborarea si prezentarea acestor pagini m-am folosit în primul rând de manualul de istorie a Bisericii condus de H. Jedin (editia italiana) (pentru seminaristi, ar fi cât se poate de utila o consultare mai frecventa a acestui manual, cel mai bun la ora actuala) , de cel dirijat de A. Fliche-V. Martin, de cursurile elaborate de profesorii Societatii lui Isus la facultatea de istorie ecleziastca a Univ. Gregoriana din Roma, de alte manuale (Nuova storia della Chiesa-J. Daniélou, H. Marrou, Storia della Chiesa-K. Bihlmeyer, H. Tuechle), ca si de alte lucrari si culegeri de documente ce prezinta diferite evenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii. Iasi, 1 decembrie 1993
I. ISUS SI BISERICA
Isus Cristos nu predica o pietate sau o religie individuala, ci un mesaj de mântuire care-i uneste pe cei ce-l primesc. El însusi numeste odata aceasta comunitate biserica sa, revendicându-si fondarea ei (Mt 16, 18). Desi multi îl aclama, putini îl urmeaza, iar dintre acestia îsi alege un grup (cei doisprezece) ce-si asuma o pozitie aparte printre discipoli. Pentru acesti doisprezece, Isus are o grija deosebita, pe ei îi învata multe din misterele Imparatiei, cu ei vorbeste despre misiunile deosebite la care sunt destinati. Ei trebuie sa-si asume acea misiune pe care El a primit-o de la Tatal: *Asa cum Tatal m-a trimis pe mine, si eu va trimit pe voi+ (In 20, 21). In repetate rânduri, evangheliile scot în evidenta cu toata claritatea pozitia deosebita a celor doisprezece, care primesc numele de apostoli, trimisi. In misiunea lor intra si predicarea Imparatiei lui Dumnezeu; sunt stabiliti de Isus ca maestri, iar în cuvântul lor popoarele trebuie sa creada si sa se încreada ca si în cuvântul însusi al lui Isus (Lc 10, 16; Mt 28, 20); deciziile lor au aceeasi valabilitate si forta obligativa ca si cum ar fi ale lui Isus însusi (Mt 18, 18). Cei doisprezece primesc de la el puterea sacerdotala, putere care perpetueaza misiunea sa de preot suprem în noua comunitate (In 17, 19; Mt 20, 28) si alimenteaza si sfinteste membrii ei prin viata harului sacramental.
In grupul celor doisprezece, Petru primeste o misiune cu totul aparte, stabilit fiind de Isus ca stânca pe care se bazeaza noua institutie; tot lui îi este încredintata, în mod expres, misiunea de a paste oile si de a-i întari pe frati (Mt 16, 18; In 21, 15 s.u.).
In acest fel, noua comunitate a lui Isus pregatita înainte de Pastele sau, se articuleaza si în extern, iar de acum înainte se va dezvolta în spatiu si timp ca un organism unitar în varietatea sa, conform legilor de crestere împlantate în el de fondator.
Baza pur supranaturala a noii comunitati se afla într-o alta sfera, care nu este în contrast cu cea vizibila. Comunitatea este fondata pe moartea lui Cristos; din el, omenirea îsi primeste mântuirea; din el, noul edificiu al comunitatii îsi primeste viata, seva vitala. Prin moartea sa, care încheie opera de ispasire si mântuire, si prin înviere, care confirma glorios aceasta opera, fondarea Bisericii reprezinta un act împlinit; viata ei istorica începe cu coborârea Duhului Sfânt.
Comunitatea primara din Ierusalim
(Fap 1-7)
Intentia autorului în aceste sapte capitole nu este aceea de a prezenta un cadru general al comunitatii primare, ci de a face cunoscut faptul ca mesajul despre noua împaratie a lui Dumnezeu, adresat întâi de toate iudeilor, prin vointa divina se extinde si la pagâni, iar tot din vointa divina Paul este desemnat ca apostol al neamurilor. Capitolele ne redau primii 15 ani de viata ai comunitatii. In momentul în care începe naratiunea din Fapte, deja un grup de 120 de credinciosi sunt împreuna si asteapta reîntoarcerea Domnului înaltat la cer. In cadrul acestui grup, sub conducerea lui Petru, *cei doisprezece+ îsi completeaza numarul, alegându-l pe Matia. Pentru apostoli, numarul de 12 este sfânt si trebuie pastrat ca fiind îndeplinirea operei si vointei lui Isus. Tânara comunitate este întarita în ziua de Rusalii. Entuziasmul si forta Spiritului îl determina pe Petru sa predice multimii pe Cristos mort si înviat: el este Mesia. Aprox. 3.000 de iudei cred si adera la Cristos. In curând membrii comunitatii ajung la 5.000.
Dezvoltarea tinerei comunitati din Ierusalim nelinisteste autoritatile iudaice, pentru care motiv apostolii trebuie sa se prezinte în fata lor. Purtatorul lor de cuvânt este Petru, care nu ia în seama amenintarile, deoarece nu poate sa nu vorbeasca despre ceea ce atât el cât si ceilalti apostoli au vazut si auzit (4, 5-22). Deoarece predica si minunile lor fac sa creasca ulterior numarul credinciosilor, din nou trebuie sa se prezinte în fata sinedriului. Aici, constiinta misiunii si identitatii lor de predicatori ai lui Cristos si ai învataturii sale apare cu toata claritatea: *Mai curând trebuie sa ascultam de Dumnezeu decât de oameni+ (5, 29). Pedeapsa prin bataia cu vergi si o noua interzicere de a predica sunt semnele unei apropiate persecutii.
Numarul crescând al membrilor comunitatii si noile exigente ce se ivesc îi determina pe apostoli sa ia masuri organizative. Ei trebuie sa fie liberi pentru predica; pentru asistenta saracilor, serviciul la mese si ajutorul în activitatea pastorala a apostolilor sunt stabiliti sapte barbati (6, 1-6); în misiunea lor sunt învestiti de catre apostoli prin rugaciune si impunerea mâinilor. Numele grecesti ale acestor diaconi ne arata ca în comunitate nu era mic numarul elenistilor sau iudeilor din diaspora greceasca. Intre dânsii si iudeo-crestinii din Palestina se creaza o anumita tensiune. Printre cei sapte diaconi se remarca Stefan, care însa este omorât cu pietre deoarece îndrazneste sa afirme ca VT este abrogat de Isus Cristos. Moartea sa reprezinta semnalul unei persecutii ce-i loveste mai ales pe crestinii elenisti. Apostolii ramân la Ierusalim, însa multi crestini fug din oras, continuând însa sa-l faca cunoscut pe Cristos în zonele rurale, mai ales în Iudea si Samaria. In aceasta din urma, elenistul Filip are un succes deosebit.
Raspândirea credintei în afara capitalei îi determina pe Petru si Ioan sa controleze noile comunitati; crestinilor din Samaria le impun mâinile pentru ca si ei sa-l primeasca pe Duhul Sfânt. Ambii apostoli desfasoara o activitate misionara în diferite localitati din Samaria, iar prezenta iudeo-crestinilor la Iope si Lida ne arata cum noua învatatura patrunsese deja în zone îndepartate de Palestina.
Pacea care se stabileste dupa prima persecutie este tulburata de Irod Agrippa, care-i aresteaza pe doi dintre principalii apostoli, Petru si Iacob cel Mare, pe acesta din urma omorându-l (42 sau 43 d.C.) pentru a-si câstiga simpatia iudeilor din capitala (Fap 12, 2). Petru paraseste Ierusalimul, iar conducerea comunitatii de aici este preluata de Iacob cel Mic. Moartea lui Irod în anul 44 aduce un nou timp de pace pentru Biserica, iar Iacob poate sa-si desfasoare linistit activitatea timp de 20 de ani, bucurându-se de o stima deosebita în grupul apostolilor si în comunitate. Impreuna cu Petru si Ioan, Paul îl prezinta printre *coloanele+ bisericii (Gal 2, 9). Grija pentru comunitatile iudeo-crestine din afara capitalei ne este atestata de o scrisoare prezenta în canonul NT. Autoritatea sa are o mare greutate în asa-numitul conciliu al apostolilor, unde el desfasoara o activitate de mediere (Fap 15, 13-21).
II. PRIMELE EREZII. GNOSTICISMUL
Deja din scrierile Noului Testament se observa o întelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmând metoda alegerii (±ÂÁµÃ¹Â), a contribuit la crearea unor divergente care, urmând traditii diferite sau bazându-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagâne, în fata acestor tendinte separatiste, se vede constrânsa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la început, asadar, diagnoza istorica ne arata ca *nu exista imaginea izvorului pur al adevarului de credinta, care, putin câte putin a fost alterat de doctrine false..., ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte)+. Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu învatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19).
