(secolele XIV-XX)
Partea a V-a
Elaborate de Emil DUMEA
XXV. MISIUNILE DIN TERITORIILE AFLATE SUB PATRONATUL PORTUGHEZ
Drepturile trecute de la Armata lui Cristos la Coroana portugheza si decizia papei Alexandru al VI-lea, ca Portugaliei sa-i apartina toate teritoriile din Orient, de la linia de demarcatie fixata în tratatul de la Tordesillas (1494), toate acestea constituie fundamentul patronatului portughez. Coroana portugheza nu avea numai misiunea de a propovadui credinta crestina în teritoriile nou descoperite sau în cele care vor fi descoperite pe parcurs, ci si dreptul de a încredinta dieceze, biserici si beneficii persoanelor considerate de dînsa ca potrivite pentru conducerea lor. In acest sens, viitorul bisericilor în coloniile portugheze se afla în mîinile statului si astfel demnitatea de Mare Maestru al Armatei lui Cristos sta la originea absolutismului statal din teritoriile portugheze de misiune.
Cînd în 1492, Columb a cucerit insulele "Indiilor occidentale", în numele Spaniei, caravelele portugheze aflata în cautarea Indiilor ocupasera deja punctele cele mai importante ale coastelor africane, iar sub Bartolomeo Diaz, între 1486-1487, au ocolit "Capul Furtunilor", pe care Ioan al II-lea (1481-1495), fericit de a-si fi atins tinta, la denumit "Capul Bunei Sperante". In 1498 Vasco da Gama s-a avîntat de-a lungul coastelor orientale ale Africii si de acolo, cu ajutorul pilotilor arabi, a ajuns în India. Intre 1500-1501 cabral descoperea Brazilia, iar de aici, calatorind spre extremitatea meridionala a Africii, ajunge în India, ducînd apoi la Lisabona prima încarcatura de aromate indiene. Astfel, monopolul arab asupra aromatelor era violat, iar odata cu cucerirea oraselor Ormuz, Aden si Din, acest monopol este distrus. Accesul spre adevaratele insule ale mirodeniilor (Indinezia) se afla în posesia portughezilor înca din 1511. Cucerirea peninsulei Malacca a fost sarbatorita la Lisabona ca o victorie a crestinismului asupra islamului. Si nu fara motiv regii din Sumatera, Jawa, Siam si Pegu (Birmania) intrau în acel an în relatii de prietenie cu Portugalia. In 1512, Negus al Abisiniei trimite la Lisabona o delegatie pentru a încheia un acord de pace si prietenie cu Manuel I (1495-1521).
Manuel si-a însusit imediat dreptul de a se ocupa de misiuni. I-a comunicat lui Alexandru al VI-lea decizia sa de a trimite preoti diecezani si calugari misionari în teritoriile descoperite înca din 1499. Prin bula Cum sicut maiestatis din 26 martie 1500, i se permite sa puna toate tinuturile de la Capul Bunei Sperante pîna în India inclusiv, sub un Comisar apostolic care asemenea marelui prior al Armatei lui Cristos, trebuie sa fie învestit cu jurisdictie cvasi-episcopala. Iuliu al II-lea a favorizat eforturile misionare, acordînd avantaje spirituale Portugaliei si oferind de asemenea tuturor misionarilor lui Manuel o indulgenta plenara. In vederea unei conduceri energice a teritoriului, care era imposibil de realizat din Portugalia, se impunea din ce în ce mai mult necesitatea crearii unui episcopat peste ocean. In acest scop Manuel a propus papei înfiintarea episcopatului de Funchal, capitala Madeirei. Prin bula Pro excellenti praeeminentia din 12 iunie 1514, Leon al X-lea a suprimat jurisdictia Armatei lui Cristos, instituind dieceza de Funchal. Aceasta cuprindea toate insulele si teritoriile cucerite, de la limitele meridionale ale Mauritaniei pîna în Indochina, în est, si Brazilia, în vest. In acelasi timp, Manuel îsi însusea ca proprietate intangibila toate teritoriile cucerite sau care urmau sa fie cucerite.
Aceasta mare dieceza de Funchal va fi împartita abia în 1534, cînd Funchal-ul va fi ridicat la
rangul de Scaun mitropolitan, de care vor depinde diecezele sufragane din Santiago de Cabo
Verde, São Tomé, São Salvador de Angra (Azore) si Goa. Aceasta noua împartire era înca
neadecvata. Goa cuprindea întreaga zona a Capului Bunei Sperante, pîna la arhipelagul Japoniei,
intrînd astfel în vecinatatea Imperiului colonial portughez. In orice caz, odata cu ridicarea
orasului Goa la rangul de episcopat, era oferita posibilitatea unei dezvoltari adecvate conditiilor
locale.
Problema motivului pentru care Portugalia a procedat cu atîta întîrziere fata de Spania în privinta împartirii în dieceze a teritoriilor de misiune nu-si poate afla raspunsul în presupunerea ca o zgîrcenie excesiva i-ar fi determinat pe regii portughezi sa actioneze astfel. Am putea considera mai curînd cauzele care provin din structura interna a imperiului colonial portughez care crease o situatie diferita de cea a Spaniei în teritoriile sale. Factorul cel mai important e ca Portugalia avea de a face cu tari si state care, excluzînd Africa, aveau o cultura foarte dezvoltata, si detineau sisteme religioase puternice. De aceea, era imposibil ca Portugalia sa-si constituie un imperiu colonial omogen si compact, cauza pentru care s-a limitat la crearea unor baze de sprijin pentru comertul pe care-l defasura. Aceasta însemna ca misiunile, dezvoltate numai în zona de influenta a puterii portugheze, îsi asumau caracterul de colonie a Bisericii. Ele nu dobîndisera popoare, ci minoritati religioase. Crestinismul a ramas o importare europeana, iar crestinii indigeni erau suspectati de a fi abandonat propria nationalitate. Astfel, si-au pierdut aproape orice putere de convingere asupra compatriotilor de alta religie. Insa cum Portugalia nu putea sa-i înlocuiasca pe suveranii indigeni, nici crestinismul nu putea sa se confrunte cu religiile si culturile indigene. Se ajungea uneori ca aviditatea negustorilor si a colonistilor portughezi sa faca predica misionarilor greu de crezut si uneori imposibil de primit. Chiar guvernul dadea adesea prioritate propriilor interese comerciale fata de propovaduirea credintei. Acest lucru este valabil mai ales pentru Africa, care era considerata doar un punct intermediar în drumul spre Indii. Astfel, Portugalia nu depune nici un efort pentru a patrunde mai mult în interiorul tarii, rezumîndu-se doar la regiunile de coasta. Chiar si aici nu detinea decît baze pentru sprijinirea serviciului si a protectiei comertului. Diferitele nume date punctelor de pe coasta: Coasta Piperului, Costa de Fildes, Coasta de Aur, Coasta Sclavilor, ne arata ceea ce portughezii asteptau de la Africa. Traficul cel mai eficient devine acela al "fildesului negru", adica al sclavilor, care cu zecile de mii erau anual îmbarcati pentru insulele Indiei Occidentale. Faptul ca si preotii afectati de mentalitatea timpului au participat la acest trafic, demonstreaza în modul cel mai elocvent cît de putin au fost constienti de responsabilitatea lor misionara în fata altor popoare.
Cînd, spre sfîrsitul secolului al XVI-lea si începutul secolului al XVII-lea, Portugalia îsi pierde
pozitia de putere mondiala si trebuie sa cedeze fiecare colonie olandezilor si englezilor, ea ne
arata ca nu mai este capabila sa satisfaca obligatiile patronatului. Chiar si uniunea cu Spania, care
urmeaza extinderii dinastiei lui Aviz si care dureaza din 1580 pîna în 1640, devine o piedica
pentru activitatea misionara, creînd multe scaune vacante în diecezele de peste ocean si ducînd la
pierderea a ceea ce fusese obtinut pîna atunci cu mare eforturi.
