TEME DE ISTORIA BISERICII

(secolele XIV-XX)

Partea a II-a

Elaborate de Emil DUMEA

Si totusi, ar fi nedrept si antiistoric sa subliniem numai aceste lacune si sa pronuntam o judecata asupra activitatii ordinului tinând cont numai de aceste laturi negative. O evaluare justa nu poate sa faca abstractie de activitatea energica desfasurata în apararea Bisericii si a papalitatii în interiorul si în afara Europei, la care Societatea lui Isus a luat parte integranta si foarte strânsa în istoria Bisericii post-tridentine. Diferitele afirmatii despre ordin depind cel putin în parte de pozitiile pe care diferiti istorici le iau referitor la Biserica în general».

Degenerari ale fenomenului religios

«Fenomene diabolice»⁽¹⁾

Vrajitoria. Este adevarat ca secole de-a rândul, multe femei au fost acuzate de raporturi directe du diavolul, de a fi un instrument al lui pentru a lovi în alti oameni, si pentru acest motiv au fost judecate si condamnate la moarte; de cele mai multe ori prin arderea pe rug, dupa ce în prealabil, conform practicii curente, fusesera torturate.

Aceasta practica a fost sprijinita de autoritatea bisericeasca. Amintim în acest sens Summis desiderantes a lui Inocentiu al VIII-lea din 5 decembrie 1484, manualele clasice care indica procedura de respectat în procese: Malleus maleficarum a dominicanilor Heinrich Krämer si Jakob Sprenger din 1487, ajuns la a 30 editie dupa doua secole, si lucrarea iezuitului Martino del Rio Disquisitionum magicarum libri sex din 1599.

Fenomenul s-a raspândit nu atât în Italia si Spania, cât mai mult în Europa centrala si septentrionala, ca si în regiunile alpine⁽²⁾. Vrajitoria nu este un fenomen al teribilei Spanii, dominata de ororile Inchizitiei, nici al Italiei, unde Contrareforma a slabit inteligenta si vointa (catalogari venite din partea anticlericalilor), nici al barbarei peninsule balcanice (deci nu lumea mediteraneana, cu unitatea ei atât de puternica si asupra careia insista în nenumarate rânduri F. Braudel⁽³⁾), ci al tarilor mai deschise la progres, mai civilizate (Austria, Germania, Franta septentrionala, Tarile de Jos, Anglia). Toate acestea au crezut cu fanatism în realitatea vrajitoarelor, pe care le-au ars pe rug fara mila⁽⁴⁾. Este imposibil de stabilit numarul victimelor. Oricum, sunt câteva sute de mii, pe parcursul a patru secole; în medie, doua sau trei pe zi (o cifra nesemnificativa în comparatie cu avorturile de astazi!).

Acest straniu fenomen este blocat de iluminism. Este posibil ca sa fi contribuit la aceasta si cartea iezuitului Friedrich Spee, Cautio criminalis, aparuta în secolul al XVII-lea. Desi superiorii sai imediati îl apara, Societatea îl ameninta cu expulzarea din rândul membrilor ei. In general, însa, nu iezuitii si nici teologia catolica au contribuit la stingerea acestui trist fenomen, ci iluminismul atât de ostil Bisericii.

Mai putin grav, dar la fel de dureros, este un alt aspect demn de a fi studiat: frecventa cu care astfel de cazuri apar în anumite zone de limba franceza (Franta si Canada). In multe cazuri de posedare erau în joc persoane virtuoase, unele acceptând martiriul pentru credinta, altele cu un profund simt practic, sau cu o viata spirituala profunda. Misticismul si sensul demoniacului merg aici împreuna. Considerând cazurile în globalitatea lor, se poate afirma ca mai dese sunt în zonele de frontiera dintre catolicism si protestantism, dintre catolicism si pagânism, unde frica reprezenta realitate constanta din cauza conditiilor grele de viata. Mai cunoscute sunt cazurile Elisabetei de Ranfaing din Nancy, cel al ursulinelor din Loudun (1632-1640)⁽⁵⁾ si al calugaritei Maria Ecaterina, pe care îl prezentam în continuare.

Maria Ecaterina a Sf. Augustin (1632-1668), franceza, intrata foarte tânara într-un institut care unea viata contemplativa cu asistenta acordata bolnavilor. Soseste în Canada în 1648 si aici ramâne pâna la moarte, ca administratoare a celui mai mare spital din Quebec. Se remarca ca o calugarita foarte practica, concreta, dând un impuls impresionant spitalului. Numai dupa moartea dânsei sunt cunoscute fenomenele mistice experimentate, descrise de ea în propriul jurnal, aceasta fiindu-i impus de confesor. O cunoastem apoi din marturiile pe care ni le da iezuitul Ioan de Brébeuf⁽⁶⁾, un gigant al misiunilor în America de Nord, mort martir în 1649. Iezuitul i se prezinta si-i indica anumite persoane care au încheiat un pact cu diavolul. Maria Ecaterina denunta aceste persoane, prezentând si probele: ranite adânc într-o anumita parte a corpului, aceste persoane vor ramâne insensibile. Proba este efectuata, cu rezultatul prevazut de calugarita. Martorii oculari accepta rezultatul ca proba evidenta a pactului cu diavolul. Toate acestea sunt descrise în amanuntime nu numai în viata acestei sore, ci si în positio pentru beatificarea ei. Probabil ca tocmai pentru acestor probe, care au cauzat serioase dubii, cauza ei de beatificare s-a oprit. In scrierile lor autobiografice, atât calugarita, cât si Brébeuf, ne relateaza în repetate rânduri cum le-a aparut diavolul sub diverse înfatisari, încercând sa-i tortureze, sa-i faca sa-si piarda credinta, curatia, etc.

O analiza a acestui caz si a multor altora, asemanatoare sau nu, dar care au în comun dorinta de a demonstra cu orice pret ca diavolul e la lucru într-un mod vizibil, palpabil chiar, nu pot fi nici simplificate, afirmând pur si simplu ca asa au stat lucrurile, nici negate, fiind doar pure inventii fara nici un fundament în realitatea epocii.

Câteva consideratii sumare pe marginea lor, se pot face însa cu usurinta. In primul rând, nu se poate afirma ca ele reflecta mentalitatea unei epoci. Aceasta este mult mai variata decât reusim noi sa întelegem. Europa acestui timp resimte din plin nelinistile cauzate de protestantism, de intoleranta religioasa, de diviziunile si neclaritatile ce exista între catolici si necatolici. In perioada anterioara, lumea era în totalitatea ei catolica, pastrând totusi multe obiceiuri si mentalitati ce proveneau din trecutul lor pagân. Acum este perioada acuzelor si a confuziilor. Desi Conciliul din Trento reprezinta un monument de claritate si de clarificare dogmatica si disciplinara, nu acelasi lucru se verifica în cadrul simplilor credinciosi, mai ales în zonele, asa cum am mentionat deja, unde se amesteca catolici cu protestanti sau catolici cu pagâni (pe noile continente). In acestei zone, omul simplu simte nevoia de a se elibera de agresiunea exterioara, cautând în acelasi timp un echilibru interior. Impotriva însa îi sta diviziunea religioasa si confuzia. Reprezentative sunt nenumaratele lucrari spirituale, sau curente spirituale în contrast unele cu altele (quietismul sau jansenismul în contrast cu molinismul, iezuitii în polemica cu dominicanii). Mai grave sunt acele cazuri de persoane (de exemplu, Marthe Brossier cu obsesiile si exorcismele sale) sau de opere «spirituale, mistice, pline de viziuni si revelatii» pe care Inchizitia si Indexul a trebuit sa le condamne. In fata acestei confuzii, crestinul simplu are nevoie de puncte de sprijin: vrea sa fie aproape de Dumnezeu: sa vada hostia; vrea sa se convinga într-adevar ca diavolul este prezent într-o persoana (afluenta enorma de persoane curioase la Loudun pentru a le vedea pe calugaritele care în public blestemau si se supuneau la exorcisme) si ca este circumscris în acel loc, în acea persoana. Vrea sa izoleze asadar zonele periculoase, sa le localizeze în persoane care, odata arse pe rug, vor face sa dispara si puterea malefica a diavolului. In aceasta fobie a demoniacului vor fi antrenati si nenumarati clerici, cu aceeasi intentie: de a localiza raul si de a-l distruge. Fenomenul demoniacului reprezinta apoi frica omului, sentiment atât de accentuat în aceasta perioada. Asa cum am precizat, acest fenomen va cadea sub loviturile iluminismului, când un sentiment de optimism si de încredere în om, în ratiunea sa (nu uitam însa toate pericolele si erorile pe care le-a creat) va face sa scada frica: posedatul, vrajitorul sau «inspiratul» va fi considerat un nebun, un bolnav psihic sau un impostor, si va fi tratat ca atare.

Crestinii vor încerca din ce în ce mai frecvent sa-si înlature frica de boli, de interventiile periculoase ale fortelor oculte, de dusmanii vazuti si nevazuti în devotiunile populare traditionale. Sunt cinstiti sfintii vindecatori si protectori, creste cultul relicviilor (cei trei magi se odihnesc si astazi în domul din Köln; exista si o pana din aripa arhanghelului Mihai care-i apara de ciuma si alte molimi, etc.), multi merg în pelerinaje pentru a primi indulgente si pentru a-si asigura protectia familiei si a bunurilor, sunt venerate nenumarate statui miraculoase, etc. Toate aceste aspecte ale fenomenului religios, si altele ce ar putea fi prezentate, trebuie analizate în ansamblul lor; este singura cale pentru a întelege oamenii acestui timp, cauzele si procentajul de degenerare a fenomenului religios⁽⁷⁾.

Prezenta fiind în memoria Bisericii marea drama a reformei protestante cu dorinta ei de o noua si autentica interpretare a Scripturii, ca si contributia, considerata decisiva, sf. Toma în reinterpretarea fizicii aristotelice, Biserica este mai mult decât rezervata în acceptarea noilor si promitatorilor germeni ai stiintelor naturale.

