CARTIERUL DE NORD

 

Într-o vară toridă şi fără nori, am străbătut centura de parcuri şi lacuri care separă cartierul de nord de restul oraşului. În centru se întâlnesc mai multe ocazii favorabile pentru un om fără căpătâi, dar curiozitatea pe care mi-o stârneau îndepărtarea şi izolarea cartierului generau în mine o imperioasă atracţie către nord.

Odată ajuns acolo, am fost izbit imediat de atmosfera specifică, de neconfundat a cartierului. Avea un stil arhitectonic unitar, chiar monoton şi opresiv pentru imaginaţie. Se vedea că fusese construit dintr-o dată, după un plan general prestabilit. Cartierul era mai curat decât restul oraşului dar nu foarte curat. Miros de praf stăruia în aer din cauza zonelor încă în construcţie şi de la molozul caselor dărâmate pentru a face loc blocurilor. Dar cel mai mult m-au izbit liniştea şi pustietatea. Străzile erau goale la amiază, poate din cauza caniculei. Rar se vedeau pietoni sau se auzeau maşini. Rar se vedeau copii jucându-se în parcuri, grupuri aşteptând în staţii de troleibuz sau magazine deschise cu cumpărători înăuntru. Multe blocuri păreau parţial sau complet nelocuite. Unele apartamente aşteptau încă să fie finisate, altele păreau să fi fost abandonate într-o fază intermediară a construcţiei. În zone greu accesibile din cauza abundenţei prafului şi molozului, am văzut blocuri fără pereţi exteriori, cu camerele goale expuse în afară. Am înnoptat uneori în aceste apartamente nelocuite, dar în acele nopţi calde preferam să dorm sub cerul liber, într-un parc, lângă tufe de arbuşti sau sub coroana unui copac.

După zile şi săptămâni petrecute în cartierul de nord, primele impresii s-au sedimentat şi imaginea cartierului s-a transfigurat în ochii mei. Am început să observ linii de forţă, tendinţe şi sensuri. Cartierul avea o infrastructură ascunsă care nu se dezvăluia decât unei priviri atente şi libere de orice preconcepţii. Ceva ca o structură nespaţială care nu se poate exprima în termenii geometriei convenţionale. Aceste impresii mi se formau în vreme ce pasiunea de a explora dar mai ales nevoia de a găsi hrană mă împingeau să cutreier cartierul în lung şi în lat. Containerele de gunoi erau sărace în resturi bune de mâncat. Dificultatea supravieţuirii în acel cartier mă punea serios la încercare, dar descoperirile făcute până atunci erau un început promiţător şi mi-ar fi părut rău să abandonez investigaţia în acel stadiu incipient. Aşa că am strâns cureaua şi mi-am continuat cercetările. Taina locului se lăsa doar întrevăzută când şi când, ceea ce mă aducea ba pe pragul freneziei, ba al disperării. Între multiplele aspecte ale clădirilor, fiecare vădind un scop utilitar, estetic, edilic, politic, ideologic, stilistic ş.a.m.d., rămâneau unele cu o semnificaţie ascunsă, deşi, fără îndoială, reală. Aşa cum aspectul monoton, abstract şi arid al arhitecturii trăda spiritul nihilist al timpului, alte aspecte trădau prin configuraţia vădit teleologică alte scopuri ce nu se lăsau descifrate. Subtile gradaţii ale orientării blocurilor demonstrau o polarizare discretă a acestei orientări. Uneori detalii arhitecturale aparent inutile sugerau un plan în care acestea ar căpăta sens. Treptat am ajuns să intuiesc prezenţa unui punct focal ocult al cartierului către care toate semnele indicau. Să simt acest focar era una, să-l găsesc şi să-l pot privi ca pe un obiect concret, fizic, era cu totul altceva.