1. AFRICA
a. Africa occidentala
Africa occidentala pîna la gurile fluviului Congo, denumita în acel timp cu numele de Guineea,
din 1462, a fost încredintata spre evanghelizare de catre Pius al II-lea parintilor franciscani sub
conducerea lui Alfonso di Bolano. Din 1486 si dominicanii lucrau în Africa occidentala, mai ales
pe coasta Beninului si, începînd din 1489, între Wolof al Senegalului si Gambia. Nu s-au putut
înregistra succese de durata decît în localitatile învecinate cu fortificatiile portugheze. Insulele
Capului Verde si São Tomé vor deveni puncte de plecare ale tentativei misionare mereu
reînnoite, din care motiv sant ridicate la rangul de scaune episcopale începînd cu anul 1534.
b. Congo
In regatul Congo, descoperit în 1482 de Diego Cão, prin victoria infantelui Alfons asupra
partidului pagîn al fratelui sau, începe o perioada care ofera mari sperante dezvoltarii
crestinismului în întregul Congo. Regele Alfons în persoana predica credinta supusilor sai, si
deoarece cererile pentru misionari ramîneau fara raspuns, l-a trimis pe propriul fiu cu diversi
însotitori la Lisabona, pentru a primi acolo formarea sacerdotala. Se pare ca scrisorile lui Alfons
au fost falsificate de catre interpreti sau au fost retinute de autoritatile locale portugheze. De
aceea, Alfons, nemaiputînd avea încredere în vreun portughez, îi scrie lui Manuel I prin
intermediul unui student congolez conjurîndu-l pe suferinta Mîntuitorului sa-l ajute; în aceasta
scrisoare el îi aseamana pe albii care se afla în Africa, între acestia intrînd si preotii, cu iudeii
care l-au rastignit pe Cristos. In sfîrsit, Alfons are consolarea de a-l primi de fiul sau Henric, care
se reîntorcea ca episcop titular de Utica (1521). Bazîndu-se pe dînsul, Alfons concepe diferite
planuri pentru evanghelizarea regatului; cu placere ar fi acceptat ca São Salvador, capitala sa, sa
fie ridicata la rangul de dieceza; în 1534, în schimb, devine scaun episcopal São Tomé, care va
primi un episcop european. Alfons a ramas complet deziluzionat de acest lucru si se abtine de a
aproba aceasta unire. Dupa întoarcerea sa din Europa, Henric era mereu bolnav, astfel încît tatal
sau, preocupat în mod serios de dînsul, nu voia sa-l paraseasca. Din acest motiv, episcopul
Henric nu putea sa raspunda invitatiei de a merge la Roma pentru Conciliul Tridentin. E posibil
ca în acea perioada el sa nu mai fi fost în viata; începînd cu 1534, ne lipseste orice stire despre el.
O scrisoare de-a tatalui sau se refera la el ca la o persoana decedata. Insusi regele Alfons a murit
în 1541; a trebuit sa traiasca si amara experienta a unui preot care a încercat sa-l asasineze în
timpul Liturghiei de Pasti. Regele Alfons din Congo reprezinta una dintre figurile cele mai
tragice din istoria întîlnirii Europei cu tarile de peste mare. El a cerut pîine si a primit pietre.
Emanuel al Portugaliei a dat trimisilor sai urmatoarea instructiune: "Desi grijile noastre cauta mai
întîi slava lui Dumnezeu si multumirea regelui, trebuie oricum sa explicati regelui din Congo -
deoarece îi vorbiti în numele meu - ceea ce are el de facut pentru a umple navele noastre cu
sclavi, cu fildes si cupru". Patru sute de ani mai tîrziu, David Livingstone gasea pe marginea
stînga a Congo-ului, la 160 de km de la gurile sale, inscriptia sculptata în piatra în care regele îsi
profesa credinta crestina si facea cunoscut ca în regatul sau se afla 12 biserici, care pîna la o
distanta de 200 de mile de coasta, cuprind mii de supusi care stiu sa citeasca. Sub Diego, nepotul
lui Alfons, au ajuns în 1548 în Congo primii iezuiti, care se aflau în fata unei grup crestin foarte
redus. Dojenile lor care nu-l crutau nici macar pe rege, l-au facut pe acesta sa se înfurie într-o asa
masura încît sa dea ordin ca toti albii sa paraseasca regatul sau. In acest mod, munca misionarilor
nu a dat nici un rezultat, iar misiunea iezuitilor a fost abandonata dupa numai sapte ani. Toate
tentativele de a reîncepe au esuat. Un grup de carmelitani spanioli si-a pierdut viata într-un
naufragiu, un altul a cazut în mîinilor piratilor englezi. Un al treilea grup, care în 1584 reuseste sa
ajunga în Congo, trebuie sa constate ca putinii preoti existenti acolo "cautau mai mult sclavi decît
suflete"; în 1587, grupul se întoarce pentru a primi noi instructiuni. Generalul lor nu le-a mai
permis sa plece în Congo. In sfîrsit, Filip al II-lea, care din 1580 primise si coroana portugheza,
si care de atunci se ocupa si de misiunile din zona de demarcatie portugheza, obtine ca teritoriul
congolez sa fie separat de dieceza São Tomé. In 1596 Clement al VIII-lea a facut din São
Salvador o dieceza sufragana Lisabonei. Dar nici aceasta masura nu a putut contribui la
evanghelizarea Congo-ului. Dat fiind faptul ca unul dintre primii episcopi, la putin timp dupa ce
si-a luat în posesie dieceza, a fost asasinat, succesorii sai si-au mutat resedinta la Luanda, evitînd
Congo.
c. Angola
Angola, explorata de portughezi înca din 1520, si-a început raporturile cu Portugalia abia în
1558. In acest context se va desfasura si organizarea unei misiuni ce a fost încredintata de
Francisc Borgia Societatii lui Isus. Intr-o scrisoare ce comunica plecarea primilor misionari, este
adus la cunostinta ca pîna acum Evanghelia nu a fost predicata în Angola. Insa nici acum, într-un
prim moment, munca de evanghelizare nu a putut începe, deoarece misionarii iezuiti au fost
închisi sau luati prizonieri. Unul din ei a putut sa se întoarca în Portugalia pentru a reveni cu
daruri destinate regelui angolez; ultimul misionar tinut ostatec, a murit în 1575, putin timp
înainte de sosirea noii expeditii misionare. Si de aceasta data lucrurile vor merge rau. Locuitorii
Angolei se aparau cu îndîrjire împotriva ocupatiei tarii. De abia în 1581 portughezii au obtinut o
victorie si misionarii au reusit sa faca primele convertiri. In raportul anual al perioadei
1590-1591 se puteau numara deja 25.000 de crestini. In aceeasi perioada guvernatorul portughez
facea cunoscut ca din 1575 pîna în 1591 fusesera exportati din Angola 52.053 de sclavi. Nu ne
mira faptul ca si în perioada urmatoare nu au lipsit stiri referitoare la rascoale, sau chiar razboaie.
Doar în 1626, cînd episcopii din São Salvador au început sa se stabileasca la Luanda, misiunea a
putut sa se consolideze.
d. Africa orientala
Vesti sigure despre o activitate misionara pe coastele Africii orientale dateaza abia din 1552. Preotii care traiau în forturile oraselor portuare lucrau numai printre soldatii si negustorii portughezi. Chiar si sfîntul Francisc Xaveriu, trecînd prin Mozambic în timpul calatoriei sale, a trebuit sa se multumeasca predicînd doar crestinilor portughezi.
In 1559, iezuitii din Goa au aflat ca un fiu al regelui din Zambezi (Inhambane) fusese botezat si
cerea misionari în numele tatalui sau. Iezuitii au acceptat misiunea, mai ales ca Inhambane nu
fusese înca influentat de islamism. Ei sperau sa gaseasca de acolo o cale de acces spre împaratul
aurului din Monomotapa. Cu responsabilitatea acestei misiuni este însarcinat parintele Consalvo
din Silveira. Pentru început, acesta se bucura de un mare succes în Inhambane: regele împreuna
cu 400 de slujitori primesc botezul. Chiar si împaratul din Monomotapa e botezat în 1561, astfel
încît se profileaza o puternica miscare favorabila patrunderii crestine. Acest lucru însa i-a alarmat
pe musulmani, care începeau sa-si faca probleme în privinta comertului si a înfluentei pe care o
detineau. Ei au aruncat asupra misionarilor acuzatia de spionaj si magie, influentîndu-l astfel pe
împarat într-o masura atît de mare, încît l-a spînzurat pe parintele Consalvo. Si în Inhambane
dificultatile au devenit asa de mari, încît misionarul ramas acolo a cerut sa se întoarca în Italia.
Misiunea din Africa orientala era sortita astfel esecului; negustorii din Mozambic preocupati de
comertul lor, s-au opus continuarii misiunilor în Africa orientala. In 1571, pentru a razbuna
moartea misionarului, guvernul portughez a organizat o expeditie de pedepsire care însa s-a
terminat în mod tragic. Doar în 1577, unii dominicani au reluat munca misionara, fiind ajutati de
iezuiti cu începere din 1607. In jurul anului 1624, cele doua ordine aveau aproape 20 de centre cu
45 de misionari. In 1612 teritoriul v-a fi desprins de Goa pentru a forma vicariatul de Mozambic
cu jurisdictie proprie.
