Traducator: Tiburca Beniamin

DUMNEZEU

Încercarea de a sintetiza într-o formă succintă concepţia lui Pavel despre Dumnezeu este o sarcină aproape imposibilă. Sunt câteva motive pentru care aceasta încercare este riscantă chiar dacă necesară. Primul motiv e ca învăţătura lui Pavel nu e sistematică si nici speculativă. În special în scrierea mesajelor sale el caută să exprime învăţătura în funcţie de nevoile bisericilor. Aceasta face ca doctrina lui despre Dumnezeu să facă parte mai puţin din teologia discutata de el si e prezentat în mod mai clar si pragmatic în lucrarea sa pastorală, în diferite situaţii. Încă, el afirmă tot timpul că reprezintă "gândul lui Cristos" (1Cor.2:16) si cere poporului său să facă acelaşi lucru (Fil.2:5). În acelaşi timp Dumnezeu nu este niciodată departe de gândul său. Pavel foloseşte cuvântul lui Dumnezeu atât de des încât 40% din referinţele Noului Testament cu privire la Dumnezeu ii aparţin.

Atunci, scrisorile lui Pavel au în vedere bisericile strânse la închinare, unde erau citite cu voce tare.(1Tes.5:27; Col.4:16). Aceasta înseamnă ca nota doxologică este dată de corespondenta sa. Deseori el îşi va puncta scrisorile cu izbucniri de laudă la adresa lui Dumnezeu si de celebrare a harului si bunătăţii sale (Rom.11:33-36; 2Cor.9:15; Gal.1:5; Fil.4:20; 2Tes.2:16). Adevărata învăţătură a lui Pavel despre Dumnezeu este oglindită în aceste jubileuri liturgice, observabile în folosirea credeurilor, imnurilor, momentele poetice si cuvintele de rugăciune. (vezi Elementele liturgice).

2 Dumnezeu ca si creator, tată si rege

1. Câteva asemănări fundamentale

Pavel, la fel ca si alţi scriitori ai Noului Testament, nu a făcut nici o încercare de a demonstra existenta lui Dumnezeu. El preia, având ca bază vechile credinţe evreieşti si educaţia primită într-o casă pioasă din diaspora (Fil.3:5; 2Cor.11:22; Gal.1:14) si anume, că Dumnezeu există, că a creat omul si continuă să arate interes fată de creaţia Sa (1Cor.11:7-8). Oricare ar fi valoarea unei încercări de a demonstra într-un mod filosofic existenta lui Dumnezeu Pavel nu ne oferă nici o încercare în acest sens. Potrivit răspunsurilor si predicilor menţionate în Faptele apostolilor 14:15-17; 17:22-31 el a argumentat grija providenţială a lui Dumnezeu din evidenţa în creaţie si păstrarea ei. Acest raţionament că Dumnezeu este cunoscut cel puţin în parte de către creaţia Sa si purtarea Sa de grijă pentru nevoile umane este amplificat în Romani 1:19-23. Încă revelaţia are valoare limitata din cauza tendinţei umane spre idolatrie şi perversitate. Teologia naturală, pentru Pavel, are efectul creşterii şi concentrării asupra păcătoşeniei umane. Pavel, la fel ca alţi scriitori ai Noului Testament, împărtăşeşte ideea că Dumnezeu este făcătorul tuturor, aceeaşi ca si în Vechiul Testament. Istoria credinţei se concentrează asupra iniţiativei creative a lui Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu ca şi iniţiator a lumii create este aceeaşi cu învăţătura Vechiului Testament. Mult mai mult este preluată şi ideea că Dumnezeu este de asemenea şi susţinătorul creaţiei Sale. Cerurile şi pământul sunt opera mâinilor Lui, iar El este văzut ca deţinând puterea supremă în ordinea firii. În perioada inter-testamentară evreii credeau cu tărie în aceleaşi relaţii creaţioniste de bază dintre Dumnezeu şi lumea Sa, adăugând la acestea şi convingerea că Torah (Legea) sau înţelepciunea a servit ca intermediar între ceea ce Dumnezeu a creat, un punct de vedere care ajunge să personifice Torah şi înţelepciunea.

