1. Unirea rutenilor din Bielorusia si a ucrainenilor din Polonia-Lituania: Brest-Litowsk, 6-10 octombrie 1596.

Asa cum s-a vazut, unirea grecilor cu Roma, semnata la conciliul din Florenta din 1439, unire la care apoi au aderat coptii, iacobitii din Siria, armenii si unele grupari de nestoriani si maroniti din Cipru, a fost motivata mai mult de interese politico-strategice (amenintarea semilunii), si ca atare a avut o viata foarte scurta. In plus, extinderea stapânirii otomane crea un zid din ce în ce mai mare, ce facea aproape imposibila o legatura trainica între unitii din Balcani, insulele mediteraneene si Orientul Mijlociu si Scaunul apostolic roman.

Datorita miscarii de restaurare catolica, miscare care în Polonia este favorizata de iezuiti si de lunga domnie a lui Sigismund al III-lea (1587-1632), ca si a conflictelor politice si religioase din Rusia de dupa moartea lui Ivan cel Groaznic (1584), conflicte care slabesc unitatea ortodoxiei tariste, în Lituania si Ucraina se creaza o situatie favorabila unirii cu Roma. Punând anumite conditii, deja din 1590, episcopii ortodocsi de Lutk, Lemberg (Lwów), Chem si Przemyl se declara dispusi sa se separe de Kiev si sa se uneasca cu Roma. In urma discutiilor cu episcopul latin din Lutk, patru ani mai târziu, episcopii Terlecki de Lutk si Pociej de Wladimir vor si ei unirea cu Roma. Aflând de aceasta, principele ucrainean Constantin Ostrogski se opune acestei tentative, pentru care motiv regele polonez îi trimite pe cei doi episcopi la Roma. Aici, pe data de 25 decembrie 1595, ei accepta unirea semnata la Florenta. In bula de unire, papa Clement al VIII-lea recunoaste validitatea ritului rutenilor uniti; episcopii trebuie sa fie numiti de mitropolit, iar alegerea acestuia depinde de votul episcopilor. Conform dorintei regelui si a papei, unirea rutenilor din Bielorusia si a ucrainenilor din Polonia-Lituania este acceptata în mod solemn la sinodul din Brest-Litowsk (6-10 octombrie 1596). Alaturi de mitropolia de Kiev si de alte eparhii din Bielorusia, semneaza unirea eparhiile ucrainene din Volynia: Wladimir, Chem si Lutk; episcopii din Galitia, în schimb, îsi retrag adeziunea pentru unirea cu Roma. In acelasi timp cu sinodul din Brest, opozantii (printre care episcopul de Przemyl si reprezentanti ai laicilor) tin si ei un sinod în care sunt excomunicati adeptii unirii. Contrari erau si Ostrogski, filocalvinistul Ciril Lucaris, unii teologi si mai multi laici organizati în «confraternitati».

Unirea nu gaseste un sprijin în clasele conducatoare ortodoxe, care considera actul din 1596 ca o amenintare a puterii si drepturilor lor si o posibila anexare a teritoriilor lor la Polonia catolica. Din partea romano-catolicilor, mai ales din partea teologilor polonezi, acestia considerau unirea ca un prim pas spre latinizarea cultului bisericilor unite. In regiunile Kievului, cazacii vor întoarcerea la ortodoxie si o Ucraina libera si independenta, considerând unirea ca un rezultat al politicii poloneze.

Cu ajutorul patriarhului de Ierusalim, Teofan, în anul 1620 cazacii restabilesc mitropolia ortodoxa de Kiev, unul din mitropolitii importanti de aici fiind Petru Movila (1633-1645), care înfiinteaza o scoala de tip occidental, devenita mai târziu academie teologica de renume. Tensiunilor si conflictelor dintre ortodocsi si catolici le cade victima în 1623 episcopul unit de Polotk, Sf. Iosafat Kuncevicz. In urma pacii dintre Polonia si Moscova (1677), care pune capat razboaielor si rebeliunilor cazacilor, teritoriile din stânga Niprului, ca si Kievul de pe malul drept al aceluiasi fluviu trec sub stapânirea Moscovei. De acum înainte, Rusia vrea sa supuna propriei jurisdictii mitropolia de Kiev. Aceasta reuseste sa reziste pâna în 1685, când episcopul ortodox de Lutk accepta jurisdictia patriarhatului moscovit, fiind numit acum mitropolit de Kiev.

In partile controlate de Polonia, unirea are o evolutie diversa. In 1692, episcopul de Przemyl se declara catolic. La fel procedeaza în 1700 episcopul de Lwów. In anul 1702, si episcopul de Lutk adera la unire. In acest fel, întreaga ierarhie orientala din teritoriile supuse Poloniei adera la unirea semnata în 1596. In anul 1720, este convocat la Zamoc un sinod care pentru ucrainienii uniti are aceeasi importanta ca si conciliul din Trento pentru întreaga Biserica catolica. Se încearca eliminarea abuzurilor si adaptarea traditiilor si liturgiei orientale la exigentele timpului, ceea ce înseamna o apropiere de traditia latina. Acum ia contur ritul ucraineano-bizantin. Pâna la împartirea Poloniei, mitropolia unita de Kiev numara aprox. 12 milioane de credinciosi (bielorusii din nord si ucrainienii din sud). Dupa 1795, unitii din teritoriile rusesti sunt constrânsi sa treaca la ortodoxie. Eparhiile din Bielorusia si Volynia sunt suprimate în 1839. Galitia trece sub stapânirea Austriei (1772), ceea ce permite o continuare a structurii bisericesti unite. Fiind suprimata în 1806 mitropolia unita de Kiev pentru teritoriile rusesti, în anul urmator Sfântul Scaun restabileste mitropolia Galitiei cu centrul la Lwów, sub jurisdictia careia vor intra episcopiile de Przemyl, Chem (separata în 1829), Stanislaviv, iar în secolul nostru Adminstratura Apostolica de Lemkyvyn.


