consecinta,ca si in Intelep.13.1-0 –rezulta o gindire zadarnica si o inima intunecata.(1.21).

Implicatia lui Pavel e limpede:acolo unde viata nu e traita ca un dar de la Dumnezeu,omul pierde perceptia realitatii si se condamna singur la zadarnicie;intreaga abilitate a omului de a raspunde si de a se purta ca o fiinta umana a fost dietrusa.Fara luminarea si orientarea care vine din recunoasterea personala a lui Dumnezeu, intreaga fiinta umana umbla in intuneric, fara nici o directie si irosindu-se in lucruri de nimic.

Dupa aceasta Pavel continuie sa arate aceasta nebunie indicind felul cum oamenii L-au inlocuit pe Dumnezeu cu idoli facuti de mina omeneasca, Poftele inimilor lor umane si imoralitatea sexuala (1.23-24)’’.Caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu, si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului’’(1.25).Ecourile unei reflectii teologice evreiesti deja dezbatute sunt clare-cel putin polemica sustinuta impotriva idolatriei in Intelep. 11-15, implicatia ca dorinta sta la baza primului pacat,si caracteristica polemica evreiasca impotriva permisiunii sexuale. La sfirsitul acestora e

nevoie sa reamintim ca incercarile evreiesti de a tine socoteala originii pacatului reiese de asemenea din Gen.6.1-4.(pacatul ‘’fiilor lui Dumnezeu’’ prin relatiile avute cu fiicele oamenilor) Problema este ca oamenii au nevoie de dumnezeii lor. Ca si creaturi ei vor fi totdeauna dependenti de cineva sau de ceva pentru a se implini ca si creaturi. Si daca nu este Dumnezeu, atunci este cineva mult mai josnic. Fara Dumnezeu ei devin sclavii propriilor dorinti. Relatia cu Dumnezeu (luindu-I chipul) este cea care-I face ca ‘’Dumnezeu’’. Fara aceasta ei au doar inlocuitori si copii.

Un aspect important al acuzatiei lui Pavel aici este acela in care se duce la acuzatia traditionala a lui Israel a propriei idolatrii si coboara in confuzia episodului cu vitelul de aur din pustie. Critica zadarniciei umane(1.21) se apropie de Ier.2.5-6:’’parintii in pustie s-au departat de Mine si au mers dupa nimicuri, si au ajuns ei insisi de nimic’’. Limbajul din Rom. 1.23 este determinat pe larg de Ps.106.20 in creearea vitelului de aur ‘’si au schimbat Slava lor, pe chipul unui bou, care maninca iarba’’.Aceasta legatura a traditiilor cu greu poate fi accidentala.Ea reflecta mai degraba o imagine deja stabilita, dar care se afla exprimata clar doar in traditia rabinica: ca exodul si darea Legii pe Sinai a fost ca o noua creatie(sau inceput), si ca idolatria cu vitelul de aur a fost ca o noua cadere.Daca-I asa, inseamna ca Pavel a avut dweja in minte o dubla acuzatie. Una reiese din caracteristica acuzatie de catre evrei a religiei neamurilor si a practicii sexuale. Cealalta, nu tot asa de publica, aminteste de insasi caderea lui Israel sub aceeasi acuzatie. Aceasta face ca acuzatia sa devina cu adevarat universala’’ impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu,impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor’’(Rom.1.18),’’ mai intii peste iudeu,aooi peste neamuri’’(2.9-10).

Daca Pavel s-a gindit la Adam tot ca la o individualitate istorica si la fapta lui ca la o neascultare istorica e mai putin clar.Filo ar trebui sa ne aminteasca ca anticii erau mai alerti la diversitatea genurilor literare decit credem noi.Si imediat urmatoarea relatare despre Adam a lui Pavel (Rom. 7.7-11) se aseamana remarcabil cu 2 Baruh 59.19 in folosirea lui Adam ca arhetip al ‘tuturor’.Oricum ar fi felul in care Pavel foloseste Geneza 1-3 aici este in intregime o parte a teologiei traditionale cu privire la Adam, folosind Gen. Pentru a da sens experientei pacatului si a mortii. Si aceasta preocupare si indicatie nu sunt dependente de rezolvarea nici unei tensiuni dintre intrebarile istoriei sau mitului . Romani 5:12-14.

