Traducere: MIHAIU Estera

O caracteristică bine atestată în religia iudaică în timpul lui Pavel era modul în care, viaţa iudaică era definită, atât în forma orală cât şi în cea scrisă. Fundamentul acestui material a fost legământul* pe care Dumnezeu* l-a comunicat lui Moise* şi l-a facut cu poporul Israel* la Sinai după cum este păstrat în primele cinci cărţi ale Bibliei Evreieşti. Iudeii din timpul lui Pavel urmând utilizarea biblică, se refereau frecvent la aceste scrieri fundamentale ca la “Lege” ebr.tora, gr. nomos). După chemarea lui Pavel de a-L predica pe Cristos* neamurilor*(Gal.1:15-16;Rom.1:13-14;Fapte9:15;22:21;26:17) el s-a gândit mult la Legea iudaică şi credinţa* în Cristos. Putem găsi rezultatul acestei cugetari în primul rând în scrisorile către Tesaloniceni* şi Corinteni*, în Galateni*, Filipeni* şi Romani*, şi de asemenea într-o măsură mai mică în Coloseni*, Efeseni* şi epistolele pastorale*.

Nici un domeniu din studiile pauline nu a fost supus unei corectări mai exhaustive în ultima jumătate de secol ca perspectiva apostolului asupra Legii. Dovezi copleşitoare au impus o reevaluare a dogmelor creştine şi mai ales, protestante despre Lege în iudaism şi deci despre relaţia lui Pavel cu acest unic şi cel mai important aspect al credinţei lui ancestrale. O anumită inţelegere a naturii acestei revoluţii din studiile pauline, este deci o necesitate importantă pentru o citire actuală a comentariilor proprii a lui Pavel despre Legea iudaică (vezi Paul şi interpretatorii lui).

1. Lupta de a înţelege perspectiva lui Pavel asupra Legii.
2. Legea iudaică în a doua perioadă a Templului.
3. Legea iudaică în contextul scrisorilor pauline.
4. Concluzii

1. Lupta de a înţelege perspectiva lui Pavel asupra Legii

În timpul perioadei renascentiste şi a reformei, Biserica romano-catolică înţelegea afirmaţia lui Pavel că “nimeni nu va fi socotit neprihanit prin faptele Legii” (Gal. 2:16) însemnă că nimeni nu poate obţine viaţa veşnică* fără ajutor divin. Bisericii catollice în cele câteva secole înainte şi după Luther, acest dicton nu părea să excludă faptele bune de rolul lor în mântuire*, şi alte pasaje în scrisorile lui Pavel păreau să indice că asemenea fapte erau necesare( Gal. 5:6; Rom. 6:13,19; cf. Concililui de la Trent, decret asupra justificarii, 6.10-11). Thomas d’Aquinas, deci, credea că, din moment ce natura umană prin ea insăşi necesita puterea transformatoare a harului* lui Dumnezeu pentru a moşteni viaţa veşnica, umanitatea nu putea fi salvată prin merite proprii chiar şi înainte de cădere. După cădere harul lui Dumnezeu a fost chiar mai necesar pentru mântuire din moment ce umanitatea era acum de doua ori mai departe de Dumnezeu. ( Summa Theologica, I,II.109.2). Legea vechiului Testament opera de asemenea la nivel uman, şi oricât de bună ar fi fost îi lipsea harul lui Dumnezeu pentru a-i ajuta pe oameni să respecte principiile Legii (I-II.98.1-2). Noua lege a Noului Testament conţinea acest har, în acest fel creştinii puteau prin intermediul acestui har să facă faptele prin care meritau viaţa veşnică (I-II.108.1; 111.2; 112.1; 114.1-9). De asemenea Conciliul de la Trent susţinea că neprihanirea era un proces de cooperare cu harul divin care începea cu pocăinţa şi continua în forma ascultarii de legile lui Dumnezeu şi de Biserică (Conciliul de la Trent, Decretul asupra neprihanirii, 6.10-11).

În special impotriva acestui principiu de cooperare dintre har şi fapte, după cum a fost exprimat în doctrina meritelor sfintilor, reformatorii s-au opus. Inainte de acest protest împotriva Bisericii romano-catolice, Luther s-a temut că nici propriile-i fapte bune, chiar dacă erau făcute din dragoste pentru Hristos, nici meritele nu puteau să-l salveze de dreptatea perfecta a lui Dumnezeu. În cele din urma, după ce a ajuns aproape de disperare, Luther a început să mediteze asupra unor texte ca Ps. 31:1-2; Rom. 1:17 şi prin ele a descoperit că scopul dreptaţii lui Dumnezeu* nu era să condamne ci să salveze păcătoşii. În locul acuzatorului mânios, Dumnezeu a devenit stâncă lui de refugiu şi fortăreaţă puternică.