La sfârsitul primului secol, în Asia Mica traieste si-si propaga învatatura Cerintus, despre care Irineu din Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dânsul, Cristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Cristos s-ar fi coborât asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum înainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savârsit minuni. Inainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si înviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au câstigat multi adepti.
Daca Cerintus ramâne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon=sarac) în schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca la început, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Transiordania. Mai târziu, sustinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânsii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, *Predicile lui Petru+ si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere cât si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origene. Atât în problema cristologica cât si în considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt împartiti, unii lasându-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate în dualismul referitor la originea lumii. De la început, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapâni în lumea viitoare) si altul rau (stapânul lumii prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezului si pâna la începerea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pâine si sfinteste zilele de sâmbata si duminica.
Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la începutul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (Duhul Sfânt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; în plus, insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre împaratia luminii. In eterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In opozitie cu Marele Mani si însotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele.
Gnosticismul
Intre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In 10, 14), si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga. Gnosticismul reprezinta un *sincretism religios al antichitatii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine+.
Gnosticismul a existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare *gnosticismul crestin+.
El încearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi, pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine.
Referitor la izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si *Cartile lui Jeã+, ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere grecesti scrise în secolul al II-lea d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:
a. un dualism accentuat între *cauza prima+ ultraterena si lumea materiala destinata mortii;
b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din *eu+-ul gnosticului, chiar daca *sufletul+ sau este înclinat total si învins de rau;
c. urmând calea cunoasterii, *eu+-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;
d. *caderea+ si *ridicarea+ gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.
Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca, propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumrân) sa fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte.
Atunci când sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul rând, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Insasi evanghelia lui Marcu spune ca: *Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul, asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în particular le lamurea toate discipolilor sai+ (4, 33-34). In al doilea rând, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, *spirituali+, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu.
Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator, trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135, propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (*gnozeologic-mântuitor+) între religiile pagâne ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al *gnosticismului crestin+ este Marcion. Nascut la începutul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atât Papia cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata decizia împotriva lui si a învataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor.
Doctrina marcionita exclude întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura *purificata+, Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman.
Lui Marcion îi sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea exigentelor ascetice impuse ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atât de periculoasa.
III. STATUL PAGIN IMPOTRIVA BISERICII:
Persecutiile din timpul lui Septimiu Sever (193-211), Decius (249-251),
Valerian (253-259), Gallienus (253-268) si Diocletian (284-305)
La începutul domniei sale, Septimiu Sever, primul împarat din dinastia siriana, se arata binevoitor fata de crestini. Ca si sub antecesorul sau Commodus, multi crestini ocupa functii importante la curtea imperiala. Toleranta sa provine si de la sotia Iulia Domna, o simpatizanta a tuturor curentelor religioase, în special a celor de provenienta orientala. Libertatea crestinilor ne este atestata si de faptul ca spre anul 196, episcopii pot sa se întruneasca în sinoade în care se dezbate stabilirea datei celebrarii Pastelui. Desigur, rescriptul lui Traian nu fusese abrogat, iar în unele locuri crestinii sunt persecutati, asa cum ne-o dovedeste scrierea lui Tertulian din anul 197, Liber apologeticus.
Atitudinea lui Sever fata de crestini se schimba în anul 202, când un edict al sau interzice orice convertire, atât la crestinism cât si la iudaism. Acum dispare principiul lui Traian: *crestinii nu trebuie cautati+: *conquirendi non sunt+. Biserica este lovita ca institutie si organizare: este interzisa orice activitate misionara, iar în intentia împaratului crestinismul trebuie sa dispara odata cu moartea actualei generatii de crestini. Schimbarea radicala a atitudinii sale este motivata de convingerea lui ca noua credinta îi uneste pe aderentii ei într-o societate universala si organizata, societate cel putin suspecta daca nu chiar periculoasa pentru unitatea si siguranta imperiului. Circulau voci, întarite de atitudinea radicala a montanistilor, precum ca aderentii noii religii nu sunt dispusi sa îndeplineasca serviciul militar.
Consecintele sunt imediate. In doua localitati din imperiu sunt loviti acum si catecumenii si neofitii. Scoala crestina din Alexandria, unde multi pagâni fusesera condusi la adevarul credintei, este atât de strict supravegheata încât maestrii se vad constrânsi sa paraseasca orasul. Sase discipoli ai lui Origene sunt martirizati. La începutul anului 203, la Cartagina este arestat un grup de sase catecumeni. Martiriul lor reprezinta tema unuia din documentele cele mai importante referitoare la persecutiile din secolul al III-lea: Passio ss. Perpetuae et Felicitatis. Memoria acestora va ramâne vie în constiinta crestinilor nord-africani; si în timpul lui Augustin, actele martiriului lor sunt citite în cadrul serviciilor liturgice. Din informatiile lui Tertulian se poate deduce ca dipozitiile functionarilor romani împotriva crestinilor sau animozitatea populatiei au fost motivele pentru care s-a modificat rescriptul lui Traian. In scrierea sa din anul 197, Ad Martyres, Tertulian se adreseaza crestinilor închisi si care trebuiau sa apara în fata judecatorilor. Ulterior, acelasi autor ne spune ca numerosi crestini din Africa, inclusiv clerici, pentru a nu fi arestati, au fugit sau au corupt autoritatile romane. Si în Egipt, decretul lui Septimiu a facut numerosi martiri. Pentru anul 202, Eusebiu din Cezarea scrie ca prefectii Laetus si Aquila i-au urmarit pe crestini pâna în Tebaida, pentru a-i aduce apoi la Alexandria unde, dupa numeroase torturi, au fost executati. Printre martiri se afla si tatal lui Origene, Leonida, al carui exemplu a avut o influenta deosebita pentru fiul sau. Persecutia de aici este atât de dura încât un scriitor al timpului considera ca este aproape venirea lui Anticrist. In Capadocia, guvernatorul Claudius Erminianus îi persecuta pe crestini deoarece nu reusise s-o convinga pe sotie sa nu îmbratiseze noua religie. Pentru alte parti ale imperiului, inclusiv Roma, informatiile despre persecutia lui Septimiu sunt foarte putine.
Sub împaratii Caracalla (211-217), Elagabal (218-222) si Alexandru Sever (222-235) situatia crestinilor este relativ buna. O reactie anticrestina se verifica în timpul lui Maximin Tracul (235-238), a carui domnie, daca ar fi fost mai lunga, ar fi însemnat o noua si crâncena persecutie. In timpul sau, papa Pontian si preotul Hipolit sunt exilati în Sardinia, unde mor. Odata cu urcarea pe tron a lui Filip Arabul (244-249), crestinii nu numai ca nu mai sunt persecutati, ci însusi împaratul are o atitudine mai mult decât toleranta fata de dânsii. Pentru anul 249, primul consul al imperiului este un crestin. Notam apoi ca atât împaratul, cât si sotia lui, sunt în corespondenta cu Origene.
O privire retrospectiva asupra raporturilor dintre imperiu si crestinism în prima jumatate a secolului al III-lea ne arata ca relatiile dintre crestini si populatia imperiului, inclusiv autoritatile, au fost de cele mai multe ori pacifice, persecutiile fiind de scurta durata si la intervale neregulate de timp. O persecutare sistematica si organizata a crestinilor începe în timpul lui Septimiu Sever, asa cum a fost prezentat deja, si sub Maximin Tracul, care intervine împotriva capilor comunitatilor crestine.
