Traducere Sorinel Sârbu & Emanuel Stancu

Odată ce centralitatea 'credinţei' în secţiunea precedentă este pronunţată, trecerea gândirii cu versetul 27 devine clară, deoarece în discursul injurios, al versetelor 27-31, este precis acest punct care este atins familiar: credinţa ca şi înţelegerea potrivită a legii, credinţa ca şi bazele indispensabile 'a facerii Legii'. Versetul 27, 'Care este atunci meritul?' cu siguranţă, atenţia se redirecţionează la caracterizarea mândriei iudeilor în alegerea lor, şi în a lor Lege în 2:17; 23. Faptul că Paul urmăreşte în versetul 26 cu această întrebare este clar confirmat că în tot timpul Pavel a avut în vedere suficienta încredere a iudeilor în statutul lor privilegiat. Este precizată afirmaţia că actul salvării lui Dumnezeu este pentru toţi cei ce cred fără distincţie (22) care pune amprenta unei întrebări împotriva a ceea ce în alte privinţe ar fi doar cauza încrederii şi graţiei (nu doar în moartea lui Hristos, iluminată de Lege).

'Este exclusă, eliminată.' De ce? Răspunsul este evident , suficient, dacă argumentul lui Pavel a fost urmărit: încrederea nu poate fi bazată simplă pe faptul că unul aparţine poporului ales; adevărata încredere în Dumnezeu constă în sprijinul umil al fiecăruia în mod individual, pe actul salvării lui Dumnezeu prin Hristos şi adevărul că în acest Isus, şi o aşa credinţă nu este bazată pe suficienta încredere în mândria iudaică.Dar pentru a face punctul mai argumentat, Pavel continuă dialogul. "De care (Ce fel de) Lege ?" Ordinea întrebărilor arată clar că mândria şi Legea merg mână în mână în gândirea lui Pavel la acest punct, şi din nou confirmă, dacă confirmarea a fost necesară, în faptul că Tora este aceea pe care o are Pavel în mintea lui şi propria încredere naţional-iudaică bazată pe faptul că apartenenţa lor ca popor a Legii.

Şi totuşi următoarea întrebare: "A faptelor?". }ntrebarea este pusă tocmai pentru a fi eliminată.Dar din noufaptul că este indicată clar ca fiind alternativa primară în gândirea lui Pavel, una de care este mult anxioasă pentru a o nega." Faptele Legii" nu pot însemna altfel decât Legea înţeleasă în termenii " faptelor Legii" (v.20), Legea văzută ca şi bazele ansamblului de fapte particulare prin care evreii deputaţi afirmă membralitatea lor continuă în poporul Legii. Acea (fel de) Lege poate oferi un mediu a mândriei, altfel argumentul din cap2:1-3:20 ar trebui să transmită această impresie. Nu, ceea ce cu adevărat distruge, încrederea suficientă a evreilor, este realizarea faptului că Legea este potrivit a f înţeleasă în termenii credinţei, credinţă care poate totul practica, incluzând şi aceste din "afara Legii". Este recunoaşterea faptului că scopul Legii este să producă credinţă şi nu fapte care să evidenţieze o aşa mândrie.

Aici ar trebui să facem o pauză destul de lungă pentru a nota că antiteza lui Pavel nu este între Lege şi credinţă, ci între credinţă şi faptele Legii, şi că credinţa poată fi descrisă în termenii Legii:"Legea credinţei!" cf1:5. Acesteă frază confirmă pe lângă disputa conform căruia Pavel vede evanghelia sa ca fiind aşezată într-o continuă finalitate cu revelaţia lui Dumnezeu dată lui Israel, şi în depllina continuitate cu Legea. }n a lui controversă de bază, a faptului că mulţi evrei au înţeles greşit Legea, prin transmiterea ei ca şi o insignă naţională şi o identitate a Legământului. Şi aceasta este falsa înţelegere a Legii (Legea faptelor) pe care el caută a le elimina. Legea înţeleasă potrivit este împlinirea sau "facerea" prin credinţă.Orice interpretate antinomiană a gândirii lui Pavel, este totuşi neacceptată, şi învăţătura lui asupra credinţei trebuie văzută ca şi baze în parafrazările lui. }n acelaşi fel orice încercare de

