Traducere: PĂLUŢ CORINA

1. Învăţătura lui Isus cu privire la caracterul ucenicilor

În “Predica de pe Munte” Isus prezintă, sub diferite aspecte, o învăţătură completă cu privire la “calitatea” ucenicilor.

O mare parte din predică nu figurează decât în Matei, dar aproape o jumătate din ea este reluată de Luca în diferite locuri din Evanghelia sa. Câteva fragmente se aseamănă cuvânt cu cuvânt, altele au o formă total diferită, dar sensul rămâne acelaşi, altele sunt în aparenţă similare, dar vehiculează un mesaj diferit. Atunci n-ar fi aceste capitole recuzita unei singure predici? În acelaşi timp, predica prezentată în Luca 6:20-49, unele mai puţin lungi decât cea din Matei 3-7, găseşte o principală paralelă în aceste capitole, iar pe de altă parte o mare parte din ea este prezentată în aceeaşi ordine, cele două predici încep cu o listă de “fericiri” (cu toate că fiecare listă are propria sa viziune, cum noi o vedem) şi se termină cu parabola celor doi zidari (forma şi redactarea sunt în mod sensibil diferite). Deci, este posibil ca materialul lui Matei să fie structurat în funcţie de schema unei predici existente deja, cunoscută de Luca (chiar fiecare din celelalte discursuri este de fapt dezvoltarea unei părţi mult mai concise a unei învăţături găsită de Marcu). A se vedea în Introducere pag. 44s. marile fragmente de învăţături scrise de Matei.

Dacă această descriere a naturii predicii este de necontestat noi putem considera că învăţătura prezentată în Evanghelie este a lui Isus, dar că o mare parte din punerea ei în formă este tipic mateiană.

Deci, predica nu pretinde a prezenta o etică pentru toţi oamenii; de fapt, întregul n-ar avea nici un sens ca şi cod universal. Ea tratează calitatea ucenicilor şi nu etica în general; ea se aplică omului care se află în ascultare şi vocaţie în faţa lui Dumnezeu şi nu propune un model pentru societate. A-i face o interpretare legalistă înseamnă a te înşela amarnic cu privire la sensul ei; ea reprezintă o chemare mai radicală decât cea a unui legislator pentru că ea cere supranaturalul: perfecţiunea (5:48). În centrul acestei predici se găseşte persoana lui Isus: în numele Lui, discipolii vor fi persecutaţi (5:11); El le prezintă propria Sa interpretarea voinţei lui Dumnezeu (5:17-48 “Eu vă zic...”); destinul lor veşnic depinde de relaţia lor cu El (7:21-23) şi de răspunsul/reacţia lor la învăţătura Lui (7:24-27). Ca urmare, predica este departe de a fi/de a corespunde unei simple culegeri de percepte morale. Isus, Mesia prezintă în mod clar ceea ce El pretinde de la cei care se pretind ai Lui şi acced în Rai. “Predica de pe Munte” ne constrânge să întrebăm în primul rând “Cine este Cel care pronunţă asemenea cuvinte?”.

“Muntele” nu este un loc particular ci un termen general care semnifică “pe înălţimi” (14:23; 15:29; 28:16 : nici unul din aceste versete nu precizează locul exact; dimpotrivă în 4:8; 17:1 unde “un munte înalt” este un vârf particular/specific deşi neidentificat). Acest cuvânt desemnează colinele care se întindeau la vest de lacul Galileii. La astfel de “retrageri” în calmul colinelor pentru a se consacra rugăciunii şi învăţăturii vom reveni deseori pe parcursul lucrării lui Isus. În consecinţă, pare mai puţin posibil de-a vedea aici o aluzie la urcarea Muntelui Sinai (cu vârf specific) pe care Moise a făcut-o pentru a primi Legea, ceea ce ar face din Isus mesagerul noii Legi aşa cum Moise a fost mesagerul celei dintâi legi.

Raportul cu Moise relevat în capitolul 2 şi poate în 4:1-11, precum şi prezenţa lui Moise pe “muntele înalt” în 17:3, arată că acest raport a lui Isus cu Moise era real, dar este mai degrabă calitatea de profet şi de salvator a lui Moise care făcea din el un fel de Mesia.

Isus este prezentat ca stând jos (poziţia convenţională pentru o învăţătură sistematică : 13:2; 23:2; 24:3; 26:55, Luca 4:20), înconjurat de ucenici. “Mulţimea” în aparenţă în spatele Lui, Îl asculta mereu, după 7:28s. Nu poate fi vorba decât de o ascultare la distanţă căci pasaje ca 5:11-16 nu se adresează vizibil decât ucenicilor. Nu este oportun să se facă o distincţie rigidă între ucenici şi mulţime: făgăduiala putea fi luată la multe niveluri. Cei care sunt aşezaţi în apropiere de Isus sunt fără nici o îndoială “versaţii”.

