TEME DE ISTORIA BISERICII
(secolele I-XIII)
Partea a V-a
Elaborate de Emil DUMEA
XXVI. GRIGORE al VII-lea (1073-1985)
I
A. Personalitatea. Hildebrand, viitorul Grigore al VII-lea, s-a nascut în Toscana între anii 1019 si 1030. De tînar a intrat în manastirea Sf. Maria de pe Aventino (Roma), unde era abate un bunic al sau. Dupa primirea ordinelor minore, este chemat la curtea papala de Grigore al VI-lea, pe care-l însoteste apoi în exil, în Germania. Dupa moartea acestuia (1047), intra într-o manastire clunyacenza, sau poate chiar la Cluny, unde nu sta prea mult timp, deoarece papa Leon al IX-lea îl cheama la Roma, încredintîndu-i administratia manastirii Sf. Paul în Afara Zidurilor. Datorita personalitatii si cunostintelor sale, este trimis în diferite misiuni diplomatice în Franta (1054, 1056) si Germania (1057). Numit arhidiacon (1059), devine unul din consilierii principali ai lui Nicolae al II-lea, iar sub Alexandru al II-lea este cel mai influent personaj al palatului papal din Lateran.
Pe 11 aprilie moare Alexandru al II-lea, iar cardinalii îl aleg imediat pe calugarul Hildebrand. Mic de statura si nu prea atragator la înfatisare, noul papa se impune din primele zile ale pontificatului prin personalitatea sa cu totul iesita din comun. Niciodata nu-si dezvaluia sentimentele. In scrierile sale gasim putine metafore. Doua, dintre putinele existente, erau acelea de mama si fiu, pentru el, Biserica fiind "Mama". In scriere foloseste un stil "rusticus", denumire pe care el însusi o da corespondentei sale. Nu intra în dispute, fiind sigur de pozitia sa; mai mult, deseori se considera inspirat de sus, un profet.
Multi îl considera ca si protagonistul libertatii Bisericii, însa acest cuvînt se gaseste foarte rar în scrierile lui, doar de 30 de ori; în schimb, cuvîntul "ascultare" îl gasim repetat de 300 de ori. Cerea ascultare de la supusi, dar si dînsul avea un profund simt al ascultarii fata de Dumnezeu.
Si ca papa va purta haina monastica, în care haina se simte un urmas al lui Petru, iar în ochii sai orice urmas al lui Petru trebuie sa fie un sfînt. In contrast cu devotiunea contemporana care venera multi sfinti, Grigore al VII-lea avea o pietate prevalent cristocentrica si mariana, nelipsind însa devotiunea fata de Sfîntul Petru.
Referitor la continutul si orientarea conducerii sale, noul ales este de la început un adept convins al augustinismului politic. Intreaga lune reprezinta cîmpul de lupta universala între împaratia lui Cristos si cea a diavolului. Iar aceasta lupta trebuie purtata sub conducerea papei. Desi Grigore al VII-lea este influentat de acest augustinism, trebuie totusi sa spunem ca el nu era un cunoscator al Sfintilor Parinti, cu exceptia, probabil, a lui Grigore cel Mare. In gîndirea sa nu a fost nu original; originala era vointa de a promova si instaura dreptatea si ordinea. De fapt, papa nu se considera un înnoitor, ci doar un aparator al dreptului, al unor realitati ecleziale ce trebuiesc puse în practica, aparate. In acest sens, îi însarcineaza pe Umberto de Silva Candida si pe Anselm de Lucca cu misiunea de a culege vechile decrete ale Bisericii. Printre decretele culese de oamenii sai, se gaseau si Pseudoisidorienele secolului al IX-lea, o falsificare care nu a adus Bisericii nici un serviciu durabil. Bazîndu-se pe aceste decrete, elaborate apoi într-o forma sintetica (nu sistematica), Grigore al VII-lea a dat nastere faimosului Dictatus Papae, un registru de idei sintetizate în 27 de sentinte care afirma prerogativele Bisericii romane (fondata de Cristos si infailibila), ale papalitatii (sfintenia pontifului roman si dreptul de a depune capetele încoronate), autoritatea papei asupra episcopatului, etc. Opozitia fata de aceste sentinte este considerata ca o proba de neascultare sau, mai grav, de rebeliune fata de capul Bisericii.
B. Conflictul cu Henric al IV-lea. Pentru papa, regele este un laic supus jurisdictiei ecleziastice. Pe de alta parte, avea o stima deosebita pentru functia unui rege, a carui putere vine de la Dumnezeu. Activitatea acestuia, însa, în ceea ce priveste poruncile divine, este supusa judecatii papei. Mai mult, orice activitate a oricarui crestin trebuie sa aiba o finalitate religioasa.
In baza acestor principii putem întelege raportul si conflictul cu Henric al IV-lea. Henric preia puterea cînd era înca prea tînar si lipist de experienta. La moartea tatalui avea doar sase ani. In 1065 este declarat major; acum, noul încoronat mosteneste o situatie interna deloc favorabila. In timpul tatalui sau, Henric al III-lea, mai multi principi contribuisera la slabirea regatului, iar în 1073, în Saxonia se declanseaza o revolta împotriva puterii centrale. Temîndu-se sa nu fie detronat, Henric al IV-lea apeleaza cu disperare si într-un mod si limbaj copilaresc la ajutorul papei. Un an mai tîrziu, papa Grigore trimite un Germania doi legati pentru celebrarea unui sinod. Episcopii germani nu-i accepta pe legatii papali, ceea ce atrage indignarea papei. Intr-un sinod quadragesimal din anul 1075, el excomunica 5 episcopi germani si condamna învestitura din partea laicilor. Totusi, regele nu reactioneaza înca împotriva deciziilor sale. In vara aceluiasi an, la Milano are loc o revolta în care îsi pierde viata arhiepiscopul Ellembaldo. Profitînd de ocazie, Henric numeste arhiepiscop pe un oarecare Teobaldo; mai mult, numeste si doi episcopi pentru dieceza de Roma, toti trei complet necunoscuti papei.