În mâinile lui Pavel acest rol de intermediar este ocupat de către Cristosul pre-existent lucru observabil în imnul cristologic din Coloseni 1:15-20. Încă rămâne cazul ca monoteismul lui Pavel ce retine actul creator a lui Dumnezeu ca singurul autor al creaţiei care stă în picioare (1Cor.8:6; 2Cor.4:4-6), chiar dacă e extins pentru a oferi un rol cosmologic lui Cristos încă neîncarnat. Un astfel de monoteism cristologic a fost privit ca fiind unica contribuţie a lui Pavel la Noul Testament privind cosmosul şi pe Dumnezeu (Whright Climax,120-36). El apare probabil din răspunsul lui Pavel la gnosticismul incipient din Corint, care îl plasează pe Dumnezeu la o mare distanta de lume, iar mai târziu (la Colose) concepţia greaca despre un set de intermediari care îl separa pe Dumnezeu de Univers, li s-a opus insistenta lui Pavel ca întreaga plinătate (pleroma) a dumnezeirii s-a regăsit în Isus Cristos (Col.2:9), El fiind atât de sus cat şi întrupat.

În acest fel, în timp ce Pavel începe de la punctul de vedere al Vechiului Testament cu un Dumnezeu transcendent creaţiei Sale, el este capabil sa-l lege imanent pe Dumnezeu de lume prin prezenta divina acum aflata în chipul unui Isus pământean, şi în mod desăvârşit în moartea şi învierea lui Isus. Aceasta a fost necesara datorita ideii despre Dumnezeu general acceptata în perioada inter-testamentară. Cel Prea Înalt s-a îndepărtat atât de mult de creaţia Sa încât avea nevoie de intermediari pentru menţine contactul cu lumea (cf. Abelson, 46-54; Sanders, 44,212-15; Dunn, 198-99). Nu este nimic din acea îndepărtare în abordarea NT. Ideea NT despre Dumnezeu este legata de revelaţia VT, nu cu speculaţiile iudaice curente.

Cu toate acestea, transcendenta lui Dumnezeu găseşte câteva asemănări privind maiestatea şi în special sfinţenia lui Dumnezeu, lucru atât de caracteristic scrierilor VT, în special profeţilor. Declaraţia din Isaia 57:15 ilustrează diferenţa esenţiala dintre ideea VT şi multa din teologia transcedentală mozaică - "Căci aşa vorbeşte cel Prea Înalt, a cărui locuinţa este veşnica şi al cărui nume este sfânt: eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit". Aceasta combinaţie de mândrie şi gingăşie este o trăsătura distinctiva în NT, şi fac punctul de vedere al NT inteligibil. Aceasta înălţime morala era văzuta într-un contrast puternic cu contemporaneitatea în care o mulţime de idoli, adesea imorali primeau închinarea ne-evreilor în timpul apariţiei NT. Este imposibil sa analizam revelaţia NT fără a-i menţine legaturile strânse pe care le are cu ideea despre Dumnezeu a VT. Aceste mişcări, dintre care marcionismul a fost cel mai timpuriu, care au creat ruptura dintre VT şi NT, şi-au început abordarea NT cu un dezavantaj serios pentru ca ei n-au avut nici un indiciu în înţelegerea învăţăturilor de baza a VT despre Dumnezeu. Ultimul nu a apărut ex nihilo; este rezultatul unei lungi perioade de revelaţie a cărui scop a fost desăvârşirea NT.

Pavel construieşte în mod egal pe convingerea mozaica moştenita privind legământul de nezdruncinat şi sigur de dragoste al lui Dumnezeu cu Israelul (aceasta asigurare sta la baza sensului discursului din Romani 9-11; vezi Israel). O data în plus credinţa mozaica VT ca Dumnezeu este unul, ca El s-a revelat prin Torah şi a intrat într-o relaţie contractuala cu poporul Său Israel a primit o modificare cristologică din partea lui Pavel. Nu prin negarea acestor dogme fundamentale ale vechii sale credinţe Pavel argumentează pentru finalitatea noii sale relaţii. Într-adevăr el îşi menţine monoteismul (Gal.3:20; 1Cor.8:4,6; 1Tim.2:5) şi permite darea Torei o glorie ce însoţeşte evenimentul (2Cor.3:7,9). Israelul e încă poporul ales, iubit de Dumnezeu de dragul patriarhilor (Rom.11:28). Pe de alta parte, unitatea lui Dumnezeu este înţeleasă care ii permite lui Isus sa ia parte ca şi "forma" (Fil.2:6) sau "icoana" (2Cor.4:4-6; Col.1:15) sau "Fiu" (Col.1:13; Rom.8:29,31) a lui Dumnezeu. Gloria Torei a fost limitata doar la începuturile ei iar acum dispare făcând loc unei glorii mai mari ce vine în noua era a apariţiei lui Mesia (2Cor.3:7-11). Iar Israelul, prin respingerea evangheliei lui Pavel sta în prezent sub judecata divina, şi în pericol de a fi îndepărtat precum viţa tăiată (Rom.11:19-20).