“Fericirile” (adică declaraţiile de tip “Ferice ...”) se găsesc în Matei 11:6; 13:16; 16:17; 24:46 şi mai frecvent în Luca. Ele sunt fondate pe o expresie uzuală în cărţile poetice în Vechiul Testament (Psalmi 1:1; 32:1s; 40:4; 119:1s; 128:1) dar nu se găseşte nici în Vechiul Testament, nici în literatura evreiască o succesiune de fericiri atât de lungă şi atât de bine construită (dacă 25:7-9 este paralela cea mai apropiată, totuşi ea nu este compatibilă cu structura atât de precisă a acestui pasaj). Psalmul 15 care oferă lista calităţilor cerute/pretinse de la cel care vrea să fie primit “pe muntele Domnului” se aseamănă cu fericirile prin concepţia şi nu prin forma sa. Structura atât de admirabil echilibrată cu cele 8 proverbe este unul din cele mai bune exemple cu privire la modul în care Isus şi-a construit învăţătura pentru ca să faciliteze memorarea (a nota ritmul şi repetiţia aceleiaşi clauze în prima şi ultima fericire). O aliteraţie din greacă (primele 4 calităţi , toate încep cu un p) este fără îndoială acţiunea traducătorului textului armean original, limbă în care o astfel de aliteraţie nu poate fi reconstruită.

Fericirile din Luca 6:20-22 deseori sunt considerate drept variantă a aceluiaşi cuvânt. Dar ele sunt la număr 4 cu 4 fatalităţi/blesteme fiecare drept contrariul/opusul, toate absente în Matei şi prezentate la persoana a II-a (persoana a III-a în Matei şi textele paralele din Vechiul Testament). În puls, fericirile din Luca, care se aseamănă prin formă cu prima, a II-a, a IV-a şi a VIII-a fericire din Matei, au o altă semnificaţie: ele accentuează (chiar şi blestemele) mizeria, suferinţa materială a ucenicilor nusianici din această epocă (“voi”), în timp ce fericirile materne tratează calităţile spirituale ale celor care intră în Împărăţia cerurilor. În lumina numeroşilor precedenţi vetero-testamentari este posibil ca Isus să fi adoptat această formă de “fericiri” pentru a susţine diferite învăţături. Este sigur că ipoteza variantei pe aceeaşi temă nu oferă dreptate nici unei din aceste culegeri cu atât mai mult este evident că obiectivele lor nu sunt identice.

“Binecuvântat” este o traducere ambiguă a cuvântului makarios care nu înseamnă cel pe care îl binecuvântează Dumnezeu (eulogëtos care reflectă cuvântul evreiesc bärű k), dar corespunde evreiescului ašrę , “fericit, norocos” ; ca şi “ašrę ”, această traducere este aproape întotdeauna adoptată în contextul explicit al unei fericiri. Acest cuvânt se adresează unei persoane care va fi felicitată, uneia a cărui poziţie în viaţă este de invidiat. “Fericit” este o traducere mai bună decât “binecuvântat”, dar doar în cazul unei condiţii de viaţă şi nu a unei stări sufleteşti.

“Norocos” este mai puţin ambiguu. Nu este vorba de o descriere psihologică ci de o recomandare. Fericirile caracterizează deci atitudinile adevăratului ucenic devotat cerinţelor Împărăţiei lui Dumnezeu, care contrastează cu cele ale “omului lumii”; ele se vor cea mai bună metodă de a trăi nu numai pentru că intrinsec e bună ci datorită rezultatelor pe care le produce. Recompensele ascultării sunt precizate în a II-a jumătate a fiecărui verset.

Cu excepţia primului şi ultimului, ele sunt toate puse la viitor pentru a indica faptul că Cel mai bun este pe punctul de a veni: când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită şi că locuitorii ei vor putea intra în posesia moştenirii lor. Dar timpul prezent al versetelor 3 şi 10 ne atrage atenţia asupra unei interpretări orientată în mod exclusiv spre viitor căci Dumnezeu recompensează acele atitudini şi rezultatele care decurg în tot momentul din alegerea sa în timpul acestei progresii în credinţă.

Accentul nu e deci pe timpul prezent sau gata de a veni ci pe certitudinea că un ucenic este întotdeauna recompensat/răsplătit.

3. “Săraci în duh” ne atrage imediat atenţia că nu este vorba de vreo sărăcie materială (ca în Luca 6:20).