Atitudinea neîncrezatoare a Bisericii în progresul incipient al acestor stiinte este cu atât mai de neînteles, cu cât pionierii progresului sunt persoane credincioase care vor cu orice pret sa ramâna fidele Bisericii. In anul mortii sale (1543) canonicul din Frauenburg (Ermland), Nicolae Copernic dedica lui Paul al III-lea opera sa principala De revoltionibus orbium coelestium. El era convins ca gestul sau va contribui la stabilirea unui acord între stiinta si credinta. In aceasta lucrare, autorul sustine sistemul heliocentric, afirmând ca nu el l-a inventat, ci asa a fost creat de Dumnezeu. Curia romana, absorbita cu alte probleme pe care i le punea protestantismul, se multumeste cu o acceptare benevola a operei. Intr-un prim moment, protestantii, care interpretau ad litteram textul Scripturii, refuza opera. Luther, Melanchton, Osiandru si universitatea din Tübingen combat sistemul, ca fiind contrar Scripturii. Din 1594, în schimb, universitatea catolica din Salamanca accepta în întregime lucrarea lui Copernic. In 1609, Ioan Kepler ( 1630) publica Astronomia nova, unde demonstreaza fara echivoc validitatea tezelor lui Copernic⁽⁸⁾. In viitor însa, nu Biserica catolica va profita de contributia marelui om de stiinta, ci adversarii ei.

Giordano Bruno este un fost calugar dominican care interpreteaza doctrina crestina într-un sens panteistic, negând întruparea lui Cristos. In plus, îsi însuseste opera canonicului Copernic si o încadreaza în sistemul sau, afirmând ca universul este infinit si imobil. Dupa o viata plina de peripetii prin Europa, republica Venetia îl încredinteaza tribunalului Inchizitiei romane. In repetate rânduri, fostul calugar îsi retracteaza afirmatiile eretice. Insa pe 5 aprilie 1598 revine la pozitia dinainte, ceea ce îi determina pe inchizitori sa-l declare ca eretic înrait si sa-l încredinteze bratului secular: este ars pe rug pe 17 februarie 1600⁽⁹⁾.

Galileo Galilei (1564-1642)⁽¹⁰⁾. Nascut la Pisa, din 1610 lucreaza la Florenta, unde, cu ajutorul unui telescop construit de dânsul, descopera satelitii lui Jupiter si inelul lui Saturn. In afara de aceasta, el demonstreaza validitatea sistemului copernician, aparându-si tezele care nu concordau însa cu Scriptura (cf. Ios 10, 12 s.u.; Ps 103, 5). In orasul medicilor, marele om de stiinta este coplesit cu onoruri. Chiar si la Roma, unde progresul stiintelor naturale este promovat de academia Dei Lincei si de iezuitii de la Colegiul Roman, Galilei se bucura de o înalta reputatie. Datorita lor, Galileo ajunge în oras, iar Paul al V-lea îi acorda o audienta, fiind primit si ca membru al academiei pontificale (1611).

In sustinerea tezelor sale, Galilei afirma ca nu poate exista contradictie între revelatie si stiintele naturale, si ca atare nu se poate opune un aspect al stiintei fizice unui fapt descris de Scriptura. Aceasta are autoritate numai în problemele referitoare la mântuire si nu poate fi luata ca baza si ad litteram pentru stiintele fizice. Datorita apoi tenacitatii cu care îsi apara tezele, adversarii, în special dominicanii, îi reproseaza faptul ca acum el se erijeaza si în exegetul negreselnic al Scripturii. Predicatorul oficial al curtii papale, dominicanul Lorini, îl denunta, iar Galilei trebuie sa se prezinte în fata Inchizitiei romane. Aici, el îsi pastreaza aceeasi impetuozitate în apararea tezelor, ceea ce-i irita la culme pe inchizitori. Pe 24 februarie 1616, Inchizitia declara ca fiind eretice tezele sale principale: soarele este imobil iar pamântul se învârte în jurul soarelui. Ambele sunt înscrise în Index librorum prohibitorum de catre Congregatia Indexului. Pe 26 februarie, cardinalul Bellarmino îi comunica verdictul, iar Galilei se supune. Nu-i este impus sa-si renege tezele si nici sa nu-si continuie cercetarile. Paul al V-lea îi acorda o audienta si-l asigura de protectia sa. Cu toate acestea, pe 5 martie, atât lucrarea lui Copernic cât si toate cartile care aparau sistemul sau sunt înscrise în Indexul cartilor interzise.

Dupa moartea lui Paul al V-lea, pe 29 septembrie 1623 este ales Urban al VIII-lea. Increzându-se în protectia noului pontif, Galilei îi dedica o replica la acuzele unui iezuit, ce-i condamnase anterior tezele sale. Desi se bucura de protectia papei si are imprimatur Magistri S. Palatii, ceea ce-l ajuta sa publice în 1632 Dialogo dei massimi sistemi, Inchizitia îl constrânge sa apara din nou în fata tribunalului ei (23 septembrie 1632). Este acuzat ca nu a respectat interzicerea din procesul anterior (1616). In al doilea interogatoriu, Galilei declara ca nu adera întru totul la sistemul copernician, însa aceasta nu schimba cu nimic cursul lucrurilor: pe 22 iunie 1633, Inchizitia îl condamna la abjurarea ideilor si la puscarie pe viata. Galilei abjura, desi va repeta apoi «eppur si muove», afirmatie emblematica si ramasa ca un simbol al apararii convingerilor stiintifice chiar si în fata celor mai mari amenintari si pericole⁽¹¹⁾. Referitor la cealalta pedeapsa, pedeapsa cu puscaria a fost transformata într-o blânda detentie în resedinta lui de tara din Arcetri, lânga Florenta. Rezultatul condamnarii lui Galilei a reprezentat un esec, o pierdere pentru Biserica. Opera sa principala Discorsi e dimostrazioni matematiche intorno a due nuove scienze (1638) a trebuit sa fie publicat la Leiden (Olanda), într-o lume protestanta.

Poate, totusi, altul ar fi fost destinul lui Galilei, daca dânsul ar fi lasat în seama persoanelor în drept (a teologilor si exegetilor) rezolvarea spinoasei probleme a raportului dintre stiintele naturii si revelatia biblica. Tentative de a ajunge la un acord între stiinta si credinta au fost facute în secolul al XVII-lea de iezuiti, precum Atanaziu Kirscher⁽¹²⁾, Cristofor Scheiner⁽¹³⁾ si Gaspar Schott.

Reflectii personale

Daca Galilei a fost si reprezinta un punct de referinta în istoria stiintelor fizice, nu poate fi inclus nicidecum în rândul teologilor si exegetilor, ceea ce încerca sa le demonstreze, în afara de tezele sale universal acceptate astazi, membrilor tribunalului Inchizitiei. Totusi, prin aceste afirmatii, nu se poate afirma ca în condamnarea sa, Inchizitia (în care oameni de stiinta si dusmanii Bisericii au vazut Biserica însasi) nu ar fi comis o eroare ale carei consecinte s-au simtit secole de-a rândul.

De acum însa se va crea opinia ca Biserica este împotriva stiintei, si multi dintre oamenii de stiinta vor fi persoane necatolice sau anticatolice. Credem însa ca aceasta afirmatie trebuie totusi completata⁽¹⁴⁾ cu o reflectie pe care nu o gasim lipsita de importanta. Daca în Christianitas medioevalis, Biserica era principala institutie a Europei, în aceasta perioada, printr-o nastere «dureroasa», cum este cazul Galilei, apar pe lume oamenii stiintelor laice, pionierii altor institutii care nu au nevoie de revelatie pentru a-si dezvolta ideile si cercetarile lor. Incepe asadar procesul de independenta (deloc usor de realizat) dintre stiintele bazate pe materie, pe cercetarea legilor si fenomenelor naturii, si stiintele bazate pe revelatie. Poate ca în acest moment, Biserica ar fi trebuit sa-si dea mai repede seama ca nu mai putea fi patroana tuturor stiintelor, a întregului câmp al cunoasterii care se largea mereu si cu un ritm vertiginos; poate ca trebuia sa fie mai încrezatoare în capacitatile si buna intentie a multor oameni ai stiintelor naturale. Dar si aceasta lipsa de încredere este în parte motivata: cum sa se încreada în atâtea minti luminate care se rupsesera din trupul ei si acum îsi foloseau operele si fortele lor nu numai pentru progresul stiintific, ci si pentru a o combate?

Pe de alta parte, începând liberalizarea si laicizarea gândirii, liberalii si laicii acestor timpuri încep sa acuze din ce în ce mai vehement Biserica de necolaborare la opera lor, condamnând-o pentru faptul ca se opune laicizarii omului si societatii; mai grav, ea s-ar opune ratiunii însasi. Oameni de stiinta, într-adevar valorosi, precum multi dintre membrii Enciclopediei franceze si multi altii, au înteles ce este Biserica si care este misiunea ei, au voit sa o ajute, sau au voit distrugerea ei?

Nu trebuie neglijat apoi faptul ca opinia conform careia Biserica s-a opus stiintei si progresului a fost raspândita, asa cum am mentionat deja, de dusmanii ei⁽¹⁵⁾. Loviturile dure pe care ea le-a primit în perioada liberalismului, a absolutismului si totalitarismului nu fac altceva decât sa confirme aceasta afirmatie. Prin diferite mijloace, multe din ele total lipsite de legalitate si inumane, atât guvernele cât si multe alte personalitati si institutii ale timpurilor moderne, au intentionat separarea Bisericii de stat (ceea ce nu este un fapt tocmai negativ). Gravitatea si raul încep acolo unde aceste institutii si persoane au luptat pentru emarginarea Bisericii, sau chiar au intentionat distrugerea ei, religia fiind considerata ca un opiu al popoarelor. In fata unor astfel de erori la scara planetara, ne întrebam: cine a gresit mai grav, Inchizitia fata de Galilei sau «Inchizitiile» timpurilor moderne si contemporane fata de Biserica?

Galilei este reabilitat oficial în 1822. Pe data de 10 noiembrie 1979, în fata Academiei Pontificale de Stiinte, papa Ioan Paul al II-lea afirma cu ocazia sarbatoririi centenarului nasterii lui Einstein:

«Galilei si Einstein au caracterizat o epoca. Maretia lui Galilei este cunoscuta tuturor, ca si cea a lui Einstein; dar spre diferenta de acesta... primul a avut mult de suferit - nu putem sa o ascundem - din partea unor oameni si organisme ale Bisericii. Conciliul Vatican II a recunoscut si deplorat anumite interventii nepotrivite: «Sa ne fie permis sa deplângem - se spune în nr. 36 al Constitutiei Conciliare Gaudium et Spes - anumite atitudini mintale, care uneori nu lipsesc nici printre crestini, derivate din întelegerea insuficienta a legitimei autonomii a stiintei, si care, cauzând dispute si controverse, au antrenat multe spirite într-o asa masura încât sa se considere ca stiinta si credinta se opun una alteia.

