Dumnezeu e un mare milostiv. Multa mila mai are El de om, sa nu cumva sa se oboseasca omul prea tare, sa nu se surmeneze saracutul de el ! Din 7 zile cite are saptamina, a zis Dumnezeu ca pentru Sine ii ajunge una. Pai si in celelalte sase ce sa se intimple fratilor ? Intimplari fara Dumnezeu ?
Dar sa pun intrebarea altfel. Sa zicem despre ziua de astazi. Ies pe strada si umblu. In jurul meu oamenii se vineaza unii pe altii, si fiecare vineaza ceva pentru sine insusi. Ma uit cu tot dinadinsul, ma holbez cu indignare, ma incrunt cu insistenta, dar Dumnezeu - nicaieri. Nici urma de El. Intru in casa.
Deschid radioul. Vorbeste despre bombardamente. Despre armata, armament, distrugere, si moarte. S-au darimat cladiri. Au murit oameni. Cica erau sirbi. Cica si albanezi. Dar poate sa fie si martieni. Ce-mi pasa mie ce sint daca ei mor ? Ei mor, asta este esenta intimplarii. Esenta este distrugerea. Dumnezeu nu este nici moarte nici distrugere. El Insusi spune ca este Calea, Adevarul, si Viata. Deci aici nu este Dumnezeu. Mut putin mai incolo. Cinta. Ceva care te face sa te misti sau te gidila pe dinauntru. Asa ceva nu poate fi Dumnezeu. Inchid radioul.
Deschid televizorul. O femeie isi distruge viata si pierde afectiunea copilului ei pentru ca nu se simte in stare sa traiasca din nou impreuna cu fostul ei sot. N-are nici o legatura cu Dumnezeu. Desigur ca ar trebui sa inchid televizorul. Desigur ca nu il inchid. Cinta mai multe viori si o orga. Un fel de Vivaldi maiestuos. Este aici Dumnezeu ?
Iata deci. Sase zile din sapte bintui prin viata scotocind dupa Dumnezeu si nu stiu unde sa-l aflu. Abia in a saptea zi pot fi sigur ca il gasesc. Daca vin eu sau daca nu vin, El intotdeauna e prezent la Liturghie. Ce bine ca Dumnezeu nu e om ! Tocmai de aceea ma zbat sase zile din sapte ca sa dau de El. Dar cum sa dau de Dinsul cind am in jur numai pe cele ale omului ?
Dumnezeu e un modest. Lui ii ajunge o zi pe saptamina. El se multumeste cu o singura zi.
Cred si eu. El e Dumnezeu. Cred ca s-ar multumi si cu nici o zi, asa cum atita amar de vreme a rabdat omenirea in care toti erau netrebnici si nu gasea nici macar pe unul care intelegea sau cauta pe Dumnezeu, cum zice David.
Dar eu ? Eu sint om. Ma pot multumi eu doar cu o singura zi ? Imi ajunge mie doar o singura zi din sapte ca sa ma satur de Dumnezeu ? Imi ajunge mie doar o zi din sapte ca sa ma satur de Necuprins ? Ca sa ma umplu de Infinit ? Ca sa ma patrund de Nepatruns ?

Inca putin, inca putin si ma voi duce. Adincul e suficient de lung. Inca o data, hai, inca o clipire de idee. Ce vreau sa spun ? ce am de gind ? Dar am avut ceva ? am vrut ceva ?
Ce faci bade, stau si cuget, si la ce cugeti, ei atuncea numai stau.
Da. Numai stau. Vezi ? Stau. Ce-ti pasa tie ? Stau.
- Cica a trecut un inger pe aici.
- Serios ?
- I-auzi ! Fil-fil. Pe bune, daca-ti zic !
- Ma, tu minti. Tu minti, mai taci odata diavole !