2. ASIA
a. India
Prima perioada misionara în India e începuta de clerul secular si ordinele calugaresti vechi, mai ales de franciscani si dominicani. In urma descoperitorilor si a cuceritorilor acestor teritorii, ei au construit manastiri si biserici, sau au distrus templele, înlocuindu-le cu biserici. Una dintre limitele care se opuneau efortului lor misionar o reprezenta necunoasterea limbilor bastinase si lipsa de metoda de lucru. Scopul predicarii lor era botezul si odata realizat, misionarii plecau mai departe fara a se preocupa în mod suficient de aprofundarea învataturii crestine. Din punct de vedere numeric, succesele nu au lipsit, chiar daca cifrele primei perioade sînt privite cu unele rezerve. Multe convertiri la crestinism au fost obtinute cu sabia, altele au fost cumparate cu avantaje de ordin temporal. Astfel, în jur de 10.000-20.000 de bastinasi au devenit crestini, deoarece se asteptau ca portughezii sa-i apere de musulmani. Pîna si printre crestinii schismatici ai "Sfîntului Toma" din India meridionala se puteau obtine succese. In orice caz, munca misionara era destul de mult obstaculata de viata vicioasa a portughezilor si de sistemul indian al castelor. Crestinii proveneau aproape în exclusivitate din straturile joase ale societatii.
Din punct de vedere jurisdictional, India a fost supusa între 1506 si 1534 unui comisar apostolic
si unui vicar general, desi Goa fusese anexata înca din 1514 episcopiei din Funchal.
In 1534 Goa va fi ridicata la gradul de dieceza sufragana de Funchal. Primul sau episcop, Giovanni d'Albuquerque (1537-1553) s-a angajat cu toata forta pentru organizarea mai buna a întinsei sale dieceze. Sub conducerea lui a fost fondat la Goa în 1541 Colegiul Sfintei Credinte pentru formarea clerului indigen, iar la Cranganore un alt colegiu pentru crestinii Sfîntului Toma.
A doua perioada a misiunilor începe cu patrunderea iezuitilor în munca misionara. Ignatiu de Loyola, caruia regele Ioan al III-lea i-a cerut cîtiva membri din ordinul sau care tocmai fusese aprobat de Sfîntul Parinte, a destinat pentru India pe Francisc Xaveriu (1506-1552). Paul al III-lea l-a numit legatul sau si l-a investit cu puteri depline. Francisc Xaveriu a devenit astfel apostolul Indiei si al întregului Extrem Orient, ramînînd, fara nici un dubiu, cel mai mare dintre toti misionarii epocii moderne.
La începutul activitatii sale - Francisc renuntase la puterile sale de legat si se pusese la dispozitia episcopului de Goa - el nu s-a distins de ceilalti misionari decît prin zelul sau extraordinar. Metoda sa, ca si a lor, era cea traditionala. Grija lui pastorala s-a manifestat mai întîi fata de rezidentii portughezi a caror viata morala si religioasa era foarte decazuta. Doar dupa aceea, Francisc Xaveriu s-a orientat spre convertirea pagînilor; a vizitat comunitatile existente deja pe coastele Paraver si Malabar, s-a preocupat de organizarea lor, a predicat si a botezat. In 1545 decide începerea expeditiei misionare în teritoriile coloniale portugheze. Drumul parcurs a trecut prin Cochin si Malacca pîna în insulele Sulawesi si cele înconjuratoare (Amboina = Indonezia centrala, Ternate) de unde s-a întors la Malacca, de unde îsi îndreapta atentia spre Japonia. Ajuns în Japonia (1549-1551), el concepe proiectul de a-si extinde activitatea si în China. Dar patrunderea în acel teritoriu a ramas imposibila. Singur si parasit, Francisc murea în noaptea de 2-3 decembrie pe insula pietroasa din Sancian, în fata localitatii Canton.
Meritul lui Francisc Xaveriu nu consista în a fi deschis misiunilor epocii moderne drumurile Extremului Orient. Mult mai important pentru misiunile în popoarele asiatice dotate cu o cultura elevata, a fost recunoasterea faptului ca misionarii trebuie sa se adapteze popoarelor de diferite culturi, daca într-adevar vor sa le converteasca. Problemele referitoare la succesele sfîntului, canonizat de Grigore al XV-lea în 1622, minunile sale, darul limbilor pe care l-a primit de la Dumnezeu, trebuie puse pe un plan secundar în comparatie cu metoda folosita de sfînt. Numarul persoanelor botezate de el, între care se gaseau multi fii din parinti crestini, se apropie de 30.000; vestile referitoare la minuni sînt facute cunoscute numai dupa moartea sa, iar scrisorile sale înfatiseaza nemultumirea lui în privinta dificultatilor de întelegere a limbilor indigene. Ceea ce a facut din el un mare misionar, a fost forta de atractie pe care o detinea. Exemplul si scrisorile sale au entuziasmat mii de suflete generoase în a deveni misionari asemenea lui.
Intre 1557-1558, Goa a fost ridicata la gradul de scaun mitropolitan al întregului Orient asiatic si a primit ca sufragane diecezele de Cochin si Malacca. Mai tîrziu, s-a alipit Indiei si episcopatele de Angamale (1600) si Mailapur (1606). Pentru practica misionara, aceasta autonomie initiala a Bisericii din India a capatat o mare impotanta, iar în numeroasele sinoade provinciale tinute la Goa (1567, 1575, 1585, 1592, 1606) s-a procedat împotriva uzului fortei si a ingerintei statului si s-a recomandat o maniera mai convingatoare de convertire.
O problema foarte dificila aparea în privinta crestinilor schismatici ai "Sfîntului Toma", aflati pe coasta Malabar, pentru a caror jurisdictie se afla în disputa patriarhul nestorian din Mossul, patriarhul unit cu Roma din Amida si arhiepiscopul de Goa. Situatia devenea si mai dificila în momentul în care ambii patriarhi voiau sa numeasca pentru scaunul episcopal al crestinilor "Sfîntului Toma" persoane aflate sub ascultarea lor, în timp ce franciscanii portughezi care activau în Malabar de o jumatate de secol, voiau sa aiba la Angamale un episcop latin. De aici rezulta masinatiunile politice generatoare de, facînd în acest mod situatia si mai confuza.
In sinodul provincial din Diamper din 1529, toate disputele au fost încheiate, realizîndu-se unirea definitiva a crestinilor "Sfîntului Toma". Ritul siro-caldean putea fi pastrat; cartile liturgice au fost curatate de aspectele eretice; un catehism în limba malabareza urma sa-i ajute sa dobîndeasca si sa aprofundeze cunostintele despre credinta. Arhiepiscopatul sirian din Angamale este privat de rangul sau mitropolitan, pentru a deveni episcopatul sufragan de Goa. Francesco Roz a fost denumit episcop, el cunoscînd foarte bine limba siriaca si malabareza, avînd deja cîtiva ani de experienta în munca cu crestinii "Sfîntului Toma". In orice caz, slabirea importantei centrului Angamale nu este primita fara proteste. Au avut loc adevarate rascoale, astfel încît aceasta unire parea în mod serios compromisa. Roma a revenit la decizia sa si în 1608 a readus Angamale la situatia dinainte. In 1609, din motive de siguranta, scaunul a fost transferat în castelul portughez din Cranganore.
In restul Indiei, crestinismul s-a extins într-un mod mai lent. Pentru un anumit timp se parea ca marele mogul Akbar (1556-1605) îsi îndreptase privirea spre crestinism, însa orice speranta de convertire a sa s-a dovedit zadarnica. O alta încercare promitatoare a fost întreprinsa de iezuitul italian Roberto de Nobili (1577-1656). El a înteles ca folosirea formelor si regulelor occidentale în Orient împiedicau obtinerea unui succes de durata. A decis astfel sa se adapteze întru totul modului de a trai si de a gîndi al hindusilor. A studiat dialectul tamil, telugu si sanscrit, s-a îmbracat si a trait ca un monah penitent. Botezatii sai aveau permisiunea de a-si pastra obiceiurile hinduse în masura în care acestea nu manifestau înclinatii pagîne. Aceasta metoda s-a aratat foarte fructuoasa pe lînga brahmanii care pîna atunci refuzasera crestinismul; în 1609 s-a construit o biserica special pentru dînsii. De Nobili nu a fost lipsit de critici si opozitii, însa cu toate acestea, metoda sa a fost aprobata de Grigore al XV-lea. La moartea lui De Nobili, misiunea din Madura numara 40.000 de credinciosi.