Papa nu poate suporta amestecul regelui si-l ameninta cu excomunicarea. Ignorînd-i amenintarea, Henric convoaca în 1077 o dieta la Worms, unde papa este numit "falsul monah Hildebrand". La putin timp, însusi regele scrie papei, declarînd ca nu-l recunoaste ca papa. Reactia acestuia a fost prompta si decisa. Ii dezleaga pe supusi de jurîmîntul de fidelitate si-l excomunica pe rege. Decizia papala si-a avut efectul imediat în Germania, unde partida imperiala se distanteaza de monarh, dînd cîstig de cauza adversarilor lui, care încep sa se gîndeasca la alegerea unui alt rege. In atitudinea sa, papa nu voia depunerea lui Henric al IV-lea, ci doar ascultarea lui. Ne-o confirma faptul ca Grigore al VII-lea trimite imediat doi legati în Germania care trebuie sa împiedice alegerea unui alt rege. Henric îsi abandoneaza consilierii excomunicati si promite, în scris, ascultare fata de papa. Principii însa decid ca nu-l vor recunoaste de rege, daca în timp de un an nu i se va ridica excomunicarea în care cazuse. Pentru rezolvarea cazului, se decide convocarea unei diete la Augusburg pentru anul 1077. Papa este invitat sa participe ca arbitru între principi si rege. Primind invitatia, Grigore porneste spre Germania. Din partea lui, Henric trece Alpii în miezul iernii pentru a-l întîlni pe pontif si pentru a primi dezlegarea de excomunicare. Intîlnirea dintre cei doi are loc la Canossa. Regele se prezinta descult si timp de trei zile, la poarta castelului, implora iertarea pontificala. Cunoscîndu-i caracterul schimbator, papa îi refuza iertarea. Totusi, la insistentele Matildei de Toscana si a abatelui de Cluny, pe 28 ianuarie îi ridica excomunicarea, cerîndu-i în schimb ca la dieta de la Augsburg sa se reconcilieze cu principii. In constiinta sa, papa era convins ca Henric se va comporta ca si mai înainte, dar, preot fiind, putea oare sa nu ierte un penitent care timp de trei zile, descult si în zapada, îi implora iertarea? In acest sens, episodul Canossa ne demonstreaza ca cel ca a învins aici nu a fost papa, ci Henric.
Proiectata dieta de la Augsburg nu a mai avut loc. Principii germani, nemultumiti, aleg un nou rege, pe ducele Rudolf al Suabiei, ale carui teritorii, din razbunare, sînt devastate de Henric. Intr-un prim moment, pontiful roman ramîne neutru. Desi adeptii lui Henric îi cer excomunicarea lui Rudolf, papa îl excomunica pe Henric. Decizia sa nu este motivata de motive politice, ci pentru faptul ca Henric îsi aroga în continuare drepturi exagerate asupra Bisericii, mai ales în ceea ce privea învestitura.
Profund convins ca excomunicarea sa reprezinta întocmai judecata divina, papa profeteste caderea definitiva a lui Henric. Acesta, însa, convoaca un sinod la Bressanone si-l declara depus pe papa. In locul lui îl alege pe arhiepiscopul de Ravenna, Viberto, un fost prieten al lui Grigore al VII-lea, care îl excomunica.
In viitor, sortii îi surîd regelui excomunicat. Il învinge pe Rudolf si porneste spre Roma. Aliatii sai lombarzi învinsesera deja armatele Matildei de Toscana, aliata papei împotriva germanilor. Cu toate aceste victorii, Henric ocupa Roma abia în 1083. Acum se declara dispus sa-l abandoneze pe Viberto, daca papa îl va încorona ca împarat. Mai mult decît în fata unei probleme politice, papa se gaseste acum în fata unui caz de constiinta. El nu poate consacra un rege rebel, si desi multi colaboratori ai sai, alaturi de 13 cardinali, trec de partea lui Henric, papa Grigore refuza categoric cererea lui si se închide în castelul Sant'Angelo.
Este ales Viberto, care-si ia numele de Clement al III-lea. In sarbatoarea Pastelui din acest an (1084), antipapa îl încoroneaza împarat pe Henric în bazilica din Lateran. Inchis în castelul sau, se parea ca soarta papei este decisa. Intre timp, apelase la ajutorul normanzilor, dar acestia nu-i venisera în ajutor. In aceasta situatie într-adevar disperata, intervine o schimbare. Pentru actiunile sale împotriva papei, regele german primise de la împaratul bizantin o mare suma de bani. Ca recunostinta, se îndreapta se sud pentru a lupta împotriva dusmanilor acestuia, normanzii. In continuare, conducatorul acestora, Roberto Guiscardo, îsi îndreapta armatele spre Roma, unde îi constrînge pe germani sa se retraga. Inainte de retragere, atît normanzii cît si bizantinii jefuiesc Roma si-i dau foc. Pentru acest dezastru, populatia orasului îl gaseste vinovat pe papa, care este nevoit sa se retraga cu normanzii spre sud. Ajuns la Salerno, Grigore moare (25 mai 1085). Inainte de a muri, a cerut ca pe mormînt sa i se scrie epitaful, inspirat din psalmul 44: "Am iubit dreptatea si am urît nedreptatea; pentru aceasta mor în exil". Cuvintele sale nu exprima disperare, ci convingerea de a participa la misterul Crucii, mister în care germinau deja fortele reformei Bisericii, în primul rînd eliberarea de sub tutela (învestitura) laicilor, care în perioada anterioara lasasera Bisericii si lumii un "saeculum obscurum, ferreum".
C.Reforma Bisericii. Sinoadele romane din anii 1074 si cel urmator iau masuri drastice împotriva simoniei si a nicolaitismului clericilor, masuri luate de altfel si în alte sinoade anterioare. Insa ceea ce este nou acum, este tocmai decizia papei de a dezradacina din rîndul clerului aceste pacate si scandaluri. Sinodul din 1078 porunceste tuturor episcopilor, sub pedeapsa destituirii, sa nu-i mai tolereze pe clericii ce traiau cu femei sau aveau relatii cu ele. In anul urmator, la Roma are loc un alt sinod în care sînt declarate invalide toate consacrarile sacerdotale celebrate de episcopii excomunicati. In toamna anului 1080, un alt sinod declara invalide si consacrarile celebrate pentru bani, în schimbul unor servicii, sau fara aprobarea clerului, a poporului (în 1059, poporul este invitat sa-i boicoteze pe clericii sinomiaci sau nicolaiti) si a superiorilor legitimi.
Insa lupta cea mai dura pe care o are de dus papa si cei ce-l sprijineau este cea împotriva învestiturii. Desi opiniile istoricilor referitoare la pozitia lui si a antecesorilor împotriva învestiturii sînt împartite, ceea ce este sigur e faptul ca, odata declansat conflictul cu Henric al IV-lea, papa Grigore devine radical si inflexibil. Incepînd cu Germania si Franta si apoi pentru toata Biserica, în sinodul roman din toamna anului 1078 papa declara, sub pedeapsa excomunicarii si a anularii actului savîrsit, ca orice învestire a clericilor din partea laicilor cu dieceze, abatii sau biserici este invalida. In sinodul quadragesimal din anul 1080 interzice învestitura si pentru oficiile ecleziastice minore, iar pe laicii care ar practica astfel de învestituri, incluse bineînteles si cele anterioare, îi declara excomunicati. Trebuie precizat ca deciziile sale nu au avut ecou în toate tarile crestine.
Atitudinea drastica a papei în aceasta problema nu era motivata nici de caracterul sau, nici de motive economice sau de alta natura; în joc se gasea în toata amploarea si gravitatea ei, reforma Bisericii, iar învestitura din partea laicilor reprezenta obstacolul cel mai mare. Multi clerici nu puteau duce o viata demna, conforma cu propria vocatie, atîta timp cît consacrarea lor depindea de interesele economice sau politice ale principilor de care depindeau. Papa intentioneaza sa reactualizeze vechile norme canonice ale Bisericii, în care episcopul, mitropolitul si papa decideau alegerea si consacrarea clericului. In cazul în care are loc o alegere ce nu respecta normele canonice, laicul nu mai are puterea de învestitura, aceasta trecînd la mitropolit sau direct la papa (dreptul devolutiv, necunoscut pîna atunci). Referitor la alegerea episcopilor, în acelasi sinod din anul 1080 se stabileste ca decizia ultima nu o are principele laic, ci autoritatea bisericeasca.