Se pare ca n-am nici un succes cu cele sfinte pentru ca doresc sa ma odihnesc si pentru ca imi place sa ma odihnesc. Dupa cum bine se stie, nici un sfint n-a fost artist boem culegind struguri din viile cerurilor trintit pe spate in al noulea cer si cu picioarele sprijinite comod pe norisorii din al paispelea cer.
Sfintii si-au varsat singele, si-au risipit carnea si oasele in lupta pentru credinta care muta muntii din loc si face ordine in cerurile lui Dumnezeu.
Dar ce lupta au dus ? Un adevarat razboi. Si cu cine s-au luptat ? Cu diavolii. Dar de ce s-au luptat cu diavolii ? Pentru ca sfinti fiind il coborau pe Dumnezeu pe Pamint si se umpleau de Duhul Lui Sfint, iar diavolii nu suporta asa ceva, e ca si cum le-ai da cu tamiie pe la nas sau le-ai face cruce pe frunte sau le-ai bate toaca in urechi, arza-i-ar focul iadului, trazni-i-ar Sfintul Ilie, batu-i-ar intunericul, si inghiti-i-ar pustia ! Ca multe rele mai fac ei muncindu-se din rasputeri sa-i impiedice pe oameni sa se umple de Sfintul Duh al lui Dumnezeu.
Cind n-am nici o impiedicare, cind nu ma lupta nici un dusman, cind nu aud in suflet racnete de razboi si zanganit de arme, e semn ca sint de-al lor. Cind ma odihnesc sint ca un diavol, caci daca diavolii nu ma supara inseamna ca nu-i deranjez pe ei in nici un fel si n-au nici un motiv sa se ia de mine. Deci iata sint ca ei si sint un diavol.
Daca as merge spre Dumnezeu, diavolii mi-ar pune piedici imediat. Daca nu-mi pun piedici e semn ca nu ma indrept spre Dumnezeu si nici pe ei nu-i supar.
Iata lupta mea cu diavolii : odihna. Hristos s-a suit pe cruce, iar eu nici pe ulita n-am iesit. In mijlocul razboiului cine se odihneste ? Netrebnicul. Nevrednicul. Slabul.
Cred ca o sa sun "Adunarea !" la toate semintiile cugetului meu si la toate neamurile sufletului meu. Desi mi-e teama nu cumva sa ma intorc pe scut si sa nu ma jeleasca nici dracu.
Dar in razboi cei ramasi pe margine mor primii si mor sigur. Ei nu au nici arme sa atace, nici scuturi sa se apere.
Mai bine sun "Adunarea !".

Lumini la mine-n suflet se-aprind privind cu jind. Tu esti un zbor de noapte, o pasare de dor. Nu vii cind vreau sa vii, nu cinti, nu taci, si nu esti - mai am putin si-n suflet la mine o sa tac. Si-o sa ma-mbrac in sac. O, Doamne ce ma fac ? Sa nu ma ranesti, mai rabda o zi, mai rabda o noapte si stai, nu fugi. Curind o sa vezi zorii mijind. Noaptea s-a dus cum s-a spus si de sus iata un nor. Coboara usor, usor usor, ca un cintec de dor doboritor. Si eu sint un nor.
Pe latineste nimbus.

O mare zapacire si sminteala am vazut pe pamint. Ca omul care nu are bogatii este dispretuit pentru ca nu are, iar cel care are este vinat si i se intind curse tocmai pentru ca are, doar-doar isi va pierde bogatiile ca sa le cistige altul. Si nu se linisteste inima omului nici cu bogatii nici fara ele. Aceasata este sminteala si lucru de mare mirare.
Si am inteles ca toata viata se lupta omul, cu o lupta care nu e a lui, si isi umple inima de griji care nu sint ale lui, si traieste si moare o viata si o moarte care nu sint ale lui. Asa am inteles de ce inteleptul a exclamat "O, desertaciunea desertaciunilor ! Toate lucrarile care se fac sub soare, totul este desertaciune si vinare de vint !" Iar cel luminat luind seama a zis "Nu este nimic pe pamint pentru care sa merite sa se tulbure omul".

M-am nascut atit de tirziu in bunatate ! In bunatate si in bunavointa sint un copil speriat si stingaci.
Poate ca de aceea se spune ca cine nu are batrini sa-si cumpere. Mai devreme sau mai tirziu poate ca virsta ii aduce pe majoritatea dintre ei de la sine acolo unde noi nu avem curaj sa ne ducem singuri.