Aluzia la Gen. 3 e evidenta, ca si paralela cu Intelep. 2.23-24 (citata mai sus 4.3) nu mai putin confirmata. Tema ne e familiara din revederea de mai inainte: felul cum moartea a devenit o parte inseparabila de fiinta umana. Pavel deduce implicatia evidenta de la pomul vietii din Gen. 2-3, acea moarte nu era parte a intentiei divine la creatie. ‘’Moarte’’ care initial nu exista deloc in lume, ‘’a intrat in lume’’. Dar neclaritatea ramine si propria contributie a lui Pavel la dezbatere pe de o parte o clarifica, pe de alta parte ii accentuiaza complexitatea. Cele mai distinctive idei a lui Pavel devin evidente in cinci puncte.

In primul rind, el clarifica atit cit tine de el, faptul ca moartea nu e doar consecinta naturala a starii creatiei, ci este urmarea pacatului. Moartea a intrat in lume ‘’prin pacat’’(5:12).’’Si moartea atrecut asupra tuturor caci toti au pacatuit’’,’’pacatul a stapinit dind moartea’’(5:21) Relatia dintre pacat si moarte e foarte puternica la Pavel, si noi trebuie sa o privim din nou dintr-o latura diferita (5.7).

In al doilea rind, este fiecare in parte responsabil de propria moarte? Pe de o parte, moartea pentru toata rasa adamica e rezultatul pacatului lui Adam; pe de alta parte toti mor pentru ca toti au pacatuit(5:12)Moartea a domnit incontinuu de la Adam, chiar si peste aceia care n-au pacatuit ca Adam(5:14). Exprimindu-ne alternativ, prin neascultarea lui Adam’’cei multi au fost facuti pacatosi’’(5:19) Dar legatura cazuala implicata aici prin’’facuti’’(Katestathesan) nu poate fi specifica si foarte vaga,’’facuti’’ functionind simplu ca un echivalent pentru ‘’deveniti’’(egenonto).Cu alte cuvinte, Pavel declara o viata continua ce sfirseste prin moarte si care dureaza de la Adam pina in prezent. Ce a constituit la inceput acea continuitate ramine neclar. Dar ca a inceput cu Adam e destul de clar. Si ca pacatul continuu e acela care mentine aceasta continuitate e de asemenea clar.

In al treilea rind, devine astfel evident ca Pavel a operat cu o dubla conceptie a mortii. In acest caz exista distinctia dintre moartea umanitatii ca rezultat al primului pacat adamic si moartea, ca o consecinta sau chiar pedeaosa pentru pacatele fiecaruia in parte. Dupa cit se poate presupune, aceasta se leaga intr-un anume fel de o distinctie echivalenta intre moartea naturala si cea spirituala(ca la Filo?). Cu alte cuvinte, incercarea de a corela actul universal al mortii cu discutia consecintei immediate a faptului ca s-a mincat din pomul cunostintei binelui si raului( Gen. 2:17; 3:3) a fost o corelatie ce a dus la citeva distinctii de acest fel.

In al patrulea rind, Pavel opereaza cu o notiune complexa a pacatului. El introduce notiunea de ‘’pacat’’(hamartia) ca o putere personificata:’’pacatul a intrat in lume’’(5:12); ‘’pacatul a stapinit dind moartea’’(5:21). Pacatul, ca urmare, ia rolul sarpelui (Satan), desi o figura mult mai semnificativa decit sarpele. Dar pacatul de asemenea sporeste sau creste(5:20-epleonasen), probabil mai mult decit un fruct(Filip. 4:17). In acelas context verbul echivalent e folosit(hamartano) sa denote acte specifice de pacat(5:12,14,16). Aceasta complexitate se cere analizata si mai departe in cap. 5.