Decius
Filip Arabul lasase impresia unei posibile coexistente pacifice dintre stat si Biserica, fapt ce se demonstreaza a fi o utopie la urcarea pe tron a lui Decius, care este decis sa reînvie vechea splendoare a Romei si prin restaurarea religiei romane. Primele sale masuri împotriva crestinilor puteau fi interpretate ca o reactie fata de politica antecesorului. Deja în luna decembrie sunt arestati unii crestini, iar la începutul anului urmator este martirizat papa Fabian. Insa edictul pe care îl emana în acelasi an face sa se înteleaga ca intentiona sa mearga mult mai departe decât antecesorii sai. Tuturor locuitorilor imperiului le este poruncit sa participe la o supplicatio (sacrificiu adus zeilor), prin care se implora interventia si protectia zeilor pentru prosperitatea imperiului. Imparatul dispune ca fortele de ordine si control sa supravegheze aplicarea edictului în tot imperiul. Pentru toti cei ce sacrificau, comisii speciale le eliberau un libellus (certificat). Dupa un timp determinat, certificatele trebuiau prezentate autoritatilor. Cei ce refuzase sa sacrifice, erau aruncati în închisoare, unde, folosind tortura, îndaratnicii erau constrânsi sa sacrifice. Emanând acest edict, împaratul intentiona sa cunoasca atât numarul crestinilor, voind bineînteles sa-i determine sa renunte la religia lor, cât si o restaurare a vechii religii, a vechiului cult imperial. Indignarea si deziluzia episcopilor Dionis din Alexandria si Ciprian din Cartagina fata de crestinii care au sacrificat sau si-au procurat pe alte cai certificatele, ne fac sa întelegem ca numarul celor care au cedat a fost destul de mare. Origene, gândindu-se la timpurile eroice ale tineretii, se plânge ca acum multi crestini au devenit slabi în credinta, cedând atât de usor în fata amenintarilor si a persecutorilor. La Alexandria, multi crestini apar în fata autoritatilor cuprinsi de frica; sacrifica zeilor; altii neaga ca sunt crestini; altii fug. Unii cedeaza dupa mai multe zile de carcera; altii atunci când sunt adusi în fata judecatorilor; altii dupa tortura. In Africa de Nord, cei ce si-au procurat certificate fara sa sacrifice vor fi numiti libellatici, a caror vina este considerata mai putin grava decât a thurificati-lor (cei ce depusesera în vasele rituale aromele pentru tamâiere), sau decât a sacrificati-lor (care sacrificasera zeilor). La Roma, unii crestini si-au procurat certificate prin intermediari. Numarul mare de lapsi (cazuti) din Africa septentrionala ne este atestat de Ciprian, de la care aflam ca dupa încetarea persecutiei, acestia veneau în masa la marturisitorii credintei pentru a-si procura *scrisori de pace+, prin care sa poata fi readmisi în comunitatile crestine. In numarul celor cazuti, Ciprian ne prezinta si patru episcopi: doi lapsi din Africa si doi libellatici din Spania.
Nu mic însa a fost numarul acelora care au ramas fideli. Pentru Africa, informatiile cele mai multe le avem tot de la Ciprian. El însusi s-a ascuns în împrejurimile Cartaginei, de unde reuseste sa mentina legatura cu comunitatea sa, încurajându-i pe cei închisi. Printre acestia se aflau multe femei si copii, iar în rândul lor dorinta martiriului este mare si sincera. Insa nu toti vor fi martirizati, deoarece unii vor fi eliberati înainte ca persecutia sa înceteze. Pentru Egipt, episcopul Dionis ne prezinta numerosi martiri la Alexandria si în împrejurimi; el mentioneaza si un grup de cinci soldati care în mod spontan îsi marturisesc credinta pentru a-l încuraja pe unul mai slab; pentru curajul lor, tribunalul îi lasa liberi. In Palestina, este martirizat episcopul de Ierusalim, Alexandru, si episcopul din Antiohia, Babila. Acum, si Origene îsi realizeaza în parte dorinta de a deveni martir: este torturat la Cezarea. Pentru Asia proconsulara, cunoastem arestarea a cinci crestini din Smirna si martiriul preotului Pionius, care este ars de viu. Pentru provincia Pontului, avem putine informatii în scrierile lui Grigore din Nissa.
Persecutia declansata de Decius a fost rapida, extinsa pe toata suprafata imperiului si i-a luat pe crestini prin surprindere. Dupa rasunatoarele succese initiale, ne-am fi putut astepta ca ulterioare masuri imperiale sa consolideze ceea ce împaratul obtinuse deja. Insa din cauza sistemului birocratic neadecvat si a mortii lui în lupta cu gotii din regiunile dunarene, persecutia s-a întrerupt pentru un timp. Crestinii cazuti (lapsi si libellatici) cer imediat si în masa sa fie readmisi în comuniunea ecleziala. Din partea ierarhiei bisericesti, aceasta si-a dat seama ca în confruntarea lor cu autoritatile imperiale, multi crestini nu sunt chiar atât de tari în credinta încât sa accepte suferinta si chiar martiriul. Faptul genereaza o criza si dupa lungi polemici în jurul problemei penitentiale (admiterea în comuniunea Bisericii a celor cazuti, si în ce conditii), s-a ajuns la o benefica regenerare a Bisericii.
Valerian si Gallienus
Nici un predecesor al lui Valerian (253-260) nu se aratase atât de binevoitor fata de crestini. Insa în al patrulea an al domniei, el îsi schimba radical atitudinea, ceea ce a condus la o persecutie foarte dura, asemanatoare în cruzime si organizare cu cea a lui Decius. Episcopul din Alexandria, Dionis, ne spune ca în spatele deciziei împaratului era consilierul sau Macrian, care se gândea ca prin confiscarea bunurilor crestinilor putea fi redresata situatia financiara precara a imperiului.
Primul edict imperial din anul 257 ne ajuta sa întelegem care era planul împaratului: toti clericii, episcopi, preoti si diaconi, trebuie sa sacrifice divinitatilor imperiului. In plus, orice întrunire crestina în cimitire este pedepsita cu moartea. Edictul din anul urmator merge mai departe: clericii care refuza sa sacrifice sunt condamnati imediat la moarte; functionarii crestini laici îsi pierd bunurile si functiile; daca refuza sa sacrifice, sunt condamnati la moarte iar sotiile lor sunt pedepsite cu exilul. Scopul este clar: distrugerea ierarhiei si a crestinilor din clasele înalte; în acest fel, simplii crestini ramân fara pastori si fara nimeni care sa-i apere sau sa-i sustina, ceea ce înseamna ca vor trebui sa dispara într-un timp relativ scurt. Numarul martirilor a fost mare. La Cartagina moare marele episcop Ciprian. Si în fata calailor, el îsi pastreaza sângele rece si demnitatea impunatoare. Cu reverenta si o profunda stima, credinciosii îi culeg sângele si îi înmormânteaza trupul, memoria vietii si martiriului sau reprezentând pentru dânsii un model si izvor de curaj. La Roma, primeste coroana martiriului papa Sixt al II-lea si diaconii sai. In Spania, la Tarragona, este martirizat episcopul Fructuosus si doi dintre diaconi. Episcopul de Alexandria, Dionis, este trimis în exil, reusind sa supravietuiasca acestei persecutii. Dintre martirii renumiti face parte si diaconul roman Laurentiu, pe care posteritatea îl va înconjura cu o aura legendara. Si printre laici, numarul martirilor a fost destul de ridicat, mai ales în Africa de Nord si Egipt. In anul 259, împaratul este luat prizonier de persani, iar la scurt timp moare în aceasta stare. Ca si în cazul lui Decius, acest fapt înseamna sfârsitul persecutiei. Acum, documentele ne vorbesc de foarte putini crestini care au cedat în fata amenintarilor si a mortii.
Gallienus emana un edict în favoarea crestinilor, prin care le restituie locurile de cult si porunceste ca nimeni sa nu-i mai persecute. Chiar daca prin aceasta masura de toleranta crestinismul nu este recunoscut ca religio licita, totusi, de acum înainte Biserica se va bucura de o perioada de pace de aproape jumatate de secol, ceea ce-i va permite o crestere si consolidare interna si externa cu totul deosebite. Se construiesc biserici, sunt evanghelizati barbarii si grecii, iar la curtea imperiala si în serviciile statale crestinii se bucura de o stima deosebita.
Diocletian
In prima parte a domniei sale, Diocletian accepta cu spirit de toleranta dezvoltarea si raspândirea impresionanta a crestinismului în toata aria imperiului. Semnificativ, din palatul sau imperial din Nicomedia, el priveste cu sentimente pasnice un edificiu de cult crestin din apropiere. Sotia Prisca si fiica Valeria sunt crestine, la fel multi dintre functionarii curtii. Motivul principal al declansarii persecutiei trebuie sa-l vedem în convingerea sa ca noua religie reprezinta un obstacol în calea refacerii imperiului în cele mai diverse sectoare ale sale. Dupa ce reusise sa întareasca frontierele, administratia si guvernarea imperiala, acum el îsi îndreapta privirea asupra spinoasei probleme religioase, pe care intentioneaza s-o rezolve printr-o restaurare a vechii religii romane. In aceasta problema, colaboratorii si consilierii sai principali, Galeriu si Hierocles, sunt de aceeasi parere cu dânsul.