Aceasta este constiinta. Vorbeam odata cu un preot si-mi zicea el mie "Iau aceste pacate ale tale asupra mea". Stiam bine ca asa se spune, asa este tipicul, dar dintr-o data mi-a venit mie un gind descoperind cita greutate avea acest cuvint.
De ce sa le ia el asupra lui ? ale mele erau si n-aveau nici o legatura cu el, dar el le luase deja asupra lui.
Atunci mi-am zis "nu e cinstit ! parintele e bun la suflet si ascultator de Dumnezeu, Dumnezeu e si el bun si iertator destul fata de mine, dar partea MEA care este ?" Ca nu poti s-o tii intr-una distrugind si gresind, mai ales cind stii ce faci. Aceasta este constiinta.
Si de n-ar fi Biserica, cine ar descoperi-o ? Ca imi pare mie ca de bunavoie nimeni n-o aduce la lumina.

Odata am vrut sa socotesc masura psalmilor. Am calculat in mintea mea, bataie cu bataie, accent dupa accent, masura tare, masura slaba, ton intarit, ton mai moale.
Socoteam si numaram. Imparteam fraze, propozitii, cuvinte. Citeam silabele in sus, in jos, grabit, mai rar, sa aud masura.
Apoi m-am oprit. Am tacut uimit si de uimire nu mai eram in stare nici sa gindesc. Ce faci ? mi-am zis. Ce fac ? mi-am zis. Nu stiu ce fac.
Ce fac nu este al meu, mi-am mai zis. David scotea psalmii din inima pe care stia si credea si se bucura nespus ca o are de la Dumnezeu. Eu nu stiu si nu cred nimic dar pretind ca as sti si as crede.
Fiecare psalm este o usita deschisa in inima lui David pentru ca oamenii sa vada cum se coboara Dumnezeu in inima omului. Usita e mica. Eu vad prin ea doar cit ma lasa deschizatura ei. Eu nu inteleg ce este dincolo de usa, si stau si privesc de afara. Ca sa inteleg trebuie sa intru.
Pina astazi eu stau dincolo de usa si casc gura cu admiratie. De dincolo David pina astazi cinta.

Ochiul nu face altceva decit sa vada - el nu aude, nu pipaie. Urechea nu poate decit sa auda. Gustul aduce numai gust, mirosul numai miros.
Adevarat spune Eminescu - omul e limitat la suma simturilor sale si ramine incuiat, blocat in sine insusi din cauza lor.
Eu intreb : care este simtul cu care omul simte infinitul si absolutul? simtul cu care omul il simte pe Dumnezeu. Daca un om nu dispune de acest simt special, este ca un surd fata de sunete, ca un orb fata de imagini. Oamenii, la care acest simt nu functioneaza, nu-l pot intelege pe Dumnezeu.

A mai inteles ceva acest remarcabil Eminescu zicind : materia consta din parti si este finita, iar spatiul care cuprinde materia nu este format din mai multe parti, ci este infinit si indivizibil sau divizibil la infinit. Ca urmare spatiul cuprinde materia, ca unul care este mai cuprinzator decit ea.
Spun si eu : Deci sufletul nefiind materie, si nefiind constituit din parti componente ci fiind unitar si indivizibil sau divizibil la infinit, nu poate fi supus materiei sau legat de materie. Mai degraba s-ar putea spune despre el ca el cuprinde materia ca unul care este mai apropiat de infinit decit ea.

Cimpul alb, oile albe.
Cin'le paste le cunoaste.

Dar se face
ca le place
cine nu le recunoaste.

O, tu!
Maretz esti tu!
Si cit de falnic! tu esti infinitul.
Spunea un vultur spre un vultur
ce il vedea intr-o
oglinda.

Cit de frunoasa e intelepciunea! Ce minunat este gindul omului intelept! Cit de dorita si de placuta intelegerea lui! De s-ar gasi intelepciune in piete si intelegere pe toate ulitzele!
Cuprinderea mintzii celui intelept cine o masoara? Adevarat ca intelepciunea este un dar de la Dumnezeu. De n-ar fi, atunci s-ar numi intelept orice lepadatura de om si orice neispravit.
Dealtfel ce fel de ciorba aleatore de enzime puturoase ar fi putut produce, din nimic si complet la nimereala fara nici o premeditare si cit de poate de "spontaneu" printr-o miscare browniana fara nici un inteles si fara nici o ordine, aceasta minunata minunatie care este intelegerea omului? aceasta dumnezeiasca simtire care este intelepciunea?