2. Unirea rutenilor carpatici: Uhorod, 23 aprilie 1646. Rutenii stabiliti în zonele Tisei superioare apartineau de episcopatul ortodox de Mukaevo, înfiintat în a doua jumatate a secolului al XVI-lea. In perioada 1633-1711, aceasta regiune intra sub stapânirea contilor Rákóczy, promotori ai calvinismului. Pentru a se sustrage pericolului calvinizarii, catolicul Gheorghe Drughet, caruia îi apartinea orasul Uhorod si zonele vecine, cauta o apropiere de Biserica Catolica. De aceeasi orientare devine si episcopul de Mukaevo, Vasile Tarasovi, care intra în legatura cu episcopul latin de Eger (Erlau), Gheorghe Lippay, promovat ulterior ca arhiepiscop de Esztergom si primat al Ungariei. In 1642, Tarasovi ajunge la Viena, unde face profesiunea de credinta catolica. Aflând de aceasta, Gheorghe I Rákóczy îl împiedica sa se întoarca în scaunul sau episcopal. Tarasovi va îmbratisa din nou ortodoxia, dar înainte de moarte (1651) cere ca sa fie ales un succesor favorabil unirii. Apostoli ai unirii cu Roma devin acum doi calugari bazilitani: Gabriel Kosovicky si Partenie Petrovi. Ajutati de episcopul de Gran, Gheorghe Jakusi, acestia convoaca clerul de pe teritoriile lui Drughet si pe alti nobili laici în biserica castelului din Uhorod. Pe 23 aprilie 1646, 63 de preoti adera la unirea cu Roma. Dupa moartea lui Tarasovi, clerul îl alege ca episcop unit pe Partenie Petrovi. Voind sa împiedice alegerea candidatului ortodox propus de vaduva Rákóczy, Petrovi merge la Alba Iulia, pentru a primi consacrarea episcopala de la episcopul ortodox de aici, Stefan Simonovi, favorabil catolicilor. Fara sa-i ceara juramântul si profesiunea de credinta ortodoxa, acesta îl consacra episcop de Mukaevo (1651). In anul urmator, clerul unit se aduna din nou la Uhorod, cerându-i în scris papei Inocentiu al X-lea confirmarea episcopului Partenie. Insa abia în 1655, Alexandru al VII-lea îi acorda episcopului dispensa necesara (fusese consacrat de un episcop ortodox), iar primatul Ungariei, Lippay, îi acorda facultatile necesare exercitarii ministerului sau printre ruteni. Ramâne neclarificata însa problema titlului de episcop de Mukaevo, deoarece nu se stia daca aceasta episcopie exista într-adevar, asa cum o cereau normele existente în regatul Ungariei.

Dupa moartea lui Partenie, problema succesorului declanseaza o criza care pune în pericol însasi unirea rutenilor. Clerul vrea alegerea propriului candidat, împaratul Ferdinand al III-lea desemneaza pe un altul, iar principesa Sofia Rákóczy, convertita la catolicism, vine cu o a treia propunere. In aceasta situatie confuza, Sfântul Scaun numeste o alta persoana, însa timp de 25 de ani unitii de aici nu vor avea un episcop. Aceste dezordini si confuzii se termina abia în 1689. Acum toti îl accepta pe candidatul Sfântului Scaun, Johann Josef Camillis, ce devine vicar apostolic de Mukaevo (1689-1706). Grec originar din Chíos, elev al colegiului grecesc din Roma si procurator al bazilitanilor uniti cu Roma, Camillis va depune toate eforturile pentru consolidarea episcopiei si a unirii cu Roma. Celebreaza numeroase sinoade, educa clerul, publica un catehism si alte carti bisericesti. Datorita sacrificiilor sale, în 1693 dieceza are 420 de parohii unite.

In primele decenii ale secolului urmator, episcopii latini de Eger nu accepta o dubla ierarhie în teritoriile supuse coroanei maghiare. Vor ca episcopii de Mukaevo sa fie vicarii lor, iar parohii ruteni ca asistenti ai parohilor latini. Episcopul rutean Manuel Olavsky (1743-1767), vrea ca dieceza sa sa fie recunoscuta ca independenta de Eger. Desi reuseste s-o determine pe Maria Tereza sa accepte aceasta idee, abia în 1771, papa Clement al XIV-lea confera episcopilor uniti drepturi personale de jurisdictie. Dieceza de Mukaevo avea acum 839 de biserici si 675 parohii. In 1775, resedinta episcopului este transferata la Uhorod, în fostul colegiu al iezuitilor. Juridic, acest transfer va fi aprobat de Sfântul Scaun doar în 1817. In castelul catolicilor Drughet, unde fusese stipulata unirea din 1646, este organizat acum seminarul diecezan.