In Ceylon, misionarii franciscani au ajuns cu începere din anul 1517. Cu toate acestea, abia în
1540 se aflau într-un numar suficient pentru a putea lucra si obtine rezultate satisfacatoare, de
exemplu în statele Cotta si Kandy. La începutul secolului al XVII-lea si iezuitii s-au stabilit în
aceasta insula.
b. Arhipelagul Malayezian
Scopul politic si comercial al navigatorilor portughezi îl reprezentau "Insulele Mirodeniilor", de unde proveneau cuisoarele atît de apreciate în Europa. Ele au fost descoperite în 1511, în insulele Malacca. Conform mentalitatii timpului, navigatorii negustori se simteau datori sa apere credinta în insulele descoperite. Ei cautau sa-i cîstige pe capii triburilor; daca acest lucru le reusea, îi lasau acolo pe calugarii care îi însotisera în calatorie. Au aparut astfel primele comunitati crestine în Amboina, Ternate si în alte insule. Deoarece însa locuitorii insulelelor erau în mare parte musulmani, au aparut persecutii împotriva crestinilor si a misionarilor care-i pastoreau; astfel în 1534, la Ternate, unde portughezii construisera înca din 1521 o fortareata de protectie pentru comertul lor, are loc o persecutie. Insula a trebuit sa fie recucerita si "reconvertita". In 1546-1547, Francisc Xaveriu ajungea în peninsula Malacca. I-au urmat misionari iezuiti care în 1556 aveau deja în grija 47 de comunitati, iar în 1569 aproape 80.000 de crestini. Odata cu începerea stapînirii olandeze asupra acestor insule, misiunile încep sa decada. In anul 1644 numarul crestinilor scazuse la circa 3.000.
In insulele Sulawesi (Celebes), primele tentative misionare (1525) nu au dat nici un rezultat. Doar în momentul în care, în 1548, misionarii franciscani au venit si au început sa predice despre infern, toti principii din Celebes-ul meridional s-au convertit, desi în alta parte, infernul, mai mult decît mesajul paradisului, trebuie sa fi facut o impresie mult mai mare asupra musulmanilor. In partea de nord al tinutului, crestinismul a patruns abia în 1563 prin misionarii iezuiti care se pare ca au botezat un sfert din populatie. Insa comunitati mai consistente s-au realizat doar în 1641 cînd episcopul din Malacca, alungat de catre olandezi, si-a stabilit scaunul episcopal la Macassar.
Celelalte insule, în pofida vecinatatii lor cu India, nu au fost aproape deloc înfluentate de misiuni. Lipsa evanghelizatorilor, opozitia sultanilor musulmani si imposibilitatea de a patrunde în interiorul insulelor pot constitui si ele o cauza. Doar iezuitii au obtinut unele rezultate în partea orientala a marii Djawa, într-o populatie care în acel timp nu era înca musulmana.
Insulele strîmtorii Sunda descoperite în 1522 de catre spanioli în cadrul unei expeditii navale în
jurul Pamîntului, au fost evanghelizate cu succes de catre dominicani. Baza principala a
constituit-o insula Surakarta, de unde crestinismul s-a raspîndit si în celelalte insule. In curînd,
puteau fi numarati peste 50.000 de credinciosi. Cu toate acestea, opozitia musulmana si lipsa de
experienta a portughezilor au anulat aproape complet aceste succese. Cu toate ca insulele au fost
cucerite de olandezi, dominicanii si-au continuat munca misionara si au reusit sa realizeze o noua
perioada înfloritoare. Misiunea din Surakarta intra nevatamata în secolul al XVIII-lea.
c. Japonia
Japonia a fost descoperita din întîmplare între 1542-1543 de catre portughezi, cînd o ambarcatiune deviata de un uragan a nimerit în insulele japoneze. In 1548-1549 portughezii au intreprins o prima expeditie pentru a lega relatii economice cu Japonia. Francisc Xaveriu si-a îndreptat atentia spre imperiul insular din Extremul Orient în urma întîlnirii pe care a avut-o la Malacca cu 3 japonezi, cu care a început în 1549 calatoria spre Japonia. A debarcat la Kagoshima si acolo a fondat o prima comunitate. Scopul sau era acela de a-l converti pe împarat, iar prin el si prin calugarii budisti, sa converteasca poporul. Insa foarte curînd a trebuit sa-si dea seama ca Mikado era suveranul tarii doar cu numele; în realitate, în Japonia domnea anarhia: imperiul insulelor era farîmitat într-o multime de statulete iar domnii feudali, daimyo, faceau ceea ce le placea. Pentru a avea succes pe lînga ei, Francisc Xaveriu a renuntat sa se prezinte cu numele de legat papal ce i s-ar cuvenit si a dat dispozitie pentru ca si misionarii care ar fi venit dupa el si ar fi încercat sa cîstige poporul, sa se foloseasca de modul de prezentare al bastinasilor (observînd printre altele legile ospitalitatii japoneze). Intîlnirea cu înalta cultura japoneza l-a facut pe sfînt sa se îndeparteze de metodele traditionale europeizante si sa se pronunte în favoarea unei adaptari corespunzatoare. El însusi, în cadrul colocviilor religioase cu monahii budisti, a împrumutat de la ei fara nici un scrupul unii termeni religiosi, ca de exemplu termenul de Dainichi pentru Dumnezeu. Cînd însa a aflat ca acest termen nu desemna o fiinta, ci materia originara a tuturor lucrurilor, el a recurs la termenul latin Deus (într-o revizuire a catehismului sau din 1556, un numar de aproape 50 de termeni budisti au trebuit sa fie înlocuiti cu termeni latino-portughezi).
In noiembrie 1551 Francisc Xaveriu se întorcea la Goa. El lasa în loc pe colegul sau, parintele Cosme Di Torres si 3 comunitati crestine cu aproape o 1.000 de neofiti, provenind toti din straturile inferioare ale populatiei. De abia în 1563 a putut fi botezat primul daimyo; i-au urmat imediat altii de acelasi rang, atît de numerosi încît convertirea lor devine semnul caracteristic al primei misiuni japoneze. Exemplul lor a fost urmat de multi samurai si bonzi, si, în sfîrsit, de popor; în unele parti ale Japoniei asistam chiar la convertiri în masa. In 1570, numarul crestinilor se ridica la 20.000-30.000, între acestia aflîndu-se 30 de preoti si frati iezuiti sprijiniti si de laicii japonezi. Deoarece misiunea din Japonia nu putea avea încredere, ca în alte parti, în ajutorul statului portughez, rezultatele prezentate vor fi apreciate la justa lor valoare. Era vorba, în cea mai mare parte, de cazuri de convertiri sincere, facute fara nici o intentie de a cîstiga vreun profit. Neavînd sprijinul portughezilor, misionarii trebuie sa se intereseze si cu ce sa traiasca. Acest lucru, din pacate, i-a facut sa se intereseze de comertul portughez de matase, în acest scop închiriind case primite prin donatii. Peste acest aspect s-ar fi putut trece cu destula usurinta daca, în schimb, nu ar fi intervenit dezacordul între misionari în ceea ce priveste metoda ce trebuie utilizata. Succesorul lui Cosme Di Torres, Francisco Cabral, era împotriva oricarei adaptari si sustinea tendintele europenizante ale metodei misionare portugheze traditionale. Acest lucru a dus si la aparitia unor tensiuni în interiorul comunitatilor crestine, mai ales între cei care apartineau claselor mai elevate. Oricum, numarul crestinilor a continuat sa creasca; spre 1580, în timpul lui Cabral, a ajuns la 150.000. In 1576, Japonia era separata de dieceza de Malacca, fiind supusa noului episcopat de Macao.
Criza interna a fost înlaturata odata cu sosirea în vizita pastorala în Japonia a parintelui Alessandro Valignano (1539-1606). Acest om prudent si cu priviri de perspectiva, pune la cale o reforma a misiunii în spiritul adaptarii care statuse la baza actiunii lui Francisc Xaveriu; cere misionarilor un studiu aprofundat al limbii, si odata cu fondarea a doua seminarii, pune bazele formarii unui cler indigen secular si regular. Plecînd, ia cu dînsul o reprezentanta japoneza pe care o trimite apoi la pap si la regele Spaniei; aceasta solie, în afara de faptul ca a produs o puternica senzatie, a trezit în Europa interesul pentru misiunile din Japonia.
Intre timp, în Japonia s-a produs o mare rasturnare politica interna. Dupa ce între 1564-1568, sub conducerea lui Nobunaga puterea daimyo-ilor fusese redusa, spre începutul anilor 80, Hideyoshi, ca regent al lui Mikado, reuseste sa dobîndeasca o putere aproape nelimitata. Initial, prieten al crestinilor, s-a aratat neîncrezator comportamentului destul de inoportun al lui Coelho, pe atunci superior al misiunii, devenind un dusman al crestinilor. In 1587 emite un decret de expulzare a tuturor misionarilor. In realitate, decretul nu a fost executat, însa munca misioanara trebuia desfasurata acum cu mai multa prudenta. Cu toata aceasta opozitie interna, între 1587-1597 iezuitii au convertit înca 65.000 de persoane. In 1588, Japonia devenea episcopat autonom cu sediul la Funai.