Pentru o ulterioara dezvoltare a luarii de pozitie a Conciliului, doresc ca teologi, oameni de stiinta si istorici, animati de un spirit de colaborare sincera, sa aprofundeze examinarea cazului Galilei si, în loiala recunoastere a greselilor, indiferent din ce parte ar proveni, sa înlature neîncrederile pe care le mai pune acel caz în mintea multora, spre o fructuoasa întelegere între stiinta si credinta, între Biserica si lume. Eu acord tot sprijinul meu acestei misiuni, care va putea onora adevarul credintei si al stiintei si va deschide portile spre colaborari viitoare»⁽¹⁶⁾.

IX. AUTORI AI RATIONALISMULUI -

LUPTA IMPOTRIVA REVELATIEI CRESTINE

Istoriografia referitoare la secolul al XVIII-lea se afla în pericolul de a analiza si întelege întregul secol numai din prisma marelui eveniment care a zguduit nu numai Biserica, ci a avut consecinte asupra lumii întregi: revolutia franceza. Pentru o întelegere justa a secolului trebuie analizat, credem, mersul ideilor si influenta lor asupra oamenilor si societatii.

In timp ce papii, regii si episcopii, fara a mai vorbi de calugari si canonici, sunt antrenati în problema libertatilor galicane, a nuntiaturii Spaniei, a celor cinci propozitii ale lui Iansenius si a celor 101 propozitii ale lui Quesenel, în lumea europeana se dezvolta curente de gândire care ameninta însasi bazele credintei crestine.

In 1687, Bossuet vede marea lupta care se pregateste împotriva Bisericii sub numele de filosofia carteziana. Pe 21 mai, el scrie marchizului d'Allemans: «sous prétexte qu'il ne faut admettre que ce qu'on entend clairement, ce qui, réduit à de certaines bornes, est très véritable, chacun se donne la liberté de dire «J'entends ceci et je n'entend pas cela» et sur ce seul fondement, on approuve ou on rejette tout ce qu'on veut...». Analizând aceste profunde reflectii ale episcopului, se pot identifica la baza gândirii mai multe principii periculoase: a. a evita sa se considere ca adevarat tot ceea ce nu este clar si distinct; b. împartirea problemelor mari si dificile în probleme mai mici, care sunt acceptate astfel cu o importanta secundara, nesemnificativa chiar; c. se pleaca de la simplu spre complex; d. punerea în dubiu si reanaliza.

In toate acestea se poate constata o metoda la antipod cu cea teologica, bazata pe autoritate (ipse dixit), din care motiv se merge împotriva comentariilor si a marilor autori. Aici îl avem pe René Descartes⁽¹⁷⁾ (1596-1659), cu dubiul sau metodic (dubiu: 2+3 este egal într-adevar cu 5?). Singurul lucru care nu este pus în dubiu este cogito; gândesc, deci exist: «cogito, ergo sum». Numai de aici trebuie plecat spre existenta lui Dumnezeu. De la eul care exista se ajunge la fiinta perfecta: Dumnezeu. Pericolul grav al metodei consta în faptul ca genereaza urmatoarea convingere: eu cred în ceea ce vad; si a doua: de la dubiul metodic se ajunge la dubiul metafizic. Pentru Descartes, apoi, animalele sunt niste «masinarii» iar materia este extensiunea acestora; mai mult, întreaga realitate poate fi tradusa în «numere», neexistând nimic în afara de acestea. Acesta este un aspect deloc neglijabil al gândirii unei perioade în care Biserica este confruntata acerb cu probleme de cu totul alta natura: disputele dintre jansenisti si iezuiti, dintre bogati si ierarhie, dintre catolici si protestantii în ascensiune.

Pierre Bayle (nascut în 1647)⁽¹⁸⁾. Pentru dânsul, a crede în semne este un fel de idolatrie, care este tot atât de grava ca si ateismul. Opera sa cea mai importanta este Dictionnaire (1696), unde încearca un compendiu al stiintelor, voind sa le analizeze critic. Este un cartezian, însa reformeaza sistemul: faptele trebuie sa fie atestate de documente. Refuza principiul autoritatii în materie stiintifica. Cititorului trebuie sa i se prezinte documente si argumente pe care acesta sa le citeasca si sa le analizeze. Dictionarul sau este interpretat ca o masina de razboi împotriva religiei si ca un prim pas spre marea Enciclopedie franceza, iar aparenta de impartialitate ca un mod abil de promovare a scepticismului. In acest aspect, filosofia ar putea spune ca ratiunea, care capata din ce în ce mai mult spatiu în analiza stiintifica, a avut si un rol constructiv deloc neglijabil.

Voltaire (François Marie Arouet, 1694-1778). Educat în colegii iezuite, este exilat la vârsta de 30 de ani, îndreptându-se spre Anglia, unde învata limba si-i citeste pe filosofii acestei tari. Rezultatul este Lettres sur les Anglais, publicate în 1734. Lauda libertatea de religie care exista aici si aproba pozitia acordata catolicilor de coroana imperiala britanica. Insa aprecierile sale nu corespund întocmai realitatii, ci reflecta mai mult atitudinea sa anticatolica, transformata în ura în ultima perioada a vietii. Este posibil ca aceasta atitudine sa provina si din jansenismul si lipsa de profunzime a catolicismului mostenit din familie. Anticatolicismul sau este sintetizat în strigatul «ecrasez l'infâme!» (distrugeti infamul=catolicismul), prin care cheama întreaga inteligenta franceza la lupta împotriva «colosului bolnav» care este Biserica catolica. In toate operele sale de dupa perioada engleza, în scrisori si alte scrieri ocazionale, Voltaire va repeta aceeasi idee cu o insistenta si un spirit de rautate ce întrece orice limita. In aceasta privinta, se poate face o paralela, tinând cont de diferentele de timp si loc, între dânsul si Luther. Insusindu-si din plin principiul machiavelic, Voltaire utilizeaza toate mijloacele posibile, inclusiv minciuna si calomnia, cu o ironie si un sarcasm ce-i fac un portret unic în istoria luptei împotriva Bisericii. In scrierea Essai sur les moeurs, lasa sa se înteleaga ca doar crestinismul (catolicismul) este cauza tuturor relelor din lume⁽¹⁹⁾. Liber cugetatorii francezi si burghezia descrestinata i-au urmat exemplul. Inspaimântatorul cutremur care a distrus Lisabona în 1775 a tulburat optimismul metafizic lansat de Leibniz si care era prezent în multi intelectuali ai timpului ce credeau ca întreaga realitate merge spre «progresul cel mai mare posibil». Voltaire, în schimb, devine si mai aprig si pesimist, astfel încât Goethe îl catalogheaza ca un spectru cadaveric.

Dupa întoarcerea din Anglia, el continua sa-si marturiseasca credinta într-un Dumnezeu, marele ceasornicar al universului, care dupa ce a creat lumea, lasa conducerea ei la liberul arbitru al omului. Religia, afirma dânsul, nu are nici un folos pentru lumea intelectuala; ea este buna doar pentru poporul simplu, incult si badaran, fiind o paznica pentru mentinerea moralei si a ordinei. Desi ideile si planurile sale sunt atât de condamnabile din toate punctele de vedere, în acel timp, el devine capul si apoi modelul tuturor acelora care vor sa distruga infamul. Si aceasta nu a întârziat sa se întâmple. In timpul revolutiei franceze, când Biserica este lipsita de ajutorul statului monarhic, un val de ura si de razbunare se abate asupra întregii biserici din aceasta tara.

Voltaire nu este un gânditor profund, ci un diletant stralucit, si tocmai limbajul sau accesibil maselor largi i-a determinat succesul. Pe de alta parte, nu trebuie uitat faptul ca deseori oamenii Bisericii au raspuns la atacurile sale cu o apologetica retorica de suprafata, lipsind persoane geniale care sa dezminta afirmatiile sale într-un stil cel putin egal cu al sau. Si un alt aspect: trebuie recunoscut faptul ca existau diferite defecte si lipsuri în Biserica, si tocmai acestea au reprezentat tinta atacurilor lui Voltaire, care, din partea sa, nu voia nicidecum sa urmeze exemplul si metodele adevaratilor reformatori ai Bisericii.

Enciclopedia franceza⁽²⁰⁾ apare datorita lui Denis Diderot (1713-1784)⁽²¹⁾, care cauta si gaseste colaboratori de seama: d'Alambert, Voltaire, Buffon, Turgot, Rousseau, si altii (în total, 150). Intentia lor este aceea de a aborda toate ramurile stiintei, interesându-i inclusiv problema ratiunilor (bazelor) ratiunii. La originile omenirii, afirma dânsii, se afla interesele oarbe, facându-si loc apoi progresul care culmineaza în ratiune. Iar aceasta devine o masina de lupta folosita împotriva religiei. Multe articole reflecta aceasta tendinta: religia este vinovata pentru toate crimele omenirii (adoratia, autoritatea, etc.). In fata unei atari opere, reactiile din partea ambientului catolic au fost diferite, trecând de la divergente de opinii, la taceri rezervate (aprobatoare în parte ?), pâna la condamnarea si includerea ei în Index de catre Clement al XIII-lea, în 1759.

Masoneria se naste pe pamântul Angliei în secolul al XVIII-lea, ca o reprezentanta tipica a deismului. Existau si înainte loje bazate pe modelul corporatiilor medievale. Membrii ei se numesc la început continuatori ai confraternitatilor zidarilor-liberi, care, trecând dintr-o localitate în alta, participasera la construirea celebrelor catedrale engleze. Organizatia este structurata pe mai multe grade: ucenic, tovaras, maestru si mare maestru, care se dobândesc dupa o lunga experienta si în baza anumitor merite. De la început si-a pastrat o atitudine secreta, misterioasa chiar, ceea ce ne face sa credem ca unul din motivele acestei atitudini, daca nu cel mai important, a fost tocmai lupta secreta împotriva Bisericii, considerata ca principalul obstacol în calea progresului ratiunii.

Prima loja ia fiinta la Londra în 1717, iar în câtiva ani, Anglia este plina de astfel de loje. Mai putin succes au în Scotia si Irlanda. Ca o compensare, în curând se formeaza loje pe teritoriile coloniale (Calcutta, 1730; Boston, acelasi an; de aici se raspândesc în toata America de Nord, cuprinzând pe intelectuali si oamenii politici. In 1725, apare prima loja la Paris iar la Madrid în 1728. Intre 1730 si 1750, se formeaza noi loje în multe din marile orase europene: Haga, Bruxelles, Amsterdam, Liège, Lisabona, Hamburg, Stocholm, Berlin, Viena, Florenta, etc.