În mod paradoxal, scepticismul meu mi-a prilejuit o inspiraţie. Am început să caut focarul în mod sistematic. Am împărţit cartierul pe sectoare delimitate de arterele de circulaţie majore şi le-am explorat pe fiecare în parte exhaustiv. Străzi care şerpuiau capricios mi-au dat multă bătaie de cap, fiindcă făceau foarte dificilă abordarea sistematică a căutării. M-a ajutat faptul că aria ocupată de cartierul de nord era destul de mică. Cu răbdare şi încăpăţânare am trasat hărţi detaliate ale fiecărui sector în parte, însemnând cu minuţie poziţia fiecărui bloc, parc, pieţe şi chiar a copacilor bătrâni şi falnici. Curând n-a mai rămas nici un colţişor al cartierului care să nu-mi fie familiar. Harta cartierului mi s-a întipărit în memorie şi la nivel de context general şi la nivel de detaliu local. În orice loc aş fi fost, mă orientam fără greş, putând indica cu precizie unde mă aflu, care sunt împrejurimile şi ce rută trebuie luată pentru a ajunge din acel loc în orice alt loc din cartier. Am redus cartierul la un sistem închis, finit, din care nimic nu putea scăpa examinării mele. Şi totuşi nu am găsit focarul a cărui prezenţă o simţeam tot mai intens. Nici nu mă aşteptam să-l găsesc; în această convingere sceptică, acum confirmată, consta inspiraţia mea. Natura eluzivă a focarului nega posibilitatea unei investigaţii sistematice.

Atunci mi-a venit o nouă idee. Acolo unde brutalitatea abordării sistematice, geometrice şi raţionale n-a reuşit, o abordare de gen exact opus trebuie să izbutească. O abordare a fanteziei inspirate, a logicii sentimentului mi-a părut o soluţie mai potrivită. Contrar unei prejudecăţi răspândite şi chiar încetăţenite în limbaj, fantezia nu e fantezistă. În inspiraţia autentică nu încape nici un dram de arbitrar. În ciuda elanului de libertate care o însoţeşte, inspiraţia în fapt transformă subiectul pe care îl vizitează în sclavul ei. De aceea aveam siguranţa că noua mea abordare nu e cu nimic mai puţin riguroasă decât cea anterioară. Nu voi rătăci la întâmplare pe străzi căutând acel punct focal. Voi identifica traseul precis care mă va scoate din labirint. Am ales ca punct de plecare centrul civic al cartierului, ceea ce mi s-a părut suficient de apropriat; voiam să ajung in focarul ascuns, ocult al cartierului şi, pornind din focarul vizibil, convenţional, satisfăcea exigenţa unui contrast dramatic. De acolo am plecat în direcţia care mi s-a părut cea mai promiţătoare. Mă ghidam după impactul afectiv al schimbării panoramei asupra mea. O anume succesiune a imaginilor îmi provoca un anume sentiment şi, între mai multe posibile succesiuni o alegeam pe cea care îmi inducea un sentiment mai intens şi mai straniu. Îmi urmam logica propriei inimi. Luam calea care mă inspira cel mai mult. Plimbarea mea era o muzică a perspectivelor. Uneori alegeam să înaintez încet de-a lungul unui bulevard larg primind în suflet măreţia unei perspective vaste care se modifica într-un tempo lent, solemn. Alteori alegeam să mă înfund pe o cale lăturalnică, în obscuritatea amurgului. Uneori privirea îmi adăsta pe silueta melancolică şi hieratică a unui turn sau a unui plop care se pierdea în urma mea. Ora din zi era un factor important. Plimbarea într-o anumită zonă îmi sugera un sentiment diferit după cum era dimineaţă, amiază, seară sau noapte. Am descoperit că momentul cel mai propice, cel mai favorabil inspiraţiei, la care trebuia să-mi încep plimbarea, era după amiaza târziu, puţin înainte de amurg. Nu totdeauna am ales cea mai bună soluţie. Uneori, continuând plimbarea pe o anumită stradă stârnea note discordante în sufletul meu şi atunci melodia se întrerupea. După mai multe încercări, însă, am găsit mereu calea de urmat. Am fost uneori în pană de inspiraţie. Alteori mi-a fost greu să aleg între două soluţii care mă atrăgeau în mod egal. Dar traseul se contura şi melodia creştea în sufletul meu zi de zi. Descopeream un algoritm empiric în care misterioase exigenţe ale inimii erau criteriile decisive. Îmi cercetam propria inimă şi mi se părea că avansez într-un teritoriu fantastic, fragil şi delicat, dar sursă a unor sentimente de mare adâncime. Deduceam algoritmul inimii mele în ce avea mai ascuns şi mai intim, mai enigmatic şi mai preţios, şi marcam fiecare nouă descoperire printr-un jalon extern, printr-un element din arhitectura cartierului.