In secolul al XIX-lea, din marea dieceza care îsi pastrase mereu titlul de Mukaevo, se vor constitui diecezele de Preov (1818) si cea de Gherla (1853). In 1912 se separa si dieceza maghiara de Hajdudorog. In anul 1930 se constituie dieceza de Maramures, iar parohiile rutene ramase în România trec sub jurisdictia acesteia.

Dupa primul razboi mondial, revendicarile ortodocsilor reuseasca sa sustraga Bisericii catolice numerosi ruteni uniti (în 1930 mai erau 112.000). Promotoare a întoarcerii la ortodoxie este Biserica ortodoxa sârba, iar dupa 1944, rutenii sunt anexati cu forta la ortodoxia ruseasca. In octombrie 1944, armata sovietica ocupa Uhorod, iar în anul urmator, Cehoslovacia cedeaza aceasta regiune Uniunii Sovietice. Ajutati de puterea civila comunista, ortodocsii ocupa bisericile, manastirile si seminarul rutenilor uniti. In octombrie 1947, episcopul rutean Kyr Teodor Roma cade victima a unui accident pus la cale de comunisti si ortodocsi, murind la scurt timp dupa acest atentat (1 noiembrie 1947). Pe 29 august 1949, tocmai în celebra manastire ruteana Sf. Nicolae din Mukaevo este abrogata de comunisti si ortodocsi unirea rutenilor cu Roma. Deja din 1946, patriarhul Moscovei trimisese aici un episcop rus. Dupa 1949, acesta ocupa resedinta episcopala si contribuie în mod direct la suprimarea tuturor parohiilor unite⁽²⁾

.
3. Unirea românilor din Transilvania: Alba Iulia, 7 mai 1700

Dupa schisma din 1054, în istoria religioasa a românilor din Valahia si Moldova exista o încercare de unire cu Roma, care însa nu a avut nici o urmare pentru populatia acestor tari. In 1418, o delegatie a regilor Valahiei si Moldovei, din care faceau parte 18 reprezentanti ai oraselor din cele doua principate, la care se adauga reprezentantul mitropoliei Moldovei, Grigore Tamblac, sunt primiti de parintii conciliari de la Konstanz cu scopul de a trata problema unirii acestor tari cu Biserica Romei. Tema unirii este reluata apoi în cadrul conciliului din Florenta. Intre actele acestui conciliu se gasesc si doua scrisori ale papei Eugen al IV-lea, din martie 1436, adresate «arhiepiscopului Moldo-Valahiei», probabil mitropolitului Damian al Moldovei, participant la Florenta, si care a semnat actul unirii⁽³⁾, unire care nu a fost acceptata în Moldova. Succesorul lui Damian, mitropolitul Ioachim, este alungat din tara de fortele conservatoare, trebuind sa se refugieze la Roma. Ii urmeaza episcopul Teoctist, un adversar înversunat al oricarei legaturi cu Occidentul catolic si cu Roma. Valahia nu este prezenta la Florenta, din cauza ca tara era invadata de turci.

In Transilvania secolelor XVI si XVII, românii sunt în pericol de a fi atrasi spre luteranismul propagat de orasele germane (Brasov si Sibiu), sau spre calvinismul aparat si raspândit de conducatorii maghiari⁽⁴⁾. Acestia încercasera în repetate rânduri sa puna pe scaunul episcopal ortodox de Alba Iulia episcopi supusi lor si favorabili calvinizarii românilor.

Dupa înfrângerea turcilor la Viena (1683), împaratul Leopold I (1657-1705) elibereaza si Transilvania, iar cu tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687), aceasta provincie este din nou încorporata în regatul Ungariei, ceea ce constituie un accentuat pericol de calvinizare a românilor de aici. Printr-un decret imperial din 4 decembrie 1691, catolicilor li se acorda din nou libertatea religioasa, iar în anul urmator, dispozitia împaratului din 23 august îi îndeamna pe românii ortodocsi sa se uneasca cu Roma, promitând clerului aceleasi drepturi si privilegii pe care le avea clerul latin din Ungaria. Mentionam ca în Transilvania existau si români catolici, care, în contextul relatiilor politico-religioase dintre ierarhia ortodoxa si Inalta Poarta, fusesera abandonati de mult timp. De pastoratia acestora se ocupau acum capelanii militari ai trupelor imperiale. Unul dintre acestia, Ladislau Barány, se prezinta la sinodul clerului ortodox, tinut la Alba Iulia în 1697, pentru a le explica celor prezenti în ce consta unirea cu Roma, unire despre care vorbise în prealabil cu episcopul de aici, Teofil Szerémy. Parintii sinodali se declara de acord cu unirea, cerând în schimb o respectare completa a ritului si a traditiilor religioase ortodoxe, ca si paritatea în drepturi cu clerul catolic, aceasta si pentru a se elibera de jugul umilitor al contelui calvin de aici.