Aceasta experienţă a contribuit la lecturarea lui Luther, a scrisorilor lui Pavel mai ales în ce priveste cartea Galateni, unde a găsit dovezi ample despre faptul ca nici o activitate umană, sau “neprihanire activă”, indiferent cât de sinceră şi hotărată, nu-I putea salva pe oameni de mănia lui Dumnezeu*. O astfel de mântuire putea veni doar prin “neprihanire pasivă”- o neprihanire asigurată în întregime de Însuşi Dumnezeu şi insuşita prin credinţa în Isus Hristos. Luther a considerat folosirea termenului lege în pasaje ca Galateni 2:16-21 ca un cifru pentru cerinţele drepte ale lui Dumnezeu şi pentru toate încercările umane de a fi mântuiţi prin ei înşişi. Aceasta, credea el, nu putea mântui ci numai condamna şi inspira teroare: “nu contează cât de înţelept şi neprihanit poate fi omul după raţiunea şi Legea divină”, el spune “totuşi, cu toate faptele lor, meritele, slujbele liturgice, dreptatea şi actele lor de închinare ei nu sunt justificaţi” (LW,26:140, Comentariu asupra Galateni 2:16). Rolul Legii nu este să justifice ci să condamne şi să terorizeze (LW, 26:148-51). Mantuirea vine prîntr-o cu totul altă “lege”, Legea harului care dă neprihănirea credinciosului fără nici un efort şi îl izolează de acuzaţiile Legii. Deci, în sfera justificării Legea nu îsi are locul. Punându-şi credinţa în Hristos creştinul a ajuns în cer şi a lasat Legea pe pământul de jos. (LW, 26:156-57).

Este uşor când citeşti să te concentrezi pe disputa teologică cu Biserica Romano-Catolică în care el s-a angajat atât de energic şi să pierzi din vedere subtilul caracter hermeneutic impropriu în care marele reformator şi teolog a persistat. În discursurile lui asupra cărţii Galateni, în mod special, dar şi în altele, Luther presupune că iudeii impotriva părerilor cărora se ridică legea lui Pavel deţinea aceeaşi teologie a justificarii ca şi Biserica Romano-Catolică medievală. Aceasta eroare hermeneutică se va repeta în urmatoarele patru secole şi, în cele din urmă va servi ca şi principii reglatoare pentru învăţătura protestantă asupra Vechiului Testament şi iudaismul antic.

Era presupus în mod frcvent printre erudiţi V.T. că, de exemplu, cel puţin din perioada restaurari evreilor până în timpul Israelului sub Ezra, istoria iudaismului a fost o degenerare spiralată în legalism, ipocrizie şi lipsă de compasiune. În mod asemanator când învataţii protestanţi discutau iudaismul rabinic tindeau să presupună că polemica lui Pavel impotriva iudaismului , interpretată prin intermediul reacţiei lui Luther impotriva romano-catolicismului, a asigurat o bază sănătoasă pentru sistematizarea religiei lui Mişna, a Talmudului şi a relatat scrierile evreieşti dîntr-o epoca mai târzie. Descrierea “populară” a lui F. Weber despre teologia Talmudică (1880) este tpică. Respectând poruncile multe şi ciudate ale Legi, a spus Weber, era modul prin care rabini credeau se castigă mântuirea. Deci rabinii obişnuiţi credeau că scopul religiei rabinice era să urmarească răsplata pe baza meritelor, că Dumnezeu era un judecator aspru, şi moartea apropiata aduce cu ea teama de a pierde măntuirea datorită lipsei meritului.

O mare parte a acestui portret a iudaismului antic s-a regăsit în interpretările Noului Testament, în general, şi în special în expoziţiile scrierilor lui Pavel. Cele mai folosite comentarii, cum ar fi W.Sanday şi A. Headlam pe cartea Romani (retiparită de 17 ori din 1895 până în 1952) şi cele mai influente cărţi despre Noul Testament cum ar fi descrierea populară a lui R. Bultmann a Crestinismul primitiv în contextul ei contemporan (1949; ET 1956) a folosit aceasta imagine a iudaismului ca suport pentru explicaţiile teologiei Noului Testament. În comentariile lui Sanday şi Headlam, de exemplu confruntarea lui Pavel cu Legea în Romani 7:25, pe care ei îl considera un autoportret al existentei înainte de convertire, este interpretat ca o consecinţă naturală a perspectivei “aspre” rabinice asupra Legii, pe care ei o consideră că “a fost fatală pentru pacea minţii” (Sanday şi Headlam, 189). În mod asemanator, Bultmann într-o sectiune a Crestinismului primitiv intitulată “Legalismul iudaic”, susţine că perspectiva iudaică asupra Legii din primul secol a facut “ascultarea radicală” de Dumnezeu imposibilă, pentru că susţinea că odată ce un anumit număr de porunci erau respectate, puteai fi liber să faci orice (Bultmann,69). Mai departe, Bultmann spunea, că Legea învaţă că Dumnezeu ar pedepsi pacatele în mod strict după Legea retribuirii, că mantuirea nu era niciodată sigura, şi chiar pocainţă şi credinţă ar putea fi transformate în fapte vrednice de rasplată (Bultmann, 69-71).