In primul rând, vrea sa aiba o armata puternica si sigura. Incepe asadar epurarea soldatilor crestini. Unele antecedente în care acestia nu vor sa aduca cult zeilor Jupiter si Hercule, titluri pe care si le asumasera cei doi augusti (Diocletian si Galeriu), ca si altele asemanatoare, îi confirma înca odata împaratului temerea ca soldatii crestini nu reprezinta un element sigur în armatele sale. Acestia nu rezufau serviciul militar, ci doar cultul împaratului în diferitele sale forme: împaratii se proclamasera fii ai lui Jupiter si Hercule. Printr-un edict din anul 300, Diocletian porunceste tuturor soldatilor sa sacrifice zeilor sau, daca nu, sa paraseasca armata. In edictul din anul 303, în numele celor patru împarati, porunceste distrugerea tuturor bisericilor, arderea cartilor crestine, intezicând în acelasi timp orice reuniune cultuala crestina. Crestinii care activasera în administratia imperiala sunt redusi la starea de sclavi, cei cu functii mai mari îsi pierd serviciul si toate privilegiile; în plus, toti sunt declarati incapabili de a încheia vreun act valid. Persecutia începe la Nicomedia: biserica din fata palatului este distrusa, iar un crestin care îsi manifestase indignarea pentru acest fapt, rupând edictul afisat, este omorât. La curte izbucnesc doua incendii, iar vinovati sunt gasiti crestinii. Cei ce faceau parte din administratie sunt torturati, apoi arsi de vii sau înnecati. Cei cu functii mai înalte sunt constrânsi sa sacrifice la zei, inclusiv sotia si fiica împaratului. De la început, persecutia s-a abatut asupra clerului. Episcopul Antim din Nicomedia este condamnat la moarte; la fel si alti clerici: sunt aruncati în închisoare sau omorâti pentru ca nu au predat cartile sacre. Pentru acelasi motiv este decapitat episcopul din Tibiura (Africa de Nord), iar mai multi laici din Numidia sunt condamnati la moarte. Alaturi de eroismul crestin al martirilor, si în aceasta persecutie actele ne prezinta si un anumit numar de traditores, mai ales în Africa septentrionala si la Roma. Edictul lui Diocletian a fost transmis si celorlalti membri ai tetrarhiei pentru a fi aplicat. Insa nu peste tot, ordonanta imperiala a fost aplicata cu aceeasi intensitate. In Occident, Maximian este un persecutor feroce, în timp ce în Gallia si Britannia, cezarul sau, Constantiu, s-a limitat doar la distrugerea edificiilor de cult, fara a încarcera sau a condamna la moarte pe crestini.
Dezordinile care izbucnesc în Siria, si care sunt puse în legatura cu edictul de persecutie, îl determina pe Diocletian sa ia ulterioare masuri persecutorii. Este emanat un al doilea edict îndreptat direct împotriva pastorilor comunitatilor. Inchisorile se umplu cu *episcopi, preoti, diaconi, lectori si exorcisti+; nu mai ramâne loc în ele pentru delicventii comuni. Urmeaza un al treilea edict, mai detaliat în masurile împotriva clerului: cine sacrifica zeilor este eliberat; cine refuza sa sacrifice este torturat si apoi condamnat la moarte. Al patrulea edict de la începutul anului 304 completeaza masurile anterioare, obligându-i pe toti, crestini sau nu, sa sacrifice zeilor. Edictele sale persecutorii au antrenat aprox. 6 sau 7 milioane de locuitori ai imperiului, procurând multora imense suferinte, iar brutalitatea si cruzimea metodelor de persecutie ne face sa întelegem ca o reusita a planurilor sale nu era posibila decât prin astfel de metode. Persecutia nu slabeste în intensitate nici în 305, când abdica Diocletian si Maximian, si începe a doua tetrarhie. Acum devin augusti Constantiu Chlorus pentru Occident, si Galeriu pentru partea orientala a imperiului. La demnitatea de cezari sunt numiti Severus si Maximian Daia; împotriva asteptarilor armatei, fiul lui Constantiu, Constantin, ramâne în continuare în vechea functie. Si ca august, Constantiu îsi pastreaza aceeasi atitudine toleranta fata de crestinii din Occident. Aici, doar pe durata a doi ani si numai în teritoriile care erau direct în subordinea sa, Maximian îi persecuta pe crestini. In anul 306, Constantin preia functia tatalui. In acelasi an, Severus este constrâns sa cedeze locul lui Maxentiu. Pentru motive diferite, atât Constantin cât si Maxentiu vor pastra o atitudine de toleranta. In Orient, în schimb, persecutia continua pâna la edictul de toleranta a lui Galeriu din anul 311. Exceptie face doar Panonia, unde începând cu 308 este august Liciniu; din motive tactice nu-i persecuta pe supusii sai crestini.
Pentru Occident, marturiile despre persecutia lui Maximian sunt foarte putine. Cei doi martori, Lactantiu si Eusebiu, nu ne spun nimic. Istoria cultului martirilor ne ajuta sa individuam numele unora dintre ei, cu siguranta mult mai putini decât au fost în realitate. Din aceasta persecutie provin martirii: Agneza, Sebastian, Felix, Petru si papa Marcelin (296-304). Numerosi au fost martirii din regiunile nord-africane si din Spania; aici este renumit diaconul martir Vincentiu din Zaragoza. In Balcani si în regiunile orientale, cu mici pauze, persecutia a durat opt ani. Pentru Palestina si Fenicia, martor ocular al persecutiei este Eusebiu; tot el ne transmite informatii sigure despre martirii din Egipt. In provinciile Capadocia si Pont, cruzimea persecutiilor depaseste orice limita, persecutorii întrecându-se în a inventa mereu noi atrocitati. O mica localitate din Frigia este crestina în întregime; aflându-se despre aceasta, persecutorii ard totul, inclusiv pe locuitori.
Referitor la numarul martirilor, Eusebiu ne furnizeaza cifre precise doar pentru Palestina (mai putin de o suta). In alte locuri, numarul este însa mult mai mare. In Egipt, într-o zi, erau martirizati între zece si o suta de crestini. Luând în consideratie densitatea populatiei crestine din zonele orientale, putem sa admitem aici mai multe mii de victime; la acestea trebuie adaugati confesorii, cei ce au fost supusi la diferite torturi si condamnati apoi la munca silnica în mine. Istoricul Eusebiu citeaza nominal doar pe martirii clerici, sau pe cei mai ilustri. Astfel, ne este cunoscut preotul martir Lucian, fondatorul scolii teologice din Antiohia; episcopii din Tir, Sidon si Edessa; pentru Palestina, îi mentioneaza pe episcopul Silvan din Gaza si preotul Pamfil, *cea mai mare podoaba a bisericii din Cezarea+. Pentru Egipt, ni-l face cunoscut pe episcopul Petru de Alexandria si trei preoti de aici, ca si alti sase episcopi. Eusebiu nu ne spune nimic despre cei cazuti, desi se stie ca au existat si multi *lapsi+. Dupa anul 308, când Liciniu este proclamat august, spre nemultumirea lui Maximian Daia, persecutiile scad în intensitate si cruzime. Multi dintre crestinii condamnati la munca silnica sunt repusi în libertate, iar altora li se usureaza existenta. Insa totul dureaza foarte putin timp; Maximian Daia emana un edict prin care porunceste reconstruirea templelor pagâne ce cazusera în ruina si sacrificarea la zei. O adevarata schimbare se produce doar atunci când Galeriu se îmbolnaveste grav, iar crestinii interpreteaza aceasta ca o pedeapsa divina. Reflectând asupra atitudinii sale fata de dânsii, augustul doborât de boala emana în 311 un edict prin care interzice persecutiile pe tot teritoriul imperiului. El întelege ca tot ceea ce facuse împotriva crestinilor fusese zadarnic; produsese numai suferinte si moarte. Desi acest edict poarta la început numele celor patru augusti, este aproape sigur ca reprezinta opera lui Galeriu singur. El afirma ca toate masurile anterioare luate împotriva crestinilor nu urmareau altceva decât binele statului si restaurarea legilor si ordinii romane, în care trebuiau sa se încadreze si crestinii. Acestia parasisera religia parintilor si în aroganta lor îsi dadusera legi proprii, pentru care multi au preferat sa moara sau sa suporte diferite suferinte. Acum, totul e anarhie: nu se aduce cult vechilor zei si nici Dumnezeul crestinilor nu este cinstit. Pentru a îmbunatati situatia prezenta, crestinilor li se permite sa *existe din nou si sa-si tina adunarile lor religioase, cu conditia sa nu faca nimic împotriva ordinei publice+. O scrisoare ce urma sa fie trimisa tuturor prefectilor, trebuia sa cuprinda norme precise si detaliate referitoare la aplicarea edictului. Crezând poate în interventia Dumnezeului crestinilor, Galeriu le cere apoi sa se roage pentru sanatatea lui, pentru dânsii si pentru prosperitatea imperiului.
