Titlu: THE THEOLOGY OF PAUL THE APOSTOL

Autor: J. D. G. DUNN

Editura: T&T CLARK EDINBURGH 1998

Traducator: Florin Moza

Puţin contează împotriva cui înştiinţează Pavel, ci clar este lovitura pe care Pavel o dă prin apărarea sa. Felurile în care persoanele răspund evangheliei şi-i experienţiază binecuvântările oferite este <credinţa, încrederea> (pistis). Aceasta este o trăsătură aparte a mesajului său, mai aparte chiar decât disputa <faptelor legii>, fapt care reiese clar din scrisoarea către tesaloniceni. Acolo Pavel vorbeşte în mod repetat de credinţa cititorilor săi, lăudând-o şi încurajând-o.¹

Mai apoi tema <faptelor legii> reapare în disputa creştină asupra termenilor în care Evanghelia trebuie prezentată Neamurilor. În această ceartă a luat naştere clasicul model: <nici-o fiinţă umană nu este justificată prin faptele ei înseşi, ci numai prin credinţa în Isus Hristos>(Gal.2:16). Pentru a se face mai înţeles, Pavel repetă această afirmaţie încă de două ori:<şi noi am crezut în Isus Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Isus Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii>(2:16). Repetarea aceasta este suficientă pentru ca să justifice titlul acestei secţiuni: justificare doar prin credinţă. În următoarea elaborare a acestei teme găsim una din cele mai intensive afirmaţii: credinţa este esenţa întregii evanghelii scrise vreodată (Gal.3). Această temă a fost de o aşa mare importanţă pentru Pavel încât a reluat-o de multe ori în Romani (cap.3-4).²

Ceea ce este important pentru noi aici este faptul că Pavel prezintă justificarea prin credinţă într-un mod care nu numai că adresează argumentul în termeni acceptaţi de neamuri, ci reprezintă o temelie fundamentală a dependenţei omului de Dumnezeu.

a) Dacă studiem expunerea dinainte este clar că accentul pus de Pavel pe credinţă a fost metoda lui pentru a combate limitările care sunt implicite în accentuarea faptelor Legii. Acest lucru este deosebit de clar în Romani. Putem vedea acestea în Rom. 3:27-31. A te lăuda cu faptele este echivalent cu a afirma că Dumnezeu este doar Dumnezeu al iudeilor. Urmează contra accentul pus pe credinţă şi este o expresie fundamentală a alternativei: Dumnezeu care justifică prin credinţă este atât Dumnezeul neamurilor cât şi al iudeilor (3:28,30). Regăsim acelaşi lucru în Rom. 9:30-32. Faptele Legii vorbesc de concepţia limitată a Israelului asupra legii neprihănirii şi împiedică dobândirea neprihănirii de către Israel. Dar credinţa este calea prin care neamurile au dobândit această neprihănire.

Acest lucru iese în evidenţă mai bine în accentul tematic al <tuturor celor ce cred>. Evanghelia este pentru <toţi cei ce cred>(1:16) Neprihănirea lui Dumnezeu este pentru <toţi ce ce cred>(3:22). Avraam este tatăl <tuturor credincioşilor>(4:11).<Hristos este sfârşitul Legii pentru oricine crede în El>(10:4).<Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine>(10:11). <Toţi> este unul dintre cuvintele cheie din Romani.³ Şi după cum aceste referinţe arată clar în context, acest <toţi> înseamnă atât iudei cât şi neamuri, neamuri cât şi iudei.⁴ Prin accentuarea consistentă a acestui lucru, Pavel a intenţionat să dărâme presupoziţia iudeilor că poziţia lor privilegiată înaintea lui Dumnezeu implică un anumit fel de restricţie a harului lui Dumnezeu pentru Israel distinctiv faţă de celelalte naţiuni.

Acelaşi lucru reiese în comentariul lui Pavel asupra celor două texte cheie considerate de el doveditoare – Hab. 2:4; Gen. 15:6. Importanţa lor este evidentă prin faptul că ele apar în cele două epistole în care Pavel caută să definească şi să apere înţelegerea lui asupra justificării prin credinţă.⁵ Relevanţa pentru noi aici este că ştim cum erau înţelese aceste două texte de iudeii contemporani lui Pavel. Astfel putem câştiga uşor o imagine a rolului lor în expunerea lui Pavel – care este, nu numai că Pavel pledează pentru, ci deasemenea că el pledează împotrivă. Cunoaşterea celui din urmă este limitată cu scopul de a-l clarifica pe primul.

1. Modelul interesant din Hab. 2:4 este diferit în versiunile ebraice, LXX şi Pavel:⁶

Ebraică : neprihănitul (om) prin credinţa(credincioşia) sa va trăi;

LXX: cel neprihănit prin credinţa (credincioşia) mea va trăi;

Pavel: cel neprihănit prin credinţă/credincioşie (?) va trăi.

Este evident prin plasarea adjectivului posesiv înaintea (în rom. după) credinţei/credincioşiei atât în textul ebraic cât şi în LXX că <credinţa> în Hab. 2:4 este înţeleasă în termeni diferiţi decât cei ai lui Pavel. Textul ebraic reia Lev. 18:5(<cel ce le face va trăi prin ele>), o declaraţie clasică a acceptării legământului.⁷ Astfel ne este indicată care era neprihănirea unui membru al legământului. Era prin <credinţa>lui, care era, credincioşia lui⁸ în trăire în conformitate cu Legea. Comentariul de la Qumram pe Habacuc explică versetul în următorul fel:<interpretarea lui are de a face cu cei care iau în vedere Legea>.⁹ În contrast, LXX înţelege acest text ca vorbind despre credincioşia legământului lui Dumnezeu. Aceasta afirmă că viaţa membrului Legământului era dată şi susţinută de credincioşia continuă a lui Dumnezeu în angajamentul Lui faţă de Israel. În alte cuvinte, avem de-a face aici cu o variaţie pe tema neprihănirii lui Dumnezeu.¹⁰

Pavel, oricum, omite ambele adjective posesive (<sa>,<mea>) atât în Romani 1:17 cât şi în Galateni 3:11. Astfel el permite textului să fie citit într-un alt fel şi întâmpină astfel citirea lui într-un sens restrictiv asemănător celui redat în textul ebraic. Care este întreaga semnificaţie a textului redat de Pavel este un subiect de dispută. De prea multe ori această dispută este redusă la un rezultat al exegezei în care avem de ales între două rele pe cel mai puţin rău. <Prin credinţă> fie este luat cu <cel neprihănit>, fie cu <va trăi>, iar Pavel a intenţionat ca cititorii lui să aleagă o singură opţiune mai degrabă decât cealaltă.¹¹ Dacă acestea ar fi aşa, Pavel ar fi argumentat mai mult de vreme ce disputa arată cât de uşor textul poate fi citit în ambele feluri. Este totuşi mai probabil că formularea lui a fost deliberată mult mai deschis. Pentru că ceea ce voia să accentueze era faptul că neprihănirea umană este o problemă de pistis(credinţă/credincioşie) de la început până la sfârşit. Caracterul acestei pistis îl va limpezi la vremea potrivită (Rom.4). Între timp un cititor care a înţeles textul în versiunea LXX nu era împiedicat să gândească despre credincioşia lui Dumnezeu, neprihănirea Lui salvatoare pentru toţi cei ce cred. Uşoara nelămurire <prin credinţă şi pentru credinţă> a fost scrisă cu aceeaşi intenţie de a rămâne deschisă: ori prin credinţă şi nimic dincolo de credinţă, ori de la credinţa/credincioşia lui Dumnezeu către credinţa omului, ori amândouă - şi de ce nu?¹²