In fata unei raspândiri atât de rapide, întrebarea care se pune este: în ce consta succesul ei? Masoneria reflecta mentalitatea epocii si anume, dreptul fiecarei persoane de a avea propria opinie, iar pe de alta parte se deschide spre aspiratiile sociale cele mai cosmopolite. Dupa pacea de la Utrecht din 1713, care rezolva partial conflictul jansenist, pune capat razboiului de succesiune spaniol si creaza un grup schismatic în Olanda, puterile europene îsi dau mai mult seama ca Europa are nevoie de o unificare spirituala a natiunilor. Atât din punct de vedere economic, cât si religios, se afirma tot mai des ca aceste doua sectoare ale vietii nu trebuie sa-i divida pe oameni. Trebuie pus capat pentru totdeauna razboaielor religioase si intolerantei. Mai mult, multi oameni politici afirma ca nici divergentele religioase nu mai trebuie sa existe, ele constituind un continuu focar de conflicte. In aceasta orientare intra masoneria: ea vrea o fraternitate universala si interconfesionala. Din acest motiv, nu sunt primiti ca membri decât acele persoane care admit un minim de credinta deista într-o Fiinta suprema, «Marele Arhitect al universului» si profeseaza o religie naturala.

Masoneria s-a raspândit mai mult în biserica de stat anglicana si în regiunile luterane. In aceste regiuni, atât oamenii de stat cât si multi prelati intra în loje, de multe ori dobândind un rol de conducere. In teritoriile calvine, masoneria este combatuta, însa cu rezultate slabe. Cu timpul, nu numai marii oameni politici fac parte dintr-însa, ci chiar si pastori.

Din partea Bisericii catolice, condamnarea acestei organizatii a fost prompta, dar, ca si în calvinism, cu un succes foarte limitat. Aceasta din cauza slabirii puterii papei si a curiei romane; aproape toti suveranii catolici aplica din plin dreptul de placet, prin care decretele si dispozitiile Sfântului Scaun ramân deseori litera moarta. Situatia este diferita în Italia⁽²²⁾, unde formarea unei loje la Florenta trezeste imediat atât opozitia papei⁽²³⁾ cât si a mai multor suverani italieni. Ceea ce papii vad grav în masonerie, este caracterul ei «interconfesional» si secretul absolut la care sunt obligati toti membrii. Bula lui Benedict al XIV-lea de condamnare a masoneriei si excomunicare a catolicilor care ar intra într-însa (1751), a reprezentat ocazia coalizarii tuturor masonilor din Spania, Portugalia si Italia în lupta lor împotriva Bisericii. In 1771 se formeaza organizatia masonica Marele Orient al Frantei, masoneria italiana trecând sub influenta acesteia, inclusiv a celei germane. In rândurile acestor trei mari grupari intra alaturi de diferite personalitati politice si marea burghezie si diferiti clerici⁽²⁴⁾.

Referitor la Franta, înainte de revolutie existau mai mult de sase sute de loje, din ele facând parte si multi clerici, unii cu functii înalte. Este de înteles acest lucru daca se iau în consideratie anumite aspecte semnificative: în multe loje, se celebrau Liturghii pentru confratii decedati, iar la celebrarea înmormântarilor, alaturi de prapuri, se puteau vedea în biserici si emblemele lojei respective⁽²⁵⁾.

Raportul masoneriei cu revolutia franceza. Voltaire este un mason reprezentativ al Frantei, la fel cum este pentru Anglia marele om de litere Alexander Pope (1688-1744). Existau în Franta loje al caror principiu de baza era de a distruge infamul; în general, însa, masonii francezi erau burghezi satisfacuti, predecesorii directi ai liberalilor din secolul urmator.

Principiile de baza ale masoneriei secolului al XVIII-lea erau urmatoarele: libertatea religioasa si de publicatie; separarea dintre Biserica si stat, generalizarea alfabetizarii, înlaturarea saraciei maselor largi de populatie⁽²⁶⁾, limitarea despotismului monarhic, în acest punct inspirându-se mult din opera Contrat social a lui J.J. Rousseau. In timpul revolutiei, aceste principii (considerate pozitive de urmasi) au început sa fie proclamate cu vehementa de revolutionari, însa nu masonii au fost aceia care au luptat pe baricade, ci altii care au fost cuceriti de ideile lor. In aceasta perioada tragica si benefica în acelasi timp, marii masoni stateau mai mult în saloane, dirijând de aici cursul evenimentelor. Si un ultim aspect: membrii de vaza ai masoneriei acestui secol au orientare politica mai mult de dreapta, radicala, decât de stânga (cea comunista a timpurilor noastre). Dintre marile personalitati masonice, mentionam pe B. Franklin, G. Washington, Talleyrand, Montesquieu, Diderot.

X. PAROHUL SI PAROHIA INTRE L'ANCIEN RÉGIME⁽²⁷⁾

SI PERIOADA LIBERALISMULUI

A. PAROHUL

Este dificil de realizat o sinteza a acestui argument, atât pentru bogatia continutului, cât si pentru complexitatea lui. Vom analiza doar figura parohului, nu si a preotului care nu are «cura animarum», deseori prins în atâtea activitati incompatibile sau aproape cu caracterul sau sacru; aceasta categorie de preoti va dispare doar în timpul pontificatului lui Pius al IX-lea. Trebuie amintit ca perioada aceasta abunda în preoti fara cura animarum (un numar foarte mare în raport cu populatia), mult superiori numeric celor angajati în pastoratie. Apoi, numai o mica parte din preoti aveau jurisdictia pentru confesiuni, fenomen care dureaza pâna la mijlocul secolului al XIX-lea, cu distinctia între «preoti pentru Liturghie», numiti si «altaristi» sau «preoti simpli», si «preoti pentru spovada».

1. Parohul Contrareformei. In sesiunile V, can. 2, XXI si XXIV ale conciliului tridentin au fost promulgate mai multe canoane de reforma a vietii si activitatii parohilor (predica si activitatea catehetica). Atât din canoanele conciliare, cât si din dispozitiile ulterioare pentru aplicarea conciliului, se poate constata cu usurinta ca ceea ce trebuie remediat în viata si activitatea preotilor este mai ales lipsa pregatirii teologice si imoralitatea. Procentajul preotilor concubinari variaza de la o regiune la alta, sau de la o tara la alta. Mai multi concubinari sunt în regiunile centrale si de nord ale Europei, decât în Spania sau Italia. La Modena, spre 1560, doar jumatate din preoti observau celibatul. Inchizitia locala, adica cea episcopala, este împotriva lor, care, alaturi de aceste pacate, sunt si ghicitori sau practica magia. Parohul este ministru al lui Dumnezeu, magician, vindecator. Populatia cunoaste toate acestea si este toleranta, atâta timp cât parohul celebreaza liturghia si administreaza sacramentele si sacramentaliile. Parohul semneaza apoi testamentele, este medic, jandarm, judecator, apara lumea împotriva abuzurilor statului spaniol sau suab (în Italia septentrionala si de nord).

Trebuiesc însa vazute si celelalte aspecte, întru totul pozitive. In tarile neolatine ramâne în uz si dupa Trento practica predicarii în timpul Adventului si al Postului Mare, predici care erau tinute mai ales de ordinele mendicante. Noi modele de predici sunt cele din cadrul misiunilor populare si discursurile controversiste, carora li se dedica capucinii si iezuitii. In Italia, între 1530 si 1550, au fost comentate în lecturi publice multe carti ale Scripturii si epistolele pauline. Insa în curând câstiga teren predica tematica, în detrimentul celei scripturistice. Spre 1580, referitor la cei trei mari predicatori ai timpului, circula zicala: Toledo (iezuitul Francisc din Toledo) instruieste, Panigarola (franciscan, episcop de Asti, mort în 1594) cucereste aplauze, Lupus ( 1593, capucin spaniol) atinge inimile. Aceste putine exemple sunt indicative pentru toti acei pastori de suflete diecezani (impulsul spre reforma vine mai ales din rândul clerului regular) care îsi iau în serios misiunea lor de predicatori ai cuvântului divin.

2. Parohul habsburgic, tipic tarilor conduse de coroana habsburgica (Austria, Ungaria, în partea neocupata de turci, Boemia si Moravia, Slovacia, Croatia, Lombardia si Veneto). Parohul este si maestrul civil al poporului; trebuie sa-i învete agricultura pe tarani, respectarea legilor, ascultarea fata de stat. Din punct de vedere moral, este la înaltime; teologic si cultural, are o pregatire discreta, cu exceptia cazurilor în care s-a format în marile seminarii din Pavia sau Viena. Are tendinte morale rigide, mai înclinat, mai atent la ceea ce spune statul (adica guvernul din Viena, Napoli sau Madrid) decât papa, convins fiind de superioritatea statului asupra Bisericii, de justetea controlului acestuia asupra institutiilor si persoanelor ecleziastice⁽²⁸⁾. Limita fundamentala a acestui tip de paroh este slaba atentie fata de învatatura dogmatica, raceala lui, supunerea oarba fata de stat (ilustrative sunt casele parohilor în care atârnau la loc de cinste portretele lui Iosif al II-lea si ale Mariei Tereza) si dragostea vesteda fata de papa.

3. Parohul «pistoiez»⁽²⁹⁾ poate fi cunoscut din scrisoarea de deschidere a sinodului citita de episcopul local Scipione de'Ricci. Redam un fragment ilustrativ pentru «devierile» sale: «...voi sunteti... mai bine decât oricine altcineva, la îndemâna necesitatilor bisericii noastre în zone determinate, capabili sa luati masuri împotriva atâtor abuzuri care ataca frumusetea antica a disciplinei bisericesti, care trebuie restabilita în egala masura de mine si de voi... Noi trebuie sa colaboram pentru formarea legilor generale necesare celei mai bune conduceri a diecezei, trebuie sa fixam politia...»⁽³⁰⁾. In 1794, constitutia Auctorem fidei condamna erorile sinodului⁽³¹⁾: în cadrul sinodului, parohii sunt împreuna cu episcopii judecatori în probleme de credinta (DS 2610). Biserica ierarhica îsi revendica puterea sa împotriva tendintelor autonomiste parohiale, prezente în secolele XVIII si XIX mai ales în Germania.

4. Parohul patriot. El participa la aspiratiile credinciosilor pentru independenta si libertate, îi conduce în lupta, este conspirator si combatant. Parohul din Salignano (în Piemont) este condamnat la moarte în 1797 pentru ca a fost capul curentului filofrancez. Franta invadase regatul Sardiniei, iar dupa numirea lui Napoleon Bonaparte ca si comandant al armatei Italiei, razboiul va lua cu totul o alta directie. Multi clerici italieni participa la razboiul de independenta a Italiei⁽³²⁾. Mai importanta este însa problema participarii clerului la razboaiele de independenta din America Latina. Daca episcopii, numiti de Spania, sunt filospanioli, clerul de jos mai apropiat de popor, împartaseste dorintele acestuia. Este un argument pe care nu-l tratam acum. Credem numai ca exista o asemanare exemplara între acest preot patriot al secolului al XIX-lea si capelanii din rezistenta partizanilor (1943-1945), aprobati tacit de anumiti episcopi italieni sau francezi⁽³³⁾.