Ultimul cuvânt aparţine oricum dragostei statornice şi scopului (Rom.11:29,32) prin har, văzut şi dus la îndeplinire prin alegerea lui Cristos, prin întruparea dragostei divine (Rom.8:29-38). Dragostea lui Iehova pentru Israel, ea însăşi fără o cauză(Deut.7:7-8) dar statornică (Osea) este doar o degustare a dragostei împăciuitoare a lui Dumnezeu (2Cor.5:18; vezi Pace, Împăcare) şi biserica în destinul ei (Ef.1:1-10).

Atât de împrăştiata în toate scrierile lui Pavel este doctrina despre Dumnezeu încât mărturia ei e constituita mai degrabă din presupuneri decât din afirmaţii clare. Fără îndoiala ca sunt afirmaţii cu un mare grad de semnificaţie. Vom discuta următoarele aspecte - Dumnezeu ca şi Creator, Dumnezeu ca Tata, Dumnezeu ca Rege şi Judecător, alte titluri date lui Dumnezeu iar apoi într-o forma sumara atributele lui Dumnezeu.

2.1.Dumnezeu - Creator. Nu exista nici o îndoială că creştinii au admis fără discuţie ca Dumnezeu este creatorul Universului. Ei au luat aceasta idee atât din Vechiul Testament cât şi din învăţătura lui Cristos. În discursul său către atenieni , Pavel îl prezintă pe Dumnezeul căruia se închina ca fiind "Dumnezeul care a făcut lumea şi tot ce este în ea, fiind Domn în ceruri şi pe pământ"(FA 17:24). Puterea Sa de a crea este văzuta de asemenea în declaraţia ca toate fiinţele omeneşti sunt lucrarea mâinilor Lui (FA 17:29), reflectând încercarea lui Pavel de a stabili o baza comuna cu cititorii săi, dintre care unii asemenea stoicilor credeau ca oamenii sunt familia lui Dumnezeu (vezi Imnul lui Cleantes către Zeus, pentru care vezi Imnuri). În discursul său la Listra Pavel face o afirmaţie asemănătoare privind puterea creatoare a lui Dumnezeu (FA 14:15).

În scrisorile sale Pavel face distincţie între creator şi creaturi ca şi în Romani 1:25. De alminteri creaţia este o oglindire a muncii creatorului (Rom.1:20). Într-adevăr ea arată ceva din caracterul lui Dumnezeu (puterea veşnica şi dumnezeirea Sa). Şi doar datorita faptului că e lucrarea directă a mâinilor Lui. Exista câteva afirmaţii specifice in care repeta ca toate lucrurile au fost făcute de către Dumnezeu (Rom.11:36; 1Cor.8:6; 11:12;cf Ef.3:9). Cei care interzic ceea ce Dumnezeu a creat pentru binele omului (1Tim.4:3) pe baza ideii greşite ca Dumnezeu evita sa aibă vreo legătura directa cu materia păcătoasă prin sine însăşi - o trăsătura gnostica - sunt combătuţi. De aceea tânărul Pavel a apelat la Psalmul 24:1 pentru a susţine învăţătura ca toate darurile de mâncare şi de băut ale lui Dumnezeu sunt bune, împreuna cu recunoaşterea ca El este cel ce le da (1Cor.10:26-31;cf.1Tim.4:5). Se împotriveşte cu fermitate învăţăturii străine care plasează activităţi cum ar fi mâncatul şi băutul, împreuna cu relaţiile sexuale conjugale ca fiind tabu (Col.2:21). Relaţiile dintre soţi sunt onorabile şi necesare în mod normal (1Cor.7:1-7).