Într-un fel folosirea aceleiaşi tactici în Gal.3:11 este mai îndrăzneţ căci acolo Pavel juxtapune Hab.2:4 cu Lev.18:5 (3:12) – două texte care, cum am notat deja, funcţionează ca expresie aproape sinonimă a obligaţiilor legământului lui Israel pentru viaţa în poporul lui Dumnezeu. Prin lărgirea semnificaţiei lui Hab.2:4 la sensul primar dat de Pavel cuvântului <credinţă>, el îl distinge efectiv de Lev.18:5. Linia de gândire este aproape explicită în 3:12a: <legea nu se întemeiază pe credinţă>. Ceea ce vrea să spună că Hab.2:4 este mai bine înţeles ca definind termenii pe care se bazează legământul neprihănirii (credincioşia lui Dumnezeu şi/sau credinţa omului). Lev.18:5 însă, care vorbeşte de Lege şi nu de credinţă, este mai bine înţeles ca referindu-se numai termenilor în care această neprihănire este trăită.¹³ Cu această ultimă piesă a puzzle-ui suntem în sfârşit gata să înţelegem gândirea din Gal.3:10-14.¹⁴ Pavel susţine că toţi cei care restricţionează binecuvântarea promisă (3:8) celor care insistă pe fapte au călcat, de fapt, termenii acestei binecuvântări promise, iar în consecinţă au căzut ei înşişi sub blestemul ameninţător (3:10). Deoarece promisiunea este justificarea ea este dăruită prin credinţă oamenilor (3:11). Legea, dimpotrivă, avea de-a face mai ales cu felul de viaţă care trebuie trăit odată ce promisiunea este realizată (3:12). Blestemul Legii a fost absorbit de Hristos (3:13). Deci blestemul a fost înlăturat. Şi cu el atât neînţelegerea rolului Legii cât şi efectul ei de a exclude neamurile din promisiunea lui Dumnezeu care a adus blestemul, au fost declarare nule. Rezultatul este că binecuvântarea promisă poate fi acum oferită într-un mod liber neamurilor (3:14).

2. Gen.15:6 era încă mai fundamentală în teologia justificării la Pavel: <Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire>. Acesta este punctul de pornire a părţii principale din argumentul lui Pavel din Gal.3:6, şi un capitol întreg îi este dăruit acestui lucru în Rom. 4. Aici din nou avem o idee bună a felului în care textul era tipic înţeles în iudaismul contemporan. 1 Macabei 2:52 este de fapt o expunere a Gen.15:6: <oare Avraam nu când era ispitit s-a arătat credincios şi i s-a socotit drept neprihănire?>.¹⁵ Nu este nici o îndoială că această aluzie se referă la credinţa lui Avraam când a fost ispitit la jertfirea lui Isaac (Gen.22). Aceasta era o temă foarte iubită în timpul celui de-al doilea templu,¹⁶ şi am notat deja importanţa crescătoare a Acheda-ului în teologia iudaică din această perioadă.¹⁷ Este deci evident strategie hermeneutică standard să interpretezi Gen. 15:6 printr-un episod care urmează, precum Jas.2:21-23 o confirmă.¹⁸ Trebuie să spunem că Gen.22 arată ceea ce implică credinţa lui Avraam. Pistis-ul său era <credincioşia> lui la încercare, adică ascultarea lui necondiţionată de porunca lui Dumnezeu.

Este deasemenea notabil faptul că pentru a lăuda pe cel mai mare erou al curajului este folosită aceeaşi frază ca în Gen. 15:6. În Psalmul. 106:30-31 Finaes este lăudat pentru intervenţia lui crucială.¹⁹ Şi apoi psalmistul adaugă aceeaşi frază: <lucrul acesta i-a fost socotit o stare de neprihănire>. În acelaşi fel în Cartea Jubileelor actul de curaj al lui Simeon şi Levi care i-au măcelărit pe Sihemiţi,²⁰ <lucrul acesta fiindu-le socotit drept neprihănire>.²¹ Evident Gen.15:6 a fost înţeles în tradiţia israelită a <curajului> ca indicând credincioşia devoţională a legământului lui Israel pe care Dumnezeu l-a considerat drept neprihănire. Pavel, el însuşi un <zelot>,²² cu greu ar fi fost în afara tradiţiei lui. Astfel se face că el foloseşte ca subtext Gen.15:6.

Tot aşa de izbitor este apariţia aceleiaşi ilustraţii în 4QMMT. La sfârşitul scrisorii sale scriitorul speră ca <la sfârşitul vremurilor, să te poţi bucura aflând că o parte din cuvintele/faptele noastre sunt adevărate/corecte. Şi acest lucru va fi socotit drept neprihănire făcând ceea ce este drept şi bine înaintea lui>(Qimron şi Strugnell C30-31; Garcia Martinez 116-17).²³ Sunt clare practicile, <faptele Torei> la care s-a făcut referire (Qimron şi Strugnell C27-Garcia Martinez 113). Tot atât de clar este acelaşi text cheie din perioada patriarhală a Israelului (Gen.15:6). Încă o dată avem presupunerea că neprihănirea este socotită neprihănire în acord cu credincioşia practicantului faţă de legile şi faptele Legii, fapt care distinge comunitatea Halak de la Qumran.²⁴

Din cele două pasaje în care Pavel redă Gen. 15:6, cel din Rom.4 este de departe cel care-i dă mai multă lumină. După ce atrage atenţia asupra Gen.15:6 în Gal.3:6 Pavel nu-i acordă mult timp. El accentuează că credinţa lui Avraam ne este model al felului în care Dumnezeu justifică (prin credinţă,3:7). Iar mai apoi reia o altă temă a Genezei,²⁵ care ne va da un alt model principal de care se va ocupa următoarea secţiune a pasajului - <binecuvântarea> (3:9,14), opusul ei <blestemul> (3:10-13) şi <promisiunea> (3:14-29).²⁶

Accentul în prima parte a expunerii este de a lua seama la interpretarea curentă a Gen.15:6. <Socotită>, după cum Pavel bine ştia, era o metaforă. Astfel el începe prin a aminti cititorilor săi că <socoteala>lui Dumnezeu nu este paralelă cu contractele omeneşti (4:4-5).²⁷ Mai degrabă folosirea Gen.15:6 este mai bine explicată paralela din Psalmul. 32:1-2 (4:7-8): care vorbeşte de <neţinerea la socoteală a păcatului> ca fiind echivalent cu <socoteşte neprihănit> (4:6). În alte cuvinte socoteala lui Dumnezeu este un subiect al harului divin, o justificare a nedumnezeiescului, o iertare a păcatului.