Acest edict are o importanta capitala în istoria crestinismului antic. El pune capat unei politici religioase ce durase mai bine de doua secole. In mod expres, religia crestina este pusa pe acelasi plan cu celelalte religii ale imperiului; ea nu mai este o superstitio sau religio illicita. In Occident, edictul legifereaza o stare de lucruri deja existenta, iar cei doi augusti nu gasesc nici o dificultate în a-l aplica. Pentru Orient, Maximian nu publica edictul asa cum fusese formulat de Galeriu; totusi, îi încredinteaza prefectului garzii sale, Sabinus, misiunea de a comunica tuturor functionarilor sai sa nu mai ia nici o masura împotriva practicarii religiei crestine. Acestia trag imediat consecintele: toti crestinii închisi sunt eliberati, inclusiv cei condamnati la munca în mine (ad metalla). Pe strazile localitatilor se vad acum întorcându-se grupurile exilatilor; bisericile înca existente se umplu din nou; cei ce nu fusesera tari în credinta si cedasera, cereau acum readmiterea în numarul celorlalti, al confesorilor; mai mult, pagânii însisi iau parte la bucuria crestinilor, fericiti fiind ca persecutia s-a terminat.
IV. CRESTINISMUL IN SCHYTHIA MINOR (DOBROGEA)
Informatii generale
Secolele III-VII
Inainte de a prezenta cadrul general al crestinismului antic dobrogean, trebuie sa precizam un aspect, si anume: apostolatul sfântului apostol Andrei în Dobrogea nu poate fi sustinut cu argumente istorice valide. Afirmatiile istoricului Eusebiu din Cezarea si ale lui Origene despre o activitate misionara a apostolului în aceste parti nu reprezinta pentru istorici o adevarata marturie istorica. Putem afirma doar ca înca din primul secol circumstantele istorice erau favorabile pentru o patrundere a crestinismului în Scythia Minor (=SM) si nimic mai mult.
Inceputurile crestinismului în SM trebuiesc cautate în spatiul geografic, cultural si economic în care se gasea aceasta provincie. SM este înglobata în imperiul roman spre sfârsitul domniei lui Cezar August (31 î.C.- 14 d.C.). Porturile acestei provincii aveau legaturi continui cu celelalte porturi ale Asiei Mici si ale Macedoniei, si nu numai cu acestea. Schimburile comerciale ale acestor porturi cu lumea greco-romana reprezinta pentru localitatile de pe malul Marii Negre calea si mijlocul prin care crestinismul a patruns în cetatile Pontului Euxin. Lipsa probelor istorice care ar putea sa ateste o prezenta crestina înainte de secolul al IV-lea îsi poate gasi o explicatie în faptul ca pâna la Constantin cel Mare, noua religie era înca o *religio illicita+, nepermisa, iar numele de crestin era proscris de secole, înca din timpul împaratului Nero. O alta explicatie a acestei grave lipse de marturii istorice în favoarea prezentei crestinilor în SM pe parcursul primelor trei secole o poate reprezenta si situatia materiala a populatiei acestor cetati portuare: oameni cu o conditie economica modesta care, în afara de marturiile epigrafice (în marea lor majoritate fiind pietre de mormânt) si de temeliile mai multor biserici, au lasat putine urme în istorie.
Din analiza inscriptiilor funerare vom prezenta unele aspecte ale credintei crestinilor dobrogeni, ale vietii lor, ca si ale originii lor etnice.
Inscriptiile de pe pietrele funerare crestine sunt în limba greaca (cca. 60), în latina sau bilingve (latina si greaca). Din continutul lor putem constata lipsa oricarei referinte la vre-un conflict deschis între crestinism si religiile traditionale pagâne. La fel, lipseste orice referinta la disputele doctrinale care caracterizeaza primele secole crestine. De aici putem deduce faptul ca în SM crestinismul a fost acceptat si trait în mod pasnic, natural, am putea spune.
Biserica este considerata *sfânta si catolica+. Expresia provine probabil din simbolul de credinta niceno-constantinopolitan si ne reda convingerea acestor crestini ca fac parte dintr-o Biserica universala, deschisa tuturor popoarelor. In alte inscriptii gasim invocata mila divina pentru sufletele raposatilor, este exprimata speranta în viata viitoare, sunt elogiati martirii.
Localitatile de unde provin sunt urmatoarele: Tomis (35 de texte epigrafice), Callatis (8 inscriptii), Histria (6), Axiopolis (2), Trophaeum Traiani (1), Ulmetum (8 texte), Dinogetia (7 inscriptii), Salsovia (1), Niculitel (1) si Lazu (1). Datarea inscriptiilor: începutul secolului IV - prima jumatate a secolului al VI-lea.
Simbolurile crestine prezente pe aceste pietre de mormânt sunt porumbelul, pestele, monograma lui Cristos si frunza de palmier. Ornamentul care se repeta cel mai des este crucea, de diferite dimensiuni si forme. De la mijlocul secolului al IV-lea aceasta este prezenta pe toate mormintele crestine. Semnificatia ei este aceea de a-l proteja pe cel raposat, de a înlatura spiritele rele, dar mai ales garantia vietii vesnice, împreuna cu Cristos. Aceasta idee este clar exprimata într-o inscriptie de la Trophaeum Traiani: *Crux mort(is et) resurect(ionis)+ = *Crucea mortii si învierii+.
Limba în care sunt scrise este simpla si nu lipsesc nici greselile ortografice, aceasta reflectând nivelul cultural al crestinilor. Mai mult de jumatate din inscriptii sunt funerare. Altele ne prezinta texte scripturistice (*Emanuel H Dumnezeu cu noi+; *Domnul este lumina si mântuirea mea, de cine ma voi teme?+ ; *Va dau pacea mea+), liturgice, sau sunt simple invocatii sau aclamatii religioase (*Fiul lui Dumnezeu, Atotputernic, vino în ajutorul nostru! Salveaza-ne! Dumnezeu, Maria!+).
Textele nu ne spun multe despre ocupatiile crestinilor. Sunt mentionati soldati, functionari civili, comercianti (*Pedatura militum lanciarum iuniorum+ (=*Lucrarea soldatilor legiunii lanciarii iuniores+), *Aici se odihneste Anthousa, fiica nobila a marelui comite+; *Symplicius...sirian de origine, expert în legi+).
Analiza numelor ne ajuta sa cunoastem si originea etnica a crestinilor, de altfel, destul de variata. Mai mult de 30 de nume sunt grecesti; un numar aproape egal ne reda nume latine. Comitele Gibaste pare a fi un got, fiinca lui, însa, are un nume grecesc: Anthousa. Spre sfârsitul secolului al V-lea si începutul celui urmator inscriptiile ne prezinta nume crestine noi, turanice, protobulgare: Tzeiuk si fiul acestuia Atala. Putem constata, asadar, ca în SM este prezenta lumea romana, Asia Mica, Constantinopolul, Siria, Egiptul, iar din secolul al VI-lea sunt prezenti si noii cuceritori, bulgarii. Inscriptiile crestine nu ne dau înca nici un nume de autohtoni. Putem presupune una din cauze: populatia locala locuia la sate, continuând sa traiasca în vechile ei credinte religioase. Este posibil totusi ca noua credinta sa fi patruns în rândul bastinasilor, însa, asa cum am putut constata, pentru perioada de care ne ocupam acum (secolele IV-VI), nu avem nici un document care sa ne vorbeasca despre asa ceva.
Episcopii de Tomis
Forma de organizare bisericeasca din Schytia Minor (SM = Dobrogea) o reprezinta Episcopia de Tomis. Orasul Tomis devine cetate episcopala gratie pozitiei sale de prim rang în cadrul *comunitatii pontice+, adica în acea uniune de 5 cetati care formau aceasta comunitate: Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcik, în Bulgaria) si Odessos (Varna, în Bulgaria). La Tomis locuia pentarhul, adica capul acestei confederatii. In urma reformelor administrative ale lui Diocletian (284-305), Tomisul devine capitala provinciei SM. In secolul al VI-lea, sub Iustinian, orasul va cunoaste o alta perioada de înflorire, pentru ca apoi sa cada sub loviturile migratorilor.
Prima marturie crestina la Tomis o avem din secolul al IV-lea. Este o gema pe care se poate observa figura lui Cristos. La dreapta si la stânga se gasesc cei 12 apostoli iar deasupra cuvântul grecesc *ÂÇ'ÍÂ+ (= peste, simbol al lui Cristos, fiecare litera din acest cuvânt reprezentând o denumire a lui Cristos: I=Isus, H=Cristos, T=Dumnezeu, Y=Fiu, S=Mântuitor).
Atestarea documentara a episcopiei Tomisului o avem din anul 369. Mentionam ca ne lipsesc izvoarele istorice referitoare la fazele anterioare care au dus la formarea acestui episcopat. Trebuie sa amintim aici si faptul ca înainte de aceasta data avem unele nume de *episcopi de Tomis+ (Evangelicus si Efrem), însa analiza documentelor nu ne permite sa afirmam cu certitudine existenta acestor persoane ca episcopi în capitala Schythiei Minor.