In acest timp, misiunile de aici se gasesc în fata unei situatii complet noi. Dupa unificarea coroanei portugheze cu cea spaniola (1580), misionarii spanioli au încercat sa patrunda, începînd cu Filipinele, în zona de misiune portugheza, desi Grigore al XIII-lea acordase Societatii lui Isus în 1585 privilegiul exclusiv de a evangheliza Extremul Orient. In 1595, sub conducerea lui Pietro Bautista, franciscanii au început munca misionara în Japonia. Cîstigînd bunavointa lui Hideyoshi, au dezvoltat o activitate bogata, reusind sa obtina succese rasunatoare, cu toate ca foloseau o metoda traditionala în parte depasita. Insa, mai puternice decît diferentele de metoda si decît rivalitatile dintre ordinele religioase, erau antagonismele nationale între spanioli si portughezi. Hideyoshi i-a instrumentalizat cu abilitate, folosindu-se de un dublu joc rafinat, gasind în sfîrsit un bun pretext pentru a ataca crestinismul în faimoasa, dar mereu discutata expresie a pilotilor de pe "San Felipe", adica spaniolii trimiteau negustori si misionari pentru a cuceri tarile straine cu ajutorul acestora. S-a ajuns în acest mod la marele martiriu din Nagasaki (17.02.1597): 6 franciscani spanioli, 3 iezuiti japonezi si 17 crestini japonezi au fost condamnati la moarte. Totusi, în 1598 franciscanii au reînceput sa lucreze în Japonia si dupa ce a fost abrogat privilegiul iezuitilor, au venit si dominicanii si augustinienii spanioli. Cu toata opozitia locala ce degenerase în persecutie, numarul credinciosilor a crescut, în 1614 fiind în jur de 300.000 de credinciosi. In 1601 au fost consacrati primii preoti japonezi. Pîna la sfîrsitul primei perioade a misiunilor, în Japonia erau în total 50 de misionari: 10 preoti diecezani, 35 iezuiti, 3 dominicani, 1 franciscan si 1 augustinian. Dintre ei, 21 au murit ca martiri ai credintei.
Cînd în 1598 Hideyoshi moare, reîncep luptele între conducatorii rivali. Dintre acestia a iesit
victorios Tokugawa Ieyasu; el a înfiintat dinastia militara a familiei sale, care a dainuit pîna în
1868. Faptul ca puterea politica a cazut în mîna unui dictator ce s-a servit de ea în mod absolutist,
a fost pentru daimyo un lucru atît de nou si de neauzit, încît i-a lasat blocat complet. Posibilitarea
ca daimyo crestini sa se coalizeze împotriva puterii centrale, lui Ieyaso i-a aparut ca proba
suficienta pentru a declara razboi crestinismului. Intrigile comerciale dintre puterile europene
agravate de contrastul confesional între portughezi si spanioli, pe de o parte, si între englezi si
olandezi de cealalta, au facut sa vada în religia Occidentului un pericol national pentru Japonia.
Crestinii daimyo nu au rezistat suficient noii situatii ce li se impune cu forta. Prima generatie
crestina murise deja, iar a doua nu mai cunostea zelul primelor timpuri. Incepînd cu 1603,
generatie dupa generatie au apostat de la credinta. In 1613 Ieyasu a emanat un edict împotriva
crestinilor; în 1614 i-a urmat un decret de expuluzare. Numai 18 iezuiti, 7 dominicani, 6
franciscani, 5 preoti diecezani si 1 augustian au mai ramas în Japonia. In toti acesti ani, numerosi
crestini au murit ca martiri; în a doua mare persecutie au murit dintre ei 100 deodata, dintre care
18 misioanri din cele patru ordine. Persecutia devenea mereu mai aspra. Incepînd cu 1623 fiecare
japonez trebuia sa faca anual o profesiune de credinta. Din 1627 s-a recurs la asa-zisul efumi care
consista în calcarea în picioare a icoanelor: persecutorii voiau sa faca apostati, nu martiri. Pîna în
1630 numarul celor care au murit pentru credinta a urcat la 4.045. Persecutia a atins o ultima faza
odata cu revolutia lui Shimabara din 1637-1638, în timpul caruia au fost executati 30.000 de
crestini. Japonia se izola tot mai mult de lumea externa: raporturile comerciale cu Manila si
Spania au fost întrerupte în 1624, iar cele cu Portugalia în 1639. Numai olandezii, în conditii
putin avantajoase, au putut continua sa practice un modest comert în insula Deshima, pîna în
1854. Pentru a obtine acesta, ei au colaborat la reprimarea revoltei lui Shima Bara. Crestinismul
nu va mai putea avea de acum decît o existenta ascunsa, de catacombe; cu toate acestea, s-a putut
mentine pîna în secolul al XIX-lea.
d. China
Moartea lui Francisc Xaveriu înaintea portilor Chinei, a dat iezuitilor ocazia de a se angaja în gasirea unei porti de intrare în închisul imperiu de mijloc, deja cunoscut portughezilor din 1514-1515. Insa numai în 1554 acestia au reusit sa stabileasca primele relatii cu China, adica atunci cînd au reusit sa cucereasca peninsula Gozan si sa construiasca acolo cetatea Macao, care pentru trei sute de ani va fi centrul de interes al popoarelor europene în Extremul Orient. Cetatea a servit foarte curînd ca punct de sprijin si azil pentru misionari. Totusi, începînd cu 1555, orice tentativa de a pune piciorul în China a esuat. In 1576 Macao devine centru episcopal. Pentru a-i multumi pe spanioli, în 1579 a trebuit sa fie înaltata la rangul de scaun episcopal si Manila. Astfel, în Extremul Orient se formeaza doua centre prin care se încerca patrunderea în China. Multe dintre dificultatile întîmpinate de misiunile din China proveneau din faptul ca misionarii erau de natiuni diferite, iar pentru a patrunde în China îsi fixau diferite puncte de plecare. Si în acest domeniu s-au resimtit efectele unirii personale, atunci în vigoare, între cele doua regate iberice. Astfel, iezuitul spaniol Alonso Sánchez sustine dreptul de a intra în China cu forta armelor, iar pentru aceasta prezinta si planurile referitoare la cucerirea militara a tarii.
In sfîrsit, în 1583, iezuitii Michele Ruggieri si Matteo Ricci (1552-1610) au reusit sa obtina permisiunea de a locui în China. Si-au început activitatea la Canton, adoptînd locuinta si conditia sociala a monahilor budisti. Au învatat cu mare zel limba chineza si au studiat scrierile lui Confucius si ale altor întelepti chinezi. Rezultatele obtinute de ei, raportate la cifrele obisnuite atunci, au fost într-adevar reduse. In 1586, aveau adunati în jurul lor numai mult de 40 de credinciosi. Tentativa de a-si largi terenul de actiune le-a adus interzicerea de a se extinde dincolo de Chao-ch'ing. Putea însa sa se stabileasca într-o alta localitate din provincia vecina. Intelegînd ca monahii budisti nu se bucurau de multa consideratie, de acum înainte se prezinta în haine de întelepti si folosindu-se de cunostintele lor profane, au reusit sa le foloseasca pentru raspîndirea credintei. Acestei perioade îi apartin cele doua scrieri filosofice ale lui Ricci "Despre prietenie" si "Arta memoriei" (1595). Din discutiile sale cu înteleptii chinezi s-a nascut "Solidul tratat despre Dumnezeu", un opuscul care mai tîrziu va fi adaugat la scrierile clasice chineze. Foarte repede misionarii au înteles ca lucrul cel mai important este acela de a cîstiga bunavointa împaratului. Ricci a facut orice pentru a reusi sa ajunga la curtea din Pechin. Tentativele sale l-au ajutat sa fondeze resedintele din Nan-ch'ing si Nanchin, unde Ricci s-a stabilit în 1598. Aici a aparut faimoasa "harta a celor zece mii de regate", o harta a lumii în care Ricci, pentru a se feri de susceptibilitatea chinezilor, a asezat China în centru, literal ca "Regatul de Mijloc". Aici, la Nanchin, Ricci l-a cîstigat pentru crestinism, ca pe cel mai important adept al sau, pe învatatul Hsü Kuang-ch'i, care va trebui apoi, cu numele de Paul Hsü, sa aiba un rol important în istoria misionara a Chinei.