O alta problema ce trebuia rezolvata era si cea a bisericilor proprii. In sinodul din 1078, li se aminteste laicilor pericolele pe care le comporta pentru sufletele si mîntuirea lor, posedarea de biserici proprii si de decime. Intr-un alt sinod din acelasi an (Gerona, Spania), se stablieste ca laicii nu pot avea biserici, iar acolo unde acest lucru este imposibil, li se interzice de a strînge decime sau alte taxe.
In actualizarea planurilor sale de reforma, papa se serveste de legati, în activitatea si puterile lor introducînd o noutate foarte importanta. Celor pe care-i trimitea doar pentru o determinata perioada de timp, le încredinta misiuni specifice, bine delimitate. In schimb, pentru reforma în general a unei tari, îsi alege legati stabili, originari din tara respectiva, aproape toti episcopi. In tarile lor, acestia convoaca numeroase sinoade în care încearca sa aplice linia reformatoare a Romei. Deoarece papa îsi rezerva ultimul cuvînt în problemele dificile, cum ar fi pedepsirea, suspendarea, depunerea sau excomunicarea clericilor recalcitranti, apelurile la Roma devin din ce în ce mai frecvente. Totusi, papa acorda destule si mari puteri si autoritatilor bisericesti locale, aceasta si pentru faptul ca acum îi lua mult timp conflictul cu Henric al IV-lea.
Concentrarea multor puteri în mîinile sale, nu înseamna nicidecum ca Grigore al VII-lea ar fi
intentionat o slabire a puterii si prerogativelor episcopilor si mitropolitilor. Convins fiind ca orice
crestin trebuie sa ramîna strîns unit cu urmasul lui Petru, unitate care înseamna si trairea
mesajului evanghelic si a exigentelor sale (în cazul concret de acum, eliberarea de puterea nefasta
a laicilor învestitori), papa nu poate concepe si nici gasi o alta cale de reforma a Bisericii decît
cea a ascultarii de dînsul, asa cum si el, cu toata convingerea si rigurozitatea, urma spiritul
evanghelic si normele canonice ale Bisericii. Pentru realizarea scopurilor sale, papa cere
colaborarea (uneori armata) a laicilor. Creaza chiar o militia S. Petri, pe care în momentele
dificile încearca sa o transforme într-un corp regular de armata. Si aceasta armata, deseori
provizorie, se înscrie în planurile si gîndirea sa, care, asa cum am mentionat deja, vede în aceasta
lume un cîmp de lupta între împaratia lui Dumnezeu si corpus diaboli. Pentru cîstigarea luptei,
papa cere de la toti credinciosii, laici sau clerici de orice rang, oboedientia si fidelitas fata de
urmasul lui Petru. Si deoarece aceasta ascultare si fidelitate nu erau înca precizate în forme si
termeni juridici clari si precisi, papa încearca sa gaseasca modurile cele mai diverse si în acelasi
timp cele mai adecvate pentru a întari aceasta legatura cu suprema autoritate a Bisericii. Astfel,
cere de la credinciosi promisiuni de ascultare, platirea taxelor si decimelor, asigurarea din partea
lor a unor ajutoare militare si alte forme de dependenta, tipic feudale. In toate acestea, dînsul nu
intentioneaza sa creeze un determinat sistem politico-religios. Ceea ce-l intereseaza, este doar
reforma Bisericii, reforma în care, datorita mijloacelor, metodelor si persoanelor antrenate, intra
atît aspectul politic, cît si cel pur religios(1).
II
Investitura pîna la concordatul din Worms (1122)
Atît papii cei urmeaza marelui Grigore, cît si teologii si canonistii au în centrul atentiei si a preocuparilor lor problema cea mai arzatoare a timpului: învestitura. Mai ales în sfera canonica si disciplinara, oamenii Bisericii se împart în doua grupari mari: pro gregorieni si pro imperiali, adica pentru emanciparea Bisericii de sub puterea laicilor, sau împotriva acestei emancipari. Trebuie specificat ca aceste doua grupari nu ajung la antagonisme radicale, între ele existînd si multe puncte comune. Din punct de vedere intelectual, pro gregorienii (în special sfîntul Yves de Chartres) sînt superiori imperialilor.
Deja Grigore al VII-lea reusise sa-si atraga cauzei sale diferiti principi si domni din Franta meridionala. Mai dificila era situatia în teritoriile dominate direct de regele Filip I (1060-1108). Nu s-a ajuns însa la o ruptura. Urban al II-lea, în scopul de a-l cîstiga pe rege pentru cauza reformei, nu-l condamna public pe acesta atunci cînd îsi repudiaza sotia, pentru a se casatori cu sotia unui conte. Totusi, atunci cînd arhiepiscopul Hugo din Lyon îl excomuncia, în 1094, papa confirma excomunicarea acestuia în celebrul sinod de la Clermont din anul urmator.
Marele canonist Yves din Chartres are marele merit de a fi aprofundat problema învestiturii, contribuind astfel la gasirea unei solutii provizorii pentru Franta. Inainte, cel ce acorda oficiul, trebuia sa acorde si beneficiul. Yves, în schimb, dovedeste ca laicii, regele în primul rînd, nu pot acorda oficiul episcopal, ci numai concederea bunurilor temporale legate de acest oficiu. Din anul 1098, Filip I renunta la învestitura, retinîndu-si doar dreptul de a controla alegerea noilor episcopi. Din partea lor, acestia renunta la omagiul de vasalitate. Totusi, regele nu vrea sa renunte la puterile legate de dreptul de uzufruct al bunurilor în perioada de "vacanta" a scaunelor episcopale (regalia). De acum înainte, regele transmitea noului ales doar puterile temporale, fara consemnarea cîrjei episcopale si a inelului, însemne specifice si proprii puterii spirituale si jurisdictionale a episcopilor. Astfel, în procesul învestiturii se stabileste o noua ordine favorabila Bisericii: alegerea canonica, consacrarea noului ales, învestitura (cessio); înainte, cessio reprezenta prima etapa în complexul învestiturii.