Întrebarea cheie, este în ce fel această binecuvântare a fost socotită <păzitorului poruncilor>, care nu este altul decât Avraam (4:9-10). Pavel se axează pe urmarea credincioşiei lui Avraam în păzirea poruncilor, şi anume pe tăierea împrejur a lui Avraam. De vreme ce acest act al ascultării (Gen.17:23) a avut loc ulterior socotirii lui ca neprihănit (Gen.15:6), el consideră aceeaşi urmare jertfirea lui Isaac (Gen.22). A fost socotit Avraam neprihănit datorită credinţei lui, aceasta fiind credincioşia lui în ascultarea de poruncile Domnului, prin tăierea împrejur a întregii lui case? Derularea evenimentelor îi dă un răspuns lui Pavel. Avraam a fost <socotit neprihănit> anterior circumciziei lui. Tăierea lui împrejur a fost pur şi simplu semnul şi pecetea relaţiei lui neprihănite pe care el deja o avea prin credinţă (4:10-11). În acest caz, de vreme ce credinţa este anterioară faptelor fiind temelia neprihănirii, şi de vreme ce credinţa lui a fost drept răspuns la promisiunea lui Dumnezeu (Gen.15:5-6), doar credinţa trebuie să fie temelia paternităţii promise (4:12).

În primul rând el generalizează sensul de la cazul particular al celor ce ţin Legea (4:13-16). Aici el repetă argumentul din Gal.3:19-29. Argumentul constă în a acentua că Legea are o funcţie diferită. Această funcţie, după cum am văzut deja, include reglementarea vieţii legământului şi nu rolul fundamental a dării de viaţă (Gal.3:21).²⁸ Pavel s va referi la acest rol mai târziu, în referinţa lui la Lev.18:5 făcută în Rom.10:5. Aici el se va referi la rolul universal al legii , ca măsură a judecăţii divine a păcatului (4:15).²⁹ Mai la subiect el neagă pe faţă faptul că legea determină în vreun fel pe cei care sunt consideraţi fii ai lui Avraam, moştenitori împreună cu el (4:13). O asemenea afirmaţie nu va explica Gen.15:6. Ci, mai degrabă, elimină promisiunea originală (Gen.15:5) şi invalidează credinţa prin care Avraam însuşi a acceptat această promisiune (4:14). De aceea trebuie să fie prin credinţă, astfel încât cel mai fundamental principiu al relaţionării lui Dumnezeu la fiinţa umană să fie clar văzut - prin har prin credinţă. Doar aşa se poate împlini făgăduinţa dată tuturor fiilor lui Avraam, nu numai a celor a Legii(care au ascultat Legea precum Avraam a făcut), ci şi a celor care au împărtăşit credinţa lui Avraam independent de Lege (4:16).³⁰

Fraza finală a acestei expuneri (4:17-21) face referire la încă un text: <te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri> (4:17). Textul este din Gen.17:5 (pasajul tăierii împrejur). Însă, aşa cum 4:18 indică, deoarece Gen.17:5 reia în alte cuvinte promisiunea originală (<aşa va fi sămânţa ta>-Gen.15:5) că Avraam va fi tatăl multor neamuri, Pavel reia acest text. Mai precis, Gen.17:5 pune un accent mai mare pe suveranitatea lui Dumnezeu (Eu <te-am rânduit să fii>). Aceasta era promisiunea Dumnezeului Creator <cel care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi> (4:17).³¹ Înaintea acestui Dumnezeu singurul răspuns poate fi credinţa, simpla încredere.

Caracterul acestei credinţe este schiţat mai profund prin circumstanţele promisiunii şi împlinirii ei (4:18-19). Bătrâneţea lui Avraam şi neputinţa Sarei de a face copii face aproape imposibilă împlinirea promisiunii în derularea normală a evenimentelor. Dar Avraam a crezut în speranţa îndrăzneaţă: aceasta era caracterul credinţei lui - nu dependentă de sau calificată de vreo decretare legală, ci dependentă doar de Dumnezeu.³² Aceasta era încrederea în Dumnezeu Creatorul pe care Adam a falimentat să o mai aibă. Avraam dă glorie lui Dumnezeu (4:20), glorie pe care omenirea a refuzat să I-o dea (1:21). Acesta este caracterul unei credinţe mult mai fundamentală decât credincioşia ulterioară lui Avraam, mai fundamentală decât relaţia lui Israel cu Dumnezeul Legământului. Aceasta este credinţa întregii creaţii care se încrede în promisiunea lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu este Cel care a promis (4:21).

Pavel încheie spunând că această credinţă <i-a fost socotită ca neprihănire> (4:22). El îşi încheie expunerea accentuând că aceasta este credinţa pe care o proclamă Evanghelia - o credinţă în Dătătorul-de-viaţă care <L-a ridicat pe Isus, Domnu nostru dintre cei morţi> (4:23-24).

Aceasta deci spune Pavel prin justificare prin credinţă, numai prin credinţă. Este o concepţie adâncă a relaţiei dintre Dumnezeu şi omenire - o relaţie de dependenţă totală, de încredere necondiţionată. Dependenţa umană de harul divin a trebuit să fie descrisă în comparaţie cu credinţa lui Avraam, credinţă prin care Dumnezeu poate lucra în propria Sa lucrare (creatură). De aceea, Pavel este atât de ostil descrierii cu care a fost confruntat tot timpul şi care insista pe faptele Legii ca fiind necesare şi complementare credinţei. Dumnezeu nu justifică şi nu pot sta în relaţie cu El acei care nu se leagă în totalitate de El. Neprihănirea este prin credinţă, şi numai prin credinţă.

În ciuda lungii noastre discuţii de până acum, încă nu am terminat. Pentru aceasta este un alt capitol care a fost dezbătut anii trecuţi şi care necesită câteva comentarii. Aceasta este întrebarea dacă toate referinţele la pistis sunt gata trasate trebuie să le luăm ca referinţă la credinţa umană în răspunsul Evangheliei. Printre ele sunt un număr de genitivale, şapte la număr, care vorbesc despre pistis Christou literal <credinţa lui Cristos.>¹ O puternică alternativă în ănţelegerea acestei propoziţii (pisti Christou) trebuie înţeleasă mai degrabă ca referindu-se la credinţa proprie lui Cristos arătată credincioşilor în sacrificiul de sine pe cruce. În unele cercuri ea este luată acum drept bună, aşa încât această frază trebuie bine înţeleasă.²

a) Unele argumente susţin că această construcţie genitivală este determinată în sine, în special când se pune alături de echivalentul din Rom 4:16 <credinţa lui Avraam.>³ Aşa cum <credinţa lui Avraam> arată credinţa lui Avraam, <credinţa lui Cristos> trebuie să arate credinţa lui Cristos.