Este o ordine fundamentala in univers. O vedem din faptul ca totul curge intr-o directie anume, si nu anapoda, la intimplare, azi intr-un fel miine in alt fel, azi intr-o directie miine in alta directie.
Cel mai bine se vede in ordinea cu care curge timpul. Astazi urmeaza cuminte pe ieri, si miine vine intotdeauna dupa astazi. Trecutul, prezentul, si viitorul se succed dintotdeauna cu aceeasi precizie in aceeasi ordine. Ordinea lor nu se schimba niciodata.
Orice nu respecta ordinea universala, se auto-distruge pentru ca ordinea este esenta tuturor.
S-ar putea sa rideti; muzica metalica se auto-distruge, pentru ca nu are o ordine de sine statatoare. Pare ca are mai multe "ordini", dar nu are nici una proprie.

Citeam cum i-a venit lui Eminescu ideea sa scrie poezia "La steaua". Exemplele sint interschimbabile, ca sa zic asa. Iata cum se schimba:
Sa ne inchipuim ca Iisus Hristos ar fi trait pe un alt pamint, departat de noi, ale carui raze n-ajung la noi decit in doua mii de ani. Sa ne inchipuim ca acolo astazi Hristos se roaga pe munte si se schimba la fata si apostolii primesc incredintare de la Dumnezeu Insusi din ceruri ca Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Iar noi tinem un ochean indreptat catre acea stea unde se intimpla acestea.
Acum nu vedem nimic, abia peste doua mii de ani am vedea ceea ce pe steaua aceea se petrece astazi.
Pe de alta parte sa ne-nchipuim ca oamenii din toate stelele ceresti tin ocheanele indreptate spre Pamint, unii mai aproape altii mai departe. Si Hristos se schimba la fata astazi. Cei din Luna ar vedea astazi, cei mai de departe miine, si mai departe poimiiine, in vaile Universului peste doua mii de ani. Raza care a luminat fata lui Hristos calatoreste in Univers si ajunge pe rind toate stelele infinitului si miliarde de ani pe rind. Schimbarea la fata a lui Hristos se petrece mereu fara sfirsit. Evenimentul acesta traieste pururea, desi pentru fiecare din cei ce il vad, este o clipa care nu este, devine, este, scade, nu este.
Daca am depasi viteza luminii si am da fuga o distanta de vreo 2.000 de ani, am putea chiar sa ne asezam frumos la masa sa asteptam sa vedem cum se naste Hristos.
Si cu cit trece timpul cu atit ne trebuie o viteza mai mare ca sa ne intilnim aievea cu Hristos. Astronomic vorbind.

O constatare peste care nu poti trece nepasator. In limbile popoarelor ortodoxe din Europa (grec, sirb, bulgar, roman) timpul viitor se formeaza cu verbul vointei - a voi.
Curios este ca acelasi "verbum volendi" formeaza viitorul si in limbile unor popoare care nu mai sint demult ortodoxe : engleza - will, franceza - vouloir, germana - wollen.
Oamenii si-au schimbat credinta pentru ca au vrut si au putut. Modul de a intelege credinta, poarta prin care intra in credinta nu se pot schimba. Slava Domnului ca are Dumnezeu grija de asta. Altfel am fi ramas fara nimic, fara Dumnezeu, si cine stie, poate chiar fara ideea de om.

Toate limbile pamintului se structureaza pe timp: trecut, prezent, viitor. Nici una nu poate exprima o actiune in afara de timp.
Toate actiunile omului sint in interiorul timpului in una dintre cele doua etape: 1. acum
2. altadata : 2a) altadata in trecut
2b) altadata in viitor.
Afara de acestea, omul nu poate exprima alta etapa a producerii actiunii sale.
Va evada in eternitate cind isi va produce actiunea sa in afara celor doua etape - acum si alta data. Cind va actiona in afara timpului, atunci va si exista in afara timpului, deci va fi in Dumnezeu Cel care aflindu-se in afara timpului a creat timpul.