Părerea luterană despre iudaismul străvechi, acum îmbracată în hainele impresionante ale erudiţiei, nu a trecut neschimbată între învataţii evrei. Încă din 1894 distinsul reformator evreu C.G. Montefiore a obiectat hotărât faţă de ceea ce a considerat ca tendinţă a teologilor creştini de a contura iudaismul rabinic ca o umbră întunecoasă alături de care teologia lui Pavel putea straluci foarte tare. Literatura rabinică, a pledat Montefiore, descoperea un Dumnezeu iertator şi plin de compasiune, gata să fie alaturi chiar şi când au loc grave încalcari ale Legii, atunci când există cea mai mică intenţie de a se pocăi din partea ofensatoare. Mai mult chiar portretizează rabinii ca fiind cei care vedeau în Lege un dar şi o desfatare, şi care valorificau credinţa în Dumnezeu la fel de mult ca şi Pavel, şi a căror rugăciune zilnică era “Suverană a tuturor cuvintelor! Nu datorită faptelor noastre neprihanite ne aducem cererile inaintea Ta, ci datorită milei Tale depline” (b. Yoma 87b). “Mă întreb”, spunea Montefiore adresandu-se Asociaţiei Sfantul Pavel din Anglia în 1900, “dacă există cea mai mică şansă ca tu, spre deosebire de teologi, să ma crezi că toată această chestiune a unui Judecator sever şi Datatorul unei Legi aspre este un rod al imaginaţiei şi o sperietoare?”.

Critica lui Montefiore despre caricatura luterana asupra iudaismului a ajuns la urechi surde; dar prin munca cătorva învăţaţi influenţi, în urmatorii 70 de ani, a început treptat să fie ascultată nu doar în cercurile evreilor, ci aproape de toţi care lucrau în domeniul respectiv. În 1927 G.F. Moore a publicat un studiu de două volume despre teologia rabinică care a venit în contradicţie cu lucrarea lui Weber, a accentuat rolul harului iertării şi pocăinţei în literatura timpurie a religiei rabinice. Aceasta a fost urmata în 1948 de studiul detaliat al lui W. D.Davies, Pavel şi iudaismul rabinic, în care acesta argumenta că doctrină lui Pavel despre neprihanirea prin credinţă fără Lege era doar o metaforă printre multe altele rostite în toiul disputei (Davies,221-23), şi că scrisorile apostolului au descoperit un Fariseu pentru care era mesianică apusese. (Davies, 71-73; vezi evreul, Pavel).

Fără îndoiala, evenimentul principal în aducerea plângerii lui Montefiore în prim plan a fost publicaţia din 1977 a lui E.P.Sanders, Pavel şi iudaismul palestinian . cartea lui Sanders a fost atât de remarcabilă nu pentru că abordarea a fost originală, ci pentru că Sanders s-a adresat în special şi exhaustiv perspectivei incorecte asupra iudaismului pe care şcoala luterană şi cei aflaţi sub influenţa ei au produs-o. Sanders şi-a facut loc printre cele mai influente lucrari ale învăţăturii nou-testamentale moderne pentru a arata că ele discreditau iudaismul vechi ca pe o religie în care mântuirea era obţinuta prin fapte. Atunci el s-a angajat într-o călătorie lungă nu doar prin literatura rabinică ai primilor 200 de ani după Hristos, ci prin literatura Qumran*, scrierile apocrife şi pseudopigrafa, de asemenea pentru a determina cum aceste documente raspund la întrebarea ce poate face un om ca să fie mântuit?

Concluzia lui a fost că în toată această literatură iudaică cu exceptia documentului atipic 4 Ezra mântuirea nu a venit prin realizarea unui anumit numar de fapte bune, ci prin apartenenţa la poporul legământului lui Dumnezeu. Bineînteles răspunsul potrivit dat legământului era ascultarea; dar mijloace de răscumpărare erau la dispoziţie pentru acei care nu ascultau în întregime. Acest “tipar de religiei” a fost numit de Sanders “nomism al legământului” ( Sanders 1977, 75; 1992, 262-78), şi el a susţinut că, conţine o mică asemanare cu descrierea “soteriologiei ebraice în majoritatea cărţilor învăţăturilor biblice protestante.

În mare parte ca rezultat al acestei munci importante, majoritatea celor care studiază teologia paulină cred acum că Montefiore, sau Sanders şi alţi disidenţi de la perspectiva protestantă clasică şi-au dovedit punctul lor de vedere. Problema care se pune acum este ce facem cu Pavel, care oricum pare să aibă o mare dispuă cu iudeii care adoptau nerihanirea prin “faptele Legi”*. Răspunsul pe care Montefiore l-a dat acestei întrebari în 1894 a ajuns celebru pentru unii. El a crezut că Pavel a fost un aberant a cărui neglijenţă faţă de doctrina iudaică a pocăinţei în cazul încălcării Legi, era încâlcită şi al cărui iudaism, dacă se poate numi iudaism, trebuie să fi fost tare afectat de elenism. S.Sandmel afirmă în mod asemanator că “atitudinea lui Pavel faţă de Lege este perfect opusă perspectivelor prezentate în toate scrierile ebraice care au supravieţuit”(Sandmel1978,320) şi că evaluarile negative ale lui Pavel asupra Legii îsi au originile în ideile despre lege care au înflorit în solul fertil al iudaismului elenistic. Această marcă a iudaismului, spune Sandmel, a vazut adesea în Lege numai un ghid spre alte idei religioase astfel, a minimalizat importanţa observaţiei ei literare. Astfel Pavel a fost predispus să devalorifice legea datorită rădăcinilor lui într-un iudaism influienţat mult de gândirea grecească (Sandmel 1979, 48-53). Această pespectivă atinge extremele în lucrarea lui H.Maccoby care afirma mai mult pe baza Gal.3:19 şi 4:9-10, că atitudinea lui Pavel faţă de Lege a derivat din Gnosticism*(Maccoby,40-48).