In 1601, Ricci se putea stabili la Pechin. Imparatul însusi a donat iezuitilor o casa si le-a promis sa construiasca o biserica. Ricci a desfasurat o ampla activitate didactica si a cîstigat la credinta crestina personalitati influente de la curtea imperiala si din lumea culta. In 1605, la Pechin erau probabil mai mult de 200 de crestini. In 1608 este posibila înfiintarea unui centru la Shanghai. In acest an, numarul crestinilor urca deja la 2.500; multi din ei erau persoane influente prin gradul si conditia lor sociala. Cînd în 1610 Ricci a murit, la 58 de ani, extenuat de activitatea sa neobosita, el i-a lasat pe confratii sai - pentru a o spune chiar cu cuvintele sale - înaintea unei usi care poate fi deschisa cu tot profitul, nu însa fara oboseala si pericol.
Putin dupa moartea lui Ricci, adaptarea sa atît de ampla - chinezii crestini puteau dupa botez sa-si pastreze cultul lor fata de stramosi si Confucius - a provocat scandal, declansînd polemica riturilor si a adpatarilor. Un lucru ramîne indubitabil: Ricci a fost un om de o profunda angajare apostolica si un misionar capabil, care a reusit sa înfrînga prejudiciile împotriva religiei crestine, reusind sa cîstige la crestinism personalitati influente din înalta societate. Se poate ca el sa se fi înselat asupra semnificatiei si importantei riturilor chineze, interpretate de dînsul într-un sens pur laic. Mai tîrziu i-au fost atribuite unele lucruri, pentru care însa nu era cu nimic vinovat, precum ar fi faptul ca a tinut ascunse sau, mai grav, ar fi falsificat puncte substantiale din doctrina crestina. Daca asa ar fi fost, crestinii sai nu ar fi înfruntat atît de meritoriu persecutiile care foarte repede s-au abatut asupra lor. In pofida tuturor dificultatilor, numarul crestinilor în China a crescut, de la 5.000, în 1615, la 38.000, în 1636.
Adevaratul succesor al lui Ricci în perioada dintre 1630-1660 a fost Giovanni Adamo Schall di Bell, originar din Köln (1591/92-1666). El a condus misiunea în furtunile timpului în care a trait. Puterea spaniolo-portugheza în Extremul Orient era mereu mai slaba; abia acum începeau sa se simta consecintele nimicirii invincibilei Armanda. Din 1601 olandezii se stabilisera în Oceanul Indian. In 1639, ceea ce ramasese din comertul cu Japonia a trecut în mîinile lor. In 1640 revolutia nationala din Braganza a distrus fragila uniune dintre Spania si Portugalia. In China patrund puternicii Manciù care detroneaza antica dinastie Ming.
Aceste tulburari si rasturnari politice au fost ulterior agravate de tensiunile interne crestine, provocate de misionarii din Filipinele spaniole. In 1631 a debarcat la Fukien dominicanul Angelo Cocchi; în 1633 l-a urmat dominicanul Giovan Battista di Morales si franciscanul Antonio di Santa Maria Caballero, împreuna cu mai multi confrati. Din partea Bisericii, ei putea conta pe aprobarea initiativei lor. De fapt, Urban al VIII-lea, în urma solicitarii din partea congregatiei De propaganda Fide, permisese în 1633 ca toate ordinele religioase sa aiba misiuni în Asia Orientala. Pentru a asigura unitatea de actiune, ei trebuiau sa puna la baza predicarii lor catehismul tridentin si Dottrina cristiana a cardinalului Belarmin.
Intrarea în scena a misionarilor spanioli care nu tineau cont de misionarii care lucrasera pîna
atunci în tara, a stîrnit o oarecare dezorientare între credinciosi. Au aparut de fapt cu obiceiurile
ordinelor lor, au predicat pe drumurile publice cu crucea în mîna si au luat pozitie în fata
credinciosilor împotriva cultului stramosilor si al lui Confucius. Conflictul de metoda trebuia sa
se reverse asupra nefericitei probleme a riturilor. Aici însa putem anticipa o observatie: solutia nu
va putea fi cercetata în succesul diferitelor metode, deoarece atît dominicanii cît si franciscanii au
avut aceleasi succese ca si iezuitii. Catre sfîrsitul secolului, misiunea chineza va trai o noua
perioada de înflorire, si aceasta în pofida tuturor dezordinelor externe. In 1661 congregatia De
propaganda Fide a avansat deja ideea de a infiinta la Pechin un patriarhat si de a-i afilia doua sau
trei arhiepiscopii si o duzina de episcopii. Lucrurile vor lua în schimb un curs complet diferit.
e. Indochina
Din 1511, Malacca servea ca punct de plecare pentru activitatea misionara în Indochina. Dar
munca a ramas aproape fara rezultat din cauza exemplului rau dat de portughezi, cu toate ca
franciscani, dominicani, iezuiti si augustinieni aveau în oras manastiri si biserici, iar Malacca
însasi fusese ridicata la rangul de dieceza între 1557-1558. In Birmania, anticul Pegu, fusesera
admisi catre sfîrsitul secolului unii misionari pentru asistenta spirituala a mercenarilor portughezi
si a prizonierilor facuti în razboiul de la Goa, casatoriti acum cu femei birmane si care formasera
comunitati catolice rurale. In regiunea Siam asistam la diferite tentative misionare din partea
dominicanilor si franciscanilor, dar nu putini dintre vestitorii evangheliei au platit cu viata
îndrazneala lor. Numai la începutul secolului al XVII-lea, dupa încheierea unui tratat comercial
cu Portugalia, s-au putut inregistra unele succese. In Cambogia, un dominican a activitat înca de
la mijlocul secolului al XVI-lea. In timpul uniunii personale între Spania si Portugalia, unii
franciscani spanioli din insulele Filipine s-au stabilit în aceasta regiune în zona de demarcatie
portugheza. Un cîmp misionar mai bogat în perspective s-a deschis Bisericii în regatele orientale
ale Annamului (Indochina septentrionala), a Cocinchinei (Indochina meridionala) si Tonchinului
(Indochina septentrionala). Si aici munca franciscanilor portughezi a ramas destul de dificila din
cauza confratilor spanioli veniti din Manila. Numai iezuitii au reusit dupa 1615 sa fondeze
comunitati solide. Cu foarte mare succes a lucrat aici din 1624 iezuitul francez Alexandru de
Rhodes (1591-1660). In Tonchin, în patru ani, el a cîstigat pentru Cristos circa 7.000 de
persoane, între care 200 de preoti si surorile regelui. Cu toate ca s-a dat o interdictie regala
(1630), numarul crestinilor a crescut în continuare, gratie cooperarii laicilor indigeni. In 1639,
82.000 de tonchinezi profesau credinta crestina. Dupa expulzarea sa din Tonchin, Rhodes s-a
reîntors din Cambogia, unde îngrijea spiritual 30.000 de credinciosi (1640). Pentru a avea cine
sa-l ajute la munca, a fondat o scoala de catehisti: cu elevii care au iesit de aici a format o
comunitate religioasa de catehisti care traiau în celibat si se angajau cu juramînt pentru toata
viata în serviciul comunitatii. In 1645 Rhodes a fost expulzat si de aici face cale întoarsa spre
Europa pentru a-si cauta colaboratori pentru misiuni, iar în al doilea rînd pentru a prezenta la
Roma planurile pentru formarea unui cler indigen si a unei ierarhii locale.
3. AMERICA PORTUGHEZA: BRAZILIA
Dupa descoperirea ei în anul 1550, Brazilia a cunoscut numeroase, dar izolate tentative de evanghelizare din partea calugarilor portughezi, spanioli si italieni din diverse ramuri ale familiei franciscane. Insa din cauza cruzimii soldatilor, a negustorilor si a rezidentilor portughezi, aceste tentative ale lor au avut un succes de scurta durata. Munca de convertire si-a asumat un caracter stabil numai odata cu integrarea în activitatea misionara a iezuitilor care a atins pamîntul american în 1549, urmîndu-l pe guvernatorul Tommaso di Souza. Parintele Manuel di Nóbrega (1519-1570), care îi conducea, a solicitat înainte de toate crearea unui episcopat brazilian, care în 1551 va fi instituit în capitala de atunci, São-Salvador (Bahia). Dar primul episcop Pietro Fernando Sardinha, nu a fost la înaltimea situatiei si a preotilor veniti cu el. Viata lui scandaloasa ameninta sa distruga toate eforturile misionarilor. In 1556 episcopul cade în mîna indienilor pagîni care îl devoreaza.
In 1556, s-a înfiintat la Bahia "Colegiul lui Isus" care va deveni faimos, fiind locul de formare al clerului brazilian si modelul altor institutii similare din orasele braziliene. Importanta lui apare cu toata claritatea, daca ne gîndim la faptul surprinzator ca în întreg teritoriul colonial portughez din America nu exista nici o universitate si nici o tipografie.