---

---

---

Fraza face aluzie la o temă din V.T. pe care sunt fondate toate fericirile: cea a “săracului” sau a “blândului” (’änî sau ’änäw), temă care este frecvent în Psalmi şi în alte părţi (Isaia 61:1-2 reluat în v.4 şi Psalmul 37 reluat în v.5) este vorba de cel care-şi pune în mod umil încrederea în Dumnezeu, chiar dacă credinţa sa are drept consecinţă asuprirea şi lipsa materială; el este opusul “vicleanului” care se opune cu aroganţă lui Dumnezeu şi persecută poporul Lui. Accentul este pus pe pietate şi suferinţă, pe dependenţa de Dumnezeu şi nu pe sărăcia materială. În scrierile evreieşti ulterioare, în special în Psalmii lui Solomon şi în literatura de la Qumrân (“săraci în duh” apare în 1QM 14:7), expresia “săraci” continuă să desemneze poporul lui Dumnezeu, fidel şi persecutat, dar care va fi în cele din urmă răsplătit.

Această atitudine umilă, “străină acestei lumi” care este produsul unei credinţe într-un Dumnezeu Unic (G. Barth, Timişoara, pp. 123- 124, traduce “pol în faţa lui Dumnezeu”) este caracteristica ucenicului; Împărăţia lui Dumnezeu aparţine (“este compusă din” ar fi cea mai bună traducere) unor oameni de acest gen. Ei sunt poporul lui Dumnezeu.

4. “Cei ce plâng” nu sunt în mod necesar îndoliaţi sau penitenţi. Este vorba de cei care suferă, de cei a căror existenţă, după criteriul “lumii” este nefericită şi în special de cei care suferă din cauză că-L ascultă pe Dumnezeu (a se vedea comentariul v.3). Versetul are un ecou şi în Isaia 61:2 care prezintă consolarea ca inclusă în opera/lucrarea lui Mesia. În salvarea lui Dumnezeu, ei vor găsi o fericire care transcende condiţia lor umană. Folosirea pasivului “ei vor fi mângâiaţi” este un idiom semitic care semnifică ceea ce face Dumnezeu; la fel şi versetele 6, 7, 9.
5. “Cei blânzi” evocă aceeaşi gândire vetero-testamentară ca şi “cei săraci în duh”. Este vorba de cei care nu caută faima ci îşi supun răsplata voinţei lui Dumnezeu. De altfel, blândeţea este una din caracteristicile lucrării lui Isus puse în evidenţă de Matei (11:29; 12:15-21; 21:5). Promisiunea făcută celor blânzi este extrasă din Psalmul 37:11 (un Psalm care compară şi opune atitudinile celor “blânzi” cu cel al “viclenilor”). Aici moştenirea “pământului” se raportează esenţial la Palestina; ideea generală este că cei blânzi îi vor înlocui pe cei răi. Isus o aplică nu moştenirii unui teritoriu ci ca ultimă moştenire a celor blânzi. Dumnezeu le va da poziţia pe care ei nu ar fi revendicat-o pentru ei înşişi.

---

---

“Foamea şi setea” spirituală conform Psalmului 42:15; Isaia 55:1s, cu privire la dreptate în Matei, a se vedea comentariul 3:15. Ceea ce reiese din acest text este dorinţa dominantă a unei relaţii de ascultare şi credinţă în Dumnezeu. Este vorba de o aspiraţie personală şi nu de o sete de dreptate socială. Este posibil ca atribuirea unei “răzbunări drepte” (o definiţie obişnuită a cuvântului ş^edägâ, dreptate în V.T. sau a cuvântului justificare – dikaoisunë – ia deseori acest sens la Pavel , dar nicidecum la Matei) să implicită în promisiune “ei vor fi săturaţi”, dar ultima satisfacere într-o relaţie de ascultare de Dumnezeu este principalul obiectiv.

---

Matei pune accentul pe importanţa milei şi pe reciprocitatea ei (6:12; 14s; 9:13; 12:7; 18:21-35; 23:23). Pentru principiul reciprocităţii, conform Psalmului 18:25s şi opusul Iov 22:9s; Proverbe 21:13 etc. ... a se vedea comentariul 9:27, pentru caracterul practic al milei.