Chiar şi Pavel prezintă aceeaşi convingere ca şi Noul Testament, şi anume ca creaţia nu este eterna ca şi creatorul ei dar nici ca creaţia este produsul unei zeităţi inferioare, idee care va apărea mai târziu în gnosticism. Dumnezeu este autorul a tot ce exista, deşi interesul lui Pavel se îndreaptă în special spre alegerea de către Dumnezeu a poporului Său înainte de a exista lumea. În Efeseni 1:4 expresia "înainte de întemeierea lumii" este folosita pentru a arata alegerea lui Dumnezeu şi pentru a indica faptul ca creatorul a existat independent de existenta creaţiei Sale. Pavel nu discuta metoda creaţiei. El foloseşte o metafora obişnuita în Vechiul Testament ebraic ) ca şi în Evrei 11:3, bazat pe Psalmul 33:6; cf. Gen.1:3), cea a Cuvântului plin de putere dând naştere ordinii create (2Cor.4:6;bazat de asemenea pe Psalmul 33). Mult mai important decât metoda este mijlocul prin care ea a avut loc. În timp ce în Geneza este menţionata mijlocirea Duhului (Gen.1:2), creaţia a avut loc prin Cristos. Acest lucru e de o mare importanta pentru cristologie. Dar pentru scopul nostru el serveşte pentru a pune punctul de vedere al lui Pavel asupra creaţiei într-un context ceva mai diferit fata de punctul de vedere al Vechiului Testament. Sublinierea activităţii creatoare a lui Isus nu micşorează în nici un fel activitatea creatoare a lui Dumnezeu. La drept vorbind, actul creaţionist e văzut ca o unitate. După cum am notat, tema aceasta tema apare în Coloseni 1:16-"Pentru ca în El (nn. Cristos) au fost create toate lucrurile în cer şi pe pământ...toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El". 1Corinteni 8:5-6 ne prezintă o afirmaţie asemănătoare, bazata pe mărturisirea de credinţa, întorcându-se către ebraicul Vechiului Testament \shema\ (Deut.6:4; vezi Wright "One God"). Aceste pasaje ne învaţă în mod clar nu numai ca Dumnezeu a creat prin (dia) Cristos ci şi pentru (eis) Cristos, lucru care ne da câteva indicii despre scopul divin pentru ordinea creata. Infinita înţelepciune a Creatorului reiese din facerea unei creaţii mai degrabă cristocentrică decât antropocentrică. Noul Testament nu sprijină ideea ca lumea aparţine omenirii, exceptând sensul împlinit de către Cristos (1Cor.15:27, bazat pe Ps.8). Pavel nu sugerează intr-un singur loc ca creştinii sunt chemaţi ca sa vadă lumea ca fiind a lor, chiar dacă e trecătoare (1Cor.7:31), şi ei aşteaptă darul patriei eterne la parousia. Creaţia însăşi este legata de condiţia umana, aşa cum Pavel recunoaşte într-un mod clar atunci când vorbeşte de gemerea naturii după eliberare (Rom.8:19-25). Preocupările moderne privind maltratarea creaţiei s-au înmulţit şi au demonstrat extraordinara importanta a conceptului lui Pavel. Toate soluţiile ecologice privind conservarea resurselor naturale şi evitarea poluării mediului înconjurător al Pământului acesta putându-se degrada (încercări lăudabile şi necesare) fac sa fie de necrezut ideea ca întreaga creaţie a fost făcuta "pentru" Cristos. Este important sa consideram învăţătura lui Pavel despre raporturile providenţiale ale lui Dumnezeu cu creaţia sa ca notând presupunerile esenţiale privind munca creativa a lui Dumnezeu. Pavel ne oferă un răspuns la întrebarea privitoare la activitatea continuă a lui Dumnezeu în ordinii create. Nu este sprijinita ideea ca după ce a creat lumea a lăsat-o sa se descurce cu propriile mijloace. O imagine diferita se afla în spatele abordării apostolice. Providenţa este bazata pe caracterul lui Dumnezeu, care este imaginat ca fiind în mod constant la lucru şi interesat într-un mod vital de propăşirea creaţiei mâinilor Lui. Cum am notat mai devreme, Pavel discursul lui Pavel de la Listra (FA 14:17) a accentuat controlul lui Dumnezeu asupra anotimpurilor şi purtarea de grija pentru recolte. În discursul lui Pavel în Areopag (FA 17:25) el afirma ca Dumnezeu tuturor oamenilor şi creaturilor viata şi suflare ( vezi Atenienii).

Providenţa lui Dumnezeu e atestata şi în viata de misionar a lui Pavel, înregistrata în Faptele Apostolilor, în special în încercările la care a fost supus şi felul în care Dumnezeu l-a trecut prin ele (vezi FA 27:24-25). Aceeaşi convingere asupra supravegherii divine a evenimentelor, în ciuda loviturilor clare şi a pericolelor, reiese din expunerea lui Pavel a "litaniei de mâhnire " (peristaseis - katalog este un termen tehnic curent în studiile privind încercările lui Pavel: vezi Afflictions) în -15; 6:4-10; 11:21-29; Dumnezeu 1 Cor.15:30-32; Fil.2:17.