În orice caz, forma în sine este indeterminantă. Construcţia genitivului, în greacă mai mult decât în engleză, este capabilă de o mare varietate de înţelesuri.⁴ Avem deja în §14.2 notată problena traduceri dikaiosyne theou, <neprihănirea lui Dumnezeu>(Rom 1:17). O problemă similară apare în referinţa despre <ragostea lui Dumnezeu>în Rom 5:5: ea probabil arată dragostea lui Dumnezeu, dar este exclusă <ragostea pentru Dumnezeu>?⁵ Deşi deocamdată obiectul genitivului este afectat, avem exemplul lui zelos theou (Rom 10:2). Propoziţia se traduce literar <râvna lui Dumnezeu”, dar evident în context se arată <zelul pentru Dumnezeu>. Similar. Pavel corbeşte despre <mărturia lui Cristos> (1 Cor 1:6), unde consensul este acela că el se referă la <mărturia pentru Cristos>. Nu în ultimul rând <cunoaşterea lui Isus Cristos> din Fil 3:8 este cu totul altceva decât cunoştinţa pe care a avut-⁶ o Cristos, ca obiect.

Forma în sine nu este indicată de cititorul care produce forma genitivului. Ea este funcţa formei în cadrul contextului care este determinat. Astfel după cum avem deja notat, în Rom 1:2,9, Pavel vorbeşte succesiv despre <evanghelia lui Dumnezeu> şi <evanghelia Fiului Său> unde contextul (1:2-3) arată pe Dumnezeu ca sursă şi autoritate înaintea Evangheliei (subiectul genitivului) şi pe Fiul ca aparţinând Evangheliei (obiectul genitivului) <priveşte pe Fiul Său> (1:3). În afară de corpusul paulin, aproape echivalent propoziţiei (pistis cu genitiv) vorbes despre pistin theou (Mc 11:22), unde din nou contextul indică <credinţa în Dumnezeu>.⁷ Prin urmare trebuie să privim la contextul în care Pavel foloseşte convingător argumentele despre pistis Christou.

Înainte de a trece de considerenţele gramaticale trebuie să notăm absenţa unui articol definit în propoziţie care de fiecare data se găseşte - <credinţa în Cristos>, mai degrabă decât <credinţa lui Cristos>. Unde subiectul genitivului este intenţionat în mod normal, presupunem articolul - <credinţa care a exercitat-o Cristos>. Un exemplu evident este Rom 3:3 <credinţa lui Dumnezeu> care este <credincioşia lui Dumnezeu>. În orice caz regula nu este universală. Un contra exemplu evident este Rom 4:16 <în credinţa lui Avraam> aceasta este <credinţa lui Avraam> (contras 4:5 <credinţa lui>). Deasemenea cuvintele din 4:16 sunt posibile să fie doar simple descrieri a tematicii propoziţiei ek pisteos (în credinţa).⁸ Şi consecvenţa absenţei articolului pistis Christou dă poate propoziţiei mai multă greutate.⁹

b) Când privim în context capitolele devin clare. În cazul Gal 2-3, unde se găsesc patru cazuri de asemenea propoziţii, este greu de văzut orice altceva, decât credinţa în Cristos. Argumentul începe în 2:16 unde începe succesiunea referinţelor la pistis. O consideraţie majoră aici pentru aceste îndemnuri la <credinţa în Cristos>, citind ce este altfel ca fiind referinţe inutile la pistis, credinţa umană este indicată de verbul (<noi credem în Isus Cristos>), deci cele două referinţe la pistis Christou indică un aspect diferit al întregului pachet (credincioşia lui Cristos).¹⁰

Relevant este că Pavel evident intenţionat se repetă, ca să se facă înţeles fără dubii. Antiteza <lucrările legii> este pistis, când credinţă când din nou pistis. Cei care cred în Cristos aşa demonsrează şi întemeiază principile lui pistis Christou ca fiind interpretări inutile a lucrărilor legii.

În al doilea rând când Pavel vorbeşte de pistis Christou, referindu-se la credincioşia lui Cristos, o face mai mult întâmplător, nefăcând nici o încercare de a o lega de propoziţie ori de a reafirma această temă majoră în cuvinte variate în cele ce urmează. 2:16 este după toţi tema principală a declaraţiei care stabileştel adevarul principal al scrisorii. <Credincioşia lui Cristos> este centrală în argumentarea lui paulină după cum arată 2:16, e aproape uimitor că Pavel nu dă temei mai multă importanţă şi face clar ceea ce în alte cazuri ar fi rămas o propoziţie enigmatică. Ce a fost această <credinţă a lui Cristos>? Este credinţa lui Cristos asemenea credinţei lui Avraam?¹¹

În contrast, tema principala din Gal 3 este clară, aşa cum am văzut deja. Continuă să apară pistis împotiva lucrărilor legii în formă antitetică (3:2,5,10-11) şi contrastează diferenţele rolurilor legii şi pistis (3:10-26). S-ar putea, ca vreun truc disperat să dea aceste referinţe la pistis ca aluzie la credinţa lui Cristos. Şi într-adevăr, paralela dintre <venirea credinţei> (3:23) şi <venire seminţei (Cristos)> (3:19) ar putea să dea acestei sugesti o anumită greutate. Dar derularea argumentelor cer ca toate referinţele la pistis să fie redate.¹² De aceea nu există un criteriu care să fie capabil să redea în mod special una dintre repetatele referinţe la ek pisteos faţă decelelalt.¹³ Aceasta înseamnă că cererea lui Pavel de a apela la lege a fost de a puncta o oarecare enigmatică <credinţă în Cristos> cu doar două referinţe verbale (2:16; 3:22) de a indica importanţa păreri galatenilor.

