Într-o analiză exegetică observăm aici începutul unei noi secţiuni al argumentului general şi este suficient de clar faptul că Pavel renunţă a-i mai acuza pe toţi iudei şi greci, la a sublinia în termeni mai clari ceea ce de fapt evanghelia sa cuprinde. Această trecere însă nu implică o discontinuitate completă în gândirea sa şi va fi necesar să păstrăm în minte şi contextul precedent dacă urmărim să înţelegem pe deplin prezentarea evangheliei făcută de Pavel. Apectul care păstrează o oarecare reiterare, este faptul că evanghelia Sa este vestea bună specifică situaţiei elaborate în 1:18- 3:20, vestea bună a acţiunii lui Dumnezeu în viaţa omului şi a credinciosului pentru a restabili relaţia cu Dumnezeu ruptă prin nedreptatea omului (Adam) şi distorsionată prin modul greşit în care Israel a înţeles Legea.

21. Cuvântul de la început „dar acum” şi timpul perfect al verbului „a fost arătat” indică faptul că Pavel şi-a redirecţionat atenţia spre o nouă stare a lucrurilor care pune ideea prezentată de Pavel aici în contradicţie cu concluzia deprimantă prezentată în versetele 19 şi 20. Acest „dar acum” nu are implicaţii escatologice, dar cei care cunoşteau sistemul de gândire a lui Pavel ar fi fost conştienţi că pentru el acest „acum” era de fapt „acum”-ul salvării escatologice. Timpul când Dumnezeu îşi pune în acţiune scopul Său final pentru Israel şi pentru omenire. (cf. 2Cor. 6:2). Timpul perfect al verbului are o diferită semnificaţie de timpul prezent din 1:17 (este descoperită), indicând că noua stare a lucrurilor a fost introdusă printr-in act decisiv realizat în trecut dar al cărui efect se resimte şi rămâne activ. Dumnezeu şi-a făcut neprihănirea vizibilă prin acest act şi şi-a prezentat într-un mod clar soluţia pentru salvarea omului atunci, în aşa fel încât rămâne clar prezentată şi determinantă pentru „acum”. La ceea ce se referea acea acţiune care a făcut această diferenţă va fi suficient de evident pentru membrii informaţi deja şi dedicaţi care făceau parte din bisericile din Roma: actul lui Isus Cristos după cum continuă Pavel să-l explice. Mai exact actul decisiv care a făcut diferenţa este drptatea lui Dumnezeu revelată în termenii lui Isus Cristos, dobândind salvarea lui Dumnezeu prin Isus Cristos şi credinţa în acesta.

O asemenea afirmaţie în aceşti termeni nu ar fi prea surprinzătoare sau dificilă pentru a fi acceptată de iudei- actul escatologic al salvării strâns legat de venirea unui mesia (sf. Isaia 11:5, 42:6, 61:3). Dar Pavel se opreşte pentru a sublinia deosebirea faţă de propria sa înţelegere a dreptăţii lui Dumnezeu, punând accentul pe fraza „fără sau separat de Lege”: „dar acum dreptata lui Dumnezeu a fost arătată fără Lege”. Încă o dată trebuie să fim conştienţi de înţelesul acestei fraze ca absolută deoarece Pavel cu greu ar fi intenţionat ca cititorii săi să înţeleagă acest aspect într-o totală opoziţie cu 2:13: „cei ce împlinesc Legea vor fi socotiţi neprihăniţi”. Mai degrabă el a intenţionat să ne facă să înţelegem că „fără Lege” în relaţia cu şi în antiteză cu înţelegerea greşită a Legii doar aşa poţi fi eliberat. Altfel spus „fără lege” înseamnă de fapt fără Legea înţeleasă ca un simbol al iudaismului, înţeleasă ca identficatoare pentru membrii legământului. Este precisă această legătură dintre lege şi dreptatea lui Dumnezeu pe care Pavel chemat să fie un apostol al neamurilor caută s-o despartă; de asemenea este făcută presupunerea, că faptele legii asigură izbăvirea finală a iudeilor de către Dumnezeu pentru că aceştia îşi menţin statutul şi identitatea de membru al poporului lui Dumnezeu, că Pavel caută s-o distrugă prin afirmaţia sa „fără lege”. Noua situaţie de acum clarificată odată cu actul lui Isus Cristos şi prin actul lui Isus Cristos susţine că salvarea lui Dumnezeu nu este determinată de calitatea individuală de Iudeu; nu depinde de individualitatea sa şi de religiozitatea legată de Lege.