Cind ar ajunge omul sa faca toate cite a facut Dumnezeu tot n-ar putea spune ca a ajuns la masura lui Dumnezeu. Ci va spune iata ca toate lucrurile cite se fac poate si omul sa le faca, deci Dumnezeu facindu-le nici nu s-a ostenit prea tare, caci facind toate aceste lucruri pe care si omul poate sa le faca pe toate, nu si-a aratat nici cit unghia de la degetul mic masura capacitatii sale de Dumnezeu.
Ba dimpotriva; nu a aratat nimic pe masura dumnezeirii sale si ne-a lasat vitregiti de intelegerea a ce poate fi si ce poate face Dumnezeu.
Iar cita vreme onul nu poate sa faca aidoma toate cele facute de Dumnezeu, ce sa mai vorbim! Nici vorba nu poate fi de intelegerea si cuprinderea lui Dumnezeu. Ci vorba Sfintului Apostol Pavel : "In parte cunoastem si in parte proorocim".

Imi zicea mie un gind: Aha, esti evlavios! te inchini pe la icoane! Nu ti-e rusine, porcule?
Si i-am zis: Mie-e rusine, porcule. Ce vrei? Sa nu ma inchin?
Si in inima mea l-am infruntat pe acest gind. Si mi-am zis in schimb ca este bine sa nu te mindresti in sufletul tau cu nici un gind. Dar si mai bine este ca lucrurile adeverite de Biserica sa le tii ca pe cele mai adevarate si mai potrivite pentru tine.

Citind pe Eminescu ce pot descoperi altceva decit pe Dumnezeu cu minunata Sa creatie? Numai un poet ca el putea sa-l descopere pe Dumnezeu atit de simplu in lucruri atit de simple.
Matematica. Numerele negative si pozitive. Ce sint ele? aceste numere, ce reprezinta ele? Priviti: se spune despre numere ca sint negative atunci cind ele arata ca se scade o suma mai mare dintr-o suma mai mica. Asadar se aseamana cu o descriere a unei datorii notate a, de pilda: sa zicem ca a=20 de lei, deci cine are datoria a trebuie sa plateasca 20 de lei; datoria este reprezentata cu numarul negativ -20 de lei impus asupra numarului ce reprezinta averea celui indatorat.
Acum vine minunata descoperire. Daca averea celui indatorat este de 100 de lei, el va ramine cu 80, pe cind daca acel indatorat nu are nimic, nici-o avere, atunci datoria sa a il face sa capete mai putin decit nimic, adica -20 de lei, caci, spune Eminescu, "trebuie sa plateasca 20 de lei pentru ca nici sa aiba, dar nici sa datoreasca nimic".
Si din aceasta, deduce Eminescu, "se arata ca cantitatile negative nu sint marimi adevarate, caci nu pot numi marime adevarata ceea ce-i mai putin decit nimic, si prin urmare n-au relatiune cu marimile adevarate".
Iar Dumnezeu ce spune? Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a putut-o cuprinde. Diavolii prin aceea sint biruiti, ca aduc in inima omului doar pareri si iluzii, toate neadevarate, nereale, "cantitati negative", care "sint mai putin decit nimic", care dispar ca intunericul inaintea soarelui cind inima omului se lumineaza cu Hristos-Lumina lumii, "cantitatea pozitiva", singura adevarata, singura care imbogateste pe om.
Iar cantitatea negativa (intelegind prin cantitate un operator matematic, nu o masura de continut material) se arata socotind ca insusindu-si parerile aduse de diavoli, omul scade (prin renuntare) dintr-o cantitate mai mica=propriul sau suflet o cantitate mai mare=Hristos Dumnezeu, si asa se alege cu mai putin decit are sau i se pare ca are, iar la sfirsit i se va lua chiar si ceea ce nu are - adica pe Hristos Dumnezeu pe care nu-l va mai avea vreodata in sufletul sau, raminind pururea indatorat lui Dumnezeu.