Anglia. Personajul principal de aici este arhiepiscopul Anzelm de Canterbury, succesorul lui Lanfranco de Pavia, care îi avusese ca discipoli pe Yves de Chartres si Anzelm de Lucca, viitorul Alexandru al II-lea. Pe tronul Angliei, lui Vilhelm I Cuceritorul îi urmeaza Vilhelm al II-lea, setos de putere si bani, pentru care motiv favorizeaza (promoveaza) din plin simonia în rîndul clerului. Imediat, încep tensiunile între arhiepiscop si rege. In postul pe care-l ocupa, Anzelm trebuie sa primeasca pallium-ul din mîinile delegatului papal; regele însa se opune, voind ca el sa-i confere aceasta demnitate si odata cu dînsa sa-l constrînga la anumite compromisuri. Demnul arhiepiscop se opune cu decizie si pîna la urma va reusi sa primeasca pallium-ul în mod canonic. Dupa cîtiva ani, regele îi interzice sa mai comunice cu Roma, si deoarece acesta se opune, este exilat pentru o perioada destul de lunga. La moartea regelui, Anzelm se întoarce, însa noul ales, Henric I, îi cere omagiul de vasalitate. Anzelm refuza si trebuie sa guste din nou din fructul amar al exilului. Dupa mai multi ani se ajunge totusi la un compromis. In urma mai multor tratative purtate în abatia din Bec (1106), acordul între cei doi se realizeaza la dieta de la Londra din anul urmator. Henric renunta la învestitura cu cîrja si inelul, dar îsi pastreaza dreptul de a primi de la episcopi, înainte de consacrare, omagiul feudal al vasalitatii. Le fel, îsi pastreaza influenta în alegerile episcopale, la care deseori participa personal.
In anul 1164, la dieta din Clermont, se stabileste ca alegerea prelatilor trebuie sa aiba loc în capela regala iar alesul, înainte de consacrare, trebuie sa presteze omagiul de vasalitate. Din cauza distantei mari fata de Roma ca si a vointei regilor de a-si pastra o cît mai mare putere de decizie în Biserica, în Anglia începe sa se contureze biserica de stat. In 1109, Anzelm moare, lasînd în urma sa exemplul unui demn aparator al libertatilor Bisericii; afara de aceasta, prin scrierile lui, el este numit pe drept "parintele Scolasticii".
Germania. Papa Pascal al II-lea (1099-1118) trebuie sa-si confrunte puterile si perspicacitatea cu siretul si calculatul Henric al V-lea, aprobat ca rege de catre principii germani în 1106. In mai multe sinoade, papa continua lupta împotriva învestiturii laicilor, depunînd multi episcopi învestiti de acestia. Reuseste apoi sa readuca sub ascultarea papala mai multe dieceze, abatii si parohii care fusesera înainte cu antipapa Clement al III-lea.
Dupa lupta deschisa declansata de Grigore al VII-lea, atît papalitatea cît si imperiul se simteau obosite, aproape epuizate. In 1109, la Roma soseste un memoriu al curtii germane în care aceasta afirma ca forma cu care se fac învestiturile nu este esentiala. Nu peste mult timp, Henric al V-lea îi comunica papei intentia de a veni la Cetatea Eterna pentru a primi consacrarea si coroana imperiala. Profitînd de ocazie, papa propune o solutie radicala: episcopii si abatii din teritoriile imperiului trebuie sa posede numai bunurile ecleziastice, renuntînd astfel la regalia, aceastea revenindu-i din nou regelui. In schimb, acesta trebuie sa renunte la învestitura. Este posibil ca Henric sa fi înteles utopia acestei propuneri, însa deoarece aspira la coroana, accepta propunerea papei. Pe 9 februarie 1111, prin reprezentanti, între cei doi se încheie un pact secret care trebuia publicat doar în vigilia încoronarii. Trei zile mai tîrziu, Pascal al II-lea începe în bazilica Sf. Petru ceremonia încoronarii. Da citire pactului semnat, la care episcopii si principii germani prezenti se revolta cu toata indignarea. Papa refuza sa-l mai încoroneze pe monarh iar acesta îl arunca imediat în închisoare. Dupa cîteva luni, mai multi cardinali si regele îl constrîng pe pontif sa semneze tratatul de la Ponte Manuolo. Regele îsi rezerva dreptul de învestitura cu inelul si cîrja (baculum), rezervînd papei dreptul liberei alegeri a episcopilor. In aprilie urmeaza încoronarea ca împarat a lui Henric, tot în bazilica Sf. Petru.
In urma violentelor din acest an, 1111, sinoadele din Vienne si Köln îl excomunica pe noul împarat. In 1118, papa Pascal moare într-un turn al puternicei familii Pierleoni. Dupa alte doua scurte pontificate, urmeaza Calixt al II-lea (1119-1124). Provenea dintr-o familie nobila, înrudita cu regii Frantei, ai Angliei si imperiului. Este un sustinator decis al reformei bisericesti. Dupa ce convoaca un sinod la Reims, unde pozitiile sale se dovedesc cu totul contrare celor ale participantilor, noul pontif vine în Italia. Aici îl întîlneste pe antipapa Grigore al VIII-lea si dupa ce îl mustra si îl umileste în public, îl închide într-o manastire.
In 1121, prin reprezentanti, încep tratativele între împarat si papa, care culmineaza cu celebrul
concordat de la Worms (23 septembrie 1122)(2), unul din cele mai fericite compromisuri ale
istoriei bisericesti medievale. Imparatul renunta la învestitura cu inelul si baculum, dar îsi
pastreaza dreptul la regalia. Monarhul garanteaza apoi alegerea libera si canonica a episcopilor.
In cazul unei alegeri dubii, împaratul si mitropolitul trebuie sa decida în rezolvarea situatiei
respective. In concordat, nu se mentioneaza omagiul de vasalitate, ceea ce nu înseamna ca pe
viitor nu a fost practicat în imperiu. Acum ia sfîrsit sistemul ottonian, în care împaratul avea un
control deplin asupra episcopilor. Acestia devin mult mai liberi, iar pe viitor siguranta pe tron a
monarhului va depinde si de consimtamîntul marilor episcopi (trei din ei vor deveni principi
electori) si al laicilor. In dieta de la Bamberg din acelasi an, concordatul este ratificat pentru
imperiu; conciliul I din Lateran (1123) îl ratifica pentru Biserica.
Practica învestiturii în diferite tari:
Franta - alegerea controlata de rege, consacrarea, juramîntul de fidelitate, nu de vasalitate;
Anglia - alegerea în prezenta regelui, omagiul de vasalitate si juramîntul de fidelitate, consacrarea; nu exista o învestitura formala;
Germania - alegerea în prezenta regelui, învestitura cu sceptrul, omagiul de vasalitate, consacrarea;
Italia si Bourgogne - alegerea, consacrarea, învestitura cu sceptrul de catre împarat sau
reprezentantii sai (în termen de 6 luni).