Mult mai plauzibil în citirea textului din Gal 3 este citarea textului Gen 15:6 care exprimă următoarele: <Avraam a crezut în Dumnezeu şi aceasta i s-a considerat ca dreptate> (Gal 3:6). Cu siguranţă face la fel în textul paralel din Rom 4:3, unde nimeni nu discută faptul că referinţele la pistis/pisteou (credinţă/încredere) au în vedere părerea umană. Cu toate că Gal 3 nu tratează Gen 15:6, ca şi temă, însă consideraţia finală din Rom 4 este că Gen 15:6 determină negreşit prima secvenţă crucială a referinţelor la ek pisteos din Gal 3:6-9. Paralela este abea între părerea lui Avraam şi credinţă (în Isus).¹⁴

<Aceştia din credinţă> ar putea fi descrişi ca <fiii lui Avraam> (3:7), deoarece ei au fost <în credinţă>, au fost pe linia de descendenţi ai credinţei.¹⁵ Dumnezeu îi justifică pe cei necircumcişi (arieni - galateni) <prin credinţă>, la fel cum la justificat pe Avraam prin propria-i părere (credinţă) (3:8). <Aceştia...> (3:9).¹⁶ Linia argumentării fiind atât de clar stabilizată, referinţele la ek pisteos ulterioare cu greu ar putea fi citite ca altceva decât referinţa la aceeaşi credinţă, din care şi prin care s-a primit binecuvântarea lui Avraam, pe care Avraam însuşi a primit-o (3:14). Caz în care dubla atenţie cade asupra lui ek pisteos <cei care cred> (3:22) cu greu ar putea fi luat ca nimic altceva decât o repetare a sublinierii, producând ecoul celei de a teia sublinieri a (2:16).¹⁷

c) În cazul <credinţă în Cristos> redarea lui pistis Christou este mai puternică în Rom 3:21-26. Fiindcă focalizarea este asupra răscumpărării, faptă ce aparţine lui Isus Cristos. Acolo este o mai mare plauzibilitate în a citi pistis Christou decât pe cale presini Evangheliei de a sta sau a cădea datorită a ceea ce s-a întâmplat pe cruce.¹⁸ Probleme similare oricum rămân. Nimic nu l-a prevenit pe cititor pentru a înţelege abrupta frază de introducere (3:22) a acestei căi. <Credinţa în Cristos> în citire depinde dacă asumarea credincioşiei lui Cristos a fost o temă familiară, frază care reaminteşte de audienţa Romană.¹⁹ Dar dovada că acest subiect a fost familiar în unele locuri ale creştinităţii timpurii lipseşte. Aici din punct de vedre gramatical lipsa articolului are o mare însemnătate. Pe această temă ne aşteptăm să găsim referinţe la <credinţa în Cristos>.²⁰

Comparativ este mult mai bine a asuma o reluare a temei epistolei deja anunţată în Rom 1:16-17 -<... puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred... dreptatea lui Dumnezeu prin redinţa spre credinţă, după cum este scris ‘cel drept prin credinţă va trăi’> Aici din nou putem nota o repetată subliniere asupra lui pistis - nu mai puţin de patru referinţe la pistis/pisteou.²¹ Aici, din nou ne putem asuma rezumarea temei din 3:22 unde Pavel repetă sublinierea-<Dreptatea lui Dumnezeu (specificând credinţa noastră în Isus Cristos) la toţi cei ce cred.>²² Repetiţia ne dă ocazia de a reintroduce tematicul<toţi>, <toţi cei ce cred>.²³

La fel de notabil este faptul că,subiectul pistis este descoperit prin 3:27, unde nu este locul cel mai potrivit pentru îndoială, aceasta referindu-se tot timpul, fără excepţie la credinţa umană.²⁴ <Legea credinţei>(3:27) este explicată prin termeni individuali <fiind justificată de credinţă, separat de lucrările legii> (3:28); o justificare care vine să concretizeze poate fi exprimată ca <prin credinţă> sau <de la credinţă> (3:30-31). Si apoi în 4:3-22 acest pistis este explicat aşa cum am văzut, prin expunerea <credinţei> lui Avraam (4:3), pistis-ul lui (4:9,11,12). Schimbarea verbului cu substantivul simplu întăreşte chestiunea.²⁵

Nu avem nevoie să abordăm chestiunea mai departe. Păcalind farmecul <credinţei în Cristos> citirea depinde prea mult de studiul atomistic al cheilor textelor separate de context²⁶ sau asumarea istorisirii fundamentale a credinţei în Cristos, pentru care principala dovadă este discutată de textele însăşi. Dar când aceste texte sunt citite prin curgerea argumentelor lui Pavel din Galateni şi Romani, este greu a auzi altceva decât ceea ce intenţiona să spună, înafară de afirmaţiile sale de o importanţă centrală despre <credinţă>, acum mai aproape de răspunsul Evangheliei <credinţa în Cristos>.²⁷

14.9. Binecuvântarea justificări

a) Odată urmăreşte tot adevărul expunerii subiectului lui Pavel în Rom.1:16-4:25, acestea justificând mijlocirea,primirea binevoitoare a lui Dumnezeu, Dumnezeul care justifică păgânul, cel ce crede ca Avraam (4:5). Acesta nu este un abuz deprocedură legală, ori o plăsmuire, ca discuţia jusrificării păgânului (Rom 4:5) să fie implicată.²⁸ Da aici avem clarificată distincţia dintre <grec> şi <iudeu>, pe baza conceptului <dreptăţii>, devenit din nou relevant. De fapt, în acest punct curtea de justiţie pur şi simplu cade. Pentru o curte de justiţie, vorbind strict, nu există iertare; procesul corespunzător legii trebuie să-şi urmeze cursul. Dar acolo unde problema între două persoane este mai mult una privitoare la îndatorire reciprocă într-o relaţie, persoana rănită trebuie să determine în orice caz dacă relatia este pe sfârşite , din cauza altor breşe ale credinţei. Cea din urmă cale este folosită de către Dumnezeu în Mreţia Sa pentru a-l justifica pe păcătos. Acuzaţia acestei plăsmuiri a legalităţii cade înainte ca noi să aflăm că sentinţa lui Dumnezeu, adică moartea pentru păcat, a fost transformată în moartea lui Cristos. Doctrina lui Pavel despre răscumpărare, despre o substituţie (Isus moare, iar păcătosul devine liber), este mult mai deschisă unei asemenea acuzaţii. După cum am văzut, învăţătura lui Pavel despre moartea lui Cristos ca o moarte reprentativă, o moarte a tuturor, în carnea păcătoasă. Evanghelia lui nu arată că un păcătos cu credinţă scapă de moarte, ci mai degrabă o împărtăşeşte în moartea lui Cristos. Cancerul păcatului din corpul uman, este distrus prin extirparea cărnii canceroase. Aceasta este o trăsătură a procesului în desfăşurarea mântuirii la care ne vom întoarce. (Cap.18).

Din motive similare nu ar trebui pusă prea mare greutate pe timpul aorist de la începutul capitolului 5:1 <fiind justificat prin credinţă>. Pentru acestă simplă subliniere a începerii procesului de mântuire. Aşa cum întreaga concepţie a dreptăţii lui Dumnezeu a fost arătată, justificarea nu este un act a lui Dumnezeu de tipul odată-pentru-toţi. Este mai degrabă o acceptare din partea lui Dumnezeu de a reîncepe o relaţie. Dar în consecinţă relaţia nu poate fi continuată fără ca Dumnezeu să continue a-şi exercita dreptatea Sa cu privire la judecata finală şi achitare.²⁹ Pe de altă parte cel iertat nu devine un om fără păcate. El continuă să păcătuiască. Prin urmare, fără ca Dumnezeu să continue a-şi exercita dreptatea iertătoare procesul mântuirii este abandonat. Formularea clasică a lui Luther, simul pecator et justus <păcătos şi îndreptăţit, odată şi în acelaşi timp>. În toate privinţele acestei vieţi, partenerul uman va fi pentru totdeauna dependent de iertarea lui Dumnezeu. Din nou apar ramnificaţii, dar trebuie să ne întoarcem la subiect.

