Traducere: Adrian & Carine Plamada

Prima mare secţiune a argumentului lui Pavel începe într-un mod surprinzător. Dupa ce şi-a anunţat subiectul, că evanghelia a revelat dreptatea lui dumnezeu, el merge imediat mai departe: “căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer”. Cuvântul de legătură “căci” sună ca o introducere la o explicaţie a expunerii tematice. Şi este într-adevăr intenţia lui Pavel : fie că descrie mânia lui Dumnezeu ca fiind o parte a dreptăţii lui Dumnezeu –caz în care “dreptatea lui Dumnezeu” este prima dată explicată ca un concept cu două tăişuri, ca arătând spre un proces revelaţional cu două feţe ( măntuirea pentru credinţă, mănia pentru răutate şi lipsă de sfînţenie); fie pentru a demonstra că mânia este presupusă în, sau preliminară dreptăţii- nevoia ca şi natura dreptăţii lui Dumnezeu să poată fi înţeleasă numai după ce am înţeles lucrarea mâniei divine (“dreptatea pentru viaţa prin credinţă“, fiindcă altrenativa este mânia spre moarte prin neascultare). Dar forţa cauzală a conjuncţiei nu are nevoie să fie accentuată, şi poate să funcţioneze aici ca un simplu cuvânt de legătură, şi atunci ascultătorii il pot auzi ca o simplă introducre a unei prime etape a unui argument mai larg.

Mânia lui Dumnezeu care este abrupt introdusă nu este un concept necunoscut pentru cititorii lui Pavel. Atăt Iudeii cât şi Grecii erau familiarizaţi cu idea unei indignări divine, a unei mânii judiciare împotriva răului. Pavel presupune acest fel de pre-înţelegere înainte de a dezvolta expoziţiunea. Această mănie, afirmă Pavel, este deja descoperită din cer; tot aşa cum dreptatea lui Dumnezeu este revelată în răspunsul iudeilor şi a grecilor la evanghelii, aşa că mânia divină poate fi deja recunoscută în ceea ce se întîmplă. Ascultătorul este deci pregătit pentru o descriere sau o analiză a problemei curente –mânia, nu ca judecata finală al lui Dumnezeu, ci ca răspunsul lui Dumnezeu la …. şi relaţiile, atăt la nivelul personal cât şi la nivelul comunitar (v21-23).

Răul împotriva căruia mânia divină este iniţial direcţionată este descris in termenii cei mai generali şi cuprinzători : împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor.Nu este imposibil ca Pavel să se gândească la indignarea divină ca fiind direcţionată împotriva faptelor, şi nu împotriva persoanelor, dar ca nu cumva cineva să deducă prin aceasta că responsabilitatea sa este diminuată, Pavel defineşte lipsa de evlavie şi de dreptate ca fiind lucrarea celor “care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor”, Aici, din nou, descrierea este una cât se poate de largă şi de inevitabilă - “adevărul” este aici înţeles nu în termenii unui ideal absolut (Binele), ci ca adevărul lui Dumnezeu (v25), adevărul lui Dumnezeu în relaţia Sa cu omul, a relaţiei omului cu Dumnezeu, şi a relaţiei omului cu omul, realitatea care determină aceste relaţii dar care a fost in mod efectiv suprimată dar şi prin relaţiile pe care oamenii le-au promovat. Aici se găseşte deja implicaţia precum că adevărul lui Dumnezeu şi adevărul omului sunt interdependente, şi că relaţia unei persoane cu o alta nu poate fi considerată izolată de relaţia acestei persoane cu Dumnezeu.

Acuzaţia generală a răutăţii umane este acum făcută mai precis, fiind definită sau justificată în termenii de cunoştiinţă de Dumnezeu. Aici, din nou, acuzaţia este expusă în termeni generali şi Pavel este în mod evident interesat ca ea să apară căt mai semnificativă şi larg acceptată cu putinţă. Fraza folosită,”fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu”, aduce bine cunoscuta premiză din vremea aceea că Dumnezeu poate fi cunoscut, şi scurta sa elaborare (vv19-20) îşi trage rădăcinile dintr-o idee stoică : că există un raport înnăscut intre divin şi uman datorită faptului că Logosul imanent în lume este deasemenea imanent în om prin puterea raţiunii ; şi că prin consecinţă, realităţiile invizibile şi puterile eterne ale divinităţii care stau în spatele cosmosului sunt în mod clar văzute de către ochiul înţelegerii ( aceiaşi putere raţională) în şi prin creaţie. În acelaşi timp, totuşi, este percepţia mai mult iudaică a relaţiiei divino-umane a lui Pavel care rămâne fundamentală : ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este un act al revelaţiei dorit de Dumnezeu Însuşi (v19b) în legătură cu un ordin creat (v20) ; ş omul este recunoscut ca fiind un agent responsabil vis-a-vis de această revelaţie, ceea ce face ca orice îndepărtare de a oferi un răspuns adecvat nu este numai o lipsă de percepţie, un defect în capacitatea spirituală, ci o greşeală morală, un act vinovat, “fără scuze” (v20b).