6. Conform Psalmului 24:3s, “Cei cu inima curată”: puritatea, curăţenia aici nu trebuie restrânsă la integritatea morală şi cu atât mai puţin integrităţii sexuale; ea semnifică pe cel care-l iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa (Dent. 6:5) care are o credinţă fără rezerve şi a cărui atitudine interioară îi corespunde cu mărturia buzelor (conform Isaia 29:13). Astfel este generaţia celor care-L caută (Psalmi 24:6) şi cărora li s-a promis că-L vor vedea pe Dumnezeu. Această promisiune nu se va realiza deplin decât în Rai, atunci când îl vor vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2); atunci, noi vom fi asemenea lui şi dorinţele arzătoare din v.6 vor fi în sfârşit împlinite. Dar într-o măsură mai mică, viziunea lui Dumnezeu face deja parte din experienţa celor care pe pământ Îl iubesc cu adevărat şi perseverează în serviciul lor, “cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27).
7. Este greu de găsit pe cineva care să păstreze pacea şi este mult mai greu de a întâlni pe cineva care să facă pace. Într-o lume caracterizată de conflict şi rivalitate, absenţa ambiţiei egoiste, obiectul fericirilor precedente este singurul fundament posibil pentru această calitate apreciată de Dumnezeu în special (Psalmi 34:14).

Dumnezeu Cel care la cel mai înalt grad procură, “face pace” (conform Coloseni 1:20; Efeseni 2:14-18) şi această calitate este caracteristica de a face din ucenici fii, căci Fiul moşteneşte caracteristicile Tatălui.

8. Dreptatea din versetul 6 mai mult decât simplă bunătate indică o orientare spre Dumnezeu şi voinţa sa.

O astfel de viaţă atrage privirile (versetele 14-16) şi persecuţia aşa cum le va explica (v.11-12): “Căci Împărăţia cerurilor este a lor” aminteşte v.3 şi concluzionează seria, făcând din ea un tot omogen mai degrabă decât o listă de adăugiri facultative. Această natură a lui Dumnezeu trebuie să devină în mod progresiv natura tuturor adevăraţilor ucenici căci Raiul, ultimul mijloc de control a lui Dumnezeu, nu este în mod real efectiv, decât acolo unde această caracteristică a perfecţiunii iese la iveală.

 

c) Caracteristicile Distinctive Ale Ucenicului (5:11-16)

Această descriere generală a naturii ucenicului este urmată de un discurs care se adresează acum direct ucenicilor lui Isus, căci El vorbeşte din influenţa acestei noi naturi asupra vieţii lor şi mărturiei lor (a se raporta la Davies pp. 249-251; 289-290, care vede o intenţie de contrast cu iudaismul pentru a concluziona că ucenicii sunt adevăratul Israel).

9. -cuvântului
10. Acest cuvânt se diferenţiază de fericiri în ciuda makarior’ care-l introduce. Este vorba despre o dezvoltare

(poate fondată pe Isaia 51:7) a gândirii pe care o evoca ultima fericire, dar care este acum aplicată direct ucenicilor prezenţi pentru a sublinia diferenţa dintre ei şi ceilalţi oameni, ceea ce constituie tema versetelor 13-16. Încă din timpurile vechi, insulta şi calomnia sunt formele cele mai comune persecuţiei împotriva creştinilor. Din moment ce Isus-El-Însuşi a fost insultat şi calomniat, ucenicii Lui nu ar trebui să fie surprinşi că sunt obiectul unei astfel de trădări “din cauza Mea” (10:18; 24:9). De fapt, ei ar trebui să fie fericiţi (acelaşi verb şi în 1Pt. 1:6; 4:13), pentru că aceasta este o indicaţie/un semn a ceea ce ei sunt: servitori credincioşi lui Dumnezeu. A se vedea 23:29-37 pentru tema persecuţiei profeţilor (şi conform 13:57; 17:12; Luca 13:33); cuvântul lui Isus nu identifică în mod necesar ucenicii cu profeţii, dar îi plasează alături de Isus, El Însuşi, în egalitate cu cei a căror făgăduinţă dată lui Dumnezeu a provocat ostilitatea lumii. Pentru răsplată a se raporta la Ieremia NTT pag. 215-217; această idee revine frecvent în învăţătura lui Isus (ea era deja subînţeleasă în 5:3-10), nu cu sensul unei plăţi meritate (această idee este exclusă de exemplu de Luca 17:10) ci cu sensul de răsplată acordată în afara oricărei constrângeri şi complet disproporţionată serviciului (19:29; 25:21-23). În Rai nu înseamnă tot atâta “după moarte” decât “cu Dumnezeu”.

11. Sarea este utilizată pentru a da gust şi pentru a preveni putrefacţia. Ucenicii care sunt fideli vocaţiei lor, fac din pământ un loc mai curat şi mai uşor de trăit. Dar ei nu o pot face decât în măsura în care ei perseverează în caracterul lor distinctiv: sarea care şi-a pierdut gustul nu mai are valoare. În realitate, sarea pură nu poate să-şi piardă salinitatea, dar “sarea” impură care provine de pe malul Mării Moarte poate să-şi piardă gustul când dizolvă clorura de sodiu.