Deşi exista cazuri în care providenţa lui este acordata tuturor, Dumnezeu grija speciala a lui Dumnezeu este oferita poporului Său în momentele de încercare (Rom.5:1-10) şi privirea lui blânda îndreptata spre fiecare faţeta a vieţii e celebrata în Romani 8:28 care este cel mai adesea tradus în versiunile moderne cu "în toate lucrurile Dumnezeu lucrează pentru binele celor ce-L iubesc şi sunt aleşi", chiar dacă ei sunt chemaţi sa sufere de dragul Lui. Aceasta ne conduce la învăţătura privind paternitatea lui Dumnezeu. 2.2 Dumnezeu ca Tată

Ideea lui Dumnezeu ca Tata este caracteristica NT în general şi în special învăţăturii lui Isus Cristos. Având în vedere faptul ca lumea păgâna contemporana ţinea de zei în frica şi nesiguranţa (vezi Închinare ), ideea creştină despre paternitatea lui Dumnezeu aduce un element comparabil de intimitate în relaţia cu Dumnezeu. Totuşi, deşi sunt aspecte izbitoare în conceptul lui Isus despre Dumnezeu ca Tata reieşind din scrisorile sale, ideea nu este absenta în NT sau uzul evreiesc. Dumnezeu este imaginat un Tata pentru poporul Său. Împăratul lui Israel putea fi imaginat ca un fiu individual al lui Dumnezeu (Ps.2; vezi Înfierea). Israel putea fi numit "fiul meu" (Osea 11:1). Dar aceasta tindea sa fie o idee naţionalista mai degrabă decât o relaţie personala, măcar ca exista o oarecare dezvoltare în direcţia unei relaţii cu Dumnezeu ca părinte în SIRACH 4:10, Psalmii lui Solomon 17:30 şi Jubileurile 1:24-25 ( vezi Fiul lui Dumnezeu). În acelaşi timp ţinând cont de conceptul iudaic de solidaritate, se poate observa ca aceasta paternitate colectiva nu excludea ideea relaţiilor personale. În acest mod este pregătita ideea pentru a fi dezvoltata la maximum în NT.

Câţiva dintre psalmi, care sunt expresia pietăţii individuale, se apropie mai mult de caracterul apropiat al lui Dumnezeu prezentat de NT, dar nu găsim amintit în mod specific de o relaţie tata - fiu. Ideea despre Dumnezeu ca Pastor (Ps.23; Is.40; Ez.34), în acelaşi timp aducând ideea unui Dumnezeu grijuliu conduce spre deplina acceptare a lui Dumnezeu ca Tata. Prin naşterea lui Cristos aceste idei sumare se transforma în ideea unui Dumnezeu care arata ca cea mai intima forma de relaţie umana (părinte-copil) este doar o imagine a caracteristicilor esenţiale ale lui Dumnezeu ( vezi comentariile la Ef.3:14,15 mai jos).

În saluturile de la începuturile tuturor scrisorilor sub numele lui Pavel Dumnezeu este descris ca Tata. Aceasta formează o presupunere de baza în spatele a tot ce apostolul scrie în aceste scrisori. Mai mult, se reflecta frecvent în cursul discuţiilor, fie ele doctrinare sau practice. Într-adevăr nu exista nici un concept despre Dumnezeu care sa domine teologia lui Pavel mai mult ca acesta. Nici aspectele materne ale relaţiei divin-uman nu sunt neglijate, chiar dacă reies din modul în care Pavel îşi descrie rolul pastoral (Gal.4:19;1Tes.2:7) ca reflectând grija lui Dumnezeu.

Titlul "Tată" este uneori calificat ca adăugând bogăţie conceptului. Dumnezeu este de multe ori descris ca Tata al lui Isus Cristos, dar în acelaşi timp este Tatăl gloriei(Ef.1:17), ceea ce înseamnă unul a cărui prezenta este înconjurata cu o aura de maiestate şi putere; şi "Tatăl indurării"(2Cor.1:3), ceea ce înseamnă ca este cunoscut pentru compasiune Lui, la care Pavel face apel în folosirea unei expresii luate din liturghia de la sinagoga, pentru a da forţă îndemnului său la hotărâre în necaz (2Cor.1:4-7). Toate paternităţile umane sunt prezentate ca derivând din paternitatea lui Dumnezeu(Ef.3:14-15), ceea ce arata ca Dumnezeu nu este numit Tata în baza analogiei umane, ci paternitatea umana a fost cea mai aproape aproximare a relaţiei dintre Dumnezeu şi umanitate. Paternitatea este văzuta mai degrabă ca fiind inerenta naturi lui Dumnezeu şi determinând tot ce este cel mai înalt şi mai sfânt în relaţia umana de paternitate în timp ce interpretarea a Efeseni 3:14-15 a fost sprijinita de către autorităţi precum Atanasius şi de către scriitori moderni F.F.Bruce nu a scăpat necontestata; textul poate însemna pur şi simplu ca Dumnezeu este Tatăl familiilor din ceruri şi de pe pamat.