În acelaşi timp Pavel adaugă imediat faptul că această dreptate este „mărturisită de către Lege şi proroci.” Chiar în procesul de rupere a legăturii dintre dreptatea lui Dumnezeu şi Lege, cel puţin aşa cum era aceasta înţeleasă de majoritatea iudeilor în acea vreme, Pavel se grăbeşte să accentueze continuitatea dintre evanghelia Sa cu privire la dreptatea lui Dumnezeu şi acieaşi Lege. Pentru a sublinia antiteza implicită în această dublă aserţiune cu privire la discontinuitate şi la continuitate Pavel reformulează această afirmaţie diferit de felul în care o face la începutul epistolei sale: „Evanghelia lui Dumnezeu pe care o făgăduise mai înainte prin proroci” (1:2). Aici el adaugă în mod explicit că această mărturisire este dată de Lege şi de profeţi subliniind încă o dată că Evanghelia este continuarea sau completarea sau împlinirea Legii înţeleasă într-un mod adecvat în scripturi ca întreg. Adesea el făără nici o îndoilaă în mod intenţionat foloseşte timpul prezent decât cel trecut al verbelor: aceasta nu a fost o mărturisire dată o dată pentru totdeauna în trecut, ci este şi astăzi dată încă; legea duce nu numai la cunoaţterea păcatului (3:19, 20) ci de asemenea continuă mărturisirea în favoarea evangheliei (după cum va demonstra capitolul 4). Astfel orice interpretare a expresiei „fără lege” care nu alocă o încărcătură adecvată expresiei „legea de asemenea mărturiseşte” va sfârşi inevitabil într-o concepţie greşită cu privire la „dreptatea lui Dumnezeu”.

22. Cu v. 22 „dreptatea lui Dumnezeu” (repetată de mai multe ori) este în continuare definită în termeni care pentru prima dată iau în considerarea cealaltă jumătate a afirmaţiei tematce din 1:17 „dreptatea lui Dumnezeu prin c credinţă...la credinţă”. Cititorul atent care a văzut modul în care prima fază a argumentului (1:18-3:20) a pus la îndoială credincioşia lui Dumnezeu (1:17; 3:3-4) de asemenea poate să recunoască faputl că Pavel începea cum să prezinte şi să explice rolul credinţei omului, răspunsul potrivit dat de om faţă de credincioşia lui Dumnezeu.

Această credinţă e mai bine definită ca „credinţa în Isus Cristos”. Fraza poate fi înţeleasă ca „ credinţa practicată de Isus Cristos” (3:26) dar cu toate acestea nu trebuie să excludem posibilitatea unui alt sens ambigu pe care Pavel să-l fi dat în mod intenţionat (3:24); este mult mai probabil că primul sens intenţionat de Pavel este „credinţa îndreptată spre Cristos ca obiect” (3:25). Cuvântul „credinţă” a fost deja folosit de câteva ori folosit în capitolul 1 (v. 5, 8 12, 17) iar Pavel în mod evident a presupus că semnificaţia acestui cuvânt a fost suficient de clară cititorilor săi în acest moment (cu toate că el o prezintă mai detaliat în capitolul patru). Putem presupune că ei gândeau în termeni de încredere, dedicare şi ascultare faţă de Isus (Gal. 2:16). Exprimată ca o antiteză faţă de „faptele legi” (3:20) este clar intenţionat scopul de a arăta baza unei relaţii care nu depinde de un anumit ritual specific dar care este directă şi imediată, implicând mai mult o sprijinire pe Cristos cel înviat decât o sprijinire pe lege. Faptul că Pavel poate să-i descrie pe cei care participă în această relaţie cu Isus Cristos într-un mod simplu ca „cei ce cred, credincioşii” arată că, mai mult decât orice altceva, credinţa era elementul distinctiv pentru acele grupuri de creştini de la început, iar aici în mod special credinţa mai mult decât orice referire specifică la lege. După cum în 1:16 avem verbul la timpul prezent (tuturor celor ce cred) putem înţelege implicit că Pavel se gândea la o atitudine de sprijinire pe Cristos şi nu doar într-un mod simplu începutul unei relaţii cu dumnezeu (experimentarea dreptăţii lui Dumnezeu, ci de asemenea continuarea unei baze a acestei relaţii) lucru pe care îl reia în Galateni 3:2, 3.