---

---

Isus nu dă o lecţie de chimie, dar foloseşte o imagine proverbială. Rabinii făceau aluzie de obicei la sare pentru a ilustra înţelepciunea (Coloseni 4:6) ceea ce ar putea explica de ce cuvântul grecesc tradus prin “a-şi pierde gustul” semnifică “a deveni prost” (Isus a folosit fără nici o îndoială cuvântul armean täpël care permite ambele sensuri). Un ucenic fără înţelepciune (prost) nu are nici o influenţă asupra lumii.

 

 

12. -
13. -
14. Lumina ca şi sarea, contrastează cu mediul ei.

Ucenicul care este în mod vizibil diferit de ceilalţi oameni va avea asupra acestora o influenţă. Scopul “operelor” sale bune nu este de a-şi etala meritele ci de a îndrepta atenţia oamenilor spre Dumnezeu, care i-a inspirat. Şi făcând acest lucru, ucenicul străluceşte ca un far în lume (Filipeni 2:15). Isus este adevărata lumină a lumii (Ioan 8:12) aşa cum a profeţit Isaia vorbind de Servitor (Isaia 42:6; 49:6), dar acest rol a fost transmis acum ucenicilor săi (F.A. 13:47).

Cetatea aşezată pe munte, plasată mai degrabă greşit aici în mijlocul discursului pe tema luminii, întăreşte importanţa de a se distinge. Obracul (veche unitate de măsură a capacităţii pentru cereale cântărind 12,5 litri) pus pe lampă cu ulei ar stinge-o probabil. Este posibil ca în acest pasaj să se zică despre o lampă că nu este aprinsă pentru a fi imediat stinsă (Ieremia pp.120-121), dar întreg fragmentul insistă pe faptul că nu trebuie ascunsă (Marcu 4:21; Luca 8:16 “sub un pat”); deci, încă o dată, Isus nu se îngrijorează de explicaţia “ştiinţifică”. Un ucenic discret nu este mai util lumii decât cel care şi-a pierdut calitatea distinctivă de copil al lui Dumnezeu (v.13) “Tatăl vostru care este în Ceruri” este una din expresiile preferate de Matei (5:45; 6:19; 7:11 ...) şi aminteşte un aspect dominant al învăţăturii lui Isus. În vechea gândire evreiască, Dumnezeu era, în general, Tatăl Israelului mai degrabă decât cel al individului, deşi această frază a fost folosită în acest ultim sens, încă din primul secol.

 

d) Isus şi Vechiul Testament (5:17-20)

Acest pasaj foarte controversat este declaraţia lui Isus cu privire la poziţia pe care o adoptă faţă de V.T. şi în special (dar nu numai : a se vedea comentariul v.17) la atitudinea Sa în faţa dispoziţiilor legale. Isus va aplica aceste principii pe exemple detailate ale legii V.T. în versetele 21-48 precum şi în unele “reprize” din Evanghelie. Întrebarea ce se poate pune aici este: Vrea Isus să evidenţieze în legea valabilă pretutindeni şi mereu, detalii ale deciziilor vetero-testamentare sau doar să sublinieze autoritatea divină a V.T. fără a specifica cum s-o interpretăm, ţinând cont însă de noua situaţie pe care apariţia ei a creat-o? Vom reveni la această întrebare importantă abia după expunerea exegetică.

---

---

Este posibil ca Evreii cei mai legalişti, scandalizaţi de atitudinea radicală a lui Isus cu privire la Sabat sau cu privire la legile despre curăţie, întru altele, să-L fi acuzat că ar fi vrut să anuleze legea şi profeţii. Acuzaţia şi respingerea Sa, prezentate de Matei, ar fi luat o dimensiune specifică dacă biserica sa ar fi fost construită din creştini care, ca şi ereticul Marciov în secolul II (şi câteva persoane azi), denigrau sau respingeau complet V.T. Ceea ce este esenţial aici, nu stă în aspectul negativ ci în aspectul pozitiv al pasajului (10:34 pentru o construcţie retorică simil

---

ară): Isus a venit să împlinească legea şi profeţii. Cuvântul plerosai “a împlini” a fost obiectul unor lungi discuţii care au scos în evidenţă următoarele semnificaţii: a) a asculta, a împlini; b) a degaja întreg sensul; c) a completa (“a aduce la termenii destinului ei`”, Davies p.100), dându-i revelaţia finală a voinţei lui Dumnezeu spre care tindea V.T. şi care acum o transcende (dublul sens din Romani 10:4 “Christos este sfârşitul Legii”: El o completează şi o transcende).

---

---

Nu pare ca una din aceste traduceri sau parafrazări considerate/analizate separat să dea dreptate cuvântului plerosai, dar punctul c) se apropie cel mai mult.