Multa rautate a fost in mine pina la Iisus Hristos si eram ca demonizatul cu duh necurat al carui nume era Legiune pentru ca erau mai multi diavoli intr-insul. (Marcu, Cap. 5)
Dar a venit Hristos si mi-a dat putere asupra acestui duh sa infrunt toata legiunea de draci care colcaie inlauntrul meu. Hristos nu i-a izgonit ci i-a lasat in mine si mi-a dat crucea sa-i altoiesc pe spinare. Iar eu, desi mai alunec citeodata spre partea lor, am sa ma sui pe cruce linga Hristos si impreuna cu mine am sa-i urc acolo si pe dracii din mine, sa le iasa pe nas toate relele lor. Iar eu nu ma voi bucura de puterea ce o am asupra dracilor, ci ma voi bucura ca numele meu se scrie in ceruri.

Ma-ntrebam eu ce se tot mira atita Hristos, ba de necredinta evreilor, ba de uimitoarea credinta a paginilor. De parca n-ar fi El Dumnezeu si nu le-ar sti pe toate dinainte.
Dar Hristos nu se mira pentru El Care le stie pe toate. El se mira ca pentru noi, asa ca sa pricepem noi cu usurinta ce-i place si ce nu-i place lui Dumnezeu la noi.
Ca daca ar fi zis, ca-n alte parti, ca stie El inima omului si ca are cunostinta de la inceput ce credinta sau necredinta va arata omul, nu ne-ar fi impresionat cu nimic; ce lucru nemaipomenit ar fi zis? Si noi stim Atotstiinta lui Dumnezeu. Dar mirindu-Se ne atrage atentia ca e mare lucru acolo, atit de mare ca mira chiar pe Hristos. Deci ne impinge vointa sa vrem sa avem si noi acel lucru, ca unii ce cautam mai degraba sa-I facem o bucurie lui Hristos decit sa ne aratam indiferenti fata de El.

Despre Judecata.
Sa zicem ca intr-o camera cinta cineva. Sa zicem ca aceasta camera are doua usi: una din lemn subtire, cealalta din pamint amestecat cu rumegus. Sa ascultam. La usa din lemn muzica se aude bine. La cealalta usa muzica nu se aude deloc.
Prima usa a lasat muzica sa treaca prin ea. A doua usa a oprit in sine muzica. Sunetul a fost transformat intr-o miscare care a ramas in usa. Vibratia aerului din camera nu a trecut dincolo de usa si nu a ajuns la urechile noastre. Nici sunetul nu a ramas sunet, ci, ca vibratie a aerului, a fost transformat in vibratie interioara a usii.
Aceasta este dreptatea Judecatii.
Cei care cinta sint Hristos cu apostolii. Muzica este Cuvintul lui Dumnezeu. A doua usa este crestinul care transforma Cuvintul lui Dumnezeu in realitate in viata sa, si pastreaza pe Dumnezeu in sine. Prima usa este omul care nu pazeste Cuvintul si nu are pe Dumnezeu in sine.
La sfirsit cine va avea pe Dumnezeu va fi mutat la Dumnezeu, iar cine nu va avea pe Dumnezeu va fi aruncat afara. Acolo unde este plingerea si scrisnirea dintilor.

In timpul actului sexual barbatul si sotia lui dau nastere copiilor.
Perversiunea sexuala nu da nastere la nimic. Ea doar amplifica puterea care curge prin cei (sau prin unii dintre cei) care participa la perversiune. La sfirsit puterea e risipita, pentru ca sfirseste prin a nu produce nimic.

Filmele nu dau nastere la nimic. Ele doar amplifica puterile latente care zac in duhurile spectatorilor, sau induc in aceste duhuri puteri nereale pentru ca filmul nu este realitate.
Filmele nu au nici o legatura cu realitatea, cu timpul prezent al duhurilor spectatorilor. Puterile amplificate sau induse de filme sau de piese de teatru nu contin nici o intelegere a timpului prezent si nu au nici o contributie corespunzatoare.

Nu are nici un fundament teoria stiintifica in conformitate cu care universul a aparut prin explozia unei mase initiale concentrate.
Cine sau ce a concentrat masa? Cine sau ce a format masa? Nu poate sa provina din nimic. In plus, pentru ca era o masa puternic concentrata, avea o imensa energie potentiala, initiala, statica. De unde? Energia nu poate sa provina din nimic.