Cu versetul 21 acuzaţia devine tot mai specifică şi capătă un ton mai iudaic. Umanitatea este inexcuzabilă fiindcă răspunsul uman cerut de auto-revelaţia lui Dumnezeu în, şi prin creaţia Sa este cunoştinţa splendorii Lui magnifice şi a puterii Lui de Creator, atăt cât mulţumirea umilă pe care creaturea o datorează Creatorului. Însă, cu toate că are cunoştinţă despre Dumnezeu, cu toate că Îl cunoaşte pe Dumnezeu din moment ce El s-a făcut cunoscut lor, umanitatea refuză să dea acest răspuns. Prin urmare, raţionamentul lor devine deşert şi inima lor nebună se întunecă. Acest lucru înseamnă că, prin faptul că şi-au inchis ochii care erau capacitatea de a primi şi de a recunoaşte auto-revelaţia lui Dumnezeu (vv19-20), au stins lumina din mintea lor şi au lăsat-o să se umple cu tot felul de stupidităţi şi de probleme lipsite de valoare. Viaţa lor intelectuală şi emoţională (“inima”), demonstrând prin aceasta nebunia lor, s-a întunecat şi nu mai este capabilă să primeasă sau să răspundă acestei lumini. În alte cuvinte, prin faptul că au renunţat la o recunoaştere adecvată faţă de Dumnezeu, nu mai sunt capabili să funcţioneze ca nişte fiinţe raţionale; falimentul lor în a recunoaşte popriul lor statut de creatură i-a condus la o abilitate redusă de a funcţiona ca şi o fiinţă umană.

Fraza următoare dăruieşte acuzaţiei un caracter tot mai aspru (v22). Acest faliment în a răspunde într-un mod corect lui Dumnezeu nu a fost doar o simplă neglijenţă sau un act capricios negândit. Ei au proclamat de fapt că au devenit înţelepţi prin faptul că i-au intors spatele lui Dumnezeu, că a fost un act sofisticat şi de înaltă deşteptăciune de a se declara independenţi faţă de Dumnezeu, ca şi cum refuzul lor de a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi, ar fi făcut din ei ceva mai mult decât simple creaturi. Dar ceea ce au considerat ca fiind o atitudine extrem de înţeleptă a demonstrat nebunia lor. Consecinţa este că au devenit tot mai mult incapabili să-şi direcţioneze propria viaţă. Căutând să se ridice deasupra statutul lor de creaturi, de fapt au regresat şi nu progresat.

Reductio ad absurdum apare odată cu v23 : au schimbat slava, pe care au refuzat să o recunoască, Dumnezeul nemuritor, şi au preferat, nici măcar lucrurile create în toată coruptibilitatea lor, ci numai imaginea acestor lucruri, sau mai bine, şi încă mai ridicol, icoana care seamănă cu aceste lucruri. Ei au preferat copia imperfectă a lucrurilor făcute de Dumnezeu decăt pe Dumnezeu Însuşi. Ei au preferat slaba umbră a minţilor lor întunecate decăt puternica lumină a cunoştinţei de Dumnezeu. Dorinţa lor după un rol de Creator s-a implinit prin faptul că au făcut imagini de piatră şi de lemn! Şi nu se putea să se întâmple ceva diferit căci, întorcăndu-şi spatele de la Dumnezeu, posibilitatea de a vedea lucrurile cum sunt şi de ce sunt a devenit un lucru imposibil.