In acelasi an (1697), Teofil moare, urmându-i Atanaziu Anghel (1697-1713), consacrat episcop conform traditiei de catre mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosiu de Bucuresti. Pe 7 octombrie 1698, noul episcop accepta în mod oficial unirea cu Roma, la care adera 2.270 preoti. Profesiunea sa de credinta catolica si declaratia sinodala este trimisa cardinalului Leopold Kollonich din Viena. Acesta îl determina pe împarat sa publice Diploma leopoldina (16 februarie 1699), prin care sunt acordate clericilor uniti imunitati si privilegii sociale. In sinodul celebrat la Alba Iulia (7 mai 1700), episcopul si clericii prezenti ratifica în mod solemn unirea cu Roma. La începutul anului urmator, la Viena, Kollonich îi confera la lui Atanaziu, sub conditie, consacrarea sacerdotala si episcopala, împotriva careia protesteaza multi clerici ortodocsi. In luna martie, episcopul Atanaziu este confirmat în oficiul sau printr-o noua diploma. Cu toate protestele ierarhilor ortodocsi, aprox. jumatate de milion de români ortodocsi, accepta spontan si fara nici o constrângere unirea cu Roma. Pentru a-l ajuta în rezolvarea diferitelor probleme bisericesti, împaratul dispune ca noului episcop sa-i fie dat un teolog iezuit cu titlul «cauzarum generalis auditor», misiune pe care diferiti iezuiti o vor avea pe lânga episcopii uniti pâna la suprimarea Societatii lui Isus din 1773.

Dupa moartea lui Atanaziu, scaunul episcopal ramâne vacant pâna în 1715, când este ales si consacrat episcop cu titlul de Vicar Apostolic Ioan Gheorghe Patachi, fost elev al Colegiului Germanic din Roma. In curând se ivesc disensiuni între Patachi si episcopul latin de Alba Iulia. Acesta din urma, invocând canonul 9 al conciliului ecumenic Lateran IV, voia ca episcopul unit sa-i fie subordonat ca Vicar ritual. In plus, insista sa paraseasca Alba Iulia, orasul fiind considerat ca resedinta doar a episcopilor de rit latin. Papa Inocentiu al XIII-lea respinge prima cerere a episcopului latin, dar o accepta de a doua. In 1715, Patachi primise de la împarat doua teritorii. In cel din regiunea Fagarasului, papa instituie în 1721 o episcopie pentru uniti, cu sediul în orasul Fagaras, episcopie pe care împaratul Carol al VI-lea o anexeaza arhiepiscopiei de Esztergom. In Fagaras erau mai puternici calvinistii. Din cauza nenumaratelor dificultati provocate de acestia, ca si a ostilitatii ortodoxe, Patachi moare pe 27 octombrie 1727.

In anul urmator este numit episcopul Inocentiu Micu-Klein, o personalitate marcanta a Bisericii unite si un luptator neobosit pentru respectarea drepturilor românilor. Din acest motiv, el vine în conflict cu cele trei natiuni «acceptate», sasii, maghiarii si secuii. Este acuzat în fata Mariei Tereza ca un tulburator al ordinei publice, pentru care motiv în 1751 trebuie sa renunte la scaunul sau episcopal. Se retrage la Roma, unde moare în 1768. In timpul sau, resedinta episcopala se muta la Blaj (1737), oras unde episcopii si clerul unit vor desfasura o bogata activitate religioasa si culturala, atât de benefica pentru redesteptarea constiintei originii latine a românilor si a legaturilor lor cu Roma catolica (Scoala ardeleana). Episcopul Petru Pavel Aron (1752-1764) înfiinteaza aici un colegiu condus de calugarii bazilitani si o tipografie în care au fost tiparite numeroase carti liturgice si de formare religioasa si culturala a poporului. Ajutati de Maria Tereza, Atanaziu Rednic (1764-1772) si Grigore Maior (1773-1782) contribuie mult la raspândirea si consolidarea unirii. In aceasta activitate ei sunt sprijiniti de multi preoti ce studiasera la Roma.

Deoarece unirea cuprinsese si alte zone ale Transilvaniei, în 1748, Congregatia Concistoriului instituie la Oradea Mare un Vicariat ritual care sa se ocupe de românii uniti. Pe 17 iunie 1777, Pius al VI-lea transforma Vicariatul în episcopie de sine statatoare. Si aceasta episcopie depindea juridic de Esztergom.

Pe data de 26 noiembrie 1853, Pius al IX-lea înfiinteaza o mitropolie pentru românii uniti, ci titlul de Fagaras-Alba Iulia. Acesteia îi sunt subordonate episcopiile de Oradea Mare, Gherla si Lugoj. Primul mitropolit este Alexandru Sterca Sulutiu (1853-1867), care se aseamana cu Klein în apararea drepturilor românilor si ale Bisericii lor unite.

In contextul marii uniri a României din 1918, Biserica greco-catolica a avut un rol deosebit. Episcopul de Gherla, Iuliu Hossu, citeste în fata multimilor adunate la Alba Iulia pe 1 decembrie declaratia de unire a Transilvaniei si Banatului cu România, declaratie votata de adunarea nationala. Tot dânsul prezinta apoi regelui Ferdinand I aceasta declaratie de o importanta covârsitoare pentru istoria moderna a României.