---

---

Putem imediat să respingem punctul a): nu este vorba de semnificaţia normală a verbului şi nu poate să se asocieze cuvântului profeţi; în plus, acest sens nu contrastează suficient cu “a aboli, a anula” care se raportează mai mult învăţăturii decât acţiunii, iar b) este fidel declaraţiilor lui Isus în versetele 21ss, care nu este o traducere adecvată a cuvântului plerosai aşa cum este de obicei folosit în Matei (de altfel ca în LXX) cu sensul de a împlini o profeţie.

Sensul pe care Matei îl conferă acestui cuvânt, reluat în special în Introduceri în citatele de împlinire şi în versetele 26:54,56, este cu siguranţă determinat pentru prezenţa exegeză. Menţiunea “profeţii” a căror lucrări sunt “împlinite” când profeţiile lor se realizează, confirmă acest sens.

---

---

“Legea şi profeţii” este o expresie pe care Evreii o foloseau pentru a desemna întreg V.T. (7:12; 22:40; F.A. 24:14; 28:23; Romani 3:21); ea apare încă o dată în plus în 11:13 cu verbul “profeţit”. Întreaga lege vetero-testamentară precum şi profeţii tindeau spre această împlinire pe care Isus o inaugurează prin venirea Sa. Lucrarea Sa “completează” semnificaţia spuselor lor (pleroo în 23:32) prin revelaţia finală a voinţei lui Dumnezeu (a se vedea Ieremia NTT pp. 84-85).

Aşteptarea evreiască rămâne probabil în tablou de esenţă (fondată pe Isaia 2:3, Ieremia 31:31ss); evreii sperau că rolul lui Mesia va cuprinde expunerea definitivă a legii, şi care uneori pare a fi promulgarea unei noi legi (a vedea Davies pp. 183-190). Acest cuvânt plerosai sugerează deci următoarele idei: Isus aduce cu sine tot ceea în care V.T. spera; învăţătura Sa va transcende revelaţia vetero-testamentară, dar departe de a o anula, constituind punctul culminant anunţat.

---

---

“Cu adevărat vă spun” (grecescul amen) constituie semnătura lui Isus: nici un alt stăpân cunoscut nu a folosit-o înaintea Lui. Matei o relua de 31 de ori, Ioan (cu un amen dublu) de 25 de ori. Ea serveşte ca şi “Aşa vorbeşte Domnul” profeţiilor să marcheze o declaraţie importantă şi autoritară. Fragmentul astfel prezentat este asemănător cu cel din Luca 16:17 şi afirmă că Legea (poate întreg V.T., în lumina v.17 deşi v.9 menţionează mai degrabă porunci) va rămâne intactă până ce pământul şi cerul vor trece (cuvintele lui Isus vor dura încă foarte mult timp 24:35 “Cuvintele mele nu vor trece”, dar expresia este probabil mai puţin o indicaţie specifică de timp decât un idiom pentru un lucru extraordinar, de neconceput).

Cuvântul iotă (litera yôd) este cea mai mică din toate literele ebraice şi deseori omisă în ortografie; slova ( keraia “colţ”) ar putea fi litera asemănătoare, waw sau “seriful” care serveşte pentru a le diferenţia unele de altele, literele ebraice asemănătoare.

Rabinii au discutat mult timp despre efectele distructive ale acestor modificări aduse, ceea ce n-ar fi decât la o singură literă din lege (Levetic Rabbah 19:2). Este de neconceput ca Legea să fie modificată până ce totul se va fi împlinit.

---

---

Sunt posibile 3 interpretări: a) “Până la sfârşitul lumii”; dar atunci ar fi vorba de o folosire excepţională a acestei fraze care n-ar fi decât o simplă repetiţie a primei părţi din verset, b) “Până ce toate cerinţele ei vor fi satisfăcute”; dar “este împlinit” (genetai) vrea să zică “a avea loc” şi este folosit pentru evenimente şi pentru lucruri “de făcut”, c) “Până ce se va fi împlinit ceea la ce se aştepta”; această interpretare face dreptate cuvântului genetai (24:34 unde cuvântul lui Isus are practic acelaşi sens) şi leagă acest verset gândirii v.17 (cuvântul “căci” cu care ea începe pretinde o astfel de legătură). Deci este împlinirea V.T. în Isus care este subliniată aici. Legea rămâne valabilă până ce ea va atinge deplina împlinire în învăţătura şi lucrarea lui Isus, acum în desfăşurare. Deci, acest verset nu declară, contrar interpretării pe care unii o dau, că fiecare regulă a V.T. să aibă o valoare constrângătoare pentru credincios chiar după venirea lui Isus. Legea nu se schimbă, dar această imuabilitate nu justifică aplicarea ei peste scopul ce i-a fost atribuit.