Dacă iertarea înseamnă că Dumnezeu îl acceptă pe păcătos (5:8), de asemenea înseamnă că Dumnezeu acordă binecuvântarea păcii celor care odată i-au fost duşmani (5:10). <Pacea> nu se reduce la ideea grecească de încetare a luptei, sau doar spiritualizare (calm interior). Cu certitudine cuprinde conceptul evreiesc <shalom>, în care ideea de bază este <fiinţă bună; de bine> incluzând armonia şi facerea de bine.³¹ Ca în majoritatea relaţiilor umane, relaţia de interacţiune pozitivă cu Dumnezeu, este baza tuturor relaţiilor umane rodnice. Fără aceasta, comunitatea umană nu poate avea succes deplin.

Iertarea deschide un acces direct la Dumnezeu. Metfora este într-o oarecare măsură cultică. Pentru un lucrător devotat, nici o imagine nu este mai puternică decât accesul neoprit în prezenţa lui Dumnezeu, care reprezintă centrul cultului.³² Dar metafora poate conota cel mai înalt privilegiu, de acces în sala tronului, în prezenţa regelui.³³ O secvenţă frapantă este că, iertarea a făcut posibilă lăudarea <în speranţa gloriei lui Dumnezeu> (5:2). Aluzia la argumentul precedent este dublă. Speranţa³⁴ este aceasta: gloria care lipseşte omenirii³⁵ va fi redată. Altfel spus, relaţia de iertare este o restaurare a relaţiei originale dintre creatură şi Creator(1:21). În această relaţie creatura umană se poate mândri, în opoziţie cu mândria impropie a Israelului în propriile privilegii şi falsa siguranţă.³⁶ Ar trebui să notăm că, lăsând de-o parte această secţiune a expunerii, Pavel prezintă clar paralela dintre <iertare(jusrificare)> şi <reconciliere> (5:9-10).

<Mântuirea> denotă întregul proces în embele versete, în care <iertare> şi <reconciliere> indică în mod egal începutul. Din nou aici, metaforele sunt complementare³⁷ şi nu ar trebui folosite una împotriva celeilalte.

c) A treia consecinţă a iertării a fost explicată în expunerile principale din Rom.4 şi Gal.3, iertarea însemnând acceptare în relaţia cu Dumnezeu, prin onorarea legământului cu Israel. Justificarea prin credinţă înseamnă că, neamurile (arienii) sunt binecuvântate în promisiunea lui Avraam, fiind acordată prin împărtăşirea din moştenirea Israelului. Avraam este tatăl tuturor celor ce cred (4:11-12); binecuvântarea lui Avraam cuprinde atât neamurile cât şi pe iudeii. (Gal 3:8-9,14). Neamurile iau parte la <moştenirea> evreilor, acesta este una din trăsăturile embelor expuneri.³⁸ Apare din nou un aspect al teologiei lui Pavel la care trebuie să ne întoarcem, nu doar din cauză că identifică o problemă teologică, pe care expunerea teologică a lui Pavel în Romani o construieşte până la punctul culminant.

d) O altă caracteristică care ar trebui menţionată, din moment ce este exprimată cu o aşa intensitate în Galateni, este aceea că iertarea prin credinţă înseamnă libertate şi cel mai inportant, libertate de sub lege. Antitezele Evangheliei iertării lui Pavel, deschise pentru neamuri, a fost o restricţionare a dreptăţii divine în scopul legii şi cu efect pentru cei care practică legea. De aceea teama lui Pavel în Gal.2:4 este că libertatea galatenilor ar putea fi pierdută dacă cererea de circumcizionare ar fi fost acceptată. Deci să ne întoarcem la tema din 4:22-31: cei născuţi din promisiuni şi din duh, sunt copiii libertăţii. Concluzia explozivă la secvenţa principală a argumentului din 5:1 este următoarea: <Pentru libertate Cristos ne-a eliberat. Staţi tari, şi nu vă plecaţi din nou sub jugul robiei.> În plus antiteza dintre credinţă şi fapte este oglindită de antiteza dintre libertate şi circumcizie. (5:1-6)

Aici, din nou trebuie subliniat că, Pavel a experimentat întoarcerea la credinţa în Cristos ca o eliberare. Practica legii care înainte a fost o plăcere, este privită acum ca o robie, o robie a spiritualităţii nedezvoltate. (4:1-3) Limbajul său răsună în orice concordanţă cu galatenii convertiţi; ei trebuie să experimenteze iertarea prin credinţă ca o eliberare. Pavel îşi asumă o rezonanţă asemănătoare în folosirea metaforei robiei şi emancipării în Rom. 6:16-23, şi strigătul de ajutor în Rom. 8:2 şi repetat în Gal. 5:1. Nu ultima dintre încântările lui Pavel în justificarea prin credinţă era că, a fost eliberat de ceva ce acum recunoaşte ca fiind spiritul robiei, a cărui motivaţie a fost fundamentată pe teamă (Rom. 8:15).³⁹ Nu ultimul lucru a fost că eliberarea a deschis calea spre bogăţiile gloriei lui Dumnezeu, care pentru Pavel a fost una dintre principalele binecuvântări ale justificării prin credinţă, şi una nu tocmai uşor de lăsat.

Pistis - 1Tes.1:3,8; 3:2,5-7,10; 5:8; 2Tes.1:3-4,11; 2:13; Pisteuo - 1Tes.1:7; 2:10,13; 4:14; 2Tes.1:10.

2 În Gal. 3 pistis apare de 15 ori (pisteuein de 2 ori). În Rom. 3:22-5:2 pistis apare de 20 ori (pisteuein de 7 ori).Aceste apariþii depãºesc folosirea obiºnuitã. De exemplu pistis de 7 ori în 1Cor, de 7 ori în 2Cor, de 8 ori în Efs, de 5 ori în Filip, de 5 ori în Col, de 8 ori în 1Tes, ºi de 5 ori în 2Tes. Goppelt noteazã cã 27 din 35 de pasaje din Romani ºi 18 din 21 în Galateni sunt adresate problemei justificãrii; < credinþa ia un accent special la Pavel prin interpretarea Evangheliei ca ºi justificare>. (Theology 2.126).

3 < toþi> apare în Romani de 71 ori.