23 Faptul că accentuează pe toţi (toţi cei ce cred) duce la o scurtă paranteză în 22c-23: „nu este nici o deosebire; căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Dacă nu ar fi fost suficient de clar această paranteză ar confirma faptul că în mintea lui Pavel am depăşit argumentul referitor la înţelegerea de sine a iudeilor. Baza pentru salvarea lui Dumnezeu oferită omului trebuie să fie la fel pentru toţi (toţ cei ce cred) şi nu una pentru iudei iar alta pentru neamuri. De ce? Pentru că nu este nici o deosebire între iudei şi neamuri aşa cum implică atitudinea iudeilor faţă de lge. Ei toţi sunt în aceiaşi barcă iudei şi neamuri deopotrivă: toţi au păcătuit şi au pierdut slava intnţionată pentru ei- timpurile verbelor arătând o consecinţă continuă a păcatelor din trecut. Aproape sigur Pavel face din nou referire la Adam sau la omenire în termeni adamici (Gen 1-3)- Adam care a păcătuit şi care în consecinţă a pierdut slava pe care o avea iniţial (prezenţa lui Dumnezeu şi stăpânirea peste întrega creaţie) şi de asemenea a ratat atingerea slavei escatologice pregătite pentru el (Gen 3:22-24). Ambele idei (pierderea a cea ce a avut şi ratarea atingerii scopului pregătit) sunt probabil conţinute în acelaşi verb (a fi lipsit) şi erau probabil folosite în mod curent în teologia iudaică la acea vreme. Astfl Pavel putea fi încrezător că cititorii săi ar înţelege aluzia. Astfel versetul 23 oferă un sumar concis al analizei lui Pavel cu privire la starea critică în care se afla omenirea, „sub păcat”: încercarea omuli de a-şi depăşi condiţia de creatură l-a făcut pe acesta să piardă ce avea şi să nu-şi mai atingă scopul cu care a fost creat de a fi în compania lui Dumnezeu. Este aşadar o catastrofă şi o continuă lipsă de speranţă pe care omul a dobândit-o şi care îşi poate găsi rezolvarea numai în iniţiativa lui Dumnezeu de a oferi restaurare, restaurarea al cărui efect să vină la credinţă şi prin credinţă.

24 Versetul 24 rezumă prezentarea „dreptăţii lui Dumnezeu” (v. 22). Neândemânarea sintactică nu este una neobişnuită pentru scrierile lui Pavel deşi ar putea semnala citarea unei formulări creştine mai timpurii. Indiferent de situaţie este vorba de „toţi” care sunt aici fiind descrişi – toţi cei ce cerd, care au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Expresia „cei ce sunt îndreptăţiţi cu greu ar putea fi înţeleasă de cititorii lui Pavel într-un sens diferit de cel folosit iniţial în 2:13, 3:4, 3:20; aceasta este ca o referinţă la verdictul final al lui Dumnezeu în ziua Judecăţii. Oricum timpul prezent subliniază anumite diferenţe faţă de referirile iniţiale. Ar putea fi înţeles ca făcând referire la izbăvirea lui Dumnezeu ca un proces desfăşurat în timp, în care Dumnezeu îl aduce pe om şi îl susţine într-o relaţie pozitivă cu el însuşi dar care va fi manifestată în plinătatea ei în acea zi (cf. Filipeni 1:6). Dacă versetul 24 este o formulare anterioară consideraţiile împotriva acestei posibilităţi sunt slăbite. Dar de vremen ce acum este valid în contextul epistolei timpul prezebt ar putea fi înţeles mai bine având sensul unei reguli generale: acesta este modul în care Dumnezeu îndreptăţeşte (la fel ca în 3:26). În continuare putem afirma că Pavel ar fi putut urmări la fel de bine şi implicaţia cu privire la verdictul final care să fie deja emis cf 5:1, 9; sau poate şi mai mult faptul că baza achitării finale este deja stabilită- „prin har...şi prin credinţă”.