In baza concordatului dintre România si Sfântul Scaun, semnat la 10 mai 1927 si ratificat pe 7 iulie 1929⁽⁵⁾, pe 5 iulie 1930, Sfântul Scaun reorganizeaza Biserica greco-catolica. Este înfiintata si o noua dieceza, a Maramuresului, cu sediul la Baia Mare. In plus, sunt instituite un Vicariat ritual pentru rutenii din Bucovina, supus jurisdictiei episcopului de Maramures, si un Ordinariat pentru armenii ce depindeau pâna acum de episcopul latin de Alba Iulia. Centrul episcopal de Gherla este transferat la Cluj, iar jurisdictia mitropolitului de Fagaras-Alba Iulia este extinsa si asupra unitilor din Vechiul Regat (Valahia, Moldova si Basarabia).

In urma celui de-al doilea razboi mondial, Biserica româna unita cu Roma este suprimata prin decretul din 1 decembrie 1918, dupa ce în noaptea dintre 29 si 30 octombrie fusesera arestati si închisi în resedinta de vara a Patriarhatului ortodox de la Dragoslavele cei sase episcopi greco-catolici⁽⁶⁾. Toate bisericile si celelalte bunuri sunt destinate Bisericii ortodoxe. In aceasta suprimare fortata au colaborat fortele comuniste locale conduse de Moscova si autoritatile ortodoxe române. Acum începe martiriul acestei Biserici, care în anul suprimarii numara aprox. 1.800.000 credinciosi. Istoria dureroasa si eroica a fidelitatii fata de Biserica Romei si fata de binele tarii a românilor uniti (episcopi, preoti, calugari, calugarite si numerosi laici) din perioada totalitarismului comunist a început sa fie cunoscuta mai bine abia dupa schimbarile din 1989.

XV. BISERICA IN AMERICA LATINA

(prezentare generala)

I. CRESTINISMUL COLONIAL (1492-1807)

Viata Bisericii în America Latina poate fi divizata în trei perioade: a. crestinismul indios sub ocupatia spaniolo-portugheza, în care predomina doua componente: activitatea misionara si pastorala exclusiv catolica si mercantilismul; b. criza crestinismului Indiilor si situatia noului pact colonial controlat de anglo-saxoni (mai întâi englez, apoi nord-american); capitalismul industrial, la început al liberului schimb iar apoi controlat de puterea imperiala; patrunderea progresiva a protestantismului european iar apoi exclusiv a celui nord-american; c. lunga criza a dependentei capitaliste, care actualmente se manifesta ca o dominare a nordului asupra sudului.

1. Prima perioada: Caraibii (1492-1519) si litoralul brazilian (1500-1549)

Descoperirea sau invadarea dominatoare a lumii noi îl are ca protagonist pe Cristofor Columb, care în toamna anului 1492 asista la prima Liturghie celebrata în «Isla de los Lucaios» celebrata de Pedro de Arenas. Faptul va plasa Spania si Portugalia în cadrul unui imperiu care va înconjura întreg globul pamântesc.

Perioada isabeliana (1492-1504) si cea a sotului (1505-1516) pune deja bazele crestinismului Indiilor, extinzând patronatul de la insulele Canare si Granada la noile teritorii ce vor fi descoperite. In 1542 se înfiinteaza Consiliul Indiilor, ceea ce instaureaza patronatul regal asupra Bisericii, patronat care va dura pâna în secolul al XIX-lea. In insulele Antile, europenii cauta în primul rând aur si spera sa se îmbogateasca imediat, pentru care motiv exploateaza forta de munca a bastinasilor stabiliti în encomiendas. In 1518, datorita conditiilor inumane în care traiesc si muncesc autohtonii, numarul lor scade la aprox. 3.000. Acum se încheie perioada aurului si începe cea a zaharului, a comertului cu sclavi si a plantatiilor.


VIATA COTIDIANA IN INDII (secolele XVII-XVIII)

Prezentam aici viata cotidiana a botezatilor din America Latina în aspectele sale crestine marcante.

Trebuie precizat ca populatiile acestor teritorii formeaza patru mari familii. In primul rând, sunt autohtonii si urmasii lor, peste care s-a abatut expansiunea europeana. Un al doilea mare grup îl formeaza populatiile venite mai târziu din Europa si care au intrat în dialog si într-un lung proces de osmoza cu autohtonii. O a treia mare grupare o formeaza acele populatii venite în lumea noua si care, atât etnic cât si lingvistic, nu s-au amestecat cu localnicii. In sfârsit, o a patra mare familie o formeaza acei autohtoni americani sau africani transportati peste ocean care au reusit sa-si pastreze fizionomia etnica. Aplicând aceasta diviziune, constatam ca Mexicul si Peru intra în prima categorie. Brazilia si Columbia în a doua, iar Argentina si Uruguay în a treia.

Conform expresiei clasice a lui Solórzano Pereyra, diferitele colonii spaniole de aici sunt «regate cu doua republici». Exista adica o «republica de spanioli» în orase, lânga care vor fi grupati în curând sclavii negri, si «republica indienilor» în comunitatile de periferie, unde este adunata populatia indigena, pentru ca aici sa fie încrestinata si integrata în sistemul colonial prin tribut si servicii personale, dar mai ales prin mita (schimburile de munca) în minele ce reprezinta motorul economiei coloniale. Ambele republici au o anumita autonomie culturala si chiar politica, în baza careia si catolicismul lor are contururi diferite. Insa cu timpul distantele si deosebirile dintre ele s-au micsorat datorita eforturilor europenilor care au atras mâna de lucru indigena spre propriile lor centre de munca.