Această citire a lui Pavel, după cum a observat W.D.Davies cu mult timp în urmă, strică din punct de vedere metodologic şi istoric prin presupunerea diferenţei clare dintre iudaismul “ortodox” palestinian şi presupuse variante deviante din Diaspora*. O asemenea distincţie clară nu a existat. Sanders, atunci, atât în Pavel şi iudaismul Palestinian cât şi în două cărţi urmatoare despre Pavel, preia perspectiva adoptată de Moore (Moore, II.94) cu jumatate de secol în urmă dar nu prea bine prelucrată: Pavel incepea intodeauna cu o premisa, că Isus era mântuitorul* lumii* şi mergea înapoi de la această premisă la concluzia că întraga lume, inclusiv iudeii, aveau nevoie să fie mântuiţi prin Isus. Astfel în viziunea lui Sanders, teologia lui Pavel reprezenta o săritură de la nomismul legământului iudaic la o altă religie.

Sanders afirmă că Pavel nu a avut o “teologie despre lege” ci a răspuns în diferite circumstanţe care îi ameninăau misiunea lui de a-i înştiinţa atât pe iudei cât şi neamurile de necesitatea participarii în Cristos pentru mântuire .Din motive practice el a considerat ca unele părţi din lege, pe care neamurile le vedeau în special evreieşti (circumcizia,* ţinerea Sabatului, reguli dietetice) să fie anulate. Acestea ar împiedica misiunea neamurilor şi ar face neamurile să creadă că, cheia mântuiri era iudaismul, când de fapt era participarea în Cristos. Când el s-a simţit obligat să dea motive pentru punera legi la o parte, el a răspuns în diferite feluri, incompatibile unele cu altele. Explicaţia lui centrală părea să fie că lege a fost data să condamne pe toata lumea ca toti să fie mântuiti de Isus Cristos.

J.D.G.Dunn a acceptat de asemenea noul consens reprezetat în lucrarea lui Sanders dar îl critică pe Sanders pentru că nu a demonstrat o explicatie plauzibilă a fundamentului iudaic în scrisorilor lui Pavel. Sanders, acuzaţiile lui Dunn, l-au desparţit aşa de mult pe Pavel de iudaism încât durerea lui Pavel pentru fraţii şi surorile lui iudei din Rom. 9:1-3si preocuparea lui ca neamurile creştine să inteleagă datoria spirituală faţă de Israel* din Rom.11:17-24 sunt enigme (Dunn, 188; vezi Romani)

Relatarea lui Pavel pe care Dunn o propune ca substitut afirmă că Pavel a lucrat la detaliile viziuni sale asupra Legii în toiul controverselor cu iudeii creştini care credeau că neamurile creştine, pentru a-şi menţine locul în poporul legământului lui Dumnezeu, trebuiau să adopte trei “fapte ale Legii”* care erau semne ale poporului Israel: circumcizia*, ţinera Sabatului (vezi Zile Sfinte) şi ritual dietetic (vezi Hrana). Polemica lui Pavel impotriva “faptelor legii”, nu este direcţionată împotriva obţinerii mântuiri prin fapte bune, ci împotriva faptului că mântuirea era, măcar în parte, aparţinând poporului Israel şi considerea legii ca un semn al statutului (Dunn, 191-96).Ca un rezultat, afirmaţiile pozitive ale lui Pavel despre lege nu sunt inconsecvente cu mai multele afirmaţii negative, pentrucă afirmaţiile negative sunt adresate direct împtriva întrebuinţării naţionaliste a legii şi nu impotriva legi în sine (Dunn, 200).

O astfel de citire a lui Pavel are o mulţime de avantaje, spune Dunn. Rcunoaşte legitimitatea acuzaţiilor lui Sanders împotriva paradigmei luterane pentru înţelegerea iudaismului, dar îi oferă lui Pavel o imagine mai plauzibilă decât imaginea lui Sanders. Pavel este acum înrădăcinat în iudaismul primului secol iar afirmţiile lui despre lege, atât pozitive cât şi negative, sunt puse împreuna într-o convingere consistentă că Legea ,chiar bună fiind, poate fi întrebuinţată ca un instrument de mândrie naţională (Dunn, 200-203).

Un alt răspuns cu o mare influienţă la noua părere a fost dat de H. Raisanen. La fel ca şi Dunn, Raisanen accepta portretul lui Sanders despre iudaismul vechi şi, la fel ca alţi, încearca să explice polemica lui Pavel împotriva faptelor Legii în lumina acestei noi perspective. El afirma că Pavel şi-a dezvoltat mai întâi atitudinea lui după convertire asupra Legii sub influienţă comunităţi creştine eleniste, un grup care a minimalizat necesitatea legi, în particular a aspectelor evreieşti în interesul de a atrage neamurile la creştinism. Mai tarziu, în timpul misiunii lui la neamuri*, şi ca o problemă a legământului, Pavel a renunţat la Legea în intregime din agenda sa evanghelistică fără să se gandească clar la motivul pentru care o face. (Raisanen 1986, 300-301;cf. 1983, 256-63).