În mod evident după cum susţine textul juxtapunerea celor două fraze intenţionează să marcheze diferenţa de bază a a chitării faţă de cea menţionată fie în 3:12 sau 3:20 şi dubla accentuare a celor două fraze în mod puternic întăresc acest sens al diferenţierii ataşat evangheliei în cuvântul acum. Evanghelia înseamnă că dumnezeu îl îndreptăţeşte pe om în relaţia cu el printr-un act de generozitate care nu depinde de nici o plată pe care vreun om ar putea-o face, care este fără referire la o persoană individuală în mod special din interiorul legii/legîmântului sau din afara acestora şi care se aplică tuturor oamenilor fără excepţie. Astfel avem de-a face cu o recunoaştere umilitoare- că acesta nu are nici o bază pentru a-şi revendica vreun merit nici în contextul legământului sau în baza faptelor legii şi că trebuie să depindă în întregime de la început la sfârşit de puterea harului lui Dumnezeu, şi că-şi poate primi răsplătirea doar ca un dar- care stă la baza credinţei pentru Pavel. Aşadar cititorii lui puteau cu uşurinţă să înţeleagă că exerciţiul unei asemenea credinţe poate fi definit în mod adecvat ca „ascultare” (1:5), sau chiar ca „facerea/împlinirea legii” (2:13), dar nu acesta este aspectul pe care Pavel vrea să îl sublinieze aici. Astfel în această fază totul, întregul argument, evanghelia însăşi, depinde de ideea fundamentală: dependenţa omului de Dumnezeu pentru toţi 2:7, 10, şi faptul că punctul de pornire indispensabil pentru orice face omul este acceptarea acceptării lui Dumnezeu şi o permanentă bizuire pe puterea dată de Dumnezeu de a împlini acel lucru.

Darul fără plată al justificării lui Dumnezeu este mai departe definit ca fiind realizat fără mijloace specifice ci numai pe baza răscumpărării care este în Isus Cristos. Cuvântul „răscumpărare” invocă probabil pentru cei cărora le scrie Pavel imaginea prizonierilor de război care au fost răscumpăraţi (sau a sclavilor care au fost puşi în libertate). Cei ce erau familiarizaţi cu LXX cu siguranţă s-au gândit la izbăvirea lui Israel din robia Egipteană şi exilul babilonian prezentat în Deuteronom şi mai târziu de Isaia. Expresia „care este în Cristos Isus” probabil în formularea aceasta a sugerat un gând profund (în acelaşi fel ca timpul prezent din v. 22). Pe de o parte în mod sigur este vorba de o acţiune istorică a lui Isus Cristos, actul ispăşirii, pregătirea preţului pentru ispăşire deşi termenul e folosit ca metaforă (mai mult decât o alegorie) întrebarea dacă plata trebuia făcută cuiva anume nu s-ar fi ridicat (cel mai des întâlnit răspuns a fost puterea personificată „păcatl” 3:9). Aceasta ar fi fost probabil înţelesul intenţionat faţă de acest nivel pre-paulin (dacă Pavel citează aici) deşi în mod sigur Pavel ar fi făcut legătura cu versetul 21: era vorba de acţiunea lui Cristos care începuse „acum” prin manifestarea (ca niciodată până acum) dreptăţii lui Dumnezeu aparte, separat de lege. Dar pe de altă parte în mintea lui Pavel ar fi putut fi cu uşurinţă implicaţia că această ofertă este încă disponibilă în Cristos Isus. Dacă astfel ar fi fost lucrurile cele două aspecte ar fi fost păstrate împreună în mintea lui Pavel de către „Cristos-misticul”, convingerea sa că credinciosul este unit cu Cristos nu doar aici şi acum ci şi cu Cristos în moartea şi învierea sa.