5. Parohul cultual si pastor

Nu este vorba de personaje exceptionale, ci de parohi umili care desfasoara o activitate considerata esentiala de formare spirituala, de întarire sufleteasca, de conducatori ai sufletelor. In regiunile mai sarace, marea majoritate a familiilor voiau ca din familia lor unul sa devina preot, sa fie apoi paroh, deci sustinator al familiei si partial al rudelor⁽³⁴⁾. Dar sa nu uitam nici figura lui Ioan Vianney (1768-1859), parohul de Ars, în apropiere de Lion. Este de admirat rabdarea si întelepciunea pe care o avea în confesional, ca si zelul sau pentru ameliorarea morala a parohienilor. Cum interpretam oala de cartofi cu care se hranea o saptamâna si cum am vedea-o astazi în viata pastorilor?

6. Parohul social

Spre sfârsitul secolului trecut, în Franta si nordul Italiei se simte noua suflare a socialismului. Un paroh din zona Cremonei, cu numai 300 de credinciosi, ia pozitie: cu socialismul, totul va trece în mâna statului, va patrunde promiscuitatea, preotii vor fi ucisi iar bisericile vor fi transformate în teatre si sali de întrunire si de petreceri. O alta figura este cea a lui Luigi Cerutti (1865-1932), viceparoh în satul natal din Veneto. In 1890 deschide o casa rurala pentru tarani, pentru ca ei sa-si depuna aici micile lor economii; casa rurala devine «casa rurala catolica». Zelosul preot îsi raspândeste ideile prin diferite scrieri care circula din nord pâna în Sicilia. Transferat ca paroh în 1897 la Lugano, înfiinteaza si aici o casa rurala, careia îi adauga o cooperativa pentru fabricarea sticlei, industria clasica a zonei, în care lucreaza 100 de muncitori. Initiativa da faliment datorita boicotului din partea altor fabrici mai puternice. Dupa primul razboi mondial, patriarhul de Venetia este constrâns sa-l mute din cauza presiunilor autoritatilor, ostile predicilor lui pacifiste. Insa în curând, Cerutti devine paroh la Pordenone.

Un alt exemplu al Italiei este don Luigi Sturzo, fondatorul Partidului Popular Italian în 1919 (catolic). Dupa dânsul se ridica nenumarati parohi care organizeaza oratorii (Don Bosco), case de ajutor reciproc, scoli, ziare si reviste, azile, etc.. Prin ei, lumea rurala îsi ridica considerabil nivelul de viata, iritându-i pe intelectualii bogati, de exemplu pe Antonio Fogazzaro (numit senator pentru ca era bogat, nu pentru ca ar fi fost un mare scriitor), care se lamenteaza pentru faptul ca bisericile ar fi devenit locurile de discutie si de analiza a unor teme profane.

B. PAROHIA

Pentru l'ancien régime⁽³⁵⁾ amintim doua trasaturi esentiale, vizibile cel putin la Roma si în statul papal; pentru alte tari se pot gasi asemanari în ceea ce prezentam în continuare. 1. Parohul are diferite misiuni cu caracter civil. In afara de compilarea registrelor parohiale, care cel putin în tarile catolice servesc si ca documente cu valoare civila, parohii dau «nulla osta» si pentru probleme pur civile: intrarea într-un oficiu, certificat de buna purtare (necesar pentru pasaport), atestat de frecventa la Sf. Liturghie, la spovada si împartasania pascala (acesta este necesar pentru admiterea la examenele universitare), alte documente pentru a dobândi o mostenire, si altele. 2. Parohul are politia la dispozitia sa, careia îi comunica numele celor care încalca legea divina, pentru ca sa fie pedepsiti în mod exemplar. Parohul este aparatorul, tutelarul si inspectorul bunei purtari publice. Aceeasi realitate apare si din actele sinoadelor diecezane si provinciale.

In secolul al XVIII-lea, în tarile habsburgice se actualizeaza un plan de reforma administrativ-teritoriala a parohiilor urbane, acestea neputând depasi un anumit numar de suflete (cel mult 3.000) si o anumita suprafata, pentru a nu constrânge lumea la un drum prea lung pâna la biserica. In schimb, în zonele rurale nu se schimba nimic, desi aici distantele pâna la biserica erau deseori mult mai lungi decât la orase.

In perioada liberalismului. Pentru întreg secolul al XIX-lea, în Franta persista situatia stabilita prin concordatul din 1801, care-i declara pe parohi inamovibili si asigurati cu un anumit salar primit de la stat, si care reprezenta o mica parte din suma însusita de stat prin nationalizarea bunurilor bisericesti. Ceilalti preoti, în schimb (les desservants), adica rectorii bisericilor sucursale create pentru credinciosii ce locuiau departe de parohie (înfiintarea de noi parohii era foarte dificila din cauza controalelor guvernative si a opozitiei parohilor), erau amovibili si nu aveau un salar fix. Lamentarile acestora sunt destul de frecvente, însa Vaticanul a preferat sa lase totul asa cum era, recomandându-le episcopilor sa se ocupe mai mult de desservants. In relatia sa despre biserica franceza scrisa în 1849, Corboli Bussi, ascultatul si inteligentul consilier al lui Pius al IX-lea, trateaza în detalii aceasta problema. Insa totul a ramas imobil pâna la denuntarea concordatului în 1904 si pâna la legea separarii (ostile) Bisericii de statul francez (1905).

In America, ca urmare a puternicei emigrari de la sfârsitul secolului al XIX-lea, s-au format parohii nationale (italiene, irlandeze, poloneze, maghiare, etc.). Ele au aparut în localitatile unde erau puternice nuclee de credinciosi ai acestor natiuni. Aveau parohi proprii ce se îngrijeau de «acesti» credinciosi, desi nu-i excludeau pe ceilalti. In practica, însa, un irlandez, de exemplu, nu se simtea în elementul sau într-o biserica unde toate ceremoniile se desfasurau în italiana. Probabil ca aceste parohii aveau o jurisdictie teritoriala (pentru toti credinciosii unei anumite limbi dintr-un anumit teritoriu), dar si personala (pentru toti credinciosii unei anumite natiuni, prezenti însa în mai multe parohii; pentru casatorii, de exemplu, acestia se puteau adresa parohului de limba lor). Parohiile nationale au avut un succes deosebit, salvând credinta multor emigranti, desi nu au lipsit dificultatile si conflictele⁽³⁶⁾. In ele se înfiinteaza curând scoli parohiale, adica scoli elementare catolice. Episcopul de Minnesota, Ireland, ar fi preferat sa-i determine pe catolici sa frecventeze cel putin acele scoli statale care dadeau dovada de neutralitate religioasa, încredintând parohilor predarea religiei în scolile confesionale. General vorbind, în USA existau doua tendinte, una favorabila americanizarii radicale si o alta care apara prerogativele diferitelor grupari, si care daca ar fi învins, ar fi transformat catolicismul din aceasta tara într-un complex de blocuri nationale opuse unul altuia. Sfântul Scaun a stiut sa mentina calea de mijloc, favorizând asimilarea emigrantilor si respectând în acelasi timp traditiile lor.

In Italia, sinoadele insista asupra colaborarii dintre episcopi si parohi, accentuând totusi rolul episcopului si subordonarea parohului fata de dânsul (parohul trebuie sa stea în parohie; nu poate absenta mai mult de patru zile fara permisiunea scrisa a episcopului). Parohia veneta sau meridionala se dezvolta mult datorita initiativelor variate ale parohilor. Alaturi de activitatea catehistica, se dezvolta gradinitele, scolile elementare, casele rurale, comitetele electorale pentru alegerile administrative, ziarele, cooperativele, ligile taranesti. In raport cu statul, parohia se închide în ea însasi, devenind însa un puternic centru de agregare sociala. In special în parohiile venete se înfiinteaza comitetul local Opera dei Congressi. Este lumea în care îsi desfasoara activitatea Iosif Sarto, viitorul Pius al X-lea. El reflecta exigentele populatiei, dar în acelasi timp si directivele episcopului: traieste contrastele sociale, politice si administrative. In secolul trecut era vorba de lupta dintre liberali si clericali, în trecutul recent dintre Biserica si fascism, iar în perioada contemporana dintre catolicism (nu ortodoxie) si comunism. Daca în nordul Italiei se impune figura preotului intransigent, aparator al papei si al drepturilor sale, în sudul tarii se impune figura pastorului sarac, care uneori, urmând exemplul credinciosilor sai, se îndreapta spre rudele din America, întorcându-se dupa un timp cu buzunarele pline. In 1903, episcopul de Policastro este alarmat de numarul mare al preotilor care fug pentru un anumit timp în America. Alta este, în schimb, reactia episcopului de Matera, Anselmo Pecci, în Basilicata, una din regiunile cele mai sarace ale Italiei: «Aceasta plebe, desi în mare parte agricola⁽³⁷⁾, cu o credinta antica probata, se pare ca s-a îndepartat de la antica integritate a vietii... In special din partea oamenilor care se întorc de la razboi, bisericile nu mai sunt frecventate... Intreaga profesare a religiei crestine pare sa constea si sa se manifeste mai mult ca înainte în pompe externe, în marirea cheltuielilor pentru sarbatorile populare...». Nimic nou: populatiile sarace, oprimate de atâtea dureri, razboaie, foame, epidemii, cauta o destindere (sau distractie ?), pe care o gaseste în sarbatorile populare, în care se amesteca sacrul cu profanul⁽³⁸⁾.

Nu putem cunoaste si întelege bine istoria parohiei, nu numai a celei italiene, daca nu analizam alte trei realitati ale sale: organul administrativ, decimele si bisericile cu o conducere comuna.

Organul administrativ, sau organul colegial care administreaza bunurile destinate întretinerii edificiului de cult. Nascute si dezvoltate pe parcursul secolelor ca entitati de sine statatoare, aceste institutii erau compuse din laici si clerici, depinzând în mare masura, când de stat, când de Biserica. Incepând cu prima parte a secolului al XIX-lea, Biserica a încercat o slabire a rolului laicilor si o consolidare a pozitiei parohului în cadrul lor. De aici s-a nascut un lung conflict între laici si cler. In Codul Dreptului Canonic din 1917, can. 1182, sunt abolite aceste institutii. Concordatul din 1929, dintre Sfântul Scaun si Italia, art. 29, le admite cu conditia ca numirile membrilor sa se faca în acord cu autoritatea bisericeasca, iar acest organ administrativ sa nu se amestece în problemele de cult. Noul Drept al Bisericii (1983) nu mai vorbeste de ele.