15. Ca cele 2 versete precedente, acest verset este un avertisment împotriva unei modificări sau a unui abandon a unei părţi din lege, cât de mică ar fi ea (“va strica” este un cuvânt din aceeaşi rădăcină ca şi “a anula” din v.17; el înseamnă “a pune de-o parte”, “a neglija” sau “a vorbi împotriva” o poruncă; este diferit de “a nu asculta”, “a călca legea”. Acelaşi cuvânt este tradus prin “a dezlega” în 16:19 şi 18:18).

---

Este vorba de învăţătura ce Isus o destinează ucenicilor Săi şi nu de o maximă tradiţională evreiască, ce este confirmat prin aluzia la Împărăţia Cerurilor: o lipsă de respect faţă de V.T. nu este trăsătura unui credincios demn de acest nume (Mai mic este folosit în special pentru a da ecou la “mai mică poruncă”, chiar dacă Împărăţia cerurilor ca fi locuită de persoane mai mult sau mai puţin constante în ascultarea lor şi credincioase în calitatea lor de ucenici; aici, intenţia este de a pune în valoare calitatea de ucenic şi nu recompensele ce vor veni). Ucenicul bun va asculta poruncile şi le va învăţa: el nu se va mulţumi doar să vorbească din ele ci îşi va supune acestora şi viaţa şi învăţătura. Aceasta înseamnă stricta observaţie a fiecărei reguli? Nu, dacă o judecăm după versetele 21-48 şi atitudinea lui Isus cu privire la tradiţia celor vechi despre puritate rituală, de exemplu (15:1-20; Marcu 7:19). Întrebarea cu privire la interpretare şi aplicare rămâne: respectul şi ascultarea sunt pretinse aici şi cea mai mică poruncă reclamă chiar această atitudine (Banks, pp. 220-223 evită aparentul legalism al versetului, interpretând “cele mai mici porunci” ca aparţinând mai degrabă învăţăturii lui Isus decât legii vetero-testamentare, dar, de altfel peste tot în Matei cuvântul poruncă (entole) desemnează legea vetero-testamentară; “cea mai mică din aceste porunci” este probabil o aluzie la această lege dacă ne referim la “iotă şi slovă” din v.18 care este legat cu v.19 prin acel deci deductiv).

16. Acest verset înlătură orice suspiciune de legism ce ar fi putut ridica v.19. Scribii (studenţi şi profesori profesionişti ai legii) şi fariseii (membrii unei mişcări specific laică, care se dedicau observaţiei scrupuloase a legii vetero-testamentare şi a tradiţiilor legale ale epocii respective) a căror ascultare de cele mai mici din aceste porunci nu putea fi pusă la îndoială nu sunt mai puţin excluşi din Împărăţia Cerurilor, din acest punct de vedere (în timp ce ucenicul care îşi diminuează ascultarea de porunci este membru oricât de mic ar fi). Ceea ce se cere este o mai mare dreptate (a se vedea comentariul v.3:15; 5:6, 10) o relaţie de dragoste şi ascultare faţă de Dumnezeu, relaţie care este foarte diferită de cea care provine dintr-o strictă observare a regulilor. Această “dreptate” este împlinirea legii şi a profeţiilor (v.17) şi ea va fi ilustrată în v. 21-48 (în opoziţie cu legalismul scribilor) şi în 6:1-18 (în contrast cu “pietatea” superficială a fariseilor).

Punctele principale ale versetelor 17-20 pot fi astfel parafrazate: “17) Eu nu am venit să pun deoparte V.T. ci să-i împlinesc planurile, 18) Nici o parte din V.T. nu poate fi pusă de-o parte; totul trebuie împlinit (aşa cum aceasta se face acum în prezent prin lucrarea şi învăţătura mea), 19) Un credincios care respinge oricare parte din V.T. este un credincios slab/neputincios; credinciosul matur/chibzuit va face din V.T. ghidul său şi-i va învăţa şi pe alţii să facă la fel, 20) Totuşi, o adevărată atitudine creştină nu are nimic comun cu legalismul scribilor şi fariseilor; ea se caracterizează printr-o făgăduinţă mai profundă de a face voia lui Dumnezeu aşa cum se va arăta în v.21ss”.