Primul episcop al Tomisului asupra caruia nu planeaza nici un dubiu este sfântul BRETANION. In anul 369 el intra în conflict cu împaratul Valens, un sustinator înversunat al omeismului (o derivatie a ereziei ariane). Acesta, dupa o lunga lupta cu gotii, pe care-i învinge, încheie o pace cu acestia la Noviodunum (Isaccea) spre sfârsitul anului 369. In drum spre Constantinopol se opreste la Tomis. Intrând în biserica, împaratul încearca sa-l convinga pe episcopul Bretanion sa intre în comuniune cu arianii. Episcopul refuza deschis si categoric; tine un discurs în fata întregii comunitati adunate în care apara credinta Sfintilor Parinti ai Conciliului ecumenic de la Nicea, iar apoi, în semn de protest fata de împarat, iese din biserica împreuna cu toata comunitatea, îndreptându-se spre o alta biserica din oras, lasându-l pe împarat singur, însotit doar de escorta sa. Iritat, Valens î-l exileaza pe sfântul episcop. Insa nu dupa mult timp îi permite sa se reîntoarca, deoarece se temea de o revolta a scitilor. Istoricul Teodoret scrie ca Bretanion era *plin de credinta... si a atacat coruperea dogmelor si crimele comise de Valens împotriva sfintilor+ (=crestinii ce urmau credinta de la Nicea). El ne mai spune ca *Bretanion se ocupa de cetatile din întreaga Schytie+. Din confruntarea episcopului cu împaratul putem constata ca scaunul episcopal de Tomis era destul de bine constituit, ca exista o strânsa legatura între episcop si credinciosii sai, si ceea ce este mai important, ca aici era urmata dreapta credinta stabilita la conciliul din Niceea. Acest ultim aspect, deloc secundar, ne spune, indirect, ca relatiile dintre SM si celelate zone crestine erau destul de dezvoltate.
Ramâne deschisa problema daca sfântul Bretanion a colaborat cu sfântul Vasile cel Mare pentru transportarea în Capadocia a osemintelor sfântului Sava, martirizat în Gothia (Dacia meridionala). Cu aceasta ocazie, documentele ne dau multe informatii referitoare la crestinismul nord-danubian. Alte informatii despre episcopul Bretanion nu mai avem.
In anul 381, printre participantii la Conciliul ecumenic din Constantinopol, îl întâlnim pe GERONTIUS, sau Terentius, probabil succesorul lui Bretanion. El semneaza actele acestui conciliu cu numele de *Gerontius Tomensis+. Imparatul Teodosiu cel Mare (379-395) î-l invita sa se ocupe de pastrarea autenticitatii si puritatii credintei în provincia lui (Codex Theodosianus, XVI, I, 3). Presupunem ca acest episcop era foarte bine pregatit din punct de vedere teologic, din moment ce-l vedem printre primele 10 personalitati bisericesti ale imperiului care trebuiau sa garanteze pastrarea si aplicarea deciziilor conciliare.
Un alt episcop de Tomis, mai cunoscut noua, este TEOTIM, caruia, în anul 392, sfântul Ieronim i-a consacrat câteva rânduri în cartea sa *De viris illustribus+: *Teotim, episcop în Schytia, la Tomis, a scris în forma dialogului, în stilul elocventei antice, opere mici si commatice. Aud ca scrie si alte opere+ (CXXXI). Istoricul Sozomene adauga ca era scit de origine, capul bisericii din Tomis si din toata SM si ca era cunoscut si educat în stiinta filosofica. Din acest motiv, adauga istoricul, purta parul lung, în maniera filosofilor. Descrierea sa se încheie cu mentiunea ca Teotim avea un mod de viata propriu calugarilor. Hunii care locuiau lânga Dunare îl numeau *Dumnezeul romanilor+. Lui i se atribuie diferite minuni savârsite printre acesti barbari, considerati de Iordanes ca fiind tribul cel mai crud dintre toate celelalte. Din prezentarea lui Iordanes desprindem unele aspecte ale vietii acestui episcop ca si relatiile lui cu populatia locala si cu hunii invadatori. Acestia din urma au un respect deosebit fata de dânsul. Interesanta ne pare expresia *Dumnezeul romanilor+. De aici deducem nu numai prezenta romanilor în aceasta provincie, ci si faptul ca daca episcopul era considerat într-un fel ca *dumnezeul+ lor, aceasta ne face sa credem ca acesti romani erau crestini. Istoricul Socrate îl caracterizeaza pe Teotim ca *om stralucit din cauza pietatii si sfinteniei vietii sale+. Nu cunoastem nici locul si nici anul nasterii sale. Daca în 392 sfântul Ieronim scrie ca Teotim era unul ce scrisese deja diferite opere, iar acum continua sa scrie, aceasta înseamna ca episcopul nostru era în plinatatea fortelor sale. Poate ca înainte fusese un filosof pagân iar dupa îmbratisarea religiei crestine fusese consacrat episcop. Daca traia ca un calugar, este posibil sa se fi ocupat si de promovarea vietii monastice în provincia sa. Calificativul de *kometes+ (om cu parul lung) era atribuit si persoanelor din clasa inferioara a dacilor: comatii. Atunci, era Teotim unul dintre acestia? Nichifor Calixt î-l numeste *om de origine scita si barbar+. Ce fel de filosofie poseda Teotim? Poate ca studiase printre greci; sau cunostea o *monastica filosofia+, adica teoria si practica vietii monahale pe care el o traia. In opera sa *Sacra Parallela+, sfântul Ioan Damascenul s-a servit si de operele lui Teotim. Din putinele fragmente ramase, deducem ca episcopul de Tomis se ocupa mai ales cu probleme de natura morala.
Nu cunoastem în ce mod episcopul Teotim a intrat în relatii cu sfântul Ioan Gura de Aur, episcopul Constantinopolului (H 407). Acesta, spre anul 399 trimite misionari pentru *scitii, nomazi la Istru+. Acesti nomazi sunt migratorii prezenti aici: gotii si hunii. La dânsii se refera sfântul Ieronim atunci când scrie ca *hunii învata psaltirea, frigul Schytiei se încalzeste cu caldura credintei+. Este foarte posibil ca episcopul Teotim sa fi colaborat în regiunile Dunarii de Jos la opera misionara a episcopului de Constantinopol.
De mai multe ori, documentele ni-l prezinta la Constantinopol, în cadrul unor sinoade. Intr-unul din acestea, tinut în anul 403, Teotim este alaturi de episcopul acestui oras Ioan Gura de Aur pentru a-l apara de falsele acuze ce i se aduceau. Din discursul pe care-l tine în apararea operei si vietii teologului din Alexandria, Origene, ne putem da seama ca episcopul de Tomis cunostea foarte bine tot ce scrisese Origene. Teotim declara: *Stiu ca în cartile lui Origene nu se gaseste nici o învatatura falsa+.
Ca si pentru episcopii prezentati anterior, nici pentru Teotim nu cunoastem anul mortii sale. In *Acta Sanctorum+ este numarat printre sfinti la data de 20 aprilie.
Scriitor de limba greaca, cunoscut contemporanilor prin viata si opera sa, Teotim ramâne un personaj important pentru SM. Era un misionar ca si sfântul Nichita din Remesiana; în plus era un ascet. Interventia sa în apararea lui Origene ni-l prezinta ca pe unul ce stapânea bine cultura teologica a timpului. Este primul episcop denumit *scit+. Aceasta ne face sa ne gândim la o Schytia Minor ce-si dezvolta propriile caracteristici crestine, în contextul diferitelor populatii prezente aici: greci, romani, daco-geti, huni, goti.
Mai târziu, în cadrul celui de-al patrulea Conciliu ecumenic (Calcedon, 451), arhimandritul Carasos din Constantinopol invoca pentru apararea sa numele lui Teotim ca fiind numele unei autoritati de prim rang în apararea si pastrarea credintei Parintilor de la Nicea: *Când sfântul Teotim m-a botezat la Tomis, el mi-a poruncit sa nu am alte simboluri de credinta (în afara de cel de la Nicea)+. Daca dupa atâta timp, Carasos a invocat memoria lui Teotim, aceasta înseamna ca episcopul de Tomis reprezenta într-adevar o autoritate în ambientul bisericesc de atunci.
Dupa Teotim, pe scaunul episcopal de Tomis îl întâlnim pe episcopul TIMOTEI, fara a sti însa daca a fost succesorul sau direct. Este prezent la conciliul ecumenic de la Efes (431). Timotei se afla în grupul episcopilor care pastrasera intacta credinta; alaturi de dânsul se afla Atanasiu, episcop de Develtum. Episcopul nostru a semnat aici cele *12 anateme+ ale lui Ciril din Alexandria, ca si condamnarea ereticului Nestoriu. Intre semnaturile participantilor, el se afla la numarul 170: *Timotheus episcopus...provinciae Scythiae decernens subscripsi+. Nu avem alte detalii despre viata sa.