Luând versetul 24 ca întreg acesta devine astfel clar, arătând că actul achitării divine nu este un act capricios arbitrar. A fost un preţ ce-a trebuit plătit şi o ispăşire ce trebuia asigurată. Achitarea depinde de această stabilire a ispăşirii: sentinţa lui Dumnezeu este bazată pe aceasta, este pusă în aplicare prin aceasta şi poate fi pronunţată deja „acum” în favoarea tuturor celor ce cred în virtutea acesteia. Dar în acelaşi timp aspectul cel mai subliniat de către Pavel nu mai rămâne ascuns: plata nu a fost făcută de către om şi totodată nu este nimic reprezentativ ce să se ceară de la om pentru a putea plăti. Preţul a fost plătit generozitatea lui Dumnezeu iar ispăşirea a fost înfăptuită doar de Dumnezeu. Acesta este aspectul pe care Pavel îl analizează mai departe în versetul 25.

25. Dacă referirea iniţială „la actul ispăşirii” nu era clarificată pe deplin Pavel o aşează dincolo de orice îndoială dând o definiţie a acesteia ca „un mijloc de ştergere a vinei” . Oricine familiarizat cu LXX uşor şi-ar fi putut da seama că acest cuvânt a fost întotdeauna folosit în LXX făcea referire la capacul de aur al chivotului legământului (Exod 25:17). Adăugarea expresiei în sângele Lui cu siguranţă indica faptul că Pavel avea în minte o ocazie în anul iudaic când sângele jertfei era stropit pe capacul chivotului, sângele a două jerthe pentru păcat în ziua ispăşirii. Astfel implicaţia clară este aceea că Pavel se gândea la moartea lui Cristos privind-o ca pe o jertfă pentru păcat şi probabil privind-o în termeni specifici jertfei de ispăşire de asemenea o aluzie la teologia martirilor.

Nu lipsită de importanţă este şi afirmaţia că Dumnezeu este Cel care l-a prezentat public pe Cristos ca mijloc de ştergere a vinei, gând care nu este prezentat în teologia martirilor iudaici dar o deducţie ce poate fi trasă din acest fapt este că Dumnezeu Însuşi prin Moise a găsit resurse pentru a trata păcatul în ceremonialul jertfelor. Din nou nu ar trebui să ignorăm accentuarea lui Pavel cu privire la contnuitatea dintre religia dată lui Israel şi amnifestarea dreptăţii lui Dumnezeu în Cristos, cu toate că mai poate fi vorba încă de un contrast între caracterul public al morţii lui Cristos şi între taina vărsării sângelui în interiorul cortului iar apoi în templu în ziua ispăşirii. În toate acestea este important de reţinut faptul că Dumnezeu este Acela care a s-a îngrijit de sistemul sacrificial pentru Israel şi care de asemenea l-a pus înainte pe Cristos ca Jertfă finală pentru păcatele tuturor care cred.

Prin credinţă poate fi o altă idee pe care Pavel o adaugă de vreme ce pare parte dintr-o frază coerentă „mijloc de ispăşire/ştergere a vinei în sângele Lui”. În acest caz Pavel ar fi putut introduce aceste cuvinte cu scopul de a echilibra ideea referitoare la resursele lui Dumnezeu cu privire la jertfe. Încrederea de sine a fiecărui iudeu ia prea mult de-a gata acest ritual sacrificial. Cu siguranţă a fost providenţa lui Dumnezeu; oricum răspunsul cel mai adecvat nu stă într-o presupoziţie ci mai degrabă într-o încredere smerită, ceva care referitor la jertfa lui Cristos fiecare poate împlini atât neamuri câz şi iudei.

Din nefericire, raţionarea sacrificiului în Iudaism şi în religia timpurie a lui Israel nu este foarte clară şi este încă foarte disputată în cercetările moderne. Oricum avem o temelie substanţială pe baza căreia putem pretinde că suntem capabili să reconstruim concepţia lui Pavel cu privire la felul în care jertfele funcşionează în ceea ce ne priveşte, conform prezentării sale referitoare la moartea lui Cristos ca jertfă pentru păcat.