Dumnezeu este energie dar energia nu este Dumnezeu. Dumnezeu este El Insusi. Energia, desi nu este finita, nu este Dumnezeu si este mai mica decit Dumnezeu.
Nimic nu ajunge pe Dumnezeu sa Il atinga. Dumnezeu este Preainalt.
Eminescu a vazut asta dar nu a inteles.

Sa notam pe Dumnezeu cu X. Energia este a. Adevarul e b. Viata e c. Lumina este d.

X = X/a + X/b + X/c + X/d + ... + X/m + ... + X/n = X/X = 1 = X

X este a dar a nu este X . Doar X este X . a, b, c, d, m, n sint parti ale lui X si nu sint X insusi.

om = om/mina+ om/picior + om/suflet + ... + om/n = om/insusi = insusi

Om divizat de mina este o mina. Partea piciorului din om este un picior. Mina este o parte a omului dar nu este omul insusi.
De aceea spune Dumnezeu "cine calca o porunca a calcat toate poruncile". Cine nu are b nu il are pe X deoarece X - b nu este X .
X - b < X.

Savantii Il arunca pe Dumnezeu afara din realitate pretinzind prin teoriile lor ca nu este loc pentru Dumnezeu in realitatea perceputa de om.
Un savant descopera a si spune "A-ha! uite, am descoperit a si am vazut ca a nu este Dumnezeu. Deci Dumnezeu nu este aici, El poate sa fie in alta parte, dar aici cu siguranta nu este".
Alt savant descopera b, altul c, si asa mai departe. Fiecare pare sa micsoreze o data in plus locul disponibil pentru Dumnezeu in realitatea noastra.
Ei au dreptate numai atunci cind spun ca descoperirile lor nu sint Dumnezeu. Intr-adevar Dumnezeu nu este a, nu este b, nu este nici una dintre descoperirile lor. Dumnezeu este a + b + c + d + ... + m + ... + n = X
Cineva descopera pe Dumnezeu doar daca descopera pe toate deodata impreuna a + b + c + d + ... + m + ... + n = X
Deoarece doar X = X (doar Dumnezeu Il cunoaste complet pe Dumnezeu) oamenii Il descopera pe Dumnezeu doar daca Dumnezeu doreste si ii ajuta sa faca aceasta.

Nu se poate accepta atit de usor teoria evolutionismului. Vedem mereu ca evolutia prezinta o caracteristica speciala: formele sale sint prietenoase pentru om, si utile pentru om, si il protejeaza pe om, si il apara pe om. Aceasta doar atita vreme cit omul insusi nu intervine in lantul evolutiei.
Aceasta arata o GRIJA speciala pe care o are procesul de evolutie fata de om. Ceea ce poate fi explicat numai prin existenta lui Dumnezeu.

Ochiul omului vede lumina a carei frecventa (oscilatie) este mai mare de 450 de bilioane de unitati pe secunda. Lumina cu o frecventa mai mica nu este vazuta de ochi. Daca am cuprinde si frecvente mai mici poate am vedea si pe diavoli si pe ingeri si pe Dumnezeu.
Poate de aceea nu este posibil sa vada omul pe Dumnezeu si sa traiasca, sa ramina viu. Pentru ca ochiul nu sufera frecvente mai mici de 450 de bil/sec.
Poate frecventa diavolilor sa fie de 400 de bil/sec. Poate frecventa ingerilor sa fie de 300 de bil/sec. Poate frecventa altor puteri ceresti sa fie mai mica de 300 de bil/sec.
Poate frecventa lui Dumnezeu sa fie de 10 bil/sec sau de 2 bil/sec sau de 1 bil/sec. Sau suma tuturor frecventelor pe secunda; ceea ce n-ar putea fi suportat de nici o frecventa componenta a sumei.

Linistea omului intelept

Un lant de magneti. Aici sint doar sase.

Lantul are omogenitate, unitate, si coerenta doar daca magnetii stau potriviti la capete opuse si isi anuleaza puterea reciproca de respingere.
Ei constituie un singur magnet

in care puterile interioare de respingere sint anulate raminind activate numai la capetele din EXTERIOR.