XXVII. CRESTINISMUL IN ROMÂNIA IN SEC. X-XII
DOBROGEA
Odata cu încrestinarea bulgarilor (870), apoi a rusilor (989) si a maghiarilor (în jurul anului 1000) a început sa se puna mai stringent problema jurisdictiei bisericesti asupra teritoriilor românesti. Din cauza politicii imperiale si a legaturilor comerciale cu lumea bizantina, Dobrogea îsi pastreaza legaturile religioase cu Bizantul. Imparatul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) mentioneaza ca pentru Tracia exista o organizare politico-administrativa înca înainte de patrunderea avaro-slavilor (602), din care faceau parte Bulgaria, Istros si Haemus(3). Se admite ca Istros a fost o forma administrativa antecedenta temei (din grecescul thema) Paristrion, avînd ca centru Durostorum (Silistra). Pentru perioada urmatoare, diferite marturii arheologice si literare, ca si altele de ordin logic (o îngrijire pastorala organizata a credinciosilor) ne indica continuitatea unui centru bisericesc la Durostorum pîna în sec. al IX-lea, cînd dominatia bulgara s-a extins si în sudul Dobrogei. Aceasta dominatie nu a anulat influenta bizantina. Unele sigilii de plumb din aceasta perioada ne indica permanenta relatiilor cu Bizantul si dominatia acestuia la Durostorum. Realitatea ne este confirmata de tarul Simeon (893-927), care ne spune ca orasul era în stapînirea bizantinilor(4). In aceste conditii, putem crede ca centrul Durostorum a putut dainui ca atare pîna la fondarea patriarhatului bulgar (926).
Din secolul al IX-lea se cunosc diferite documente care vorbesc de "eparhia din Scythia-Tomis", pe locul al doilea printre arhiepiscopiile autocefale(5). Numele de Tomis va fi schimbat cu cel de Constantia(6).
O noua faza în viata ecleziastica la Durostorum începe în anul 971, cu recucerirea Dunarii de Jos. In acest an, împaratul Ioan Tzimiskes (969-976), dupa o asediere de trei luni al cetatii, îl învinge pe principele de Kiev, Sviatoslav, care ocupa nord-estul Bulgariei si nu voia sa se întoarca în Rusia. Imparatul reorganizeaza centrul episcopal de la Dorostolon (Durostorum) într-o forma mitropolitana, sub jurisdictia permanenta a Constantinopolului. Este foarte probabil ca întreaga Dobroge sa fi trecut sub aceasta autoritate. Descoperirile arheologice ne arata ca acum încep bizantinii întarirea vechiului limes: Noviodunum, Dinogetia, Arrubium, Troesmis, Carsium, Capidava, Axiopolis, Durostorum, etc. In acelasi timp a fost construita o fortificatie deosebita la Pacuiul lui Soare. Insa, în pofida acestei activitati a Bizantului, spre sfîrsitul secolului asistam la începuturile unei adevarate organizari a autohtonilor, în lupta cu bizantinii(7). Durostorum este mentionat în diferitele "Notitia"(8), iar prezenta lui în listele episcopale dupa caderea imperiului bizantin sub latini(9) ne demonstreaza lunga si bogata sa activitate.
Este foarte posibil ca în nordul provinciei, la Chilia sau în împrejurimi, sa fi existat Lykostomion, "resedinta avarilor, a scitilor si a fluviului Dunarea"(10). Aici locuia un oarecare "Toma, mare demnitar si judecator de Lykostomion"(11), caruia patriarhul Fotie i-a dedicat opera sa Lexikon. Probabil ca alaturi de aceasta functie administrativa si judecatoreasca, el sau un altul avea si o functie bisericeasca, în favoarea careia pledeaza afirmatia conform careia trebuiau îngrijiti sufleteste 12.000 de deportati din Adrianopoli în "Bulgaria de cealalta parte a Dunarii", dupa caderea acestui oras în anul 813(12). Prezenta crestina în Dobrogea ne mai este demonstrata si de descoperirea unor biserici la Murfatlar-Basarabi, Bisericuta-Garvan si Niculitel. La Murfatlar sînt cunoscute sase biserici, unele din ele fiind datate: leat 6500 (anul 992)(13) si leat 6550 (=1042)(14). Unele inscriptii în greaca si slava ne dau nume de preoti, calugari si credinciosi prezenti aici si confirma caracterul monastic al complexului de la Basarabi(15).
Un alt centru bisericesc este Dinogetia-Garvan. Prosperitatea ei spirituala si materiala ne este demonstrata de diferite descoperiri arheologice: case, cruci, monede, o biserica, un cimitir, sigilii ale diferitelor personalitati laice si bisericesti. Biserica a fost construita dupa marea invazie a pecenegilor din 1036(16). A fost descoperita o cruce de aur cu relicviar care apartinuse lui "Mihail, arhipastor al Rusiei". Arhipastorul a fost identificat cu mitropolitul Mihai al Kievului (1130-1145)(17). Prezenta sigiliului sau ne indica probabil o scrisoare expediata capului religios din Dinogetia.
Strînsele lagaturi cu Constantinopolul si cu lumea orientala ne sînt confirmate de diferitele cruci simple de bronz (mai mult de 200), importate din capitala sau din alte orase orientale. Aceste modele de cruci au fost descoperite si în alte orase din Dobrogea.
Referitor la viata spirituala a provinciei în secolele X-XII, din marturiile pe care le avem, putem
afirma ca este multumitoare, daca nu uitam conditiile putin favorabile. Razboaiele si desele
conflicte de aici au împiedicat construirea unor biserici durabile. Din acest motiv, astazi se
cunosc urmele a putine biserici. Pentru perioada urmatoare (dupa sec. al XII-lea), un rol
important în viata crestina a provinciei, ca si pentru estul Valahiei si sudul Moldovei, l-a avut
arhiepiscopia de Vicina, devenita scaun mitropolitan în anul 1260(18).
TRANSILVANIA
Din secolul al IX-lea sînt cunoscute primele formatiuni prestatale, sub conducerea lui Gelu, Glad si Menumorut(19). Considerînd procedura mereu respectata prin care organizarea religioasa vine dupa cea politica, putem sa admitem ca acesti capi au dorit organizarea unor centre episcopale pentru teritoriile lor. Astfel, un prim centru putea fi Dabîca, capitala lui Gelu. Aici se cunosc ruinele unei biserici probabil din sec. al IX-lea, iar nu departe de actuala Dabîca s-au descoperit temeliile a trei biserici si alte obiecte religioase(20). In nord-vestul Transilvaniei exista formatiunea statala a lui Menumorut, cu centrul la Biharea, care nu vrea sa accepte dominatia ducelui maghiar Arpad (907), iar în tratativele cu trimisii acestuia invoca suveranitatea împaratului bizantin, pe atunci Leon al VI-lea (886-912): "Insa noi, nici din dreptate si nici din frica, nu le dam pamîntul, nici macar un deget, desi a declarat ca are un drept pentru acesta (pamîntul n.n.)... Mai mult, a luat prin violenta acest pamînt al înaintasului meu, însa acum, prin favorul stapînului meu, regele din Constantinopol, nimeni nu mi-l mai poate smulge din mîinile mele..."(21). In noul context al prezentei maghiarilor în Transilvania, atitudinea autohtonilor de apropiere de Constantinopol nu trebuie interpretata ca o apropiere sau comuniune cu ortodoxia acestora, cît mai mult ca o încercare de a gasi o putere protectoare (îndepartata) împotriva tendintei de dominare a maghiarilor.