Pe surt concepţia lui Pavel pare să fie faptul că moartea lui Cristos a fost eficientă în raport cu păcatul uman, deoarece El era repreyentantul păcătoşilor iar prin moartea Sa a ispăşit păcatele lor (8:30, 2Cor. 5:21).

Ca urmare pentru aceia care sunt ai lui Cristos nu mai este necesară o altă acţiune ispăşitoare împotriva păcatului lor deoarece au deplina speranţă că sunt părtaşi învierii lui Cristos (6:3-11). În timp ce toate acestea au putut fi în mintea lui Pavel este mult mai puţin probabil ca cititorii săi să fi fost conştienţi pe deplin de această teologie a sacrificării. Pe de altă parte, scurta aluzie întâlnită atât aici cât şi în 8:3 poate face referire cu uşurinţă la faptul că exista o gândire coerentă asupra sacrificării în cadrul Iudaismului şi a sinagogilor.

În orice caz Pavel, continuă expunerea sa reîncercând să-şi clarifice teologia în mod treptat spunând câteva lucruri despre modul în care jertfa lui Cristos şi moartea Sa se relaţionează atât la trecut cât şi la prezent referirea la trecut cel mai adesea fiind parte dintr-o citare originală iar referirea la prezent fiind explicaţia adăugată de Pavel acum. Scopul jertfei ispăşitoare a lui Cristos, în primul rând a căutat să demonstreze sau să aducă o dovadă pentru acţiunea de salvare a lui Dumnezeu pe baza faptului că în îndurarea lui a lăsat păcatul originar nepedepsit. Aceasta trebuie să însemne că scopul lui Dumnezeu era să demonstreze că acţiunea Sa de a salva poporul Israel era în acord cu prevederile legământului încheiat cu poporul. Faptul că nu a pedepsit păcatul lui Israel nu înseamnă că este nedrept sau părtinitor (după cum se ridica întrebarea în 8:13). Păcatele iniţiale au fost trecute cu vederea şi aceasta fie pentru că moartea şi jertfa lui Cristos a fost eficientă, fie că moartea lui Cristos ca moartea unui păcătos este eficientă pentru acei credincioşi care au venit înaintea Lui cât şi pentru cei de după El. Sugestia că această perspectivă contravine prezentării mâniei lui Dumnezeu din 1:18-3:20, neglijează faptul că capitolul doi mai mult sau mai puţin consideră că acolo ar putea fi cei ce vor răsplăti la judecata finală (aceia care au făcut binele, ce au împlinit Legea, etc.), aceia ale căror păcate, după cum presupune Pavel au fost lăsate nepedepsite în virtutea morţii lui Cristos.

26. În cel de-al doilea rând, scopul jertfei ispăşitoare a lui Cristos a fost să demonstreze dreptatea lui Dumnezeu în timpul prezent, că poate fi drept şi îndreptăţitor faţă de cei ce cred în Cristos. Moartea lui Cristos are acelaşi efect faţă de păcatele actuale- aceasta înseamnă dacă am înţeles corect teologia paulină referitoare la jertfa lui Cristos, că identificarea dintreCristos şi credincios înseamnă că jertfa lui Cristos rezolvă păcatul omului şi distruge puterea acestuia pentru cei ce sunt „în Cristos”. În acelaşi fel demonstrează atât dreptatea lui Dumnezeu cât şi scopul său eficient de salvare, distrugând cancerul malign şi rezolvând problema păcatului restabilind de asemenea comuniunea cu Dumnezeu, cel ce se identifică cu Cristos cel răstignit, dar înviat.