Este foarte probabil ca ultimii ani ai vietii sale sa nu fi fost deloc linistiti. Hunii invadasera din nou provincia, coborând apoi în teritoriile imperiale. Armata bizantina reuseste cu greu sa stavileasca atacurile lor repetate. In anul 477 acestia ocupa Tomisul.
Inainte de anul 448, ca episcop de Tomis era IOAN. Bun cunoscator al teologiei contemporane, dânsul apara credinta în disputele cu ereticii nestorieni monofiziti. Tradusese în limba latina extrase din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret din Cyr si Euteriu din Tyana.
In cadrul sinodului din Constantinopol din luna noiembrie a anului 448 îl întâlnim pe ALEXANDRU *reverendissimus episcopus Tomitanorum civitatis, provinciae Scythiae+. El semneaza actele sinodului pe locul al saptelea. Numele sau îl întâlnim si la conciliul ecumenic din Calcedon (451).
Activitatea lui Alexandru ca episcop de Tomis a fost de scurta durata. In anul 458, într-o scrisoare trimisa împaratului Leon (457-474), îl întâlnim pe episcopul TEOTIM al-II-lea. In aceasta scrisoare episcopul îi recomanda împaratului sa se ocupe de binele si pacea Bisericii. In continuare, îsi exprima adeziunea totala fata de deciziile conciliului din Calcedon. Alte stiri despre acest episcop, nu mai avem.
Dupa o pauza de jumatate de secol, la Tomis îl întâlnim pe episcopul PATERNUS. Numele sau se afla pe un disc de argint descoperit la Poltava (Ucraina), disc care apartinea probabil bisericii din Tomis. El intra în disputele cristologice, unde vor fi prezenti si *calugarii sciti+, calugari care proveneau cu multa probabilitate de la gurile Dunarii. Acestia îl acuza de nestorianism în fata împaratului Iustinian. Paternus soseste în capitala imperiala pentru a se apara. Aici îl întâlneste pe împarat si pe legatii papei Hormizda (514-523). Desi Iustinian era favorabil convingerilor doctrinale eronate ale calugarilor sciti, totusi, nu ia nici o masura împotriva episcopului de Tomis.
In anul 520 îl întâlnim din nou pe Paternus la Constantinopol, unde participa la un sinod pentru alegerea patriarhului orasului. In urma alegerii, conform uzantei timpului, alegatorii îi scriu papei, comunicându-i numele celui ales. Acest fapt intra în practica canonica a Bisericii, practica care consfintea dreptul papei de a recunoaste si aproba numirile înaltilor clerici ai Bisericii. De fapt, acest drept al pontifului roman recunoscut si acum, si mai târziu (pâna la 1054), si de bisericile orientale demonstreaza puterea si autoritatea primatiala a urmasului sfântului Petru, garantul unitatii Bisericii.
Nu stim daca Paternus s-a întors la Tomis. Provincia era invadata de slavi, care dupa putin timp ameninta si cetatea imperiala. Iustinian îsi da seama de gravitatea pericolului; în urma unei campanii victorioase, întareste un mare numar de cetati ale Scythiei Minor. In centrul atentiei era orasul Tomis.
Seria episcopilor de Tomis se încheie cu VALENTINIAN, al carui nume apare în cadrul disputelor cu ereticii monofiziti. In anul 549, doi clerici îi scriu episcopului de Tomis despre confuziile cauzate de aceste dispute, confuzii în care era implicat si papa Vigiliu-(537-555). Valentinian îi scrie papei, care îi raspunde pe data de 15 martie 550. Din scrisoare aflam ca în Scythia Minor patrunsesera tot felul de zvonuri false referitoare la persoana papei. Acesta îl îndeamna pe episcopul de Tomis sa-i avertizeze pe credinciosii sai sa nu dea crezare zvonurilor. Papa încheie, exprimându-si hotarârea de a respecta toate deciziile conciliilor ecumenice, iar daca Valentinian mai are si alte probleme, îl invita în capitala imperiala pentru a discuta personal cu dânsul.
Informatiile pe care le avem despre episcopii de Tomis ne ajuta sa vedem într-ânsii persoane care au mentinut mereu calea cea dreapta în pastrarea credintei si pastorirea poporului încredintat, aceasta în pofida nenumaratelor dificultati cu care se confrunta aceasta provincie. Desi circumstantele politice de afirmare a Constantinopolului deveneau destul de accentuate, ei au pastrat unirea cu Biserica mama (Roma), ca si cu celelalte biserici crestine.
V. PRIMUL CONCILIU ECUMENIC AL BISERICII: NICEA - 325
Datorita dezordinelor si confuziilor doctrinare cauzate de Arie, ca si a altor controverse (de exemplu, stabilirea datei pascale), Constantin îi convoaca la Nicea pe episcopii imperiului, pentru deplasare punându-le la dispozitie posta imperiala, privilegiu de care se bucurau doar înaltii demnitari imperiali. Cunoastem numele a 220 de participanti; Eusebiu însa ne spune ca au participat 250 din toate regiunile Bisericii. Din cauza vârstei înaintate, papa Silvestru nu poate veni, însa îsi trimite reprezentantii sai, ne spune acelasi istoric. Imparatul participa personal înca de la început: tine un discurs în limba latina, îndemnându-i pe participanti sa promoveze pacea în Biserica si imperiu, însa nu se amesteca în problemele doctrinare. Multi dintre parintii conciliari purtau în trupurile lor *ranile Domnului nostru Isus Cristos+, cicatrice ce marturiseau fidelitatea eroica fata de credinta marturisita în persecutiile ce abia se terminasera. Episcopul Paul din Neocezarea Eufratului are mâinile paralizate, iar egipteanul Pafnutiu si-a pierdut un ochi în persecutia lui Maximin.
Lucrarile conciliare se desfasoara din 20 mai pâna pe 25 iulie în sala palatului imperial de vara de la Nicea. Arie în persoana îsi sustine doctrina, secundat de 17 discipoli, cel mai important fiind episcopul de curte, Eusebiu de Nicomedia. Dupa lungi discutii, ortodoxia are câstig de cauza. Se ia ca baza simbolul baptismal al bisericii din Cezarea, elaborându-se apoi simbolul de credinta. Aceasta profesiune de credinta exclude în termeni clari si categorici orice subordonare a Logosului fata de Tatal: El este nascut *din aceeasi esenta a Tatalui+, este *Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu creat, consubstantial (homoousios) Tatalui+. Apoi, într-un appendix, sunt condamnate cele mai importante propozitii ale lui Arie. La 19 iunie profesiunea de credinta este aprobata de parintii conciliari. Exceptie fac doi episcopi care, împreuna cu Arie, sunt exclusi din comuniunea Bisericii. Profesiunea de credinta este publicata apoi de împarat ca lege imperiala.
Referitor la data celebrarii Pastelui, se stabileste prima duminica dupa luna plina a echinoctiului de primavara, iar episcopului din Alexandria îi revine misiunea de a comunica anual data stabilita de dânsul. Si aceasta decizie a parintilor conciliari a fost publicata de împarat tot ca lege a imperiului. In 20 de dispozitii schematice, se decide în alte probleme controversate, dându-se directive concrete (canoane = reguli, masuri) vietii Bisericii. Canonul 11 dispune ca *lapsii+ din persecutia lui Liciniu sa fie readmisi în Biserica cu drepturi depline, dupa ce vor fi îndeplinit o penitenta de 12 ani, împartita în trei etape. Libertatea acordata Bisericii i-a determinat si pe unii oportunisti sa îmbratiseze crestinismul: canonul 2 confirma regula deja existenta ca noii botezati nu pot fi consacrati imediat preoti sau episcopi; se recere o lunga perioada de proba. Alte canoane au caracter organizatoric sau liturgic: can. 4 stabileste ca la consacrarea unui episcop trebuie sa participe cel putin trei episcopi; can. 6 decide ca toti mitropolitii si episcopii din Egipt, Libia si Tebaida sa depinda de episcopul de Alexandria. Astfel, scaunul episcopal din delta Nilului dobândeste demnitatea patriarhala, asemanatoare cu cea a Romei. Canonul 20 stabileste ca în duminici si în timpul pascal, credinciosii sa se roage stând în picioare. Can. 17 ia masuri drastice împotriva cametei (dobânda excesiva), dispozitie prezenta si în conciliile ulterioare.