In al cincilea rind, Pavel foloseste de asemenea trei termeni pentru pacatul adamic-parabasis,’’depasire, incalcare’’(5:14),paraptoma,’’ pas gresit, incalcare’’(de sase ori in 5:15-20),si parakoe,’’neascultare’’(5:19). Toate sunt cuvinte mai puternice decit hamartia(pacat ca si cadere) si permit o clarificare. ‘’Pacat’’ este ‘’socotit’’ nu numai acolo unde este o lege(5:13).’’Incalcarea’’, pe de alta parte, este violarea constienta a unei legi cunoscute; Adam n-a ascultat porunca clara a Creatorului(Gen. 2:17;3:1-6). Cu alte cuvinte, ‘’incalcare’’ este un pacat ‘’socotit’’. Aceasta ne duce mai departe; ne permite ca un concept de vinovatie sa fie atasat numai ‘’incalcarii’’, violare voluntara a poruncii divine. Dar aceasta ne propune inca o intrebare neplacuta: de ce mor inca aceia care comit numai ‘’pacat’’ dar fara ‘’incalcare’’? Faptul ca Pavel continua sa foloseasca verbul ‘’hamartano’’ ca si echivalent al substantivului parabasis/paraptoma in 5:14 si 16 nu ne ajuta.

Ceea ce vrea Pavel sa spuna suna cam asa: 1.Toata omenirea este partasa aceleiasi robii a pacatului si a mortii. Aceasta nu este doar firea o moarte creata. Pacatul e legat de ea, o cadere de la intentia creatiei. 2 Exista doua laturi a acestui fel de lucruri, amindoua implicind atit pacatul ca ceva dat societatii formate cit si pacatul ca o actiune justificabila a unei responsabilitati individuale. Cu siguranta aceasta este imbinarea uneia in cealalta care face atit de dificila determinarea liniilor precise ale responsabilitatii si in societatea contemporana. 3 Oricum, in general aceasta situatie e o consecinta a refuzului omenirii de-al recunoaste pa Dumnezeu, a incercarii creaturii de a se desparti de Creator. Cind omenirea si-a declarat independenta fata de Dumnezeu, ea a abandonat singura outere cu care ar fi putut depasi pacatul ce locuieste in slabiciunea firii, singura putere care putea depasi moartea. 4 Cu toate acestea, vina a inceput sa fie recunoscuta doar cu pacatul individual.. Fiintele umane nu sunt responsabile de acest fapt pina nu sunt nascute. Acesta e punctul de inceput a responsabilitatii personale, un punct pentru care ei nu sunt responsabili.. Pe scurt, analiza lui Pavel, impartaseste ceva din aceeasi neclaritate ce a existat mai demult in gindirea teologica evreiasca cu privire la acest subiect. Cu toate acestea, este o incercare indrazneata de a da sens unei realitati aspre a pacatului si a mortii din experienta umana.

In final, ar trebui sa notam aici din nou,(ca in 1:18), ca Pavel imbina experienta particulara a lui Israel cu experienta universala a umanitatii. Pentru ca darea legii este aceia care transforma nevinovatia fata de pacat intr-o incalcare vinovata(5:20). Prin ‘’lege’’ Pavel se refera in mod normal la legea mozaica. Astfel, putem chiar considera o perioada fara lege de la Adam la Moise(5:14). Si ‘’legea’’ care a ‘’venit’’(5:20) este din nou, fara indoiala, legea mozaica,dar introdusa intr-un cadru universal al pacatosilor(5:19-‘’multi’’) si a legii pacatului(5:21). Aici e un alt actor(Legea) in drama istoriei umane a carui rol complex se cere analizat in continuare( cap. 6). Momentan, in orice caz, e nevoie doar sa notam aici din nou ca Pavel vede experienta pacatului personal si a mortii lui Israel ca o paradigma pentru toata omenirea luata in totalitatea ei, intr-un anume sens.