La acest moment este clar pentru ascultătorii lui Pavel că el îi conduce pe binecunoscuta cărăre a polemicii iudaice împotriva idolatriei. Este într-adevăr probabil că Pavel îşi modelează, conştient, expunerea sa pe Întelepciunea lui Solomon : ecouri ale gandirii şi limbajului înţelepciunii sunt foarte pronunţate în această secţie a argumentului, mai ales Înţ. lui Solomon13-15, aşa încăt vv19-21 constituie un rezumat al Înţ. lui Solomon13:1-9 şi vv23-25 unul pe puternica polemică anti-idol din Înţ. lui Solomon 13:10-15:19 ; şi amândoi folosesc concepte familiare de înţelepciune, cum ar fi contrastul dintre incoruptibilitate(Dumnezeu) şi coruptibilitate (omul), în aşa măsură încât polemica să câştige rezonanţă maximă în gândirea contemporană. Pavel îşi poate expune argumentul fără a intra în detalii, fiind sigur că audienţa din Roma îl va accepta destul de uşor deoarece a fost atitudinea iudeilor faţă de idolatrie care i-a condus pe mulţi dintre ei în sinagogile unde au devenit închinători-la-Dumnezeu şi prozeliţi, şi de unde au primit mai tărziu credinţa în Hristos.

Este deasemenea destul de clar faptul că Pavel a avut în vedere faţa lui Adam şi naraţiunile despre cădere (Gen 3), tot aşa cum s-a gândit la Înţelepciunea lui Solomon (2:23-24). Nu există aici referiri specifice din Geneza, dar este greu de conceptut că un iudeu s-ar putea gândi la locul omului în creaţie, la cunoştinţa lui de Dumnezeu, şi pierderea acestei cunoştinţe datorită actului voluntar de rebeliune, fără a se referi la Gen2-3. Inculparea lui Pavel la adresa umanitaţii se găseşte şi în modul cum îl descrie pe Adam (om): Adam/om care nu L-a onorat pe Dumnezeu ca Dumnezeu şi nu a recunoscut dependenţa sa de creatură faţă de El, Adam/om care s-a găndit că el însuşi era Dumnezeu, destul de înţelept încât nu avea nevoie de înţelepciunea lui Dumnezeu, şi care, prin acest act, şi-a întunecat propria minte şi s-a dus spre nebunie. Asta este ceea ce naraţiunea din Geneza dăruieşte lui Pavel spre o adăncă analiză a omului contemporan.

Ceea ce este şi mai interesant în versetul 23 este folosirea deliberată de către Pavel a Ps 106:20 (scurta descriere a psalmistului în ce priveşte prima apostazie al lui Israel prin închinarea sa la viţelul de aur la muntele Sinai-Exod 32-). Această asociere dintre căderea lui Adam şi căderea lui Israel era deja probabil existentă în mintea unui iudeu. Neascultarea lui Adam şi idolatria de la Sinai au fost văzute ca cele două păcate arhetip care ameninţă umanitatea şi pe Israel. Însă este important de notat că ilustraţia folosită de către Pavel pentru a dovedi tipica polemică iudaică legată de idolatria este Israel însuşi! Este Israel care constituie exemplul permanent care arată cum omul poate aşa de repede să se depărteze de la Dumnezeu şi să se piardă în lucruri. Cel mai devastator exemplu al nebuniei umane de a-şi intoarce spatele de la Dumnezeu îl constituie propriul popor al lui Pavel! Cei care, dinte-o audienţă compusă în mod majoritar de non-iudei, vor recunoaşte aluzia vor fi deasemenea capabili să înţeleagă cotitura neaşteptată din accentul Paulin: “întâi a iudeului, apoi a grecului”.