Evolutia doctrinara ulterioara ne arata ca ceea ce se stabilise la Nicea nu reprezenta nicidecum o învatatura de credinta acceptata de toti. Episcopul arian Eusebiu din Nicomedia ce fusese învins la conciliu, câstiga încrederea lui Constantin si-l determina sa se ridice împotriva ortodocsilor reprezentati de episcopul de Alexandria, sf. Atanaziu. Acesta este exilat la Trier, unde scrie faimoasa viata a eremitului Anton, facând cunoscut în occident idealul monastic egiptean. In 342, la Sardica (Sofia) are loc un alt sinod imperial cu scopul de a reface unitatea doctrinara a crestinismului oriental. Rezultatul este însa cu totul altul decât cel dorit: occidentalii declara invalida depunerea lui Atanaziu si reconfirma deciziile de la Nicea. Orientalii, în schimb, discuta separat si-l condamna nu numai pe Atanaziu, ci si pe papa Iuliu I care îl adapostise pe episcopul de Alexandria. Pentru a evita termenul homoousios (consubstantial), orientalii cauta formule de compromis: Fiul este *asemanator+ sau *întru totul asemanator+ Tatalui, sau *de o substanta asemanatoare Tatalui+. In anul 359, urmeaza alte doua sinoade, la Rimini pentru occidentali, si la Seleucia pentru orientali. Occidentalii reconfirma conciliul de la Nicea, orientalii de la Seleucia, nu. Constatând ca diviziunea continua, împaratul Constantiu, arian, îi ameninta cu exilul pe toti episcopii care nu vor semna o formula de credinta care cuprindea în esenta ideea *Tatal si Fiul sunt asemanatori conform Sf. Scripturi+. Imparatul favorabil arianismului, Valens, reuseste sa stopeze decaderea arianismului si a semiarianismului. Insa deja aceasta scindare a ereziei si ereticilor în mai multe orientari si grupari ne arata ca pozitia antinicena intrase în declin. Datorita clarificarilor doctrinare (*O substanta, trei Perosane+, formula privita cu neîncredere de occidentali) ale celor trei mari capadocieni, Vasile, Grigore din Nazians si Grigore din Nisa, se face înca un pas înainte spre refacerea unitatii. Acest nou progres doctrinar însa era contestat de ariani si semiariani care-l interpretau pe Duhul Sfânt ca o creatura a Fiului. Atât Atanaziu cât si diferite sinoade tinute la Roma îi condamnasera pe acesti *adversari ai Duhului Sfânt+ (Pneumatomahi). Deoarece ei erau sustinuti si de episcopul de Constantinopol, Macedon, uneori erau numiti macedonieni.
VI. CONCILIUL ECUMENIC CONSTANTINOPOL I - 381
Pentru a pune capat disputelor, împaratul Teodosiu (379-395) intentioneaza sa convoace un alt conciliu ecumenic imperial, conciliu care va defini o alta problema fundamentala a Sfintei Treimi: divinitatea Duhului Sfânt. Printr-un edict din anul 380, împaratul declarase ca adevarata credinta, ce trebuie sa fie îmbratisata de toti, este cea a comunitatilor din Roma si Alexandria. Acum, el îi invita în capitala Orientului doar pe acei episcopi orientali de orientare bineînteles nicena pe care-i considera promotori ai unitatii credintei. Dezbaterile încep în luna mai 381, iar numarul participantilor este inferior celui din conciliul anterior (aprox. 150). Papa Damasus nu este prezent si nici reprezentantii sai. La începutul acestui an, episcopii occidentali se adunasera la Aquilea. Conciliul este condus de protejatul împaratului, episcopul Meletiu din Antiohia, înconjurat de alti 71 de episcopi. Sunt prezenti apoi episcopul capitalei sf. Grigore din Nazians si sf. Ciril din Ierusalim. Din initiativa împaratului se prezinta si un grup de 36 de episcopi adepti ai pneumatomahilor. Parintii sinodali încerca în zadar sa-i convinga de eroarea lor; dupa scurt timp, ei vor refuza orice propunere si în semn de protest parasesc orasul.
In discursul de deschidere ce are loc în sala tronului, împaratul da anumite directive parintilor conciliari, apoi se retrage. Dezbaterile ulterioare, despre care avem putine marturii, au loc în în biserica Homonoia, fara prezenta lui Teodosiu. Datorita insistentelor sale, se prezinta si episcopii egipteni, dintre care facea parte si *filosoful+ Maxim. Intentia egiptenilor, însa, nu era doar aceea de a participa la conciliu, ci si de a prelua conducerea. Pentru aceasta, într-o noapte, în secret îl consacra episcop pe Maxim, cu scopul de a-l înlocui pe cel ce conducea dezbaterile, sf. Grigore. Conciliul blocheaza aceasta tentativa, declara invalida consacrarea lui Maxim (canonul 4) si-l alege pe Grigore ca episcop al capitalei. Dupa scurt timp, Meletiu moare pe neprevazute, iar noul episcop va prelua conducerea conciliului. Insa moartea episcopului de Antiohia declanseaza o grava criza, din cauza ca pretendentul la scaunul episcopal, preotul Flavian, sustinea o pozitie doctrinara neacceptata de occidentali, iar împaratul voia sa evite un conflict cu Occidentul. Criza mai cuprinde si un alt aspect: multi parinti conciliari propun o formula de credinta în Duhul Sfânt pe care episcopul Grigore nu o poate accepta; el sustinea cu taria *homousia+ Duhului Sfânt, ceea ce îl izoleaza si mai mult de participanti. Pentru salvarea pacii si a unitatii conciliare, sf. Grigore renunta la catedra episcopala, iar succesorul sau Nectariu va conduce lucrarile pâna la sfârsit. Desi pneumatomahii plecasera, iar orientarile participantilor nu erau unitare, în esenta se poate spune ca simbolul de credinta niceno-constantinopolitan, a carui formulare despre Duhul Sfânt se maturizeaza acum, demonstreaza o constiinta de credinta unitara.
In primul canon se reconfirma credinta de la Nicea si se anatemizeaza orice erezie, mentionati fiind, printre altii, pneumatomahii si apolinaristii. Luând în consideratie pozitia politica dobândita de capitala de pe malurile Bosforului ca resedinta a împaratului, canonul 3 recunoaste episcopului orasului o pozitie primatiala fata de celelalte patriarhate orientale, dar dupa episcopul Romei. Pozitia patriarhala a Antiohiei si Alexandriei depindea de originea lor apostolica si nu de importanta politica. Bizantion, în schimb, fusese pâna acum un simplu episcopat supus mitropolitului din Heraclea. Canonul 3 nu se fundamenteaza pe nimic altceva decât pe noua valoare politica a capitaliei imperiale, iar în conceptia orientalilor si episcopul Romei îsi trage pozitia sa cu totul speciala în Biserica tot dintr-o realitate politica: el este episcop în vechea Roma, capitala occidentala a imperiului. In afara a acest motiv, canonul mai are si alte explicatii. Fiind vadit antagonismul dintre Alexandria si Constantinopol, canonul reda victoria episcopilor ostili Alexandriei. Un al treilea motiv trebuie identificat în dorinta împaratului de a obtine si garanta episcopului din capitala sa un rang care sa-l ridice deasupra tuturor episcopilor Orientului. Insa, asa cum se va verifica mai târziu, canonul 3 nu reflecta o atitudine explicita antiromana, deoarece pozitia primatiala a Romei pentru întreaga crestinatate este respectata. Totusi, trebuie sa adaugam aici un detaliu semnificativ: atât papa Leon cel Mare cât si Grigore I sustin ca deciziile (canoanele) de la acest conciliu nu au fost comunicate la Roma. Impotriva acestui canon se putea astepta la o reactie din partea Alexandriei si Antiohiei. Insa episcopii egipteni nu sosisera înca atunci când s-a elaborat acest canon; în plus, erau prea compromisi cu consacrarea secreta a lui Maxim. Referitor la Antiohia, aceasta ramasese aproape fara voce dupa moartea episcopului Meletiu. Iar ceilalti episcopi orientali au ramas linistiti, crezând ca în fond nu este vorba decât de un primat de onoare al episcopului capitalei si nu de o revendicare jurisdictionala. De fapt, în acest timp era prea putin previzibila orientarea spre un primat de jurisdictie a Constantinopolului.
Ecumenicitatea conciliului din Constantinopol. Participantii la acest conciliu nu au înteles întrunirea lor ca un conciliu al întregii Biserici. Episcopatul occidental nu fusese invitat si nici nu era reprezentat. Teodosiu, apoi, a pulbicat deciziile conciliare doar pentru partea orientala a imperiului, nu si pentru Occident, iar Roma, asa cum am afirmat, nu a luat act de dezbaterile de aici.
In anul urmator, în capitala are loc un alt sinod care informeaza Roma ca sinodul din anul precedent a fost un *sinod ecumenic+. Termenul ecumenic, însa, nu are aici un continut de drept bisericesc, ci vrea sa indice faptul ca participantii din 381, invitati de împarat, proveneau din *oikumene+ de limba greaca. Considerarea ca ecumenic a sinodului