Decimele. Prestarea sau platirea unei anumite cantitati de produse agricole, a unei sume de bani, nu numaidecât a zecea parte, datorata fie ca si corespondent pentru serviciul religios prestat (decime sacramentale, ecleziastice, spirituale), fie (în secolele anterioare) ca drept al stapânului unui teren. Odata cu secularizarea bunurilor Bisericii din diferite tari, decimele au suferit schimbari radicale, multe din ele fiind abolite. Astazi se numesc taxe stolare, contributie pentru cult, taxa (contributie) pentru Biserica (Kirchensteuer), 8 din salar (Italia), etc.

Bisericile cu conducere comuna, abolite în Italia prin legea din 15 august 1867. Sunt parohii în care activitatea pastorala este încredintata unui grup de clerici (în termeni juridici in solidum, responsabilitatea fiind aceeasi pentru toti, chiar daca numai o anumita persoana a gresit), în frunte cu un preot numit vicar, paroh sau arhipreot. Clericii trebuiau sa fie din zona unde era biserica (parohia), iar numarul lor putea fi limitat sau deschis spre primirea altor membri. Aceste biserici ar reprezenta rezultatul unei traditii antice: strânsa unitate dintre episcop si cler. Ei traiau împreuna, se rugau împreuna si tot la fel îsi desfasurau si activitatea pastorala. Dupa ce în antichitate, ele îsi dovedisera eficacitatea, în Evul Mediu încep sa decada din cauza nesfârsitelor conflicte dintre membri, conflicte generate mai ales de interese materiale⁽³⁹⁾.

1. Antichitatea si Evul Mediu. In antichitate, formarea sacerdotala se nastea din contactul personal cu episcopul si din exercitarea ministerului legat de ordinele minore. Episcopii, si mai târziu parohii din parohiile mai mari, îi primeau în casele lor pe tinerii candidati, ajutându-i în formarea lor. Aceasta practica este atestata de Augustin, Eusebiu din Vercelli, Cezar de Arles, impusa de sinodul din Vaison din Galia în anul 529 (acelasi an al sinodului din Orange, fundamental în istoria luptei împotriva pelagianismului si semipelagianismului), si de al IV-lea sinod din Toledo din 633. Clericii trebuie sa duca o viata comuna, si spre acest tip de viata trebuie sa fie orientati si viitorii preoti. Deseori, însa, episcopii proveneau din manastiri, unde fusesera educati (Lérins, în Galia meridionala, a fost un seminar pentru episcopi). Formarea viitorilor pastori avea în aceste cazuri un pronuntat caracter monastic.

La începuturile Evului Mediu si odata cu reforma carolingiana, sunt dese cazurile în care clericii primesc o formare sumara în contact cu unii preoti ai locului; pe de alta parte, se multiplica scolile anexate catedralelor si abatiilor, unde se formeaza o mare parte din cler. O programa a formarii lui o întâlnim la Rabanus Maurus, care în De institutione clericorum (819) cere cunoasterea Scripturii, atât a textului pur scripturistic, cât si a interpretarilor patristice. Sinodul din Aachen din 802 se limiteaza în a cere cunoasterea lui Tatal nostru, a Crezului, a simbolului de credinta a lui Atanaziu, a unor carti liturgice, ca si a omiliilor patristice. Ceea ce lipsea cel mai mult, era formarea ascetica. Reformatorii secolului al XI-lea, mai mult decât interesul pentru o formare mai buna a candidatilor diecezani, s-au straduit sa promoveze viata calugareasca printre acesti preoti (de exemplu, canonicii regulari, ca si premonstratenzii), ceea ce a dus nu numai la reforma vietii clerului, ci si la o împrospatare si îmbogatire a activitatii lui pastorale. Insa clerul diecezan ramânea cu multe si grave lipsuri. Pe de o parte, universitatile, care se multiplica în secolele XII si XIII, nu erau prea exigente fata de nivelul (mediu) candidatilor, iar pe de alta parte, nu ofereau conditiile adaptate formarii sacerdotale. Doar sporadic s-au actualizat dispozitiile conciliilor (Lateran III, 1179; Lateran IV, 1215) care impuneau instituirea pe lânga fiecare catedrala a unei scoli gratuite pentru clerici, scoli care se limitau deseori la gramatica si la elemente de liturgie si Scriptura.

2. Initiative premergatoare conciliului tridentin. Acestea sunt mai mult individuale, cum ar fi colegiul universitar din Montaigu, lânga Paris, care din 1490 îi primeste pe candidatii la preotie ce proveneau din familii sarace. Opera a fost imitata în Belgia, iar în Spania de Ioan de Avila. Viata interna a viitorilor clerici se modela dupa cea a monahilor, iar spiritualitatea simtea din plin influxul devotiunii moderne (ce-si gaseste maxima exprimare în Imitatiunea lui Cristos), adica se insista mult asupra vietii interioare. La Paris, rigoarea disciplinara era foarte accentuata. La Roma, este deschis în 1486 colegiul Nardini, de la numele arhiepiscopului de Milano care-l proiectase lânga piata Navona. In 1457 sau 1475, a fost inaugurat aici colegiul Capranica, de la numele cardinalului fondator, Domenico Capranica, care a destinat acestui scop întregul sau palat din centrul Romei. Studentii urmau cursurile la universitatea romana, La Sapienza, completându-le acasa cu lectii de teologie.

Datorita acestor initiative si a altora similare, în cadrul reformatorilor Bisericii se contureaza doua cai de rezolvare a problemei: sa se continuie practica scolilor anexate catedralelor, fara a introduce noutati, vazute de multi cu neîncredere; sau sa se inaugureze o noua metoda si practica, limitând numarul candidatilor, acceptându-i numai pe cei demni si deschizând în fiecare dieceza un colegiu pentru formarea viitorilor preoti. Asa avusese loc deja în Spania, datorita arhiepiscopului de Granada, Pedro Guerrero, care consolidase seminarul deschis deja de antecesorul sau. O mai mare influenta are cardinalul englez Reginald Pole, care în timpul conciliului national englez ce s-a desfasurat în scurta perioada a domniei Mariei Catolica, insistase mult pentru formarea viitorilor preoti, folosind (pentru prima data?) cuvântul seminar. Scrierea sa Reformatio Angliae este combatuta în Anglia, dar are succes la Trento.

Colegiul Germanic din Roma este înfiintat de sf. Ignatiu de Loyola pentru a pregati clerici care sa stopeze avansarea protestantismului; colegiul s-a unit apoi cu cel ungar, ramânând pâna astazi cu numele Germanicum-Hungaricum. Pentru dezvoltarea lui si-au dat contributia cardinalul Morone, împaratul Ferdinand I, succesorul Carol al V-lea, diferiti principi germani, apoi Grigore al XIII-lea; este încredintat Societatii lui Isus pâna la suprimarea ei (1773); supravietuieste pâna în 1798; este redeschis în 1818 si reîncredintat iezuitilor. Acest colegiu are o contributie deosebita pentru catolicismul si teologia germana. Denzinger, de exemplu, s-a format aici, este un «germanicum».

3. Decretul tridentin. Aprobat în unanimitate pe 15 iulie 1563, dupa lungi discutii, decretul intentioneaza sa îmbunatateasca calitatea, nu sa mareasca numarul preotilor. Introducerea preia cu fidelitate ideile sinodului din Toledo din 633: «Cum adolescentium aetas, nisi recte instituatur, prona sit ad voluptates sequendas, et nisi a teneris annis ad pietatem et religionem informetur... numquam in disciplina ecclesiastica perseveret...». Formarea trebuie sa îmbratiseze doua aspecte: «religiose educare et ecclesiasticis disciplinis instituere», doua dimensiuni de nescindat ale unei unice realitati. Studiul trebuie sa constituie baza pietatii sacerdotale. Se traseaza acum o programa esentiala a vietii religioase: confesiunea cel putin lunara, împartasania frecventa, conform cu indicatiile confesorului, Sf. Liturghie zilnica, puritatea absoluta. Decretul nu coboara în detalii, lasând libertate fiecarui institut sa adapteze gradual vechile practici la noul spirit. Manifesta însa o orientare liturgica si sacramentala deosebita, fundamentala, de altfel, în educarea clerului. Obligativitatea Liturghiei zilnice se încadreaza în conceptia despre liturghie ca reînnoire a sacrificiului Crucii, tipica tridentinului⁽⁴¹⁾. Programa de studii cuprinde materiile «umaniste», însa, într-un efort de a concilia doua tendinte opuse, pune pe primul plan Scriptura si accentueaza pastorala, oratoria sacra si administrarea sacramentelor. Seminarul este destinat numai candidatilor la preotie, asa cum era în viziunea lui Pole. Infiintarea unui seminar în fiecare dieceza este dorita, nu impusa; în cazul în care nu este posibil aceasta, se poate înfiinta un seminar interdiecezan. La extrema cealalta, deja apar planuri (neactualizate) pentru înfiintarea a mai multe seminarii în diecezele mai mari. Figura pastorului este vazuta apoi nu ca un functionar, ci ca un pastor al sufletelor. Se subliniaza însa doua trasaturi tipice tridentine: distinctia ontologica dintre preotia pastorului de cea a credinciosilor, si faptul ca el este preotul sacrificiului euharistic, mai mult parca decât pastorul care trebuie sa mearga în cautarea oii ratacite; suntem în clima de reactie împotriva protestantismului care neaga preotia sacramentala, ca si liturghia Sacrificiu rascumparator.

4. Aplicarea decretului. In Italia sunt înfiintate unele seminarii înca din 1552, anul în care Ignatiu de Loyola înfiintase Germanicum. Dupa Trento, asistam la înfiintarea a multe seminarii; este însa primul zel, caci dupa putin timp lucrurile stagneaza. In special, în Italia era foarte greu de înfiintat un seminar în atâtea dieceze mici (disparute dupa mii de proteste abia în 1986). Lipseste apoi colaborarea dintre aceste dieceze; desi sarace si pline de probleme, toate vor sa ramâna autonome. Totusi, trebuie notat faptul ca multe dieceze si-au înfiintat propriile seminarii. Le amintim pe cele din Milano (1564), Roma (1565), încredintat iezuitilor pâna în 1772. In Spania se deschid 23 de seminarii între 1564 si 1610. Multe seminarii sunt înfiintate în secolul al XVII-lea, chiar în orase mari ale Europei, care ar fi putut sa fie mai prompte în aplicarea decretului. A ramas în vigoare si pregatirea «externa» a viitorilor preoti; aceasta a disparut abia la începutul secolului nostru. Nu analizam aici situatia din tarile de misiuni, unde era cu totul imposibil înfiintarea unui seminar diecezan, din moment ce diecezele sunt în formare chiar si în zilele noastre⁽⁴²⁾

. Mentionam aici eforturile deosebite ale lui Grigore al XIII-lea pentru înfiintarea de colegii nationale: grecesc (1576), englez (1579), ca si cele ale Propagandei, care în secolul urmator înfiinteaza diferite colegii pentru tarile de misiuni.