Geneza arata adinca intelegere a existentei, si numai cineva insuflat de Dumnezeu putea sa o scrie.
La inceput s-a facut aerul, apoi pamintul cu tot ce este pe el plante si animale, si abia la urma omul.
Asa este. De l-ar fi facut Dumnezeu pe om de la inceput, n-ar fi avut ce sa-i dea sa manince, ca omul nu se hraneste nici cu lumina, nici cu curgerea timpului, nici cu aer, nici cu pamint. Dar planta suge din pamint darul lui Dumnezeu si se da pe sine spre hrana animalelor care si ele la rindul lor hranesc pe oameni cu energia ce si-o procura din plante. Ceea ce ne arata in plus ca intr-adevar omul "din pamint a fost luat". Atentie ca zice "luat", nu altceva.
Si numai planta se hraneste cu pamint, asa ca de n-ar fi ea n-ar putea trai nici animalul nici omul. Caci pe cele smerite le-a ridicat Dumnezeu la mare cinste.
Ce e mai minunat e ca planta, aceasta smerita faptura, isi lucreaza neobosita lucrarea sa de dimineata pina iarasi dimineata pina la moarte fara incetare. Iar la venirea primaverii se ridica din nou tinara si frumoasa pentru a lucra din nou cu sirguinta si fara vreun murmur de impotrivire, chiar daca, la prima vedere, pare a nu primi nici o plata pentru osteneala ei.
Doamne ce predicator ar fi fost Eminescu de s-ar fi facut preot in Sfinta Biserica a lui Dumnezeu! Ca lui i-a turnat Dumnezeu in sin masura de intelegere masurata cu mai multa ingaduinta decit la multi alti oameni.

Constatare. In Vechiul Testament verbul a iubi si cuvintele iubire, iubit, iubitor, si dragoste apar in total de 386 de ori. In Noul Testament, de 378 de ori.
In Vechiul Testament sint in total peste 728.900 de cuvinte. In Noul Testament numarul cuvintelor nu depaseste 173.000.

Am terminat de citit manuscrisele lui Eminescu, Fragmentarium.
Dumnezeu sa-l odihneasca pe poetul nostru; sa-i aseze sufletul la marginea nesfirsitelor mari ce strabat cerurile si sa-i largeasca intelegerea pina dincolo de intinsele ape peste care se poarta Duhul lui Dumnezeu.

Treceam pe linga o batrina de culoare neagra ce se vaita cu mina intinsa avind jumatate a fetei strimba si un bandaj mare si murdar la un picior. De cite ori treceam pe acolo intorceam ochii ca sa nu vad caci era o priveliste jalnica si mi se parea ca n-am nici un folos din vederea ei ba poate dimpotriva m-as alege si cu niscaiva judecati jefuindu-l pe Hristos de cintarirea cea dreapta a sufletelor.
Si mi-a zis mie copilul:
- N-ai 500 de lei ?
Eu m-am incruntat stiind ce vrea sa spuna dar pentru bunatatea inimii lui m-am buzunarit si gasind numai hirtii de o mie i-am zis, cu speranta ca se va razgindi:
- Am numai de-o mie.
- Da-mi o mie, s-a rugat el fara sa ezite.
M-am incruntat iar, dar am dus imediat mina la buzunar ca sa-i dau. Iar el vazind ca m-am incruntat a zis:
- Mie mi-e mila de ea.
Si a zis si m-a privit in asa fel de parca mi-ar fi zis "Mie mi-e mila de mama". Si m-a intrebat apoi "Tie nu ti-e mila?" cu acelasi ton ca si cum ar fi zis "Tie nu ti-e sete pe caldura asta?"
Vorba lui m-a ranit adinc. A trecut o vesnicie de cind n-am mai auzit pe cineva sa zica "Mi-e mila de acest om necajit, ajuta-ma sa-l ajutam si noi cu ce putem".
Acum stiu de ce diavolii nu sufera binele cel curat si bun. Ii doare tare acest bine, ii raneste adinc de tot si cu putere mare.
Am fost un zid de carne si de singe si vorba lui m-a strapuns si m-a durut tare, dar nu-i nimic, prin deschizatura ranii vad Lumina de afara.