Până la acest punct, Pavel s-a limitat să arate consecinţele refuzului omului de a-L recunoaşte pe Dumnezeu, unde mânia lui Dumnezeu este înţeleasă în termenii inevitabilelor consecinţe care urmează alegerii umane. Când creatura însăşi se desparte de Creator, rezultatul inevitabil este că creatura nu mai poate să funcţioneze corect. Însă acum se dă o conotaţie mult mai tăioasă spiralei păcatului umanităţii: Dumnezeu alege care vor fi consecinţele păcatului uman. “Dumnezeu I-a lăsat” ; aceste cuvinte reflectă un act măsurat şi deliberat, dar deasemenea controlul direct asupra tot ceea ce se întîmplă. Acest ultim aspect constituie cheia pentru ceea ce urmează. Ei a dorit să urmeze dorinţele propriei lor inimi şi atunci Dumnezeu i-a lăsat pradă dorinţelor lor ; trebuie notat că El nu le-a dat dorinţele, ci le-a dat ceea ce şi-au dorit şi consecinţele dorinţelor lor (mai explicit în vv26-27). Dumnezeu i-a lăsat pradă libertăţii după care au tânjit ; nu libertate pentru ei ci ei pentru libertate. Controlul lui Dumnezeu i-a lăsat pe ei ca pe o bombă defectuoasă aruncată fără a putea fi controlată. Fiindcă libertatea de care se lăudau nu era nimic altceva decât eceastă libertate pentru imoralitate, care este o insultă la adresa lor şi la adresa trupurilor lor. Dorinţa de a fi independent de Dumnezeu se revelează prin implinirea ei de a fi nimic mai mult decăt dorinţa după o impuritate degradentă.

Şi acum, ca nu cumva cauza să fie uitată, Pavel arată care este rădăcina stării de corupţie şi de ruşine a umanităţii. Ei au schimbat ceea ce ştiau ca fiind adevărul lui Dumnezeu intr-o minciună; au preferat să se inchine creaturii decât Creatorului. Aici, ecoul din Geneza 3 este foarte puternic. Adam/om a crezut cuvintele de calomnie şi de înşelăciune ale şarpelui. Şi care a fost rezultatul? Nu a devenit independent şi asemenea lui Dumnezeu,ci, mai degrabă dependent de lucruri, a devenit ceva mai puţin uman, creatura creaturilor mai degrabă decât creatura Creatorului. Aşa cum Pavel o anticipează aşa de clar, prin natura sa, omul-creatură este condus să se închine şi să slujească cuiva mai mare decăt el. De aceea, din moment ce a refuzat pe cel care era singurul vrednic de adorare şi slujire, devine inevitabil faptul că el îşi va direcţiona dorinţele de bază spre un obiect inferior şi, prin acest lucru, el îşi va reduce propria sa statură. Cine s-ar găndi să-şi aleagă ca stăpăn mai degrabă lucrurile create decât pe gloriosul Creator? Dar asta este exact ceea ce a fost făcut.

Efectul repetiţiei cuvintelor “i-a lăsat “nu are ca scop să sugereze o anumită coborâre în depravare, ceea ce ar implica o spirală descendentă a degradării, deoarece ceea ce este descris în vv26-27 nu este diferit şi mai rău decăt starea descrisă mai scurt în v24. Repetiţia aceleiaşi fraze “De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă“, însă, accentuează solemnitatea şi seriozitatea acuzaţiilor făcute, grozăvia stării în care omul a căzut prin faptul că şi-a întors spatele de la Domnul, literal, caracterul lepădării sale de Dumnezeu. Descrierea care urmează este o exprimare caracteristică a antipatiei iudaice faţă de practica homosexualităţii aşa de mult prezentă în lumea Greco-romană.

Atitudinea lui Pavel faţă de practicile homosexuale este fără ambiguităţi. Prima apăriţie a cuvântului “au schimbat” (cf. v23 şi 25) pare să implice că acţiunea descrisă (“au schimbat întrebuinţarea firească într-una care este împotriva firii”) este parte şi rezultat direct a corupţiei, a slavei şi a adevărului lui Dumnezeu în idolatrie, o întoarcere similară de la rolul de creatură la cel care este o perversiune a stării creturii în actul creaţiei. Dar mai izbitoare este folosirea secvenţei de cuvinte ale cărui sens este mai presus de orice îndoială. Homosexualitatea este văzută ca o pasiune “scârboasă“. Practicile homosexuale sunt caracterizate prin accentul pus prin repetiţia cuvintelor “împotriva firii”, unde Pavel foloseşte un limbaj greceşc şi chiar stoic pentru a extinde apelul la respingerea specifică iudaică a homosexualităţii, şi aici, Pavel face de fapt apel la bunul simţ al cititorului spre a recunoaşte că a practica homosexualitatea înseamnă a viola ordinea naturală ( aşa cum a determinat-o Dumnezeu). “Aprins în poftele lor”: luate separat, cuvintele nu au neapărat o conotaţie negativă dar, puse împreună, ele conduc la ceva fără moderaţie şi, la urma urmei, la un lucru auto-destructiv. “Au săvârşit lucruri scârboase”: probabil că Pavel se gândeşte aici la Lev 18 şi 20 care include actul homosexual în lista actelor sexuale ilicite, ca fiind una din abominaţiile comise de către popoarele de care Israel trebuia să se păzească (Lev 18:22 ; 20;13). Ultima parte, cu lovitura ei grea şi repetată completează imaginea unei perversiuni care se găseşte intr-o spirală a auto-destrugerii – literal, “au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor” - sexul privit ca un sfîrşit în el insuşi a devenit un sfîrşit de moarte şi perversiunea sexuală este plata sa inevitabilă.