In anii 948-949 sînt trimisi la Constantinopol doi capi maghiari din Transilvania, Termatzus si Bulcsu, pentru ca sa reînnoiasca pacea cu bizantinii. Aici, Bulcsu primeste botezul, iar dupa putin timp soseste si principele Gyla(22), primind si el botezul din mîinile bizantinilor. Apoi se întoarce în Transilvania, aducînd cu dînsul un episcop, Ierotei, cunoscut pentru evlavia sa(23). In istoriografia româneasca se afirma ca încrestinarea maghiarilor a început în forma adusa de acest episcop de la Constantinopol(24). In viitor, maghiarii din cîmpia Panoniei vor veni în contact cu crestinismul latin al bavarezilor si al ducilor lor. De notat însa este faptul ca, în anumite aspecte, tînarul crestinism al maghiarilor din Transilvania va fi influentat de crestinismul de radacini orientale din Transilvania si din regiunile sud-dunarene. De exemplu, casatoria preotilor, mentinuta aici pîna în 1112, ca si unele practici liturgice. Postul Mare începea lunea înainte de Miercurea Cenusii si dura sapte saptamîni. Datorita reformei gregoriene ca si apropierii de occidentul latin, maghiarii vor parasi practicile orientale, acestea ramînînd în continuare numai în uzul autohtonilor. Faptul este de o deosebita importanta, deoarece ne demonstreaza continuitatea etnico-religioasa a autohtonilor în cadrul larg al comuniunii de credinta al Bisericii antice, în trecerea ei spre perioada medievala, în care perioada încept sa se contureze tendintele politico-religioase generatoare de schisma(25).
La Alba Iulia a fost descoperita o "rotonda ecclesia" din sec. al X-lea si urmele unei biserici mai vechi(26). Deasupra acesteia din urma a fost construita în secolul al XII-lea o catedrala, marita ulterior.
Organizarea crestinismului din Transilvania se datoreaza sfîntului Stefan (995-1038) si succesorilor lui. Regele Stefan pune bazele scaunului mitropolitan cu centrul la Esztergom (Gran), unde construieste o catedrala în colaborare cu bizantinii(27). Acest centru avea 10 episcopii, dintre care doua erau în Transilvania: "Episcopatus Bihariensis" si "Episcopatus Transilvaniensis"(28).
Episcopatus Bihariensis (Oradea). Se gasea în regiunile nordice ale lui Menumorut(29). Probabil a fost înfiintat în anul 1010. Stefan nu a reusit sa definitiveze organizarea acestei episcopii. Munca lui a fost continuata de Ladislau (1041-1095). In 1083, acesta continua activitatea expansionistica spre est iar în 1088 construieste abatia benedictina de la Sîniob, pentru a pastra o relicvie foarte importanta: mîna dreapta a regelui Stefan adusa aici de la Alba Regalis (Székesfehérvár). Ladislau ajunge pîna la curbura Carpatilor, în regiunile rîurilor Mures si Tîrnave. Impotriva acestei extinderi teritoriale reactioneaza vecinii lui, în special cumanii, iar cînd regele era ocupat cu o campanie militara în Croatia, în 1091, acestia îi invadeaza teritoriile si distrug cetatile Biharea si Tasnad. Intorcîndu-se, Ladislau construieste castelul Oradea si o biserica catedrala, stabilind aici centrul episcopal de Biharea, care primeste acum un capitlu de canonici si terenuri întinse(30). Intre granitele episcopiei de Oradea (Magnum Varadium) intrau judetele Oradea, Cluj, Satu Mare, Salaj, Debretin (Ungaria) iar spre nord, episcopia atingea o limita mai la nord de actuala granita româna. Viata crestina este în continua dezvoltare, deoarece dupa 100 de ani gasim multe parohii si manastiri de premonstratenzi, augustinieni, ioaniti si altii. Dupa 1192, adica dupa canonizarea regelui Ladislau I, biserica catedrala din Oradea a fost marita, iar relicviile sfîntului, alaturi de altele, au fost puse în altarul principal, biserica devenind un important loc de pelerinaj(31). Insa aceasta stare înfloritoare a fost afectata grav de invazia tatarilor din 1241, restabilindu-se apoi cu greu si pe parcursul unei lungi perioade de timp. Succesiunea episcopilor ne este cunoscuta începînd cu anul 1103.
Episcopatus Transylvaniensis. A fost înfiintat în acelasi timp cu cel de Oradea, iar la început îsi avea centrul în castelul de la Tasnad. Dupa invazia cumana din 1091, centrul s-a mutat la Alba Iulia si a fost dotat cu terenuri si cu un capitlu de canonici. Sub jurisdictia lui intrau zonele din centrul Transilvaniei, regiunea Ugocea (Ucraina) si regiunea Tasnad. Capitlul de la Alba Iulia avea si o scoala unde se pregateau viitorii clerici. La Cluj-Manastur, s-a înfiintat, probabil în 1062, o abatie benedictina cu o bogata activitate spirituala.
Regele Coloman (1095-1116), renuntînd la titlul purtat de antecesori, "rex Ungarorum", îsi ia titlul de "rex Ungariae" si introduce latina ca limba oficiala în administratia si în liturgia bisericeasca. Stabileste celibatul preotilor, iar în relatiile cu românii hotaraste ca daca unele teritorii de-ale lor au fost încredintate dau date bisericilor si manastirilor catolice, trebuiau sa ramîna în posesia acestora din urma.
Incepînd cu sfîrsitul sec. al XII-lea ne sînt cunoscute mai multe conflicte între centrul diecezei si manastirile exempte. Episcopul Adrian (1187-1202) si succesorii lui vor avea diferite dificultati cu manastirea de la Cluj-Manastur iar procesul ajunge pîna la Roma. Un alt caz este acela al saxonilor veniti din Flandra si stabiliti în partea de sud a episcopiei spre anul 1131. Pentru dînsii, papa Clement al III-lea înfiinteaza în 1191 prepozitura de Sibiu, supusa direct mitropoliei de Esztergom. Cazuri similare de conflicte se verifica ulterior cu saxonii si cavalerii teutoni. Ca si pentru episcopii de Oradea, nici aici nu se cunosc primii episcopi.
In regiunea Banatului exista ducatul lui Athum, botezat la Vidin în 1002; el construieste o manastire în interiorul castelului sau de la Morisena. Ca si Menumorut, nici el nu suporta expansiunea maghiara. Intr-o lupta cu regele Stefan este tradat de consilierul sau Cenad, care trece de partea maghiarilor. Acesta primeste botezul, iar apoi este trimis de rege cu un corp de armata împotriva lui Athum, care este învins în apropiere de localitatea Maidan. Teritoriul sau trece sub suveranitatea maghiarilor.
Episcopatus Morisena. Este înfiintat de Stefan în capitala lui Athum, Morisena. Primul episcop este un calugar benedictin venetian, sfîntul Gerardo Sagredo. Sosind aici cu 12 calugari, nu gaseste nici biserica si nici o resedinta adaptata unei episcopii. Exista numai o manastire ocupata de calugarii greci ai sfîntului Ioan Botezatorul. In fata noilor sositi, aceastia parasesc locul, îndreptîndu-se spre Oroszlános. Ulterior, sfîntul Gerardo a construit aici o biserica catedrala în cinstea sf. Gheorghe, o abatie si o alta biserica dedicata Sfintei Fecioare si unde dorea sa fie înmormîntat. Din activitatea sa, cunoastem o scoala latina, unde studiau 30 de alumni. Este scoala cea mai veche cunoscuta pe teritoriul tarii noastre.