Pavel revine din nou la istorisirile despre Adam intr-un alt pasaj in care legea joaca un rol central. Intr-adevar, intregul scop al pasajului este de a apara Legea de orice implicatie ca Legea ar fi principala responsabila de experienta mortii. In termrnii argumentului anterioe, moartea a fost un factor inainte de aparitia legii(5:13-14). Aici, problema este de a fixa in mod clar acuzatia de moarte a omului datorata puterii pacatului.

“ Deci ce vom zice? Legea este ceve pacatos? Nicidecum! Dimpotriva, pacatul nu l-am cunoscut decat prin Lege. De pilda, n-as fi cunoscut pofta , daca legea nu mi-ar fi spus: “ Sa nu poftesti!” . Apoi pacatul a luat prilejul si a facut sa se nasca in mine prin porunca a tot felul de pofte; caci fara Lege, pacatul este mort. Odinioara, fiindca eram fara Lege, traiam; dar cand a venit porunca, pacatul a inviat, si eu am murit. Si porunca, ea care trebuia sa-mi dea viata, mi-a pricinuit moartea. Pentru ca pacatul a luat prilejul prin ea si m-a amagit, si prin insasi porunca aceasta m-a lovit cu moartea… Atunci, un lucru bun mi-a adus moartea? Nicidecum! Dar pacatul…”

Odata acest punct introdus o citire semialegorica a Gen. 2-3 in Romani 7: 7-11 devine clara. Porunca de a nu manca din pomul cunostintei binelui si raului ( Gen. 2:17) se citeste ca o expresie particulara a poruncii : “Sa nu poftesti”. Sarpele se identifica cu o reprezentare a “pacatului”. Si “eul” e o identificarea sinelui existential cu Adam, adam, “ Fiecare “, omenirea ( 2 Baruch 54:19). Totul este bun on societea umana cand nu este aplicata nici o lege; omenirea se bucura de viata (Gen.2:7; Rom.7:9), iar pacatul este fara putere, inefectiv( 7:9- nekra). Dar pacatul foloseste prilejul oferit de Lege de a starni curiozitarea omenirii in ceea ce porunca interzice. In acest fel dorinta pentru ceea ce e interzis este mica si devine o forta uriasa a carei lucrare finala duce la moarte. Dandu-se avertismentul: “In ziua cand vei manca vei muri”( Gen.2:17), si combaterea facuta de sarpe:” Nu veti muri”(3:4), exista aici un ecou chinuitor a plangerii femeii : “Sarpele m-a inselat si am mancat”(3:13); “Pacatul… m-a amagit si prin insasi porunca aceasta m-a lovit cu moartea (Rom.7:11). Astfel, porunca ce a fost data cu intentia de a da viata ( Gen.2:16,17) devine mijlocul prin care moartea e instaurata (Rom. 7:10,13).

Faptul ca se foloseste istoria lui Adam inca o data ca sa se vorbeasca despre conditia generala a omenirii pare clara dincolo de orice divergenta. In acelasi timp, oricum, ar trebui sa notam ca Pavel se amesteca inca o data in mod voit istoria lui Israel. In experienta ‘’eului’’ oglindirea lui Israel are o pondere semnificativa si aici. Privind Legeaa doar ca ceva dat doar mai tirziu lui Moise, Israel a experimentat pacatul prin provocarea poftei prin porunca data pe muntele Sinai. Gindul ne duce din nou la caderea lui Israel in idolatrie si in placere nestapinita chiar la poalele Muntelui Sinai. Moartea, mai bine zis masacrul ce a urmat, a intrat adinc in memoria poporului Israel . In acest fel, Pavel n-ar lasa cititorii lui evrei sau influientati de evrei sa uite ca Israel de asemenea era legat de esecul si slabiciunea omenirii si era prins tot atit de adinc in relatia pacat-moarte ca si celelalte neamuri.