O situatie asemanatoare este si în teritoriile portugheze. Aici avem numeroase orase-centre agricole cu o populatie neagra sau indiana, mari plantatii cu sclavi negri, ca si «aldeamentos» (sate) cu indigeni. Intre localnici, negri si europeni se stabilesc raporturi de durata, fapt ce se concretizeaza apoi în casatoriile dintre dânsii, ceea ce da nastere metisilor, o populatie cu totul noua, crestina în acelasi timp.

Luând în consideratie cele patru mari grupari de populatie, vom gasi în America tot atâtea tipuri de religie populara.

a. Catolicismul sincretist este tipic regiunilor unde evanghelizarea, chiar daca a produs o adevarata transformare, a întâlnit mai multa rezistenta; aceasta datorita soliditatii si complexitatii traditiilor religioase indigene. Se întâlneste în sudul Peru-ului, ca si în zonele înalte din Bolivia, Mexic si Guatemala.

b. Catolicismul metis este propriu zonelor unde evanghelizarea a întâlnit o mai mica rezistenta. Datorita numarului mic al populatiei sau din cauza culturii slabe, traditiile indigene sau negre nu au rezistat în fata europenilor (în Chile sau Paraguay). Un catolicism metis întâlnim si în regiuni puternice din punct de vedere cultural, dar unde evanghelizarea a fost mai organizata sau unde populatia a devenit metisa (Mexic, Peru, Ecuador).

c. Catolicismul transplantat este caracteristic regiunilor continentale ocupate aproape exclusiv de emigrantii europeni veniti în perioada coloniala sau dupa independenta. Emigrantii aduc cu dânsii vechea cultura si catolicismul propriu. Exemple avem în Uruguay, în cea mai mare parte a Argentinei si în sudul Braziliei. Retinem ca în ultimele doua tari a existat si o transplantare a catolicismului italian si german, care s-a unit cu catolicismul iberic sosit mai înainte.

d. Religii populare. America Latina este plina de astfel de religii care au avut o anumita influenta în crestinism. Un exemplu de religie maya avem în miscarea Maria Candelaria din Chiapas din 1712 si careia dominicanul Francisco de Ximénez (1722) i-a rezervat 20 de capitole din cronica sa Historia de la provincia de San Vincente de Chiapa y Guatemala. In timpurile noastre, astfel de miscari religioase cu tendinte de sincretism religios sau de renastere a unor traditii cultural-religioase precolumbiene sunt destul de numeroase.

Sarbatoarea patronala si pelerinajul

Datorita numerosilor clerici diecezani sau regulari, ca si patronatului regal care coordona totul, în secolele XVII si XVIII viata bisericii din America Latina are un curs regulat, încercând sa imite biserica de pe vechiul continent. Activitatea cultuala, educativa, ca si cea caritativa sunt destul de organizate, antrenând cea mai mare parte a populatiei. Autohtonii ce traiesc în reductiuni, sau cei ce muncesc pe plantatii sau în centrele agricole sunt botezati, participa la liturghie cu o anumita frecventa, se spovedesc si împartasesc de Pasti, participa la sarbatori, merg în pelerinaj la sanctuarele din regiune, primesc maslul si sunt înmormântati dupa ritualul Bisericii, cu exceptia marilor pacatosi publici, morti nespovediti.

Pentru a-i convinge sa se spovedeasca, cu atât mai mult cu cât era «crestini noi» negri sau indios, clerul de aici folosea si unele masuri care erau în vigoare si în Europa. Spovada de Pasti era un fapt public, iar cei care nu o faceau la timpul oportun puteau fi excomunicati.

In cadrul vietii crestine de aici, sarbatoarea patronala si pelerinajul sunt «fapte sociale totale» în care se reveleaza omul religios - iberic, indios, negru, metis sau mulatru - al lumii coloniale.

Sarbatoarea patronala este adusa pe noul continent de misionari ca un instrument pastoral adecvat pentru o evanghelizare în masa. Daca transmiterea credintei crestine populatiei indigene si negre a rezultat destul de dificila si lenta, transmiterea riturilor a fost mult mai facila si mai rapida. In cadrul sarbatorilor aveau loc obisnuitele procesiuni, cu care ocazie, alaturi de statuile sau icoanele lui Cristos, ale Fecioarei Maria si ale sfintilor, populatiile indios îsi purtau vechile simboluri etnico-religioase⁽⁷⁾.