Dar noi avem nevoie sa ne informam despre ce înseamnă "paternitate" aplicata la Dumnezeu. Cat de mult credincioşi sunt ascultaţi ca aceasta înseamnă ca Dumnezeu este sursa vieţii lor spirituala şi îşi toarnă dragostea Lui peste ei. Dumnezeu este interesat de bunăstarea lor (Rom.8:28) şi de asemenea în creşterea lor în asemănarea cu Sfinţenia Sa şi cu un caracter iubitor(Ef.5:1; Col.1:12; Tes.2:12,4:7,9). Astfel pentru Pavel aceasta caracterizare a lui Dumnezeu este criteriul şi norma a tot ceea ce trebuie sa înţelegem prin numele Dumnezeu. Dumnezeul suprem este Tatăl lui Isus, fiul iubit (Col.1:13). este scopul divin de a multiplica in vieţile creştinilor imaginea fiului Său aşa încât prin lucrarea Duhului Sfânt(2Cor.3:18)asemănarea cu fiul Său este crescută, prin înfăptuirea mântuirilor, ei devin "asemenea chipului lui Cristos"(Rom.8:29) este posibil ca în acest proces ei sa fie chemaţi la a experimenta suferinţa pentru Cristos(Fil.3:10) în aşteptarea învierii din morţi(Fil.3:11).

O alta observaţie care este de mare importanta în orice apropiere de punctul de vedere al lui Pavel despre Dumnezeu şi care diferenţiază NT de orice antecedent iudaic este folosirea formei Ava de către creştini din bisericile lui Pavel(Rom.8:15;Gal.4:6), fără îndoiala bazata pe folosirea de către Isus a acestui termen în adresarea către Dumnezeu(Marcu 14:36). aceasta forma aramaică de adresare(abba) către un tata a fost la început un termen folosit în vorbirea copilaşilor, dar a dobândit un înţeles extins in folosirea familiara, echivalent cu "tatăl meu" sau "draga tata". Este o forma unica şi nu are nici o paralela în VT sau în Iudaism ca un mod de adresare către Dumnezeu. Utilizarea sa de către Isus arata cat de diferita era ideea Sa despre Dumnezeu ca Tata de orice abordare formala. Forma Ava transmite un sens de intimitate şi familiaritate ceea ce introduce un factor în întregime nou în apropierea de Dumnezeu. Faptul ca Pavel este capabil sa o citeze în formulare lui semitica, care este pierduta apoi an greaca, pare sa indice o origine liturgica pentru aceasta expresie. Termenul se găseşte în conversaţia cu Dumnezeu prin rugăciune şi într-un aranjament bisericesc, şi în doua exemple date sunt prezentate munca şi mărturia Duhului Sfânt. Duhul este agentul prin care credincioşi ajung la recunoaşterea şi aclamarea lui Dumnezeu ca putând fi cunoscut şi abordat personal. Este semnul "duhului de înfiere" ca Duhul Sfânt pune pecetea mărturiei sale asupra credincioşilor ca fii / copii ai lui Dumnezeu, eliberându-i de o religie în care nesiguranţa lui Dumnezeu şi frica păgâna este pentru Pavel înrudită cu sclavia (Rom.8:15-16,Gal.4:5-7). De aceea strigatul Ava devine pentru bisericile lui Pavel un punct de intrare în experienţa unei relaţii familiale cu Dumnezeu aceasta fiind privilegiul şi moştenirea lor sub noul legământ al harului.

Pretutindeni în NT este prezenta ideea despre Dumnezeu ca Rege. Iese în evidenta din expresia împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia cerurilor. În mod clar ideea de împărăţie implica un rege ce-şi exercita puterea asupra supuşilor. Sunt multe pasaje în VT în care Dumnezeu este văzut ca şi rege, iar aceasta furnizează o baza solida pentru folosirea sa în NT. În lumea contemporana NT, cei mai mulţi împăraţi erau tirani, dar nu aceasta este ideea sugerata de NT. Starea de rege implica suveranitate care în mod normal implica responsabilitate. Aceasta nu înseamnă ca suveranitatea este necesara noţiunii de împărăţie. Într-adevăr împărăţia prezintă de asemenea întreaga binecuvântare a mântuirii. Sunt doua idei strâns legate, de când pentru credincioşi suveranitatea lui Dumnezeu nu înseamnă despărţire de mântuirea care a fost săvârşită. Supuşii împărăţiei sunt acei ce se obliga sa îndeplinească in totalitate voia împăratului.

Aceasta idee de regalitate izvorăşte din statutul de creator al lui Dumnezeu. Când primii creştini se rugau ei ştiau acest lucru, adresându-se lui Dumnezeu ca "Stăpâne Doamne, care ai făcut cerurile, pământul şi marea şi tot ce este pe ele" (FA 4:24). El, care a creat are dreptul de a conduce. Într-adevăr cel creat nu are nici un drept de a pune la îndoiala decizia creatorului. Pavel recunoaşte aceasta atunci când foloseşte ilustraţia olarului în Romani 9:19-26 (ideea luata din Isaia şi Ieremia aşa cum e prezentat în Înţelepciunea lui Solomon). Prin urmare suveranitatea este văzuta ca fiind o parte inerenta a activităţii creatoare a lui Dumnezeu.