4 1:5 (<toate naþiunile>); 1:16 (<întâi iudeul ºi apoi grecul>); 2:9 (<întâi iudeul ºi apoi grecul>); 2:10 (<întâi iudeul ºi apoi grecul>); 3:9 (<amândoi, iudeul ºi grecul>) 3:19 (<toatã lumea>); 3:20 (<toatã firea>); 3:22 (< acolo nu este deosebire>); 4:16 (<la toatã sãmânþa>).

5 Hab. 2:4||Rom. 1:17 ºi Gal. 3:11.; Gen. 15:6||Rom. 4:3 ºi Gal. 3:6. El de asemenea foloseºte Ps.143:2 aluzie in amândouã textele Rom. 3:20 ºi Gal. 2:16, dar intercalarea lui Pavel <prin faptele legii> este mai mult gãlãgioasã însuºirea textului pentru propria lui controversã; vezi cartea mea Galatians 140.

6 Evrei 10:38 are o micã variaþie <cel neprihãnit va trãi prin credinþã>, despre forma textualã vezi exegeza lui J. A. Fitzmyer, <Habacuc 2:3-4 ºi Noul Testament.

7 Vezi din nou mai sus cap. 6.6.

8 Aceasta de fapt a fost înþelesul natural al cuvântului ebraic 'emunah (LXX pistis ), care denotã <fermitate, fidelitate, credinþã> (BDB, 'emunah; A. Jepsen, TDOT 1.316-19).

9 1Qp Hab. 7:10-11; 8:1-3. Vezi mai departe în cartea mea Romans 45-46.

0 Vezi mai sus cap.14.2.

11 Vezi exegeza, aceia indicatã în cartea mea Romans 45-46.

12 Vezi din nou mai departe discuþia completã în cartea mea Romans 43-44. Dar vezi de asemenea n.203 mai jos.

13 Vezi din nou cap. 6.6.

14 Analiza noastrã din Gal. 3:10-14 ar putea fi necesarã, însã din nefericire parþialã.

15 A doua jumãtate din 1Macabei 2:52, este cuvânt cu cuvânt citat din Genesa 15:6 LXX.

16 Jud. 8:26; Jub 17:15-18; 18:16; 19:8; vezi de asemenea cap. 9n. 95.

17 Vezi mai sus cap. 9.4.

18 Iacov 2:21-23"<N-a fost Avraam tatãl nostru justificat prin fapte, când l-a adus pe Issac, fiul sãu, pe altar? Vezi cã credinþa lucreazã cu faptele ºi este completatã de fapte. +i Scriptura a fost împlinitã pentru cã spune: <Avraam a crezut în Dumnezeu ºi aceasta i s-a socotit neprihãnire>. Gen. 15:6.

19 Este de asemenea valoroasã afirmaþia aceasta în Ps.106(LXX 105), în ebraicã LXX ne dã palal (a interveni) cu exilaskomai (a ispãºi) <Fineas s-a sculat ºi a fãcut ispãºire>.

20 Vezi mai sus nr.66.

2 În Gen. 15:6 a fost menþionat mai mult sau mai puþin, cuvânt cu cuvânt în Jud. 14:7, aluzie la Gen. 15:6, 30:17, poate cu greu sã coincidã.

22 Vezi mai sus cap.1.14.3.

23 Vezi mai sus cap 14.4.

24 Vezi din nou cartea mea <4QMMT> 150-52

25 <În tine vor fi binecuvântate toate naþiunile> este un citat combinat din Gen. 12:3 ºi 18:8. Dar promisiunea a fost repetatã mai mult timp, în interiorul naraþiunilor patriarhale (de asemenea 22:17-18; 26:4; 28:14). Vezi de asemenea cap. 20 n.8.

26 <Promisiune> substantiv ºi verb, este amintitã de 9 ori în Gal. 3:14-29.

27 Vezi mai sus cap.14.6a.

28 Vezi mai sus cap.6.6.

29 Vezi mai sus cap.6.3.

30 Este de notat concesia pe care Pavel o face aici: el afirmã moºtenirea lui Israel în Avraam (acesta va fi tema din Rom. 9:11). El ia atitudine împotriva celor care susþin cã moºtenirea trebuie înþeleasã într-un mod mult mai restrictiv. El nu înlocuieºte restricþiile tradiþionale ale Israelului cu restricþiile creºtine: el nu spune < nu prin lege, doar prin credinþã> ci < nu doar prin lege, ci de asemenea ºi prin credinþã>. Acesta este un alt aspect al preocupãrii pe care o exprimã în Rom. 3:28 ºi Gal. 2:16. Câteva aspecte în argumentul lui Pavel sunt adesea uitate; vezi exegeza forþatã fãcutã de Cranfield Romans 242-43.

31 <Cel care dã viaþã morþi> (4:17) este în mod clar intenþionat spus pentru a avea legãturã cu acþiunea lui Dumnezeu de a da viaþã pântecului sterp al Sarei, (4:19) ºi al actului de aL învia pe Isus din morþi (4:24). Vezi Romans 217-18.

32 Vezi importantele reflecþii asupra pasajelor ale lui Kasemann (Perspectives 92-93).

1 Credinþa în Isus Cristos, Rom. 3:22. Gal. 3:22, credinþa lui Isus: Rom. 3:26, credinþa lui Isus Cristos: Gal. 2:16, credinþa lui Cristos Fil. 3:9, credinþa Fiului lui Dumnezeu Gal. 2:20.

2 Vezi Hays, Credinta 139-91; de asemenea Pistis; Hooker, Pistis Christou; Wallis, Credinta, Stowers, Reeading cap 7. Vezi Hays, Pistis 35-36 nn. 2-4 pentru bibliografie suplimentara

3 Comparatia dintre 3:26 si 4:16 este o incurcatura totala pentru toate interpretarile care au incercat sa trateze pe Isus ca obiect al genitivului (Hays, Pistis 47; cf. Stowers, Reeading 201-2). Dar vezi de asemenea Harrisville, Pistis Christou 241.

4 E.g., BDF $$162-68 trece in revista <originea si relatia genitivului”, ”obiectivul genitivului”, ”calitatea genitivului”

5 Cartea mea Romans 252.

6 Aceasta deasemenea un obicei englez, este asemenea propozitiei ”speranta pentru cer”. Nimeni nu-l intelege gresit pe un poet cand canta ”totul pentru dragostea Marie”.

7 Harrisville, Pistiu Christou arata de asemenea cã Parinþii fãrã excepþie inteleg propoziþia ca fiind un genitiv obiectiv.