Gerardo moare ca martir în apropiere de Budapesta, pe 24 septembrie 1046, într-o revolta a ungurilor pagîni împotriva crestinilor. Un timp, trupul sau se gasea în biserica din Morisena; actualmente se afla în biserica San Donato din Venetia(32). Limitele episcopiei erau între afluentii Crisului, la nord, si cetatea Vidin la sud. La est se învecina cu Valahia iar la vest patrundea în fosta Iugoslavie si în Ungaria. Pîna la invazia tatara din 1241 nu avem alte informatii; putem presupune ca a avut un curs normal de dezvoltare, deoarece la aceasta data izvoarele ne vorbesc despre o situatie înfloritoare distrusa de invadatori. In continuare, episcopia nu va mai purta numele de Morisena, ci de "Tsanadiensis". Aici, succesiunea episcopilor este cunoscuta de la început(33).
Din aceasta perioada cunoastem ruinele unor manastiri si biserici (Oroszlános, Hodos, Meseseni, etc.) care pastreaza în constructie unele elemente arhitecturale prezente ulterior în stilul ramânesc, ca si altele specifice bisericilor din Kiev si Poskov (Ucraina) si Tihany si Zebegeny (Ungaria)(34). Aceste biserici si manastiri trebuie puse în relatie cu scrisoarea regelui Ungariei Henric (1196-1204), în care îl informeaza pe papa Inocentiu al III-lea ca unele biserici ale calugarilor "greci" din regatul sau (Bihor) merg spre ruina din cauza "dezinteresului episcopilor diecezani si chiar din cauza grecilor însisi"(35). Impotriva unor foste sau actuale afirmatii ale unor autori tendentiosi, demn de remarcat ni se pare faptul ca pîna în anul 1200, documentele timpului ne mentioneaza 72 de localitati transilvanene autohtone, ceea ce implicit ne spune ca la sosirea maghiarilor exista aici o populatie bastinasa(36).
De secole, crestinii din VALAHIA nu aveau decît preoti si episcopi (greceste: chorepiscopoi)
trimisi de la Constantinopol, Iustiniana Prima (din sec. al VI-lea) si din centrele sud-dunarene sau
din Dobrogea (secolele IV-VI). Nu se stie daca acestia erau descendentii unei populatii
daco-romane, sau erau de origine greco-latina. Scaunul Apostolic Roman îi numeste "episcopi
falsi", în opozitie cu episcopii sositi în Transilvania dupa încrestinarea ungurilor(37). Pentru
perioada secolelor X-XII, nu avem alte informatii referitoare la viata si organizarea bisericeasca a
Valahiei.
Moldova. Sub aspect etnic, aici asistam la începuturile cristalizarii unei populatii autohtone deosebita de triburile pecenege, cumane si tatare si care nu accepta nici stapînirea acestora si nici pe cea a maghiarilor si saxonilor care trec peste curbura Carpatilor. Fiind Moldova în zona de influenta a Bizantului, Rusiei si Ungariei, fiecare din aceste puteri a încercat sa controleze si sa domine acest teritoriu. Insa atît populatia locala cît si triburile turanice s-au opus acestor tendinte, cu succes sau fara. Din cauza numarului mic al locuitorilor ca si a slabelor avantaje economice, atît Rusia cît si Bizantul s-au multumit cu unele avantaje derivate din influenta religioasa si din comertul facut pe caile moldovene, în special pe rîurile Siret si Prut, comert obstaculat deseori de pecenegi si cumani. Pentru motive militare si religioase, începînd cu secolul al XIII-lea, Ungaria a ocupat unele zone de sosire în Moldova (regiunea Vrancea). Trecînd prin pasul Bran, maghiarii au construit diferite fortarete de aparare împotriva invadatorilor din est. In acest context ia nastere episcopia numita a cumanilor (1227-1241). Din cauza deselor incursiuni ale triburilor tatare, contactele cu Bizantul au fost destul de slabe. Acesta este motivul pentru care Moldova are acum relatii deosebite cu centrul religios de la Halicz(38). Insa în contextul general al istoriei Moldovei, influenta bizantina este predominanta.
Patrunderea ritului în limba slava. Suprapunerea unui rit în limba slava peste limba vechilor bastinasi provine de la bulgarii stabiliti la începutul sec. al VII-lea la sud de Dunare. Pîna în aceasta perioada, autohtonii foloseau în cult limba greaca (dialectul koiné) sau limba latina. Limba liturgica slava care datora mult sfintilor Ciril si Metodiu, patrunzînd în spatiul carpato-dunarean, a ramas limba cultuala a valahilor si dupa asimilarea slavilor în masa bastinasilor.
Liturgia greco-latina tradusa în limba slava este opera discipolilor sfintilor mentionati anterior care activeaza în Bulgaria începînd cu secolul al IX-lea. In secolul urmator, aceasta patrunde în Rusia si Serbia din marele centru cultural de la Preslav. In România, aceasta limba liturgica s-a impus înainte de patrunderea maghiarilor în Translivania. In special în Moldova si Valahia, limba slava va fi folosita apoi si în administratie si în actele de cancelarie(39). Nord-vestul Transilvaniei si Maramuresul au cunoscut influenta slavei occidentale provenita din Moravia(40). Aceasta limba, ca si puterea politico-religioasa a Bizantului au contribuit în mod decisiv la scoaterea valahilor din comuniunea universala a Bisericii si la includerea lor în jurisdictia scaunului patriarhal al Constantinopolului.
O alta cauza a separarii de Occidentul latin catolic îsi are radacinile profunde în spatiul traco-daco-getic. Viitorul popor român avea multe afinitati etnice cu locuitorii de la sudul Dunarii. Influentele religioase, culturale si economice orientale au fost acceptate aici în mod pasnic, ca o consecinta a comunei apartenente etnice si a comunei limbi romanice (sec. IV-VI) si consolidate prin multiplele si permanentele relatii dintre imperiul bizantin si populatia locala (acea populatie a carei cultura si viata religioasa s-au dezvoltat sub semnul unei legaturi continui cu civilizatia de la sudul Dunarii). Prezenta puterii imperiale în regiunile carpato-dunarene ne demonstreaza cum spatiul românesc a fost încorporat în cel bizantin, cu toate consecintele politice, sociale si religioase ce se vor vedea ulterior.
Din cauza profunelor lor radacini romanice, viitorii români au continuat sa-si dezvolte
caracteristicile lor religioase si culturale în legatura cu civilizatia romano-bizantina si bizantina.
Aceste extinse si profunde radacini ale acestui popor si ale culturii sale laice si religioase au
ramas pîna astazi, în cadrul profundelor transformari ulterioare, singura proba a unei romanitati
orientale(41), care în contextul etnico-religios al Balcanilor ar trebui sa devina un factor de unitate
religioasa între trei lumi ale Europei: latina, greaca si cea slava.