28.Explicarea şi justificarea legăturii epicagramaticale a versetului27, este dată de faptul că în în versetul 28:" Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă fără faptele Legii."Paralela cu Gal. 2:16, este din nou foarte apropiată, şi este chiar evident faptul că aici după cum Pavel poate apela la ceea ce a fost o bază şi o afirmaţie acceptată, a evangheliei comună tuturor creştinilor primari, loiali evreilor, la fel cum şi neamurilor. A fost o afirmaţie acceptată cea pe care Pavel probabil a susţinut-o, în cea de-a doua vizită la Ierusalim (Gal.2:1-10), şi a conferit bazele pentru răspunsul lui la incidentul din Antiohia , aşa cum este prezentat, în Gal.2:15-18. Aici originea întrebării pare să fi fost dată de faptul că o persoană este mai întâi justificat prin credinţă şi nu (numai) prin faptele Legii, ( Gal.2:16a), cum ar trebi credinciosul să trăiască ? Cum ar trebui credinciosul iudeu în particular să se îndrepte pe sine însuşi în relaţie cu hrana şi puritatea legilor?Aici întrebarea este diferită, însă premisa acceptată este aceeaşi: este dată de faptul că o persoană este justificată prin credinţă fără faptele Legii, ceea ce este semnificativ alegerii Dumnezeieşti a lui Israel, şi a dării Legii lui Israel în primul rând? Răspunsul lui Pavel în Galateni, a accentuat antiteză neaşteptată între Lege şi credinţă, diferită de cea pe care a făcut-o până acum. Şi unele motivele din scrierile scrisorilor la Roma pot fi bine direcţionate înspre a conferi, mai mare grijă în prezentarea afirmaţiilor, a continuităţii, cât şi a discontinuităţii în scopul lui Dumnezeu pentru Israel, şi între Lege şi Evanghelie. Cea mai izbitoare diferenţă între v 28 şi Gal 2:16, este reapariţia Cuvântului "aparte de". Ecoul din 3:21 a fost bine intenţionat, şi confirmă faptul că fiind în cadrul Legii, " faptele Legii" şi mândria în Lege sunt fraze foarte apropiate pentru Pavel; faptul că ei toate le denotă mai mult sau mai puţin asumţii sinonimi iudaice, a favorului lui Dumnezeu şi suficienta încredere în alegere; faptul că în gânditrea lui Pavel, ei au avut să fie difereiţi de"a facerea Legii", "împlinirea Legii" şi a fost testată prin Lege.(2:13, 27; 3:21).

29,30. "Sau poate Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este şi al neamurilor?" Din nou conexia gândirii este clară:"faptele Legii", semnifică că atitudinea care afirmă că un efect Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor. Favorul Lui a fost atât de evident direcţionat lui Israel, încât neamurile pot foarte greu primi credit înaintea Lui.La această prezuţie de bază, rădăcinii iudaice Pavel are o replică înţeleaptă(v 30): dar dacă Dumnezeu este Unul (şi care dintre iudei ar nega aceasta?-Deut 6:4), astfel El trebuie să fie Dumnezeu pentru toată umanitatea, iudeilor fără îndoială, însă deasemenea, şi neamurilor. Relevanţa unicităţii lui Dumnezeu este faptul că El singur este relatat întregii creaţii ca şi Creator, şi că în calitate de Creator, El porunceşte un răspuns comun, de la toate creaturile, neamuri, la fel ca şi iudei, iudei, la fel ca şi neamuri- răspunsul dependenţei de Creator (-credinţă). La continuarea de a da importanţă Legii şi faptelor aşa cum marchează graniţa dintre iudei şi neamuri, se caută a deforma şi a pune umbră unicităţii acelui răspuns, şi deci deasemenea şi unicitatea lui Dumnezeu, cel care îl cere. Pavel vorbeşte ceva care îi place, cu scopul de a putea rezulta din evanghelia sa din primele principii şi să poată folosi credeul israrelit, pentru a submina afirmaţiile iudaice de a pune neprihănirea lui Dumnezeu exclusiv poporului lui Israel.

31. Cu versetul 31, argumentul acestei secţiuni, este îndrumat mai sus. Faptul că Cuvântul conclusiv este în relaţăe cu Legea şi credinţa, confirmă din nou, că a fost cu siguranţă relaţia pe care Pavel a căutat să o elucideze (nu, de exemplu o doctrină particulară a ispăşirii)."Facem astfel legea invalidă prin credinţă?" Faptul că această întrebare poate fi pusă, şi cu siguranţă a fost o întrebare reală, deasemenea confirmă încă odată, că ţinta lui Pavel este neprihănirea naţională a iudeilor.Mulţi iudei ar fi crezut faptul că linia argumentului lui Pavel, anulează Legea, deoarece ei au identificat Legea atât de completă în relaţie rădăcina naţiunii lor, şi înţelegerii lor personale ca şi iudei. Răspunsul lui Pavel este clar că Legea se ează doar când este luată ca şi Lege (- identitatea şi linia de demarcare) a iudeilor, numai când este luată (greşit) ca şi " legea faptelor." Când este luată ca şi "Legea credinţei" când se pare că vorbeşte neamurilor în acelaşi fel se stabileşte şi i se confirmă validitatea. Faptul că Dumnezeu este unul, nu anulează oficierea dării Legii iudeilor; ci mai degrabă arată faptu că Legea a fost dată neamurilor în acelaşi timp, şi că Legea este înţeleasă potrivit numai când este văzută ca şi ceva pe care neamurile la fel ca şi iudeii o pot "face", fără a fi nevoie să devină un iudeu , ca şi ceva care poate fi împlinit prin credinţă. Obiectul real al argumentului lui Pavel aici, este acela de a rupe cele două afirmaţii iudaice exclusiviste vis-a-vis de Lege de a face apel la revelaţia lui Dumnezeu în Scripturile iudaice, şi împlinire lor în Hristos.