8 Ek pisteos - 1:17 (de doua ori); 3:26, 30; 4:16 (de doua ori); 5:1; 9:30, 32; 10:6; 14:23 (de doua ori)

9 Vezi discutia pe larg in cartea mea Pistis Christou 66-67.

10 E.g., Longenecker, Galateni 87-88; Hooker, Pistis 166,173; Wallis, Faith 71.

11 3:13 nu atenteaza la a corela pe Cristos cel blestemat cu un subiect al credintei lui Cristos; si referintele la ”venire credintei ” in 3:23, 25 nu ar fi mai putin enigmatic decat referinta ”credinta in Cristos”. Pe dealta parte textul vorbeste despre ”credinta”. Vezi cap 6. Vezi Pistis Christou 69-71

12 Hays recunoaste ca intelegerea functiunii frazei in constructiile lui Pavel este curciala (Pistis 40)

13 Ek pisteos - 2:16; 3:7,8,9,11,12,22,24; 5:5.

14 In opozitie cu incalcita formulare a lui Wallis: ”Avraam a avut credinta si a primit promisiuni de la Dumnezeu; hoi ek pisteos sunt binecuvantati nu doar din cauza ca ei cred, ci pentru ca participa in credinta lui ”

15 Rom 4:11-12,16 explica mai bine ce este in Gal 3:16.

16 Pavel nu ezita aici a vorbi de ”credinta lui Avraam” (3:9) el ne mai folosind o asemenea formulare pentru Isus Cristos, vezi cartea mea Galateni 167

17 Ar trebui sa fie clar ca logica argumentelor nu-l arata pe Cristos ca experimentand credinta lui Avraam

18 Note particulare B. N. Longenecker, Pistis in Romani 3:25: Neglected Evidence for the ”Faithulness of Chrit?” NTS 39 919930 478-80.

19 Este evident din teza originala a lui Hays ca aceasta interpretare deriva din ceea ce el considera a fi ”structura narativa a Evangheliei lui Pavel” (Credinta cap 4) care in final necesita o intreaga referinta a supra istoriei lui Cristos. El presupune ca cei cel ascultau pe Pavel, intelegeau referintele la pistis ca fiind aluzie la aceasta istorie.

20 Dificila ”credinþa completa” care parea sfãrmatã in formularea anterioarã (vezi mai inainte cap 7.3) in 3:25 este probabil o referire la credincioþia lui Dumnezeu, incepând cu acþiunea lui Dumnezeu care este descris ca fiinþã; vezi 11, cartea mea

²¹ Sa luam argumentatia lui Hays care sustine ca Hab 2:4 este o profetie Mesianica si prefigureaza credinta in Fiul lui Dumnezeu. (Credinta 150-57; ” ‘Righteous One’ as Eschatological Deliverer: A Case Study in Paul’s Apocalyptic Hermeneutic”, in J. Marcus and M. L. Soards, eds., Apocalyptic and New Testament ($12 n.1) 191-215; Pistis 42-44); dupa D. A. Campbell , Romani 1:17 - A Crux Interpretum for the Pistis Christou Debate”, JBL 113 (1994) 265-85; Stowers, Rereading 200; Wallis, Faith 81-82. Cea mai recenta sustinere este facuta de Campbell 281 n.47.

Romans 172-73; de asemenea “PISTIS CHRISTOU” 76-77, ºi mai inainte cap.14.2, Cf. Williams,”Righteous” 268-71, 289

22 Obiecþia lui Hays este urmãtoarea: ”Romani 3 este o pledoarie pentru justiþia divinã”, “obiectul genitivului interpretat ca pistis Iesou Christou devine de fapt neinteligibil” (“PISTIS”46) pare pierdut pentru tema centralî a lui Pavel,aceastî credinãî fiind corelatî cu credincioþia lui Dumnezeu. (Vezi cap.$4.7).

23 Hardly ”a peculiar redundancy” then (pace Hays, “PISTIS” 46) vezi deasemenea “PISTIS CHRISTOU” 74 -75.

24 O referinþã la credincioºia lui Cristos, este mai degrabã o invitaþie la o paralelã cu credincioºia lui Avraam când il jertfeºte pe Issac; dar expunerea lui Pavel pare sã fie impotrivã (vezi cap.4.7, si pistis Christou 75-77.

25 Pisteuo-4:3,5,17,18,24; pistis 4:5,9,11,12,13,14,16 (de douã ori), asemãnãtor 10:4, 6, 9-10, (Stowers, Rereading 310-11).

 

 

 

 

26 Singurul text din cele ºapte pentru care exegeza a adus argumente este Fil.3:9

27 Aceasta este de o importanþã centralã in credinþã, atât in acceptarea Evangheliei cât ºi in trãirea zilnicã. (Vezi mai jos cap 23.3), care mã impiedicã sã fac aici un compromis “atât--þi” (as.e.g., Witherington, Narrative 270)

28 Bornkamm Paul 138, apare intrebarea ”ficþiunii legale” un “ce ºi cum “

29 Mai multã greutate este datã de timpul aorist in Rom 5:1, 9, mai multã greutate este datã de asemenea de timpul viitor din 2:13 ºi 3:20, 30 (vezi in continuare cap 18.1-2. Aoristul din 8:20 este un proces complet al salvãrii din perspectiva acestei probleme (“glorificat” precum ºi “chemat” ºi “justificat”). De asemenea nr.150 mai inainte.

30 O puternicã dovadã adeveritoare cititã "lãsaþi-ne sã avem pace" vezi cartea mea Romans 245; pentru ajutor vezi Fee, Empovering Presence (cap 16.1) 495-96 n.66.

31 Vezi, e.g., Deut. 23-6; 1Regi 5-12; Ps 72-3,7; 85; 147:14; Isa. 48:18; 55:12; Ezech. 6:13; 8:12; vezi W. Foerster þi G. Von Rad, TDNT 2.400-420.

32 1QS 11:13-15, constituie pe de-antregul o paralelã (citat anterior cap. 14.2) vezi Wolter,Rechtfertigung 107-20, ºi cap. 20 n.73.

33 Vezi cartea mea Romans 247-48.

34 Aici din nou ebraica permite o mai bunã inþelegere decât forma greacã. Greaca foloseºte ''speranþa'' având o nuanþã de incertitudine, similar cu expresia folositã în Englezã (sper sã te vãd în vara urmãtoare, dar nu-s prea încrezãtor cã se va întâmpla). Întrucât în ebraicã nuanþa speranþei este perspectiva binelui ºi ( în Rom 4:18) foarte aproape de adevãr, speranþa ca ºi încredere în Dumnezeu (vezi R. Bultmann, TDNT 2.519-23; Plevnik, Parousia cap. 12.1. "Speranþã'' continuã sã rãmânã o temî majorã în urmãtoarele expuneri (5:2,4,5; 8:20,24-25; 12:12; 15:4,12-13).

35 Vezi mai sus cap. 4.5.

36 2:17,23; 3:27. Similar 1Cor.1:31.

37 Vezi de asemenea cap.13.4.

38 As Martin, Reconciliation (cap 9n.1) 153-54, vezi de asemenea cartea mea Romans 259-60.

39 Aceasta a fost perspicacitatea lui Bultmann, care <ascunde partea 'mândriei' ºi 'pune credinþa în carne' > acesta este teama (Theology 1.243). Aceia care vor ieºi din fundamentalism, ori din sectele limitate, vor înþelege ce vrea el sã spunã