Timpul a trecut repede şi curând vara era pe sfârşite. Lunile de zăpuşeală rămăseseră în urmă şi septembrie, cu inexorabilul său declin, sosise. Nopţile erau reci, zilele se scurtau, amurgurile se lungeau. Melodia era aproape gata. Într-o zi am început ca de obicei din centru şi am urmat firul melodiei. Algoritmul mă purta pe străzile familiare dar într-o ordine complet străină sistemicităţii cartografice a primei abordări. Lumina Ariadnei care mă călăuzea prin labirint strălucea mereu înaintea mea. Iar sensul melodiei mă conducea cu fatalitate către periferie. Soarele apunea făcând din cer un fundal roşiatic, umplând spaţiul cu melancolie. Străzile, de obicei slab populate, erau cu desăvârşire pustii. Deodată mi-am dat seama că nu mai ştiu unde mă aflu, fiindcă nu mai recunoşteam locurile prin care umblam. Până atunci muzica lăuntrică mă purtase numai prin locuri cu care mă familiarizasem deja, doar revelându-mi o nouă faţetă a lor. Pe nesimţite, însă, acum ajunsesem în afara cartierului aşa cum îl cunoşteam. Acest loc nu putea exista şi totuşi iată-mă aici. Spărsesem cifrul, găsisem ieşirea din labirint.

Eram la periferia cartierului şi a oraşului. Era o fundătură largă, flancată de blocuri, la capătul căreia se afla un Turn foarte înalt. Dincolo de Turn, până la orizont, se întindea o câmpie lutoasă. Turnul era focarul către care convergeau liniile de forţă pe care le simţisem în arhitectura cartierului. Turnul era centrul ocult al cartierului de nord. Aici melodia ajungea la acordul final, pregătit de întreaga desfăşurare muzicală de până atunci.

M-am apropiat de Turn pentru a-l observa mai de aproape. Nu era nimeni în jur şi mă simţeam de parcă aş fi fost singurul om pe planetă. Turnul era o clădire cu bază mică şi disproporţionat de înaltă. Ar fi trebuit să-l pot observa din aproape orice punct al cartierului, fiindcă întrecea în înălţime cele mai înalte clădiri. Turnul avea o formă simplă şi, totuşi, într-un fel, imposibil de descris. Transpunerea în termenii realităţii de zi cu zi denaturează în mod fatal adevărata imagine a Turnului. Simpla încercare de a-l descrie face ca imaginea să dispară din minte ca un abur inconsistent. Totuşi am să încerc. Turnul avea o faţadă îndreptată către fundătură. Această faţadă era uşor concavă şi era paralelă cu faţada din spate care era convexă şi mai lungă. Faţadele laterale, neparalele între ele, erau drepte şi intersectau la unghiuri drepte faţadele curbe. Turnul văzut de sus ar fi avut forma unui sector de cerc de curbură mare şi cu circumferinţa groasă, sau a unui trapez cu baze curbilinii. În înălţime Turnul era uniform, cu excepţia unui disc, un fel de rozetă imensă, aproape de vârf, cu diametrul mai mare decât lăţimea clădirii. Rozeta se racorda neted, armonios la celelalte muchii şi faţete ale clădirii. Turnul continua mai sus de rozetă cu o lungime aproximativ egală cu raza acesteia. Turnul era acoperit în exterior cu un fel de lame de beton verticale, perpendiculare pe suprafaţa faţetelor. În spaţiul dintre lame nu se afla nimic, geamuri sau pereţi, încât puteai privi înăuntru. Turnul avea etaje, dar palierele nu erau locuite, păreau complet goale. La nivelul rozetei, lamele erau dispuse sub formă de inele concentrice care, cu cât erau mai aproape de centru, cu atât erau mai adâncite.