Raisanen a sugerat ca Pavel a elaborat primele lui încercări de a explica relaţia ditre lege şi credinţa în Cristos când iudaizatorii* au invadat biserica lui din Galatia. Acest grup era potrivnic lui Pavel şi a produs multa zarvă bazat pe argumente îndrăzneţe din Scriptura ebraică. Ei cereau ca neamurile să adere la Lege şi astfel să devină evrei. Pavel, convins pe baza propriei lui experienţe că o asemenea adăugare la credinţa în Cristos erau doar piedici, apoi a început să-şi argumenteze convingerile lui (Raisanen 1983, 256-63). Din perspectiva lui Risnanen el nu prea a avut succes. În loc să elaboreze un contraargument, el a construit o serie de afirmaaţi ad-hoc, unele contradictorii între ele, iar altele distorsiuni clare ale perspectivei iudaice asupra legii.

Descrierea lui Pavel facută de Raisanen oferea o metaforă adecvată sumarizatoare petru starea învăţaţilor actuali despre viziunea lui Pavel asupra Legi. Reexaminarea iudaismului care a inceput cu Montefiore şi a culminat cu Sanders a zdruncinat pământul sub picioarele traducatorilor atât de dramatic încât nici o părere asupra teologiei lui Pavel despre lege nu a putut ieşi la lumină. Este această dezordine în cele din urmă produsul dezacordului dintre imaginea pe care o avea Pavel despre iudaism şi iudaismul aşa cum exista el în realitate? Poate fi considerată un rezultat al dezchilibrului existent în însuşi Pavel şi deci existent în scrisorile lui ? Un raspuns onest la aceste întrebari va necesita o citire “proaspată” atât a scrisorilor lui Pavel cât şi a literaturi ebraice din vremea sa.

După ce babilonieni au distrus Ierusalimul, au ars Templul şi au luat pe mulţi din Israel în captivitate în 586 d. Cr., majoritatea israelitilor în exil au adoptat perspectiva lui Ieremia şi a lui Ezechel şi au considerat experienţa ca pe o pedepsă pentru încălcarea legământului pe care Dumnezeu L-a facut cu ei pe Sinai. Pentru cei exilaţi, blestemele Pentateuhului* pentru neascultare a legământului a părut ca fiind o predicţie exactă covărşitoare a invaziei babiloniene şi a exilelor următoare (Lev.26:14-46; Deuţ.28:43-52,64-67;29:22-28;31:14-29). Totuşi când persani au cucerit Babilonul şi apoi au permis expatrierea israieliţilor pentru a se întoarce la pământul lor natal, liderii întoarceri au rezolvat întelegători pentru aderarea strictă la lege şi astfel să fie evitate pedepsele viitoare pentru neascultare. În primul rând călcâiul lui Ahile la ei, în exil a fost atragerea lor în idolatrie de către influienţa străină. Drumul spre o relaţie de legământ restaorată cu Dumnezeu, au raţionat ei, era o determinare reînnoită de a se îngrădi pe ei de influienţa străină rea doar prin ascultarea legii.

Putem vedea aceste convingeri clar în Ezra, Neemia, unde atât Ezra cât şi Neemia au exprimat o îngrijorare mare faţă de căsătoriile evreilor cu neamurile care locuiau în Palestina pentru că o astfel de acţiune putea duce Israelul în apostazie şi pedeapsa naţională (Ezra9: 10-15; cf. Nem.10:13). Aceste convingeri erau încă la locul lor doua secole şi jumatate mai târziu, după cum spune cartea lui Tobit. Acolo citim de faptul ca Tobit era conştient că învingerea şi exilul au venit peste Israel ca o pedeapsă pentru ruperea legământului mozaic (Tob.3:2-6) şi de hotararea lui Tobit, în timp ce locuia printre neamuri, să observe căsătoriile evreieşti şi obicieiurile dietetice cu stricteţe (Tob.1:9-12;cf. 4:12-13).

Credinţa că Legea era notă distinctivă a Israelului ca popor ales a lui Dumnezeu s-a intensificat în ani urmatori ca prvocarile elenistice* la religia ancestrala a Israelului care devine mai frecventă şi mai violentă mai ales sub conducătorul seleucid Antiohus al 4-lea. Cărţile macabeice arată că Antiohius a încercat să forţeze Israelul într-o conformitate culturală împreună cu restul împărăţiei lui interzicând evreilor să practice mai ales acele părţi din lege care îi distingea pe ei de alte popoare. El a scos circumcizia în afara legi (1Macc1:48), a facut martiri din cei care au refuzat să mănânce măncare spurcată (2Macc 6:18-31) şi, cel mai groaznic dintre toate, a încercat să-i forţeze pe evrei să se închine la dumnezei păgâni (1Macc 2:15-28; vezi Idolatrie).

O parte din evrei au căzut în faţa unei asemenea presiuni, iar uni chiar au primit compromisul ca o oportunitate pentru avantaje personale; dar mulţi au devenit mai hotărâţi ca niciodată în convingerile lor că nu vor mai ignora iar Legea lui Dumnezeu şi nu se vor asemena neamurilor. Ei credeau că dacă Israel era credincios legământului mozaic, Dumnezeu îi va proteja indiferent cât de copleşitor ar fi inamicul, dar dacă, pe de altă parte, ei nu ar fi ascultat Legea, neamurile i-ar fi înfrânt în lupta şi ei ar fi încetat să mai fie în vreun sens, poporul legământului lui Dumnezeu (Jdt5: 17-21; 8: 18-23;PrAzar6-14). Astfel, ca şi Daniel (Dan1:1-21;3:1-30) ei s-au hotărât să nu încalce Legea, mai ales în ce priveşte circumcizia (Jub.15:11-34), restricţii dietetce (Jdt.10:5;cf.12:2) şi ţinerea Sabatului (Jub.2:17-33), pentru că aceste aspecte ale Legi îi separa pe ei mai clar de naţiunile înconjuratoare.