Activitatea colegiului iezuitilor era în serviciul misiunilor printre indigeni. Misionarii, care în putini ani au ajuns pîna la extremitatea meridionala a tarii si au fondat între granitele hispano-portugheze misiunea Guaranì, devenita apoi atît de renumita, s-au straduit sa învete limba locala si i-au învatat pe copii sa scrie si sa citeasca, traducînd apoi în limbile locale diferite rugaciuni si catehisme. Din punct de vedere al metodei misionare, este important sa amintim ca misionarii iezuiti au fost mult mai rezervati în administrarea botezurilor. Ei cer o lunga perioada de pregatire si aleg cu grija pe catecumenii ce trebuiau sa primeasca botezul. Mai prudenti au fost înca cu cei ce voiau sa primeasca sacramentul preotiei. Abia în 1573 asistam la primii convertiti care au primit împartasania pascala, pentru care trebuiau sa tina diferite posturi si mortificatii. Cu aceasta practica se explica de ce iezuitii nu au primit în ordinul lor, si nu au admis la preotie nici un indian. Activitatea misionarilor a fost mult obstaculata de albi si mai mult înca de metisi, asa-zisii "mameluci". In curînd, iezuitii sustin în Brazilia o practica asemanatoare celei a lui Las Casas din America spaniola. Sub protectia lor, indienii se aduna în comunitati numite aldeias sau doutrinas, adica în reductiuni. In 1609, reusesc sa aboleasca sclavia indienilor. Portughezii stabiliti aici, însa, fac ineficace noua lege prin introducerea muncii fortate.
In 1553, iezuitii din Brazilia formeaza o provincie religioasa proprie. Cu toate ca o nava cu 40 de iezuiti ce se îndrepta spre misiunea braziliana a fost atacata de piratii hughenoti, iar un an mai tîrziu, alti 12 au fost capturati si ucisi, în 1584 provincia braziliana numara 142 de membri, iar în 1622, aprox. 180. Nu toti erau portughezi; multi proveneau din diferite tari europene. Portugalia, care numara atunci circa un milion si jumatate de locuitori, nu ar fi putut nicidecum, fara ajutorul extern, sa faca fata necesitatilor din imensul sau imperiu colonial. Chiar daca nu ar fi trebuit sa se preocupe de problema misionarilor, aceasta tara ar fi avut totusi probleme foarte grele de rezolvat. De exemplu, în 1572, papa Pius al V-lea dispusese ca doua treimi din intrarile provinciilor bisericesti ale Portugaliei sa fie folosite în misiunile din Brazilia si Japonia. In 1627, se constituie în partea braziliana meridionala provincia de Maranhão. Datorita misionarului Iosif de Anchieta (1534-1597), originar din insulele Canare, misionarii patrunsesera tot mai mult în interiorul Braziliei. Datorita zelului sau, acest misionar si-a meritat pe drept titlul de apostol al Braziliei. Pîna spre 1584, numarul indienilor încrestinati trebuie sa fi urcat la 100.000.
Spre sfîrsitul sec. al XVI-lea, si alte ordine religioase s-au angajat în munca misionara de aici.
Astfel, în 1580 sosesc carmelitanii; un an mai tîrziu, benedictinii, iar nu dupa mult timp sosesc
augustinienii si oratorienii. La începutul sec. al XVII-lea, cînd francezii intra în concurenta în
zona latino-americana, stabilindu-se în nordul Braziliei, la Maranhão, formînd aici o colonie
proprie, ei primesc de la capucini misionari pentru teritoriul lor. De acum înainte, Franta intra în
competitie pe scara mondiala cu puterile coloniale iberice.
XXVI. SUPRIMAREA SOCIETATII LUI ISUS (1773)
In cele doua secole de existenta, Societatea lui Isus (=SJ), întîlnise destui adversari, printre care cei mai încersunati au fost jansenistii, care, printre alte rele, vedeau în molinismul si probabilismul ordinului probe evidente de laxism teologic si moral. Un alt motiv de ostilitate trebuie vazut în atitudinea misionarilor iezuiti din Extremul Orient în a admite anumite obiceiuri si rituri proprii chinezilor si indienilor, care în ochii Curiei Romane si a multor clerici treceau drept o idolatrie flagranta, total incompatibila cu religa crestina. Papa Benedict al XIV-lea s-a aratat de mai multe ori complet nemultumit fata de atitudinea concilianta a misionarilor de a nu respinge cu hotarîre aceste "rituri" din viata noilor convertiti. In bula de condamnare a riturilor din 1742, papa vorbeste de inoboedientes et capitosi homines, expresie prin care, cu multa probabilitate, intentioneaza sa se refere tocmai la iezuiti(2). Un alt motiv al ostilitatii îl gasim în cercurile intelectuale europene, unde multi laici si clerici nu vedeau cu ochi buni "monopolul" educativ al ordinului, fapt prin care SJ devenise, într-adevar, prima forta a Bisericii în cîmpul stiintific si pedagogic.
Trebuie totusi precizat ca aceste ostilitati si polemici nu ar fi putut cauza în nici un fel o
suprimare a ordinului, daca nu ar fi intrat în actiune si alti factori, alte persoane, principi, oameni
politici si capete încoronate care, într-adevar puteau decide soarta ordinului. In special trebuie
analizata atitudinea casei domnitoare a Bourbonilor. Aceasta, influentata de ministri patrunsi de
spiritul iluminist anticrestin si anticatolic, va lupta pîna la suprimarea totala a iezuitilor.
Portugalia. In 1750, indienii reductiunilor iezuite din Paraguay se ridica împotriva puterii spaniole. Revolta acestora vine în urma tratatului semnat între Spania si Portugalia, prin care Spania primeste de la Portugalia o parte din zona de pe malul stîng al rîului Rio de la Plata, cedînd în schimb un teritoriu de pe malul drept, teritoriu pe care se gaseau multe din reductiunile iezuitilor spanioli. Nevoind sa intre sub stapînirea portughezilor, indigenii, cu toata opozitia misionarilor, recurg la forta armelor (1754), bineînteles, fara nici o sansa de victorie. Fortele ostile ordinului nu scapa ocazia de a le aduce misionarilor acuza de instigatori la revolta.
Nu dupa mult timp, în Portugalia ajuge prim ministru al regelui Iosif I Emanuel, marchizul de
Pombal, un om politic de exceptie care intentioneza sa ridice tara din declinul în care se afla.
Pentru a-si atinge scopul, Pombal, condus de ideile despotismului iluminat, limiteza multe din
drepturile si privilegiile nobilimii si ale clerului. Evenimentele petrecute în reductiuni, ca si
influenta iezuitilor la curtea regala i se pareau nu numai exagerate, ci si periculoase pentru
siguranta si prosperitatea tarii. Din aceste motive, la care adaugam spiritul sau iluminist, ca si
caracterul instransigent ce-l caracteriza, toate acestea îl determina sa-si extinda controlul asupra
Bisericii, în special asupra SJ. In 1758, Pombal cere si obtine de la papa Benedict al XIV-lea ca
SJ sa fie supusa vizitei apostolice a patriarhului de Lisabona, cardinalul Saldanha. Imediat, acesta
interzice tuturor iezuitilor sa mai predice si sa mai spovedeasca. Anul urmator are loc un complot
împotriva regelui, iar vinovati sînt gasiti tot iezuitii. Le sînt confiscate toate bunurile, si cu toata
opozitia lui Clement al XIII-lea, toti iezuitii ce nu erau portughezi sînt alungati atît din tara cît si
din colonii si debarcati pe teritoriul Statului Pontifical. Ca sa se dea un aspect de legalitate
acestor masuri despotice, li se intenteaza mai multe procese sumare în urma carora 81 de iezuiti
sînt condamnati la moarte pentru acuzele de înalta tradare si erezie.