Sarbatorile patronale erau organizate si celebrate de catre confraternitati, organizatii ale laicilor ce promovau cultul unui anumit sfânt si solidaritatea între membri. Deoarece aceste confraternitati devine din ce în ce mai numeroase si mai puternice, autoritatile bisericesti si conciliile provinciale vor încerca în repetate rânduri sa le stopeze dezvoltarea; aceasta si pentru faptul ca în rândurile lor sau imitându-le exemplul, negrii si sclavii ar fi fost capabili sa organizeze astfel de forme de solidaritate ce ar fi pus în pericol raportul vasal, sclav-stapân. Insa în acest aspect ale problemei, pentru a ramâne fideli adevarului istoric, trebuie sa precizam ca nu atât Biserica s-a opus formarii de confraternitati ale sclavilor sau vasalilor exploatati, cât mai mult autoritatile coloniale laice. Si apoi, faptul ca existau totusi confraternitati pacifice ale negrilor si indienilor, ne demonstreaza faptul ca Biserica a promovat aceste forme de asociere, cladindu-le pe principiul evanghelic al iubirii fraterne între toti, indiferent de rasa sau de nivelul material. In Biserica, numarul confraternitatilor era foarte mare. In 1772, existau în dieceza de Guatemala 1963 de confraternitati cu 145 de titluri diferite, având un capital de 390.035 pesos, 41.829 bovine si 10.414 cai si catâri.

Confraternitatile sunt de un real ajutor pentru activitatea misionara si pastorala a preotilor. Ele promoveaza cultul sfintilor, practica sacramentelor, solidaritatea reciproca si ajutorarea bolnavilor si saracilor. Insa este verificat si faptul ca alaturi de aceste aspecte crestine, indios si negrii s-au folosit de confraternitati pentru a reface identitatea lor etnica, ca si pentru a continua în clandestinitate cultele lor ancestrale.

Alaturi de latura sa pur crestina: cinstirea lui Cristos în sfintii sai si mijlocirea acestora pentru cei vii si raposati, ca si comuniunea sfintilor, sarbatoarea patronala are si alte valente. Ea rupe monotonia cotidiana, iar printr-un limbaj simbolic se merge spre dimensiunile profunde ale existentei, dând acesteia motive de a o trai cu un anumit optimism si încredere. Sarbatoarea patronala scoate apoi în evidenta persoanele importante, chiar daca în majoritatea satelor, în afara albilor, nu exista prea multe persoane care sa se ridice economic sau politic deasupra celorlalti. Exista apoi un aspect economic: cu aceste ocazii se vând si se cumpara animale, cereale si altele. Aceste multiple functii ale sarbatorii ne explica durata ei multiseculara.

Pelerinajul corespunde traditiei iberice si culturilor indigene mai dezvoltate; de exemplu, este prezent printre triburile tupí-guaranís, supune unor migratii periodice în cautarea unor locuri mai prielnice, mai lipsite de pericole, de duhuri rele. Intr-o marturie din 1653 ni se spune ca în regiunile andine existau «temple somptuoase, bogate, sanctuare ale devotiunii generale, unde mergeau în pelerinaj din toate regiunile Perului, asa cum crestinii obisnuiesc sa faca în vizitele lor»⁽⁸⁾ la Ierusalim, Roma sau Santiago de Compostela. In regiunile peruane existau trei mari centre cultuale precolumbiene, care sunt în acelasi timp si locuri de pelerinaj: Cuzco, capitala incasilor, Pachacamac si cel de la Copacabana, pe malurile lacului Titicaca, în Bolivia.

Important de notat în formarea locurilor de pelerinaj crestine e faptul ca deseori protagonistii sunt laici: Juan Diego la Guadalupe (Mexic), Tito Yuapanki la Copacabana si Sebastián Quimichi la Cocharcas (Peru). Apoi, sanctuarele contribuie si la formarea constiintei unei noi identitati etnice, cea metisa, egala în fata lui Dumnezeu cu albii spanioli. In al treilea rând, sanctuarele promoveaza contributii si valori cultural-religioase indigene.

Atât sarbatoarea patronala cât si pelerinajul sunt expresii ale «devotiunii fata de sfinti», devotiune care devine fundamentala pentru crestinismul latino-american. In traditiile lor religioase, indios erau familiarizati cu intermediarii sacri care ofereau favoruri celor care-i venerau prin rugaciuni, sisteme rituale si organizative. In aceste conditii favorabile, misionarii crestini vin aici cu o traditie multiseculara a venerarii sfintilor, traditie confirmata si promovata de conciliul tridentin.

Sfintii venerati aici sunt cei de pe batrânul continent. Venerarea sfintilor stabileste între credincios si sfânt un raport de credinta-încredere. Sunt sfinti patroni si ocrotitori ai satelor, însa în primul rând sunt interlocutori si mijlocitori ai credinciosului. Deoarece cunostintele teologice si hagiografice ale acestuia sunt foarte reduse, el îi venereaza cu aceeasi intensitate si cu o atentie egala pe Cristos, Fecioara Maria, pe sfânta Roza, sfântul Martin, etc., considerându-i pe toti cu atât modele de viata, cât mai mult mijlocitori în fata Tatalui ceresc. Atmosfera sacra ce se creaza între credincios si sfânt se exprima apoi în miracole, sfintii ajungând sa marcheze întregul curs al existentei crestinului. Când acesta nu-si tine promisiunile sau începe sa umble pe caile pacatului, sfântul îl pedepseste. Un alt aspect în acest raport credincios-sfânt este cel al promisiunii pe care o face persoana devota. Promisiunea se face cu un scop utilitaristic (do ut des); de multe ori exprima generozitatea si spiritul de sacrificiu al credinciosului, de exemplu voturile religioase; de cele mai multe ori însa, promisiunea exprima decizia credinciosului de a participa la sarbatorile si pelerinajele în cinstea respectivilor sfinti, în primul rând fiind pelerinajele la sanctuarele Fecioarei Maria. Mai mult decât lumea europeana, catolica si protestanta, care-si fundamenteaza din ce în ce mai mult experienta sa religioasa si raportul intim cu Dumnezeu în «hierofania» Scripturii si în raportul cu «saracul, bolnavul» în care straluceste chipul lui Cristos, crestinul Americii latine, nestiutor de carte si sarac la limita supravietuirii îl descopera pe Dumnezeu si-si fundamenteaza raportul cu lumea sacra prin sfinti, însotitori de drum si mijlocitori fideli si devotati, sfinti a caror imagine devine una mai putin europeana si mai mult latino-americana⁽⁹⁾.