Înclinaţia politică printre aceşti aderenţi stricţi la legământul lui Moise a adus rebeliune împotriva unei succesiuni de conducatori seleucieni şi în cele din urmă obţinerea indpendenţei politice. Deşi alţi erau multumiţi să-L astepte pe Dumnezeu să stabilească noul legământ cu oamenii lui pe care Ieremia (Ier.31: 31-34)şi Ezechel (Ezec.36:24-37:28) l-au prezis, un legământ în care Dumnezeu Însuşi le va da o “nouă inim㔺i un “nou spirit” şi le va da o “inima de carne” dând la o parte “inima lor de piatră”(Ezec.36:26). Astfel autori Jubileelor şi a documentelor de la Qumran au repetat frecvent aceste pasaje (Jub.1:22-25;1QS4,5;1QH4,5,18;4QshirShabb2) şi marturisesc o credinţă pe care aceste profeţii erau împlinite în comunitaţile lor.

Odată familia Macabeilor a avut succes în ieşirea de sub conducatorul seleucian, observând că Legea evreiască a fost impusă tuturor celor care trăiau în ţară, fie evreu fie altceva. Sub John Hyracanusi, iudumeeni erau fortaţi să se supună circumciziei şi altor cereri legale (Josefus Ant.13.9.1. &257-58), şi succesorul lui Hyracanus, Aristobulus I i-a forţat pe itureani să facă acelaşi lucru .M. Hengel concluzionează adecvat că Hyracanus şi Aristobulus au facut aceşti paşi pentrucă ei au privit poporul Israel ca pe o posesiune a lui Dumnezeu şi au vazut ca parte a mandatului lor de a purifica pământul de neamuri, fie prin izgonirea lor, fie prin forţarea lor să devină evrei (Hegel,1970). Deşi scris mult mai devreme, Ps. 125:3 trebuie să le fi atins o coardă a inimii lor “Caci toiagul de cârmuire al răutăţii nu va rămânea pe moştenirea celor neprihaniţi, pentru că cei neprihaniţi să nu întindă mâna spre nelegiuire. ”. Influienţa negativă a neamurilor de-a lungul anilor l-a dus pe Israel în exil. Această gresală nu se va mai repeta.

Dar primul secol după Cristos, ultimul Hasmonean nu a capitulat în faţa Romei, şi mulţi evrei erau fericiţi în limitele libertăţii religioase pe care Roma a permis-o. Totuşi s-au ridicat câteva grupuri radicale şi au pretins că sunt succesori ai zelului familiei Hasmoneenei a cărei scop era să elibereze Israelul de prezenţa poluantă a neamurilor. În timpul anilor de formare a bisericii timpurie aceste grupuri au câştigat putere, până când, propulsate de grşelile şi corupţie a unei succesiuni rapide a procuratorilor romani, zelul lor era să înceapa o revoltă deschisă impotriva Romei în 66a.d. (vezi Momente Revoluţionare).Majoritatea dintre cei implicaţi în revotă erau îngrijoraţi, la fel ca hasmonei din trecut, să impună conformitatea în privinţa unor particularităţi evreieşti din Lege pentru toată lumea care locuia pe pământul sfânt a lui Israel ( vezi e. g. Josefus J.W.2.17.10; Viaţa 12.65,67;23. 112-13)

Nu toţi evrei în timpul celor cinci secole de la Ezra până la Pavel, bineînnţeles, nu au luat o abordare aşa de radicală, şi mulţi dintre ei au reuşit să găsească o modalitate de compromis cu neamurile care îi înconjurau. În scrieri ca Proverbele lui Solomon, Ben Sira şi Baruh, spre exemplu legea se identifica foarte bine cu “înţelepciunea”*, şi aceasta cuprindea profunzimea pe care filosofi neamurilor şi teologi o posedau cu siguranţă în diferite ocazi. În proverbele lui Solomon se spune despre legea iudică că a fost dată lumi prin poporul Israel (Prov. 18:4), şi în Ben Sira şi Baruh adevarata înţelepcinea şi înţelegerea erau adesea cuplate cu respectarea poruncilor (Sir 1:26; 6:37; 9:15; 15:1; 16:4; 19:20; 21:11; 23:27-24:1;24:23-29;33:2-3;34:8; 39:1-5; Bar3:12;3:36-4:1,12). În ciuda acestor încercări de a lua gândirea neamurilor în serios, nu există totuşi nici o îndoială că atunci când o decizie trebuie luată legea, şi nu înţelepcinea este prioritară (c.f.Sir 19:20 cu 19:24). În plus, această literatură, continuă să exprime un profund sentiment de durere faţă de starea de opresiune în care îi dusese neascultarea de lege (Sir 49:4-7; Bar 2:27-3:13; 4:12-13).