Turnul nu părea să servească nici unui scop. Nu putea fi locuit sau folosit pentru birouri. Nu avea nici un rost şi totuşi era acolo. Pentru ce motiv edilii ar fi contractat o construcţie aşa bizară? Şi mintea cărui arhitect nebun ar fi putut zămisli un asemenea proiect fantastic? Un instinct obscur să-i fi împins pe constructori să ridice această clădire? Aceste întrebări şi altele mi se iscau la întâmplare în minte dar nu mă preocupau decât în treacăt. Un sentiment cu totul distinct, covârşitor şi imperios, îmi ocupa întreaga fiinţă, un sentiment generat de contemplarea Turnului. Acest sentiment nu era generat de un aspect anume al Turnului, ci de ansamblul său. Tot aşa cum într-o literă nici una din curbele, liniile sau punctele din componenţa sa luate în parte nu au sens, ci numai ansamblul integrat al literei comunică un mesaj. Cu toată intensitatea şi caracterul distinct al acelui sentiment, nu găsesc cuvinte pentru a-l descrie. Nu era plăcut sau neplăcut, trist sau vesel, deprimant sau învigorător, şi aşa mai departe. Nu era asemenea nici unui alt sentiment pe care l-am încercat în cursul vieţii şi pentru care există termeni în vocabular. Dar era foarte intens, plenar, profund, se revărsa în întregul fiinţei mele. În lipsă de alţi termeni l-aş numi sentimentul Turnului. Dar mi-e teamă că acest termen are semnificaţie doar pentru mine. Numai cineva cu o experienţă asemănătoare cu a mea l-ar putea înţelege. Poate că fiecare om a încercat la un moment dat în cursul vieţii un sentiment unic pe care a simţit nevoia să-l exprime, dar în limbaj au rămas numai termenii care desemnează experienţe comunicabile, comune unor largi mase de oameni. Aici limbajul îmi e inutil. Raţiunea nu găsea nimic remarcabil cu acest Turn. Priveam lamele de beton, discul concav şi nu descopeream nici o semnificaţie specială ataşată lor, erau doar simple figuri geometrice. Sufletul meu vedea, însă, în aceleaşi lucruri, un sens teribil, copleşitor.

Nu am idee câtă vreme am petrecut contemplând Turnul. Nu ştiu cum, m-am trezit mergând pe străzile familare ale cartierului, aglomerate de pietoni la acea oră târzie. Ploua şi trecătorii se grăbeau să găsească adăpost. Maşinile care treceau prea aproape de bordură mă stropeau. Cartierul, ud în noapte, era transfigurat de ploaie, îmi apărea într-o formă inedită, cum nu-l mai văzusem în trecut. Nici urmă de Turn. Cumva îl scăpasem din vedere. Amintirea întâlnirii cu Turnul îmi părea vagă şi greoaie ca dintr-o viaţă anterioară. Mi se părea că am petrecut o eternitate acolo.

În zilele următoare am căutat Turnul cu îndârjire pe la periferia cartierului dar, aşa cum mă aşteptam, nu l-am mai găsit. Am încercat să refac traseul inspiraţiei mele începând din centrul civic. De data asta inspiraţia n-a mai sosit, muzica n-a mai cântat. Ştiam pe dinafară traseul oricum, chiar şi fără ghidul muzicii, şi l-am parcurs de la un cap la celălalt, dar fără succes. N-am mai evadat din graniţele cartierului cunoscut, nu am mai ajuns în locuri străine, Turnul nu a mai apărut. În ciuda multiplelor încercări, n-am mai putut reproduce acea experienţa care a rămas unică.