În toate acestea Pavel nu avea nevoie de un argument puternic pentru a construi acest punct. Este evident faptul că cei care vor citi epistola sunt deja de acord cu standardele iudaice în ce priveşte moralitatea sexuală, mai mult decăt atăt, se pare că tocmai aceste standarde i-au atras pe majoritatea dintre ei în sinagogile iudaice. Dar efectul argumentului lui Pavel la acest punct în contextul întregii scrisori nu trebuie ignorat. El nu are ca prim scop să expună perversiunile păgâne, ci să conducă reacţia cititorilor împotriva aceste perversiuni în cercul standardelor morale care din totdeauna a făcut diferenţa între Israel şi celelalte naţiuni. Faptul că Pavel le foloseşte pentru a arăta că atitudinea iudaică faţă de comportamentul sexual pagăn rămăne răspunsul etic adecvat unor păgăni care cred în Hristos înseamnă că el recunoşte cel puţin un element distinctiv al Israelului vechiului legământ care ramâne neschimbat sub legamântul cel nou.

De astă dată, ca să nu există vreo dubiu, Pavel accentuează legătura directă dintre respingerea lui Dumnezeu de către umanitate şi starea ei dezordonată. Toate provin din refuzul de a-L recunoaşte pe Dumnezeu. Prima parte prezintă caracterul deliberat a acestei refuz care este un act al mândriei şi autosuficienţiei umane: ei au considerat că Dumnezeu nu trebuiereţinut ca factor de influenţă în cunoştinţa lor deplină şi au luat hotărâri împotriva Lui, au testat valoarea cunoştinţei de Dumnezeu şi l-au găsit insuficient. ŞI, din nou, ca în v22, consecinţa este: “Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate”. Testul pe care credeau că-l impun asupra cunoştinţei de Dumnezeu era de fapt un test al propriei lor înţelegeri. Judecata pe care au adus-o împotriva lui Dumnezeu i-a condamnat pe ei. Prin faptul că proclamau abilitatea lor de a-l evalua pe Dumnezeu, ei au dovedit stupiditatea puterii lor raţionale. Şi atunci, Dumnezeu i-a lăsat sub maturitatea pe care o proclamau –maturitate căreia numai imaturitatea ar putea fi destul de îndrăzneaţă să proclame aşa ceva.

Folosirea aceleaşi fraze, “Dumnezeu i-a lăsat” ,pentru a treia oară este sumbră şi are un efect care ar trezi. La fel cum cuvintele repetate “au schimbat” arată responsabilitatea umanităţii pentru starea lucrurilor în care se află. Alegerea proprie a omului de a fi independent de Dumnezeu este rădăcina tuturor relelor. Aşa că repetiţia cuvintelor “Dumnezeu i-a lăsat” arată faptul că, prin îndepărtarea sa de sub controlul imediat al lui Dumnezeu, omul nu a reuşit , totuşi, să scape şi de controloul pe care Îl are Dumnezeu peste întreaga creaţie. În mod cert, el nu a scăpat printr-o independenţă asemenea unui dumnezeu ci, mai degrabă, s-a lasat prins de un destin impersonal şi arbitrar. Simplul fapt este că omul nu poate să se elibereze de propria sa natură şi de natura lumii aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Este Dumnezeu care i-a lăsat pradă dorinţelor lor şi nesfârşitei lor fugi după satisfacere; libertatea omului îl poate conduce numai între limitele hotărâte de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie deci să fie deprimat când priveşte la starea societăţii şi la evidenta degradare a omului căci ele sunt de fapt dovezi ale controlului lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. Omul este încă creatura pe care Dumnezeu a făcut-o şi chiar dacă el refuză să recunoască pe Dumnezeu, instinctele sale de creatură sunt martore pentru Creatorul pe care conştiinţa ar vrea să Îl nege. Pe scurt, căderea omului este o elipsă formată din cele două epicentre care sunt: alegerea omului şi controlul lui Dumnezeu peste toate. Devine deci din ce în ce mai clar că mânia lui Dumnezeu este opusul dreptăţii Lui, deoarece ambele exprimă conducerea lumii aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu să fie : dreptatea printr-o credincioşie dependenţă faţă de Creator conduce la mântuire, iar mânia prin mândria şi dorinţele auto-indulgente conduce spre auto-distrugere.