În armonie cu ideea de regalitate este şi utilizarea titlului Domn aplicat la Dumnezeu, o trăsătura lexicala deseori întâlnita la Pavel. Este un alt titlu care apare prima data în VT şi apare şi în NT. Regalitatea şi suveranitatea cer asemenea standarde riguroase de supunere aşa încât anunţarea acestor teme este suficient prezenta la Pavel (Fil.2:11; Rom.14:11-12). Singurul care dreptul sa primească închinarea şi respectul este Dumnezeu ( anunţata în Is.45:23 iar la aceasta se refera şi cele doua versete de mai sus). Purtarea oamenilor în alt mod este rezultatul căderii în ispita şi în consecinţa lezează onoarea lui Dumnezeu. Aceasta este lovitura în discursul lui Pavel din Romani 3:1-6 ca răspuns pentru cei din diatriba - o dezbatere în care se afirma ca Dumnezeu e răspunzător pentru raţiunea umana (vezi Moxnes).

În înregistrarea predicilor lui Pavel din Faptele Apostolilor şi din scrisori ideea de împărăţie este mai puţin prezenta, şi drept consecinţa conceptul despre Dumnezeu ca Rege nu este prea proeminent. Dovada este în Faptele Apostolilor 28:31, chiar dacă Pavel îl predica pe Cristos (FA 17:18; 1Cor.1:23; 15:12; 2Cor.1:19; Fil.1:15-18). Pentru primii creştini Isus a fost întruchiparea împărăţiei. Aceasta duce la o mai putina accentuare a împărăţiei în sine, dar nu micşorează convingerea ca domnia lui Dumnezeu a început. Funcţia Sa regala a fost pretutindeni atribuita mai mult decât exprimata.

În scrisorile sale sunt multe indicaţii indirecte ca apostolii gândeau la Dumnezeu în termenii suveranităţii, ca după Dumnezeu şi împărăţia lui Cristos este o realitate prezenta (1Cor.15:25; Col.1:13; Ef.5:5). Dumnezeu este mai puternic decât stăpânii din aceste vremuri (1Cor.2:6-8). Toate puterile răului (căpetenii şi puteri) nu sunt în stare sa se amestece în planurile lui Dumnezeu prin Cristos (Rom.8:37-39). Într-adevăr ele au fost deja biruite (Col.2:15). Paragraful de mai jos ( în Col.1:16) care afirma ca aceste puteri cosmice au fost create prin şi de către Cristos pot fi o problema, dar care este aproape rezolvata gândindu-ne ca în mâinile filosofilor Coloseni acestea erau venerate în defavoarea lui Cristos (Col.2:8,18,20) învinse şi "potrivite". Pavel vede actul final al istoriei cu Dumnezeu supunându-şi duşmanii "la picioarele Sale"(Rom.16:20; 1Cor.15:23-28). În gândirea apostolului este o mica dar reala diferenţa intre împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Cristos, deşi la parousia Cristos îşi va ceda împărăţia lui Dumnezeu (1Cor.15:24) în felul acesta Regnum Christi se va transforma în Regnum Dei. Ce este esenţial în gândirea lui Pavel in acest context este suveranitatea suprema a lui Dumnezeu peste toate lucrurile. Scrisorile pastorale conţin o declaraţie care scoate în fata aceasta idee atunci când Dumnezeu este descris ca "binecuvântatul şi singurul suveran, Regele regilor şi Domnul domnilor"(1Tim.6:15).