Franta. Activitatii educative, pastorale si stiintifice a SJ i se opun jansenistii, iluministii si multi
membri ai guvernului francez. Printre cei mai înversunati adversari se gaseau ministrul Choiseul
si marchiza de Pompadour, ce se bucura de gratiile (amoroase) lui Ludovic al XV-lea. In colonia
franceza Martinica, economul SJ, parintele Lavallette ajunge la faliment. Aceasta nu atît din
cauza incapacitatii sale sau a dorintei de înavutire, cît mai ales pentru ca Franta îsi golise
visteriile în urma razboiului cu Anglia (1756-1763). Economul este scos din ordin, si, contrar
deciziei magistraturii, SJ cere deschiderea unui proces, refuzînd sa plateasca datoriile acumulate
de Lavallette. Parlamentul din Paris, în schimb, confirma condamnarea fostului iezuit si-si aroga
dreptul de a examina constitutiile ordinului. Urmeaza alte abuzuri: acelasi parlament condamna
diferite scrieri ale iezuitilor, interzice intrarea în ordin a altor novici si le limiteaza dreptul de a
avea scoli si de a preda. Impotriva fortelor ostile, atît episcopatul francez cît si regele încearca sa
salveze SJ. Acesta din urma propune un compromis: crearea unei ramuri autonome supuse unui
vicar cu drepturi speciale. Impotriva propunerii sale, papa Clement al XIII-lea protesteaza: sint
un sunt, aut non sint. In august 1762, atît parlamentul parizian, cît si alte parlamente declara
suprimarea SJ. Iezuitii sînt declarati ca dusmani ai statului, deoarece nu respecta libertatile
galicane si sînt împotriva autoritatii episcopilor. Pentru a mai putea ramîne în tara, iezuitilor li se
cere sa iasa din ordin, sa accepte articolele galicane si sa renunte la orice relatie cu fostii lor
superiori. Incapabil sa reziste parlamentului, în 1764, regele ratifica decretele acestuia. In anul
urmator, prin bula Apostolicum Pascendi Munus, papa condamna acuzele aduse SJ si scoate în
evidenta meritele pe care le acumulase de-a lungul secolelor. Pozitia sa trezeste în ambientul
politic si în cel al filosofilor un nou val de represiune, care de acum înainte începe sa loveasca si
în alte ordine religioase.
Spania. Lupta împotriva iezuitilor ia aici forme dramatice si total lipsite de demnitate. In noaptea dintre 2 si 3 aprilie 1767, toate casele iezuitilor sînt încercuite de soldati. Membrii societatii sînt prinsi, îmbarcati si trimisi pe mare spre portul din apropierea Romei, Civitavecchia. Planul era cunoscut în detalii de regele Carol al III-lea, care însa prin formule diplomatice si abile reusesete sa evite orice explicatie pentru cele întîmplate. Totusi, motivele acestei manevre nocturne si a urmarilor ei pot fi cunoscute fara mare dificultate. Ministrii Aranda si Campomanes, presiunile superiorului augustinienilor Vazquez, ca si dorinta de a imita statele mai înaintate, iata unele din motivele noptii tragice a iezuitilor spanioli. Pe lînga aceste motive, catolica Spanie era considerata ca o tara ce doreste sa ramîna în obscurantism, si aceasta datorita iezuitilor. Franta, cu moda perucilor si a tricornului de curînd introduse, reprezinta modelul de avangarda, iar poporul spaniol oscileaza între aceste noutati de suprafata si dragostea si stima pentru iezuiti. Manevrele guvernului si propaganda pusa la cale de dusmanii ordinului creaza opinia ca ei sînt responsabilii pentru regresul economic al tarii, si, în general, pentru orice se întîmpla rau pe pamîntul spaniol.
Intre timp, Clement al XIII-lea nu vrea sa-i accepte pe iezuiti pe teritoriul statului pontifical, gest
prin care intentioneaza sa-i arate lui Carol al III-lea ca este total contrar deciziei sale. Nefericitii
expulzati se retrag atunci în Corsica; un an mai tîrziu, cînd insula este cedata Frantei, sînt primiti
pe teritoriul pontifical. Tot în acest timp, iezuitii sînt alungati din Malta, Napoli, Parma si
Piacenta. Din initiativa Spaniei, în ianuarie 1769, papei îi este prezentata cererea oficiala de
suprimare a SJ. Insa la numai cîteva zile, doborît de durere si griji, papa moare.
Suprimarea SJ. In lungul conclav care urmeaza (trei luni), principala problema care se pune este tocmai cea a ordinului. Datorita presiunilor Spaniei, cardinalii se decid asupra persoanei lui Lorenzo Ganganelli, un franciscan rezervat si putin ambiguu care trezea anumite sperante în cele doua partide opuse, pro si contra SJ. Dornic sa-si cîstige adversarii si sa salveze ordinul, Clement al XIV-lea încearca calea compromisului. Totusi, deja în timpul conclavului declarase ca un papa, respectînd normele canonice si tinînd cont în acelasi timp de situatiile create, are tot dreptul si autoritatea sa suprime SJ. Putin orientat în a-si alege colaboratorii, îndepartîndu-se de cardinali si episcopi, curtile burbonice aveau destule motive sa vada într-însul pe cel ce va suprima ordinul. La putine saptamîni de la alegere, noul pontif promite ambasadorului Frantei, cardinalul Bernis, ca va suprima ordinul. Aceeasi declaratie o face si regelui într-o scrisoare din 25 septembrie, iar pe 30 noiembrie promite acelasi lucru lui Carol al III-lea. In profida acestor declaratii, timp de 3 ani, papa nu ia decizia definitiva, ci doar masuri partiale sau provizorii împotriva ordinului. Superiorul general al ordinului, blîndul si piosul Lorenzo Ricci, interpreteaza toate acestea ca o masura extrema de a salva SJ.
In iulie 1772 soseste la Roma noul ambasador spaniol Moñino, care împreuna cu cardinalul Bernis îl determina pe papa sa ia decizia definitiva si suprema. Adaugam ca Bernis îl amenintase pe papa ca în cazul în care nu va suprima ordinul, va decide suprimarea tuturor ordinelor religioase din Franta. Dupa numeroase si lungi audiente, pe 29 noiembrie papa da ordin ca sa fie pregatit documentul de suprimare. Unul dintre cei mai înversunati adversari ai iezuitilor, Zelada, bazîndu-se pe o schema pregatita de Moñino, elaboreaza un text, acesta fiind gata în liniile esentiale în ianuarie anul urmator. Pe 21 iulie 1773, Clement al XIV-lea semneaza scrisoarea breva Dominus ac Redemptor, prin care SJ înceteaza sa mai existe. Amintind acuzele aduse ordinului, papa îsi justifica decizia pe motivul ca atîta timp cît acesta mai exista, nu poate exista pace si întelegere si nici membrii însisi ai Societatii nu mai pot desfasura o activitate folositoare Bisericii; aceasta însa le este posibila numai în afara ordinului.
Pe 16 august, toate casele iezuitilor din Roma sînt încercuite de soldati. Ricci este închis la Sant'Angelo unde i se însceneaza un proces, la care însa se renunta repede, data fiind inconsistenta faptelor. In septembrie 1774 moare Clement al XIV-lea, iar dupa un an, în închisoare, moare si Ricci. Pe patul de moarte îsi declara înca odata atît nevinovatia sa, cît si cea a ordinului. Mentionam ca tarina Ecaterina a Rusiei a refuzat sa aplice decizia de suprimare a iezuitilor, permitînd astfel supravietuirea unui mic grup de iezuiti polonezi care formeaza puntea de legatura între 1773 si 1814, cînd Pius al VII-lea, cu breva Sollicitudo omnium Ecclesiarum, restabileste ordinul.
Suprimarea SJ a reprezentat o grava si umilitoare înfrîngere a Bisericii si a papalitatii din partea
fortelor politice iluministe. De suferit a avut atît Europa, cît si tarile de misiuni, unde ordinul
desfasurase o activitate edificatoare. Ceea ce ramîne înca de clarificat, este figura si atitudinea lui
Clement al XIV-lea. Referitor la decizia sa, parerile istoricilor sînt împartite. Considerînd însa
întreg complexul de situatii, se poate afirma ca papa s-a aratat slab în fata presiunilor curtilor
burbonice si a iluministilor. In aceasta situatie, pentru a salva ordinul ar fi fost nevoie de un alt
Grigore al VII-lea. Totusi, retrospectiv privind lucrurile, putem afirma ca Providenta Divina i-a
salvat pe iezuiti de la suferinte mult mai mari, dat fiind faptul ca daca nu ar fi fost suprimati,
Revolutia Franceza i-ar fi considerat fara îndoiala ca pe dusmanii cei mai de temut ai idealurilor
sale. Suprimarea SJ reprezinta primul act al unei mari drame; al doilea îl reprezinta suprimarea
tuturor ordinelor în timpul Revolutiei Franceze; al treilea, arestarea lui Pius al VI-lea de catre
soldatii lui Napoleon Bonaparte (10 iulie 1809), careia îi urmeaza deportarea si închiderea lui la
Fontainebleau pîna în 1814.
1.
*** Storia della Chiesa (ed. H. Jedin), vol. VI: Riforma e controriforma, Milano 1985, pp. 718-739. Cronologic, aceast tema ar fi trebuit sa fie plasata înaintea celei expuse în paginile anterioare.2.
Referitor la problema "riturilor chineze si malabareze", vezi: MARTINA, G., La Chiesa nell'età dell'assolutismo, vol. 2, Brescia 1983, pp. 251-257.