În alte scrieri ale vremi, particularitaţiile legi iudaice erau ignorate (e.g., Pseudo-Phoclides), alegorizând (vezi e.g., Iosefus Ag. Ap. 2.173-74,234; Aristobulus după cum este citat în Ev. Prape. a lui Eusebius 13.12.9-16; 13.13.8) într-un effort de a scoate în evidenţă pentru cititori dintre Neamuri aspecte ale iudaismului care ar fi cele mai atractive şi inteligibile pentru ei. Unii iudei, au spiritualizat chiar aspectele iudaice distincte, ca o extincţie a faptului că ei au simţit că respectarea literară nu era necesară. După părerea lui Philo (care nu aproba activiteatea lor) acest grup şi-a concentrat eforul de a spiritualiza asupra respectării legi Sabatului, participarea la sărbătoare şi circumcizie (Philo Migr.Abr. 450).

Pe scurt, cel puţin din perioada exilului în Babilon, majoritatea iudeilor au realizat că subjugarea lor de ţările străine era un rezultat direct al violări legii date pe Sinai. Astfel, mulţi iudei credeau că răspunsul la opresiune era angajamentul reînnoit de a se separa de Neamurile din jurul lor prin aderare la Lege, în special la acele aspecte ale Legii care îi marcau pe israeliţi ca popor distinct cu un mod diferit de viţă. Câţiva din grup se gândeau să refuze suveranitatea Neamurilor şi chiar să cureţe Neamurile din teritoriul aflat între graniţele Israelului Davidic. Alţii, crezând că Dumnezeu a început să stabilească noul Său legământ cu comunităţiile lor, aşteptau ca Dumnezeu sa intervină escatologic după cum a promis în profeţii (vezi Invierea lui Israel).

Un alt grup, probabil nu mai puţin dedicat Legi ca o notă distinctă a lui Israel, credea că, contactul cu Neamurile şi cu ideile lor nu era permis, dar descoperea că cele mai bune aspecte din Legea iudaică erau aticipate în Legea Mozica. Unii iudei au vrut să meargă chiar mai departe şi să devină în exterior asemanatori în totalitate cu Neamurile monoteiste şi integre moral spiritualizând cel puţin legea privind păstrarea Sabatului, ţinerea sărbătorilor şi circumcizia. Dovezile puţine ale acestui grup indică probabil că numarul lor a fost restrâns iar influienţa lor nesemnificativă. Astfel, pentru majoritatea iudeilor din timpul lui Pavel, Legea era notă distinctivă a poporului evreu, fiind păzită cu orice preţă pentru a scăpa de blestemul pe care Legea însăşi le pronunţa asupra neascultatorului, şi pentru unii evrei perioada în care aceasta se întampla ar marca implinire a promisiunii profetice a noului legământ.

3.1.1si2Tesaloniceni . Epistolele lui Pavel către Tesaloniceni este neglijată în mare parte în studiul perspectivei apostolului asupra Legi. Cuvantul nomos (“lege”) nu apare în aceste scrsori, iar ele au fost scrise înainte să aiba loc disputele dintre Pavel şi iudaizatori asupra Legii. Astfel, în tecut, părea mai sigur să treci imediat peste ele spre un teren mai fertil din 2 Corinteni, Galteni, Filipeni şi Romani. Totuşi, absenţa cuvantului nomos din epistolele catre Tesaloniceni nu înseamnă că nu putem culege informaţii despre perspectivele lui Pavel asupra legii în această perioadă de inceput a carierei sale epistolare. Ceea ce putem aduna se pare a fi de ajutor în înţelegerea viziunii lui Pavel asupra Legii în scrisoarea lui.

După cum a scos în evidenţă A.J.Deidun (Deidun, 10-12) folosirea de către Pavel a frazei “bisericii tesalonicenilor în Dumnezeu Tatal şi în Domnul Isus Hristos” în 1Tesaloniceni 1:1 (cf.2Tes 1:1), şi descrierea lui a creştinismului iudaic că “biserica lui Dumnezeu” în 1Tesaloniceni2:14 vine din concepţia VT despre “biserica lui Dumnezeu”, un statut care devine a lui Israel în ziua în care ei se adună pentru a primi Legea de la Moise pe Sinai (Deuţ 4:9-14; 9:10; 10:14; 18:16). Israelul trebuia să ţină această Lege, după ce se spune în Levitic, atât pentru că ea le dădea o sfinţenie corespunzatoare sfinţeniei lui Dumnezeu care era prezent în mijlocul lor, cât şi pentru că îi distingea de Neamurile care îi înconjura (Lev 11:45; 18:1-5,24-30; 19:1; 20:7-8,23-26). Probabil noul legământ profeţit în Ieremia 31si Ezechel 36-37 ar avea un efect similar asupra poporului lui Dumnezeu: va servi la diferenţierea poporului său de restul lumii.

Exact acest lucru îl găsim în 1Tesaloniceni unde nota distinctivă a tesalonicenilor este aderarea la “perceptele specifice” (tinas parangelias, 1Tes 4:2) pe care Pavel le-a dat şi care îi distinge de “Neamurile care nu Il cunosc pe Dumnezeu”(1Tes4:5; Deidun, 18-28). Ei sunt “puşi de o parte”(hagiasmos), pentrucă Duhul Sfânt a lui Dumnezeu locuieşte printre ei iar ei sunt învăţaţi de Dumnezeu Însuşi ( 1Tes 4:7-9; cf. Ier 31:34). Personajul rău care se va ridica la escaton poate fi astfel descris ca “omul fără Lege”(anomia , 2Tes2:3,7-8). Nu se putea ca Pavel să nu fie conştient de ecoul pe care descrierea comunităţii tesalonicenilor o conţine atât în Levitic cât şi în Ieremia.