Conceptul de rege este strâns legat de cel de judecător. Pentru Pavel ideea despre Dumnezeu ca Rege este o parte integrala a Evangheliei (Rom.2:16). Într-adevăr, nu era nici o îndoială ca Dumnezeu va judeca lumea (Rom.3:6). El vorbeşte pozitiv despre "scaunul de judecată al lui Dumnezeu"(Rom.14:10; acesta expresie se refera la scaunul judecăţii al lui Cristos în 2Corinteni 5:10, fără sa-şi schimbe însă în mod semnificativ sensul) şi îl foloseşte ca baza pentru verdictul său cu privire la creştinii care îşi judeca tovarăşii. Nefiind acceptat ca o prerogativa legitima pentru fiinţele umane - motivele fiind date in 1 Corinteni 4:3-5 - este cu toate acestea de esenţa divina. Pavel prezintă ca pe un drept şi o proprietate faptul ca un rege divin ar trebui sa-şi exercite prerogativele de judecata. Aici este admis un element de severitate în acest aspect al lui Dumnezeu (Rom.3:6). Pavel, care admite partea severa din Dumnezeu, este totuşi atent sa o lege de bunătatea lui Dumnezeu (Rom.11:22). Pentru acest motiv este important sa vedem judecata lui Dumnezeu refractata din prisma cristologiei lui Pavel. Dumnezeu va judeca lumea în neprihănire ca o faţetă a caracterului său neprihănit. Potrivit discursului din Faptele Apostolilor 17:31, este o judecata universala pe baza standardului oferit de Cristos: "prin omul pe care Dumnezeu l-a hotărât". Efectul acestei propoziţii este sa reamintească cum întreaga teologie a lui Pavel, doctrina sa despre Dumnezeu, este formata de revelaţia naturii lui Dumnezeu şi sa acţioneze prin concentrarea asupra venirii lui Cristos.

Întregul NT prezintă natura şi caracterul lui Dumnezeu prin diferite nume care exprima diferite faţete, nume care nu sunt prezentate într-un mod formal, dar în acelaşi timp nu sunt lipsite de semnificaţii. Ca o parte a acuzării pe care o îndreaptă către tendinţa spre idolatrie în urma pervertirii cunoaşterii lui Dumnezeu prin păcătoşenia umana (Rom.1:21-23), Pavel ia de bun faptul ca Dumnezeu nu e o creaţie umana sau o invenţie. Atitudinea sa fata de idoli nu este prea uşor de sistematizat. În 1 Corinteni 8:4 se alătura cititorilor săi corinteni afirmând ca "nu este decât un singur Dumnezeu"; prin urmare un idol nu are "existenta reala". Idolii sunt atunci numiţi "aşa-zişi" (1Cor.8:5), Pavel neputând nega ca închinarea la idoli nu exista. În 1 Corinteni tonul său este mai serios, afirmând ca exista o influenta demonica maligna care poate infesta "carnea jertfită idolilor" şi creştinii pot fi expuşi forţelor răului (altfel avertizările din 2 Cor.6:4-7:1 n-ar avea sens). Aceste puteri trebuie sa fie respinse (1Cor.10:14) pentru ca sunt duşmane adevăratului Dumnezeu şi pe deasupra nu au puterea de a zadarnici planurile Sale oricât de mult ar încerca sa o facă prin seducerea credincioşilor (2Cor.2:11). Esenţa spirituala a religiei lui Pavel este afirmata fără a discuta prea mult asupra ei ( de exemplu, Fil.3:3 şi învăţătura ca biserica este locuinţa lui Dumnezeu in Duh in 1Cor.3:16; Ef.2:18-21).

Cu toate ca titlul "Mântuitor" este ocazional folosit cu referire la Isus Cristos în tradiţia paulina. Principalele apariţii ale titlului se găsesc în scrisorile pastorale (1Tim.2:3; Tit 2:10,13; 3:4). Deşi titlul este relativ rar la Pavel, activitatea implicita a titlului răzbate din întreaga soteriologie paulina. Într-adevăr, teologia creştină este centrata pe tema unui Dumnezeu care îşi mântuie poporul iar pentru Pavel puterea lui Dumnezeu este arătată în lucrarea mântuitoare iniţiata de către Dumnezeu şi dusa la îndeplinire de către Cristos (Gal.4:4-5). Un tratat remarcabil (de C.A.A. Scott) a plasat mesajul esenţial al creştinismului paulin în rubrica mântuirii.

Acesta este un titlu de o demnitate suprema care exprima superioritatea lui Dumnezeu asupra celorlalţi zei. Este folosit de sclava cu duh de ghicire în Faptele Apostolilor 16:17. Pavel şi partida sa au considerat la Filipi aceasta invocaţie ca idolatra şi au alungat demonul în numele lui Isus Cristos. Aceasta întâmplare ilustrează modul în care Pavel s-a opus zeităţilor religiilor contemporane şi superstiţiilor revendicând domnia lui Cristos, Sarcina şi autoritatea date Lui de către Dumnezeu, singurul Domn (FA 16:31). "ISUS ESTE DOMNUL" este mărturisirea creştină făcută in lumina învierii (Rom.10:9), un moment care, pentru Pavel este o dovada însemnata a puterii lui Dumnezeu şi acordul Său pentru dreptul Fiului Său de a conduce vieţile umane şi destinul cosmic (Fil.2:9-11; Rom.14:9; Ef.1:20-23). Titlul similar pantocrator din Corinteni 6:18 se învârte în acelaşi cerc de idei (vezi comentariile).