Ambele elemente din planul lui Dumnezeu prezentate aici dau o perspectivă importantă cu privire la semnificaţia expresiei „dreptatea lui Dumnezeu” pe care Pavel o foloseşte repetat- astfel, „dreptatea lui Dumnezeu” nu se referă doar la actul de salvare, ci mai mult la acţiunea salvării în termenii legământului pe care l-a încheiat cu Israel. Dreptatea lui Dumnezeu este întra-adevăr împlinirea obligaţiilor prevăzute de legământ, obligaţia de a fi Dumnezeul lui Israel, de a-l izbăvi şi sprijini pe Israel, aceste lucruri putând fi uşor de înţeles de un Iudeu. Astfel sistemul sacrificial demonstrează că Dumnezeu a găsit o cale pentru a restabili decăderea lui Israel şi încălcarea legământului; aşadar moartea lui Cristos arată dreptatea lui Dumnezeu atât pentru trecut cât şi pentru prezent; aceasta înseamnă că moartea lui Cristos demonstrează dreptatea lui Dumnezeu în mod specific prin jertfă, prin realizarea cu o eficienţă finală, a ceea ce sistemul sacrificial realizase până atunci doar parţial. Astfel putem spune că acţiunea de salvare a lui Dumnezeu vine ca şi o continuitate la legământul pe care-l avuse poporul şi în acord cu acest legământ.

Forţa sau puterea ideii prezentate de Pavel aici pot devenimult mai clare dacă privim atenţi la această formulare mai veche din 24-26a. Dacă excludem materialul adăugat de Pavel- referirea la credinţă (25) şi apo v. 26- găsim o formulare care se concentrează cu precădere la însemnătatea morţii lui Cristos pentru Israel şi înţelegerea de sine a acestuia. Aceasta sugerează că iniţial a fost o afirmaţie iudaică care înţelegea obligaţia lui Dumnezeu de a salva Israelul prin Cristos, Mesia. Acest caz iudaico-creştinesc, că moartea şi învierea lui Cristos asigură răscumpărarea fce referire la eliberarea din egipt şi la întoarcerea din Babilon. Pentru acest crez, sistemul sacrificial are sens doar în contextul morţii lui Cristos , iar moartea lui Cristos are înţeles doar vorbind la trecut.

Pavel adoptând această formulare îşi exprimă părerea cu privire la continuitatea credincioşiei lui Dumnezeu faţă de Israel şi continuă să prezinte acţiunea lui Dumnezeu în acor cu obligaţiile prevăzute de legământul cu Israel. El însă face referire şi la faptul că asigurarea unei răscumpărări în Cristos este doar un act al marii Lui îndurări şi mai adaugă faptul că ispăşirea de păcate depinde numai de credinţă în ceea ce-l priveşte pe om şi că acesta arată faptul că dreptatea este eficientă nu numai pentru păcatele poporului Israel din trecut dar şi pentru păcatele celor din prezent care au credinţă oricine ar fi acea persoană („toţi cei ce cred” este expresia folosită de Pavel).

Această secţiune (21-26) este de o importanţă deosebită în dezvoltarea argumentului lui Pavel şi a prezentării evangheliei şi aceasta este dovedită prin repetarea anumitor expresii sau cuvinte cheie (1:17); „dreptate” apare de sapte ori iar apoi „credinţă” de patru ori în acesta şase versete. Aşadar putem sumariza punctele centrale prezentate de Pavel. 1. Răspunsul la situaţi critică a omenirii „sub păcat” a fost dat de Dumnezeu prin faptul că la dat pe Cristos ca ispăşire şi răscumpărare pentru păcatele noastre. 2. Acest act al salvării al lui Dumnezeu este într-o continuitate completă cu împlinirea legământului promis lui Israel. 3. Participarea la sau beneficiul din această dreptate a lui Dumnezeu vine prin credinţă- încrederea că doar jertfa lui Cristos şi sacrificiul său a fost eficaceşi încrederea în Isus – prin credinţă. Trebuie să observăm faptul că din aceste trei afirmaţii doar pe a treia Pavel o priveşte ca fiind discutabilă. Primele două sunt simple şi nu sunt argumentate şi nu consideră că e necesar ca moartea lui Cristos să fie înţelesă ca jertfă su sacrificiu. Primele două în mod evident nu sunt controversate şi cu siguranţă poate să creadă că cititorul le va accepta chiar şi nedemonstrate această caracterizare a morţii lui Cristos în termenii sacrificiului Iudeu. El se concentrează pe al treilea argument „pentru toţi care cred” , dispută care trebuie argumentată este aceea că această înţelegere a dreptăţii lui Dumnezeu este într-o deplină continuitate cu împlinirea „legii şi a profeţilor”.