BIBLIOGRAFIA

1. CONGREGATIA PENTRU BISERICILE ORIENTALE, Oriente cattolico. Cenni storici e statistiche⁴, Vatican 1974, 857 pp. Alte informatii despre istoria, teologia, liturgia si organizarea actuala (1966) a acestor biserici se pot gasi în: BRUNELLO Aristide, Le chiese orientali e l'unione, Milano 1966, pp. 397-536.

2. Credem ca aceasta tragedie care se abate asupra rutenilor uniti, identica cu cea a greco-catolicilor din România, nu ar fi fost posibila daca nu ar fi existat acea colaborare strânsa dintre regimul sovietic ateu, ce se impune în tot estul european, si ierarhia ortodoxa din Uniunea Sovietica, România si din alte tari est-europene. Daca si în politica este condamnat principiul machiavelic «scopul scuza mijloacele», acesta este cu atât mai condamnabil atunci când intra în joc fetele bisericesti.

3. GILL, J., Constance et Bâle-Florence [Histoire des conciles oecuménique], vol. 9, Paris 1965, p. 280.

4. Pentru a-si atinge scopul, calvinii publica si diferite scrieri calvine în limba româna, una din cele mai cunoscute fiind Catehismul calvin al lui Gheorghe Rákóczy din 1640. In Moldova, sinodul de la Iasi din 1642 condamna profesiunea de credinta a lui Ciril Lucaris, iar cel din 1645 condamna catehismul principelui Rákóczy.

5. Raccolta di Concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili [editor Angelo Mercati], vol. 2: 1915-1954, Vatican 1954, pp. 45-60. AAS, XXI(1929), pp. 441-456.

6. Pe 3 decembrie patriarhul Iustinian Marina le face o vizita episcopilor închisi, îndemnându-i sa «se întoarca» la ortodoxie. Toti refuza. Sunt transferati apoi în manastirea de la Caldarusani, iar apoi în închisoarea de la Sighet. Aici mor trei dintre dânsii. Ceilalti sunt dusi în manastirea de la Curtea de Arges, apoi închisi în diferite manastiri ortodoxe. Episcopul de Lugoj, Ioan Balan, moare în manastirea de la Ciorogîrla în 1959; episcopul de Maramures, Alexandru Rusu, moare în închisoarea din Gherla în 1964, iar episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hosu, moare în manastirea de la Caldarusani, pe 28 mai 1970. El este numit cardinal in pectore de catre Paul al VI-lea (cfr.: AAS, LXV (1973), p. 165).

Pentru alte amanunte despre Biserica greco-catolica în perioada comunismului, vezi: GROSSU, S., Calvarul României crestine, 1992, pp. 29-63.

7. In a doua parte a sec. al XVI-lea, la Cuzco se celebreaza sarbatoarea Corpus Domini la care «fiecare dintre ei (encomenderos, adica stapânii de pamânturi) se îngrijea sa înfrumuseteze suporturile (lectica, scaun purtat) pe care vasalii lor trebuiau sa le poarte în procesiunea sarbatorii... Iar pe suporturi asezau statui ale Domnului Nostru sau ale Doamnei Noastre (Fecioara Maria), sau ale unui alt sfânt sau sfânta... (Indios) aduceau toate garniturile, ornamentele si inventiile pe care în timpul regilor lor incasi le foloseau la sarbatorile mai importante... Unii erau îmbracati cu piei de lei... altii purtau aripile unei pasari foarte mari pe care ei o numesc cuntur (condor)... Apoi veneau altii cu alte însemne pictate, reprezentând fântâni, râuri, lacuri, munti, dealuri, grote, deoarece spuneau ca parintii lor proveneau de acolo... Cu toate aceste lucruri indios celebrau sarbatorile regelui lor; în acelasi fel (facându-le mereu mai solemne) celebrau în timpurile mele sarbatorile Preasfântului Sacrament...., ca un popor deziluzionat de trecutul sau pagân»: Garcilaso de la Vega Inca, Comentarios reales de los Incas, Buenos Aires 1943, vol. III,

pp. 185-186.

8. COBO, B., Historia del Nuevo Mundo en Obras, Madrid 1964, p. 167.

9. Cfr: MARZAL, M., La vita quotidiana nelle Indie (XVII e XVIII sec.), în *** La Chiesa în America Latina [ed. Enrique Dussel], Assisi 1992, pp. 123-141.