Astfel Pavel priveşte congregaţia tesalonicenilor ca o împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu de a stabili un nou legământ cu poporul Său, unul în care legea să fie scrisă în inimi şi ascultată. Deşi congregaţia este dominantă dintre Neamuri (1Tes1:9), Pavel o priveşte ca fiind asemanatoare cu Israelul legământului Mozaic, a carui statut de “biserică a lui Dumnezeu” a fost iniţiat cu perceptul de a-i deosebi pe ei de alţi oameni. Nu putem până la acest punct să discernem detaliile relaţiiei dintre vechiul legământ şi cel nou în gândirea lui Pavel; dar este clar că există paralele şi deosebiri între cele două legăminte. Atât vechiul cât şi noul legământ pun accentul pe sanctificare prin comportament, ambele din motive identice; dar noul legământ spre deosebire de cel vechi, nu este determinat etnic.

3.2.1Corinteni Atitudinea lui Pavel faţă de legea iudaică apare într-o formă mai concentrată când privim la 1Corinteni.* Chiar dacă Pavel foloseşte cuvăntul nomos numai de opt ori în aceasta scrisoare (de nouă dacă 14:34 este original), ca şi în epistola către Tesaloniceni, o poziţie faţă de lege este presupusă în ceea ce spune Pavel în epistola despre sfinţenie şi etică. Mai mult, puţinele dăţi în care Pavel vorbeşte explicit despre Lege, conţin dovezi excelente pentru atitudinea lui faţa de Lege când Legea însăşi nu este un subiect de dispută între el şi oponenţi săi*, după cum este situaţia în căteva scrisori ale lui. Din acest motiv 1Corinteni reprezintă o câmpie coaptă pentru a aduna informaţii despre viziunea lui Pavel asupra Legi.

Primele două versete ale epistolei demonstrează că Pavel scoate în evidenţă că continuitatea dintre poporul lui Dumnezeu din VT şi noul popor constituit a lui Dumnezeu nu a sczut de la scrierea către Tesaloniceni. Pavel se adresează credincioşilor din Corint astfel: “biserica lui Dumnezeu…pusă de o parte în Hristos Isus, chemată să fie sfantă”(1 Cor1:2), încă o dată reflectă descrierea din Pentateuh a constituţiei Israelului ca popor a lui Dumnezeu de la Sinai. Tema este completată în 1Cor 3:1-17 unde Pavel descrie biserica corintenilor ca templul lui Dumnezeu*, subiect păstrat cu cea mai mare grijă, “pentrucă templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi (pl.), este sfânt”(1 Cor 3:17). Pentrucă ei sunt congregaţia şi templul lui Dumnezeu, mai mult decât atât corinteni ar trebui să se distingă de “neamuri” oprindu-se de la imoralitate sexuală (1Cor 5:1; cf.1Tes 4:5) şi să se separe de cei care pretind a fi din congregaţia lui Dumnezeu dar refuză să se ferească de imoralitate (1Cor5:10-13). Pavel susţine argumentul lui de a excomunica pe aceia din biserca care refuză să se separe de comportamentele sexuale greşite ale Neamurilor (vezi Sexualitate) citând o expresie care apare de multe ori în Deuteronom şi are aceeaşi însemnătate pentru Israel “scoateţi afară pe răul acela din mijlocul vostru” (1Cor5:13; cf.Deut 17:7; 19:19; 22:21,24; 24:27). El este de asemenea preocupat ca ei să nu cadă în idolatrie* şi, după cum a arătat scrierea NT (120-136), Pavel abordează subiectul hrănirii cu carne închinată idolilor din perspectiva măreţei afirmaţii iudaice, luată din Tora, că exista un singur Dumnezeu*(1Cor 8:4;cf.Deuţ4:35,39; 6:4).

Pavel demonstrează deasemenea în 1Corinteni că el cunoaşte întreaga poveste a legământului lui Dumnezeu cu Israel pe Sinai, eşuarea Isrelului în respectarea lui, şi promisiunea legământului escatologic (vezi Escatologie). În 1Cor , la fel ca în 1Tes, el arăta că bisericile care au început să existe prin munca lui misionară şi pe bază credinţei în Cristos sunt moştenitoare ale acestui nou legământ. Această convingere iese mai mult la iveală în 1Cor 10 unde, în timpul unui avertisment pentru credincioşii corinteni împotriva idolatriei, Pavel le aminteşte istorisirea căderii Israelului şi consecinţa ei mizerabilă şi apoi face urmtoarea afirmaţie: “ Dar aceste lucruri li s-au întamplat lor ca să fie un model şi au fost scrise pentru a ne preveni, …”(1 Cor 10:11). Credincioşi din Corint au aparut astfel în gândirea lui Pavel ca Israelul escatologic, noua “congregaţie a lui Dumnezeu” care era în opoziţie atât cu Neamurile pe de o parte şi cu “Israelul în ce priveşte trupul” pe de altă parte (1Cor 10:18,32;cf12:2).

---va urma---