5. Doua modele de seminarii: carolin si sulpician. S-ar putea examina faptul daca regulile seminarului milanez au fost preluate de cele ale seminarului roman din anul urmator, sau invers, sau daca ambele se inspira dintr-un izvor comun. Modelul carolin vine de la sf. Carol Borromeu; la Milano, seminaristii studiaza acasa, la Roma, ei merg la Colegiul Roman.

A. Modelul carolin (iezuit) se împarte cu claritate în trei sectoare (studiu, disciplina si formare spirituala), fiecare din ele fiind încredintat unor persoane diferite. Fiecare este responsabil de propriul sector si nu se poate amesteca în competentele altuia. Profesorul este profesor, parintele spiritual se îngrijeste de formarea ascetica, iar responsabilul cu disciplina supravegheaza si coordoneaza viata externa a seminaristilor. Iese în evidenta grija de a reglementa cele mai mici detalii ale vietii si comportamentului lor (de exemplu, sa nu-si lase mustati prea lungi!); o severitate care astazi apare cu totul exagerata, dar care atunci era comuna ca si tendinta de a impune penitente externe. Erau permise si pedepsele corporale. In problema studiilor, se insista asupra studierii clasicilor latini: Horatiu, Virgiliu, Cicero, seminaristii fiind împartiti în grupuri, conform cu capacitatile si dorinta fiecaruia de a studia. Aceasta împartire nu înseamna ca existau cursuri si programe diferite, ci doar ca materia se adapta capacitatilor fiecaruia. Sub aspect disciplinar si spiritual, se insista mult asupra separarii de «lume», iar vizitele parintilor si ale rudelor erau foarte rare si supravegheate. De ce? Prea multe probleme cauzasera Bisericii toti acei parinti care-si trimisesera fiii sau fiicele în manastiri sau în scoli de formare sacerdotala cu scopul de a controla destinele respectivelor manastiri, de a avea un sprijin la batrânete, sau pentru a scapa de dânsii.

Seminarul roman, condus de iezuiti, creaza preotul roman, tipic pentru secolul al XVII-lea. Formarea data de dânsii este severa, încercând sa sadeasca în sufletele tinerilor idealuri înalte, eroice chiar. In acelasi timp, întreaga viata a seminaristului este codificata detaliat în regulament si în normele interioare ale seminarului, luându-se ca modele Ioan Berchmans si Alois de Gonzaga. Viitorul cleric nu trebuie nicidecum sa se gândeasca la carierism, trebuie sa practice o asceza severa, trebuie sa se roage mult, sa studieze cu seriozitate, sa-i citeasca pe autorii ascetici de renume, de exemplu pe Alfons Rodríguez. Acesta este autorul unei lucrari Ejercicio de perfección y virtudes cristianas (Sevilla 1609) care pâna în 1960 a reprezentat cartea ce a format generatii de seminaristi, novici, surori, si care reflecta în parte o tendinta a iezuitilor (un anumit antimisticism, un simt istoric scazut, un bun simt sanatos, accentuarea efortului personal si o slabire a atentiei fata de actiunea misterioasa a harului). Se pare ca insistenta continua asupra anticarierismului nu a dat prea multe rezultate, mai ales pentru clericii din orase sau pentru cei ce proveneau din familii bogate; si nici la sate, unde parintii saraci ai preotilor priveau spre fiii lor ca spre unica scapare din mizeria în care traiau. Daca s-ar fi insistat mai putin asupra acestui aspect, înseamna ca într-adevar acest rau ar fi început sa dispara din Biserica.

B. Diferita, însa, este scoala franceza. Radacinile le gasim în Pierre de Bérulle (1575-1629), «maâtre des maâtres»⁽⁴³⁾, si în cele trei scoli ce se inspira dintr-însul: lazarista sau vincentina, eudiana (sf. Ioan Eudes) si sulpiciana (Jean-Jacques Olier, 1608-1657)). Lazaristii au desfasurat un rol de prim plan în formarea clerului francez, intentionând în primul rând formarea de pastori, nu de teologi sau profesori de teologie: parohi de tara optimi, capabili si gata de sacrificiu. Insa modelul definitiv al seminarului francez este cel sulpician. Idealul este acelasi: nu cariera, ci slujire, cucerirea sufletelor. Olier este paroh în parohia Saint-Sulpice din Paris, de unde si numele de sulpicieni. Din seminarul sau vor iesi «Messieurs de Saint-Sulpice», care vor invada seminariile franceze, aducând aici metoda si spiritualitatea lor, diferite în unele puncte de cele ale fondatorului. Diferenta esentiala între metoda carolina si cea sulpiciana este aceasta: în prima se accentueaza distinctia dintre misiunile fiecareia din cele trei persoane mentionate; în cea de-a doua se atenueaza pâna aproape la disparitie. Parintii sulpicieni duc o viata comuna cu seminaristii, în studiu, rugaciune si în timpul liber; profesorii si chiar rectorul pot sa fie si directori spirituali si confesori. Se insista si aici asupra separarii de lume, asupra pericolului potential pe care-l reprezinta femeia; reverenda este un semn distinctiv, dar mai ales o protectie împotriva pericolelor si ispitelor «femeii». Probabil ca deriva din aceasta scoala acea meticulozitate (acceptata si de iezuiti) în a te îmbraca si dezbraca, mergând la culcare, si dimineata, la sculare; cum trebuie sa deschizi usa, cum sa privesti, cum sa te speli pe dinti, si altele, totul fiind fixat pâna în cele mai mici detalii.

Soseste însa perioada lui Iosif al II-lea, timp în care seminariile din teritoriile sale intra sub controlul si puterea civila. Se formeaza patru mari seminarii centrale: la Viena, Pesta, Pavia si Louvain, cu cinci sucursale: Graz, Olomouc (Slovacia), Innsbruck si Luxembourg. Celelalte seminarii sunt suprimate; programa de învatamânt este reformata în întregime, insistându-se mult asupra istoriei, a dreptului (dupa modelul febronian) si a pastoralei. Texte scolastice incluse în Indexul cartilor oprite sunt introduse acum în uz, mai bine zis sunt impuse, încercându-se formarea unui nou model de preot, functionar al statului, educator civil al credinciosilor sai, carora trebuie sa le recomande observarea legilor; carora li se comunica edictele comunale si provinciale, pe care trebuie sa-i învete mestesugurile si agricultura. Teologia este vazuta într-o finalitate utilitaristica, cu o absoluta prevalenta a moralei asupra dogmaticii. Profesorii trebuie sa-i învete pe seminaristi arta curajului, sa faca din ei supusi credinciosi si ascultatori ai Kaiser-ului. Preotul este garantul ordinei sociale, sau, cum s-a supus mai târziu cu ironie, garda bogatilor, care lupta împotriva hotilor.

Pentru exemplificare, redam un fragment dintr-un manual de drept al unui oarecare Rechberger (11 octombrie 1791): «Apartin parohilor unele drepturi, care le-au provenit prin concesie de la autoritatile civile. In numarul acestora, sunt: a) administrarea bunurilor, care apartin bisericilor încredintate lor, participând însa (în aceasta administrare n.n.) avocatul laic al Bisericii; b) conducerea scolilor elementare ale parohiei, si puterea legitima asupra învatatorilor din scoala; c) administrarea institutului pentru saraci; d) în general, grija si atentia pentru a promova orice institut de utilitate publica introdus de legile civile, si de a îndemna poporul la observarea legilor; e) în special, li se porunceste sa fie prezenti, în modul prescris de magistrat, la promulgarea legilor civile, si sa atentioneze poporul sa fie prezent aici cu cea mai mare grija». Acelasi autor stabileste urmatoarele în datele de 6 februarie 1784, 17 martie 1791, 13 martie 1807: f) «Lor le este încredintata îngrijirea fiilor orfani, care sunt trimisi în orfelinate pentru a fi alimentati si îngrijiti pe cheltuiala altuia, ca si (grija n.n.) fiilor ilegitimi». 25 octombrie 1804: g) «In plus, trebuie sa intervina personal sau prin învatatorii din scoala la circumscriptia militara si sa furnizeze datele necesare extrase din registrele parohiale»⁽⁴⁴⁾.

6. Secolul al XIX-lea. Dupa perioada dominata de câtiva împarati «iozefini» care vor sa reglementeze în detalii si sacristiile bisericilor, se simte nevoia unei restructurari radicale a programei seminariale. Desi se simt efectele «problemei romane» (sfârsitul statului papal) si ale anticlericalismului, studiile cresc în calitate, cu o anumita închidere în exegeza, istorie si chiar în teologie. Asistam apoi la o selectionare mai atenta a candidatilor, la o aprofundare a formarii spirituale si o orientare mai pastorala a studiilor. La Roma, sunt înfiintate noi colegii nationale: belgian (1846), latino-american (1858), nord-american (1859), armean (1883), spaniol (1892).

Progresul seminariilor este obstaculat de trei factori: posibilitatile restrânse ale diecezelor; problema romana, care indirect cauzeaza si o închidere în programele seminariilor; uzanta de a promova profesorii în functie de vârsta: de la predarea literelor, se trece la filosofie, iar apoi, ca o încoronare a vietii si activitatii, la predarea teologiei. Datorita eforturilor lui Pius al X-lea, cel putin în Italia, sunt înfiintate mai multe seminarii interdiecezane sau regionale. Abia acum

înceteaza formarea externa (în afara seminariilor) a viitorilor preoti. In programele de învatamânt, se simte din plin grija de combatere a modernismului. Multi profesori sunt supravegheati de episcopi sau de colaboratori ai lor. Profesorul Angelo Roncalli, viitorul Ioan al XXIII-lea, este acuzat ca a citit texte ale renumitului (apoi) istoric al crestinismului primar Louis Duchesne (1843-1922). Lecturile seminaristilor sunt restrânse la manualele «aprobate» ale Bisericii si la unele carti de spiritualitate. Referitor la disciplina, regulile sunt de cele mai multe ori severe, dure chiar, acceptate fiind chiar practicile de spionaj si denuntare, totul fiind facut în «bona fide» si cu o finalitate laudabila: formarea unor preoti integri, disciplinati si lipsiti de orice contaminare din exterior; însa scopul nu scuza mijloacele. In privinta studiilor din seminariile mici, s-a discutat mult daca este oportun sa se adapteze programa liceala dupa cea statala si daca este convenient ca seminaristii sa se prezinte la examenele statale de maturitate.