Am părăsit cartierul de nord pentru centrul febril al oraşului, unde un om fără căpătâi întâlneşte o mulţime de ocazii favorabile. În serile reci şi ploioase, păşind pe trotuare prin băltoace, sub lumina stridentă a neoanelor, aproape uitasem de Turn. Doar într-o noapte rece, într-un boschet dintr-un parc, Turnul mi-a revenit în vis. Se făcea că eram din nou în fundătura la capătul căreia se afla Turnul, dar de data asta mă apropiam de el dintr-o altă direcţie, ca pentru a-mi completa perspectiva. Cel mai ciudat fapt despre acest vis este că îmi părea să fie o amintire pe care o uitasem, acum recuperată. În nopţile următoare, noi vise, noi episoade au continuat filmul amintirilor. Mi se părea ciudat că am uitat aceste lucruri aşa de repede şi a trebuit să visez ca să mi le amintesc. (Odată un gând foarte bizar m-a izbit. Oare nu cumva întreaga întâmplare cu Turnul continuă undeva în afara timpului şi o parte din mine a rămas acolo cercetând Turnul pe toate feţele? Şi acest mundiu reintersectează din când în când timpul liniar în care îmi desfăşor existenţa normală? Drumul timpului şi al Turnului atingându-se în hiperspaţiu.) Oricum ar fi fost, în vis dădeam târcoale Turnului, îl înconjuram ca să-mi pot face o idee de ansamblu asupra formei sale. Mă apropiam şi mă depărtam de Turn din diverse direcţii, ca să epuizez domeniul perspectivelor posibile. Apoi intram în Turn şi urcam la etajele superioare căţărându-mă pe grinzi, până când am ajuns în centrul concav al rozetei de unde am contemplat lumea cu sentimentul că mă aflu în centrul existenţei. După un timp aceste rememorări ale vizitei Turnului au încetat să fie apanajul viselor şi al nopţii. Am ajuns să am viziuni chiar treaz şi în picioare. În scurte străfulgerări halucinatorii mă revedeam undeva înăuntrul sau în afara Turnului. N-am făcut o socoteală exactă, dar adunând cap la cap duratele fragmentelor de vis şi halucinaţie distincte, suma depăşea cu mult intervalul unui amurg de vară. Din amintiri mi se părea că am petrecut iscodind Turnul ore, zile, săptămâni, poate chiar luni. De ce nu un timp infinit, m-am gândit într-un târziu. Poate că Turnul rezidând în afara timpului, în slava sa stătătoare, intervalul petrecut în vecinătatea Turnului e rupt din continuul spaţio-temporal şi chiar un interval de timp infinit petrecut acolo nu este decât o clipă infimă în curgerea normală a timpului. Poate că am evadat numai o secundă din capcana timpului şi în acea secundă am avut experienţa unui fragment de eternitate.

Treptat am reintegrat din memorie toate detaliile legate de explorarea Turnului. Am înţeles în cele din urmă că vizitarea Turnului nu a fost un eveniment cursiv, desfăşurat în timp, ci un eveniment integral, discursiv. Un astfel de eveniment explicitat temporal ar avea o durată infinită. Aparenţa desfăşurării temporale a evenimentului se datora faptului că din motive subiective, pentru a facilita reprezentarea mentală, am asimilat relaţiile de precedenţă logică drept relaţii de precedenţă temporală. La limită s-ar putea spune că vizitarea Turnului este un punct fără dimensiuni pe linia timpului dar dilatat la infinit în eternitate.

Acum văd Turnul în sfârşit aşa cum e, aşa cum l-am văzut atunci. Îl văd simultan din toate direcţiile, ca pe o hologramă, ca pe un obiect tridimensional. Şi totuşi această afirmaţie abia dacă începe să exprime realitatea viziunii mele complexe şi integrale a Turnului. Eu văd cu ochii minţii Turnul simultan din faţă, din spate şi din ambele lături. Îl văd din toate direcţiile şi sub toate unghiurile posibile în orice clipă. Îl vad pe dinafară şi pe dinăuntru. E ca şi cum aş avea un model perfect asemenea al Turnului în cap, scrutat de o infinitate de ochi situaţi în toate poziţiile posibile în jurul şi înauntrul lui. Şi este o experienţă cumplită. Nimic nu e mai cumplit decât completitudinea.

În scurt timp am devenit incapabil de a face altceva decât să contemplu Turnul, care îmi absoarbe toată atenţia. Nu mai sunt în stare să caut de mâncare sau să evit să fiu ciocnit de maşini când traversez strada. Nu mai am nici o dorinţă, nici o ambiţie sau pasiune. Nu-mi mai pasă de foame sau de sete, de ger sau de arşiţă. M-au internat la spitalul de urgenţă din cauza unui accident de maşină. Un şofer m-a lovit în plin şi m-a aruncat peste parbriz. După ce rănile mele superficiale s-au vindecat, au înţeles repede că problemele mele permanente erau de altă natură. M-au trimis de acolo la spitalul de boli nervoase şi m-au internat în acelaşi pavilion cu catatonicii si alte legume.

Toate acestea îmi sunt indiferente. Cupa sufletului meu e aşa de plină încât se revarsă pe dinafară. Aştept cu nerăbdare ca aceste coji fragile care sunt graniţele spaţiu-timpului să crape, şi prin falii să intre eternitatea iluminându-ne, transfigurând lumea, dezvăluind semnificaţia, care în timp nu poate fi înteleasă, a Turnului.