Din dorinta de a scrie tot ar trebui de asemenea sa includem si aluzia finala a lui Pavel din Rom. La naratiunea din Gen.3. Aceasta se gaseste in pasajul in care Pavel isi propune o privire mai temeinica mai departe cu scopul final al unei salvari totale. Ceea ce iese in evidenta este felul in care include creatia in acea speranta:’’Caci firea a fost supusa desertaciunii.’’(mataiotes)(8:20). Mataiotes denota zadarnicia unui obiect ce nu functioneaza asa cum a fost proiectat, sau, mult mai precis, un obiect caruia I s-a dat un rol pentru care nu a fost creatsi care este ireal si iluzoriu.Aluzia este evidenta la Gen.3:17-18. Verbul echivalent a fost folosit in Rom. 1:22 pentru a descrie stupiditatea gindirii care nu a inceput de la recunoasterea lui Dumnezeu. Creatia a fost prinsa in desartaciunea propriei deceptii omenesti. Pentru ca omenirea sa se gindeasca ca se afla in relatie cu restul creatiei ca si Creatorul cu creatia (‘’veti fi ca Dumnezeu’’) impune zadarnicie atit pentru creatie cit si pentru omenire. Exista astfel o desfacere a creatiei ce este impartasita de fiintele umane(8:22-23). Dar precum creatia impartaseste desertaciunea umana, la fel va impartasi si eliberarea de sub ‘’robia oacatului’’(8:21).

Ceea ce este evidentiat aici este solidaritatea omenirii cu restul creatiei, a lui adam cu adamah din care Adam a fost facut. Cu alte cuvinte, convingerea e un rezultat luat direct din Gen.2-3. La inceput acest gand pare sa mearga mai departe decat cel din I Corinteni 15: 42- 50, care vorbeste doar de oameni ca si partasi ai transformarii invierii. Aici, trebuie sa apelam din nou la semnificatia lui soma, ca o intrupare potrivita a naturii. Recunoasterea naturii umane, ca si intrupare conduce direct la speranta ca Dumnezeu va crea de asemenea o natura potrivita pentru trupul din viata viitoare.

Pe scurt, umanitatea in lume nu e doar slaba si corupta. Este implicata de asemenea si o dimensiune inevitabila a pacatului, a esecului si a greselii. Oamenii au fust creati pentru o relatie cu Dumnezeu, relatie care este esenta vietii omenesti, reletie ce ofera implinerea fiintei ca si creatura ( in relatie cu Dumnezeu) si ca si om ( in relatie cu restul lumii). Dar omenirea a gresit gandind ca ar putea obtine o relatie mai satisfacatoare cu lumea daca se elibereaza de relatia cu Dumnezeu. S-a intors de ola Dumnezeu si si-a concentrat atentia exclusiv pe lume, revoltandu-se pe rolul ei de creatura si gandindu-se sa fie creator in dreptul ei. In consecinta omenirea a cazut cand a gandit sa se ridice, s-a prostit si nu s-a inteleptit, s-a injosit, nu a devenit superioara. Si-a negat asemanarea cu Dumnezeu si a preferat sa se asemene cu fiarele si cu lucrurile. Si-a pierdut participarea la majestatea divinitatii , si acum cade mai putin decit deea ce-ar fi putut deveni(4:5). In loc sa fie partasa vietii vesnice a intrat sub dominatia mortii(4:6), un ‘’lastar al mortii’’(4:7). Este partasa unei ample dezbinari, frustarii si desertaciunii impreuna cu restul creatiei.

Acesa este felul in care acuzatia umanitatii a lui Pavel este asezata la inceput in romani 1:18 si elaborata ulterior in scrisoare. Inspiratia ei este in primul rand din Gen.2,3 , dar de asemena si din propria lui experienta cu femaile si barbatii. Si, desi limbajul imaginar si biblic este strain acum cititorilor moderni, centrul criticii lui Pavel ramane dur si continua sa dovedeasca constiinta unei societati in a carei urechi soapta subtila, inselatoare inca momeste: “Vei fi ca Dumnezeu”.