1.
Aceasta expunere generala a reformei Bisericii condusa de Grigore al VII-lea poate fi completata cu exemplificari luate din tarile crestine occidentale. Pentru aceasta, vezi: ***, Storia della Chiesa (ed. H. Jedin), vol. IV, Milano 1983, pp. 487-500.2.
MERCATI, A., Raccolta di concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, vol. 1: 1098-1914, pp. 18-19.3.
Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Bucuresti 1970, p. 671. BARNEA, I., Din istoria Dobrogei, vol. 2, Bucuresti 1968, pp. 442-445.4.
CEDRENUS, G., Historiarum compendium (ed. Immanuel Bekker) [Corpus scriptorum historiae Byzantinae], vol. 2, Bonn 1893, p. 255.5.
Notitiae episcopatuum ecclesiae Constantinopolitanae (ed. Jean Darrouzès), Paris 1981, pp. 48; 265: Notitia V, nr. 45. Fontes Historiae, p. 639.6.
VULPE, R., Note de istorie tomitana, în "Pontice", 2(1968), pp. 163-164.7.
ATTALIOTA, M., Historia (ed. Immanuel Bekker), Bonn 1853, pp. 204-206; 302-303. Acestei începuturi de cristalizare a unei formatiuni statale valahe este controversata si pusa în dubiu de unii autori. Vezi: TANASOCA, N. S., Les Mixobarbares et les formations politiques paristriènnes du XI-è siècle, în "Revue Roumaine d'Histoire" 1(1973), pp. 61-82.8.
DARROUZÈS, I., Listes synodales et Notitiae, în "Revue des études byzantines" (1970), pp. 78-79.9.
Notitiae episcopatuum, Notitia 21, nr. 59, pp. 197-198; 420.10.
Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, p. 639.11.
Ibidem, p. 637.12.
Ibidem, pp. 631; 651-653.13.
BARNEA, I., Monumente de arta crestina descoperite pe teritoriul R.P.R., în "Studii teologice", 3-4(1960), p. 213.14.
MIHAILA, A., Inscriptii slave vechi de la Basarabi, în "Studii si cercetari lingvistice", 1(1964), pp. 45-47.15.
IONITA, A., Viata manastireasca în Dobrogea pîna în secolul al XII-lea, în "Studii teologice", 1-2(1977), p. 88.16.
BARNEA, I., Dinogetia-ville byzantine du Bas-Danube, în "Byzantina" 10(1980), pp. 264-282.17.
LAURENT, V., Les corpus des sceaux de l'Empire byzantin, vol. V,1, Paris 1963, nr. 788, p. 605.18.
LAURENT, V.-BRATIANU, G.I., Recherches sur Vicine et Cetatea Alba, în "Echos d'Orient", 181(1936), pp. 115-116.19.
Informatii despre fiecare dintre dînsii, în Scriptores Rerum Hungaricarum (ed. Emeric Szentpétery), vol. 1, Budapesta 1937; Gelu: pp. 65-69; Menumorut: pp. 49. 59-64. 101-106; Glad: pp. 49. 89-91. O prezentare detaliata a problemei: CÂMPINA, B., Le problème de l'apparition des états féodaux roumains, în "Nouvelles études d'histoire", Bucuresti 1955, pp. 181-207.20.
PASCU, S.-RUSU, M., Cetatea Dabîca, în "Acta Musei Napocensis" 5(1968), pp. 169-171.21.
Scriptores Rerum Hungaricarum, pp. 60-61.22.
El va da numele capitalei provinciei: Gyla Fehérvár (Alba Iulia).23.
CEDRENUS, M., Historiarum compendium, în Patres Graeci [=P.G.] (ed. J.P. Migne), vol. CXXII, Paris 1889, col. 61C. ZONARA, I., Annalium lib. XVI, în P.G., vol. CXXXV, Paris 1887, col. 104B.24.
PACURARIU, M., Inceputurile Mitropoliei Transilvaniei, Bucuresti 1980, p. 27. Exista aici o lunga bibliografie referitoare la acest argument.25.
TAILLIEZ, F., Sommets et paradoxes dans la génèse de l'histoire roumaine entre 'Orient et l'Occident, în "Acta historica", vol. 1, Roma 1959, pp. 1083-1092.26.
DAVID, P., In legatura cu rotonda de la Alba Iulia, în "Biserica Ortodoxa Româna", 9-10(1978), pp. 1083-1092.27.
Scriptores Rerum Hungaricarum, pp. 316-317. Exemple similare avem la Slon (jud. Prahova), Moldovenesti (jud. Cluj) si Pescari (jud. Caras Severin), unde în sec. X si XI capii locali cer ajutorul bizantinilor pentru construirea castelelor lor. Cfr. TEODOR, D.G., Romanitatea carpato-dunareana si Bizantul în veacurile V-XI, Iasi 1981, pp. 54-55.28.
Jurisdictia asupra lor se exercita de la Kalocsa, dependenta de Esztergom, si care se ocupa de evanghelizarea partii orientale a Ungariei.29.
Scriptores Rerum Hungaricarum, pp. 14. 50. 90. 125. 197, etc. Multi autori ortodocsi români, plecînd de la argumente logice, dar fara probe istorice, afirma existenta unui centru episcopal la Biharea înainte de sosirea maghiarilor, si nu numai aici, ci si la Alba Iulia si Morisena. Cfr.: PACURARIU, M., Inceputurile Mitropoliei Transilvaniei, pp. 29-34.30.
Scriptores Rerum Hungaricarum (ed. I.G. Schwandter), vol. 1, pp. 133-134.31.
Ibidem, pp. 333. 788; vol. 2, pp. 22-23.32.
Ibidem, vol. 1, pp. 106-107.33.
GABOR, I., Ierarhia catolica de rit latin din România (pro manuscripto), Bucuresti 1980, pp. 31-83.34.
RUSU, M., Cetatea Moigrad si Portile Mesesului, în volumul "Sub semnul lui Clio. Omagiu Acad. Stefan Pascu", Cluj 1974, pp. 267-269.35.
Documente privind Istoria României (ed. Eudoxiu de Hurmuzaki), vol. 1, Bucuresti 1951, pp. 39-40.36.
PASCU, S., Voievodatul Transilvaniei, vol. 1, Cluj 1971, pp. 222-232.37.
Documente privind Istoria României, vol. 1, pp. 275-276.38.
SPINEI, V., L'influence du Byzance et de la Russie sur les regions orientales de la Roumanie au premier quart du II-e millenaire à la lumière des sources archéologiques, în "Dacia", 10(1975), pp. 227-242.39.
PACURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Bucuresti 1980, pp. 177-181.40.
OLTEANU, P., Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie du nord et du Maramures, în "Romanoslavica", 1(1958), pp. 169-196.41.
Asupra acestui argument, un studiu fundamental ramîne cel al lui IORGA, N., Byzance après Byzance, Bucuresti 1971.