Exprimarea şi opera “minţii blestemate” este un catalog de vicii cu care cei căruia i se adresează scrisoarea sunt familiarizaţi. În mod deliberat, Pavel foloseşte din nou terminologia stoică (“lucruri neîngăduite”) pentru a descrie soarta unei atitudini şi a unui comportament antisocial, pe care, oamenii care găndesc căt de căt, l-ar condamna. Nu se depune un efort specific pentru a face ca lista să fie ordinată; ea se revarsă ca ceva foarte confuz. Câteva cuvinte sunt în mod clar asociate prin idei comune sau prin sunet comun. Este evident că Pavel nu vrea să accentueze un păcat anume sau un anumit fel de păcat, scopul său este de a dărui o impresie a întregii atitudini sau comportament pe care oamenii cu minte sănătoasă nu l-ar accepta. Ele sunt deasemenea consecinţele directe ale falimentului omului de a-L recunoaşte pe Dumnezeu. Iregularităţile sexuale nu sunt singurul lucru care marchează separarea dintre om şi Dumnezeu. Climaxul analizei lui Pavel asupra căderii omului şi urmările ei, dacă există un astfel de climax, este o imagine a dezordinii generale a societăţii umane. Zilnic, poftele,certurile, înşelăciunile şi aşa mai departe, manifestă corupţia umană la fel, dacă nu mai mult, ca actele homosexuale. De fapt, fiecare viciu care distruge relaţiile umane este un semn al pierderii de Dumnezeu, la fel ca oricare perversiune sexuale.

Pavel refuză să accepte că în mod general oamenii nu sunt conştienţi de caracterul negativ şi de efectul destructiv al unei asemenea conduite.Recunoaşterea stoică că aceste lucruri nu “sunt îngăduite” este o dovadă a acestui fapt. Dar, prin modul cum Pavel îşi desenează prima parte a argumentului, este amintirea lui Adam care se arată din nou. Adam/om a ştiut recomandarea lui Dumnezeu (“dacă vei mănca, vei muri”-Gen2:16) şI, cu toate acestea, s-a dus şi a măncat. În acel mod interpretează Pavel acel “bun simţ” fară Dumnezeu al stoicilor în termeni de monoteism iudaic. Recunoşterea stoică a ceea ce era neîngăduit, în conformitate cu un bun ordin, constituie o dovadă pentru Pavel a faptului că omul (şi nu numai iudeul) ştie în mod general ce este drept, îl cunoaşte ca fiind ceea ce cere Dumnezeu şi ştie că a nu ţine cont de acest lucru duce la moarte, o moarte meritată.

Este acest caracter al relaţiilor sociale ale omului, ca respingere deliberată a ceea ce este bine, ca o rebeliune împotriva a ceea ce Dumnezeu a ordonat, care este accentuat de către Pavel în final. “Nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” Respingerea lor de Dumnezeu nu este doar momentană dar este un act de sfidare măsurat şi gândit. Este o înţelegere foarte importantă a unui aspect al păcatului omului –caracterul lui de rebeliune împotriva a ceea ce este cunoscut ca fiind drept (sau bun), acest act de sfidare în faţa binelor cunoscute şi periculoasele consecinţe acestor acte, acest aparent eroic “Eu voi face ce vreau să fac şi nu-mi pasă de ce va urma!”. Mizerabila listă a comportamentelor anti-sociale (vv29-31) illustrează faptul că înţelepciunea umană în independenţa sa dorită faţă de Dumnezeu sfărşeşte prin a se justifica prin ea insăşi ( nu ar fi dificil să extindem lista cu exemple din secolul XX). Este această auto-iluzie care stă la baza unui asemenea comportament, şi, datorită faptului că este o auto-iluzie, o auto-distrugere este şi destructivă pentru societatea, o iluzie. Pavel o atacă foarte puternic la începutul argumentului său de inculpare generală.