Acest pasaj nu declară deci că fiecare percept al V.T. rămâne veşnic valabil. Această idee nu se găseşte nicăieri în N.T.; Isus apare întotdeauna ca Cel care inaugurează o nouă situaţie pregătită de legea viitoare, transcendentă. (Galateni 3:24). Isus şi învăţătura Lui sunt acum în centru şi doar în lumina lor trebuie examinate legile V.T. Unele vor fi împlinit datoria lor şi nu vor fi aplicabile (a se vedea în particular epistola către Evrei pentru un comentariu al legilor ceremoniale şi învăţătura lui Isus despre puritatea rituală în Marcu 7:19) şi altele vor fi reinterpretate. Matei 5:21ss va dezbate această reinterpretare şi versetele 17-20 nu pot fi decât o introducere a versetului 21ss. În timp ce aceste versete afirmă că fiecare detaliu a V.T. este îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu şi deci intangibil, ele nu spun pentru ca înţelegerea lor şi aplicaţia lor să fie dobândite automat. Dacă legea tindea spre această altă situaţie din care se trage folos acum, întrebarea apare cu o nouă vanitate şi versetul 21ss vor aduce câteva răspunsuri. Acestea nu vor fi din abundenţă în sensul legalismului (aplicaţia literală şi imuabilă a legii şi a regulilor care decurg din ea) aşa cum lasă de bănuit/ de prevăzut versetul 20.

În literatura rabinică, “Am auzit” este o formulă care introduce o exegeză literară, dar înşelătoare în ceea ce priveşte legea şi căreia se opune ceea ce trebuie spus, care oferă o interpretare mai puţin literară, dar mai fidelă sensului (a se vedea Daube, pp. 55-62) conform Ioan 12:34 pentru “noi am auzit” care introduce tema învăţăturii scripturale.

Expresia “s-a zis” (errethe) nu este folosită nicăieri în N.T. (cu excepţia Romani 9:12, unde ea introduce o declaraţie care înseamnă “Dumnezeu a spus”, extrasă direct din V.T.) dar participiul rhethen (“ceea ce a fost spus”) introduce citatele lui Matei şi “s-a zis” se referă de obicei la citatele biblice în literatura rabinică. Oamenii cărora li “s-a zis” sunt “cei din vechime” (v.21, 33), titlu care urmat imediat în versetul 21 de un citat direct a decalogului, desemnează fără nici o îndoială cei cărora le-a fost dată legea la Sinai; în orice caz nu este vorba de contemporanii lui Isus.

De asemenea, formula repetată a lui Isus, specifică acestui pasaj, pare a introduce o interpretare literară a V.T. căreia i se opune apoi propria sa exegeză: “Dar Eu vă zic” (conform terminologiei rabinice menţionată ulterior).

Folosirea energică şi repetată a cuvântului “EU” este izbitoare şi pe drept cuvânt, considerată drept caracteristica unei autorităţi care o depăşeşte pe cea a scribilor. Nu este vorba de o contribuţie în plus la dezbaterea exegetică ci de o declaraţie absolută a voinţei/voii lui Dumnezeu. Această pretenţie duce în mod natural la întrebarea implicită: “Cine este Cel care îndrăzneşte să se exprime astfel?” (7:28s). Acest pasaj dezvăluie un alt aspect a lui Isus, Mesia, obiectivul esenţial al lui Matei.

Marea întrebare care se pune este următoarea: “Isus reinterpretează el pur şi simplu legea V.T. (accentuând implicaţiile sale fundamentale înţelese greşit dacă judecăm după punerea în practica legistă a epocii) sau caută El să o desfiinţeze (ceea ce ar putea sugera versetele 31s; 38ss)?”.

Răspunsul va fi dat în exegeza detailată, dar nu este o explicaţie simplă care să poată acoperi 6 fragmente de învăţătură diferite. Uneori formula introduce un citat literal din V.T., uneori un rezumat sau o explicaţie şi chiar aparent o deformare a legii vetero-testamentare. Dezvoltarea se înscrie între 2 extreme: o viguroasă radicalizare a legilor despre ucidere şi adulter fără a atenua impactul unei interpretări literare (vv.21ss, 27ss) şi o aparentă punere de-o parte a legii talionului în favoarea unei renunţări la drepturi legale (vv.38ss). Deci, nu trebuie să sperăm că vom descoperi o metodă identică în diversele etape ale argumentării.

Este suficient de a nota contrastul formal între etica lui Isus şi cea care exista până atunci. Accentul este pus mai degrabă pe învăţătura lui Isus decât pe relaţia lui cu legea vetero-testamentară sau cu tradiţia scribilor. Isus se opune chiar principiului legalismului şi nu unui cod legal specific. Punerea în practică a regulilor V.T. în noua situaţie va varia după cazurile respective. Etica mesianică se sprijină pe legea V.T., dar mi degrabă s-o confirme sau s-o anuleze, ea o transcende (conform concluziilor pe 5:17, pp.102-103).