In 1950, Pius al XII-lea (Menti Nostrae) recomanda tuturor celor ce au diferite responsabilitati în seminarii sa introduca mai multa bunatate paterna si întelepciune în rigurozitatea seminariala si sa-i tina la curent pe seminaristi cu ceea ce se petrece în lume. Insa o cotitura decisiva în formarea seminariala vine odata cu decretul privind formarea sacerdotala a conciliului Vatican II Optatam totius.

XII. BISERICILE DE RIT BIZANTIN DIN IMPERIUL OTOMAN

(prezentare generala)

Pe data de 29 mai 1453, sultanul Mahomed al II-lea ( 1481) reuseste sa patrunda printr-o spartura a zidului în capitala imperiului bizantin, de acum în agonie, ceea ce a însemnat sfârsitul vechiului imperiu roman de rasarit⁽⁴⁵⁾. Odata cu aceasta înfrângere a crestinatatii orientale, se spulbera si orice posibilitate de refacere a unitatii pierdute în 1054, ceea ce se încercase la Florenta în 1439. In secolele cruciadelor (XI-XII), apusul condus de papalitate încercase sa recucereasca locurile sfinte cazute în mâinile musulmanilor; de acum înainte, tot papalitatea va da nastere unor serii de proiecte asemanatoare ca ideal celor ale cruciatilor. Insa Europa, divizata de egoismele nationale, nu va raspunde la apelurile papilor. Se va coaliza împotriva semilunii doar atunci când otomanii vor ameninta grav siguranta Occidentului, ajungând în 1683 pâna sub zidurile Vienei, punctul maxim de avansare otomana în Europa.

Prin caderea Constantinopolului, începe înglobarea în cadrul imperiului otoman a Greciei, Balcanilor, a Siriei, Egiptului, a Ungariei, Croatiei si României. Chiar daca în 1571 sunt înfrânti la Lepanto, data cu care începe declinul puterii maritime otomane, nu înseamna ca avansarea semilunii a putut fi oprita si pe uscat. Prin pacea de la Karlowitz (1699), catolicii din tarile amintite trec sub protectia habsburgilor, ceea ce a însemnat mai mult decât un minim de siguranta pentru dânsii. Pe malul Marii Adriatice, Venetiei îi mai ramâne mici portiuni de pamânt (Zadar si Split) si unele insule din Marea Ionica, în special Corfù.

In anul urmator caderii Constantinopolului (de acum ia numele de Istanbul, din greaca populara), ca urmare a dorintei sultanului, unii episcopi, clerici si laici aleg un patriarh. Prin aceasta, sultanul intentiona sa-i determine pe crestinii fugiti, în marea lor majoritate, sa se întoarca în orasul aproape pustiu. Este ales patriarh un calugar Ghenadie al II-lea Skolarios, care participase la unirea de la Florenta. El este în relatii bune cu sultanul, o persoana culta, care îl asculta cu placere atunci când îi vorbeste de teologie si filosofie. Relatiile religioase dintre dânsii, ca si dintre mahomedani si crestini, sunt de cele mai multe ori tolerante, sultanul nemodificând cu nimic structura Bisericii. Conform coranului, numai mahomedanii au dreptul de cetatenie în imperiu. Crestinilor, însa nu li se interzice nici cultul si nici dependenta lor de ierarhie, din care motiv, patriarhul devine capul spiritual al tuturor ortodocsilor din imperiu, iar din 1516-1517 si capul ortodocsilor din patriarhatele melchite. El este singurul care poate sa pledeze pe lânga sultan pentru credinciosii sai. In activitatea sa, este ajutat de sinod, compus din clerici si laici. El are apoi dreptul sa-i judece pe clerici, calugari si institutiile Bisericii, iar în sfera civila, decide în problemele matrimoniale. In celelalte sectoare ale vietii civile, clerul avea privilegiul de a fi judecat doar de divan, cea mai înalta instanta a otomanilor. Comparând puterile patriarhului si ale clerului cu cele pe care le aveau pe timpul bazileilor, se poate constata ca acum acestea sunt mai mari, si asa au ramas lucrurile pâna la razboiul Crimeii, la mijlocul secolului al XIX-lea, când clerul s-a unit cu poporul împotriva turcilor.

Atitudinea toleranta a Inaltei Porti provenea din dispretul pe care îl avea pentru toti ghiaurii (necredinciosii), adica pentru toti cei ce nu erau musulmani. Deseori aveau loc salbatice incursiuni printre crestini, când femeile erau violate, animalele pradate, ca si orice alta bruma de avere, barbatii ucisi iar copiii si tinerii luati cu arcanul, pentru a fi apoi înregimentati în armatele semilunii, în special în corpul de elita al ienicerilor. In sfera administrativa toleranta se manifesta prin numirea unor crestini energici si supusi Portii care sa stoarca de la lume taxele datorate acesteia.

Doua secole de opresiune

Daca Mahomed al II-lea fusese un sultan luminat si relativ tolerant, urmasii sai vor avea o atitudine mult mai dura fata de crestini. Selim I (1512-1520) intentioneaza chiar sa-i omoare pe toti cei ce nu vor sa se converteasca la islamism. Patriarhul capitalei îi aminteste acum proclamatia solemna a lui Mahomed al II-lea prin care crestinilor li se promitea libertatea de cult⁽⁴⁶⁾. Selim decide totusi ca toate bisericile din Istanbul sa fie transformate în moschei, iar orice noua biserica trebuie sa fie din lemn. In 1562, este distrusa bazilica apostolilor, în care se odihneau ramasitele lui Constantin cel Mare si ale multor altor bazilei. O situatie precara o au si patriarhii, care nu pot sta în siguranta în resedintele lor. Din anul 1503 si pâna astazi, ei locuiesc în apropierea bisericii Sf. Gheorghe, din cartierul grecesc Fanar, pe malul Bosforului.

Duritatea cu care sunt tratati crestinii, i-au determinat pe unii dintre dânsii sa accepte coranul, pentru a avea un statut social mai bun. Insa majoritatea acelora care au trecut la islam, sunt impiegati în diferite sectoare administrative otomane, sau copii rapiti si educati satrapic în religia si mentalitatea musulmana. In felul acesta s-au format zone mari musulmane în tari crestine: în Asia Mica, Albania, o parte a Macedoniei, în Bulgaria si în insula Creta. Un caz deosebit este cel al Bosniei, care în masa se converteste la islam, însa astazi se cunoaste ca majoritatea celor convertiti erau urmasii ereticilor bogomili⁽⁴⁷⁾, care doar aparent mai facusera parte din Biserica Ortodoxa. Din partea crestinilor, era cu totul imposibil ca sa încerce sa converteasca un musulman; pentru un astfel de delict era pedepsit cu moartea, iar modalitatile otomanilor de a tortura si ucide erau atât de rafinate si de înspaimântatoare încât numai gândindu-se la ele, crestinilor le disparea orice initiativa de acest fel.

O îmbunatatire a situatiei crestinilor începe sa se observe abia în secolul al XVIII-lea, când din cauza slabirii armatei imperiale, Poarta este constrânsa sa recurga la diplomatie. In acest timp, Franta dobândeste anumite puteri protectoare pentru catolicii din imperiul otoman. Cu Petru cel Mare (1689-1725), începe protectoratul rus, acesta exercitându-se mai ales pentru ortodocsi. Insa o egalitate în fata legii a musulmanilor cu crestinii va fi imposibila, atâta timp cât legislatia se va baza pe Coran.

Alegerea patriarhilor si a clerului

Pâna în 1763, patriarhul este ales de sinod, cu acceptul Inaltei Porti, ceea ce înseamna ca alegerile nu erau nicidecum libere. Atât candidatul, cât si cei ce-l sustineau (motiv pentru care se poate afirma ca nici în cadrul ortodoxiei, sinodul nu era independent) trebuiau sa promita Portii o mare suma de bani, daruri, sau ca vor percepe de la supusi taxe mai mari, toate apoi mergând în visteria si camarile sultanului. Din cauza dependentei sale de turci, cât si din cauza rivalitatilor interne, istoria primelor secole ale patriarhatului este plina de intrigi si de decadere. Insa nu putini au fost si patriarhii maziliti care prin fermitatea lor au devenit modele pentru crestini, contribuind astfel la mentinerea ortodoxiei. Dupa cucerirea Constantinopolului si pâna la mijlocul secolului al XVIII-lea au avut loc 110 alegeri, ceea ce înseamna o instabilitate cu totul iesita din comun.

Insa nu numai patriarhii depindeau de Inalta Poarta. Episcopii, preotii si calugarii, mai ales cei ce conduceau manastirile, toti acestia au nevoie de recunoasterea otomana, ceea ce înseamna ca trebuie sa plateasca în bani sau în natura. Apoi, deseori se constata faptul ca functionarii imperiali îi gasesc vinovati pentru nenumarate motive, adevarate sau false; pentru a ramâne în scaun, trebuie sa plateasca amenzi sau alte mariri ale taxelor si impozitelor. Deoarece patriarhii erau primii care suportau aceasta politica fiscala a Portii, pentru a face fata cerintelor, impun si ei supusilor lor clerici un surplus de taxe, pe care acestia trebuiau sa-l plateasca cu ocazia înscaunarii, la intervale regulate sau neregulate, cu ocazia aniversarii înscaunarii patriarhului, etc. Pentru a-si pastra scaunul, episcopii si preotii, la rândul lor, nu gasesc alta rezolvare decât sa-i taxeze pe credinciosi (taxe pentru orice serviciu cultual, taxe pentru terenurile manastiresti date în arenda, taxe cu ocazia sarbatorilor; în plus, zile de claca (munca gratuita) pe terenul clericului). Intreg acest proces de stoarcere a banilor a adus grave prejudicii întregii Biserici Ortodoxe, favorizând mai ales simonia si coruptia. Si ajungând la «opinca», mentionam ca aceasta era taxata si de functionarii otomani, ajungându-se pâna acolo ca trebuiau sa plateasca o suma si pe «fumarit», adica pe hornurile colibelor sau caselor lor.

Greci si slavi

In cadrul imperiului, grecii se remarca atât prin cultura lor, superioara celei otomane, cât si prin abilitatea politica si cea economica. Din aristocratia greaca, Inalta Poarta îsi alege persoane de încredere pe care le numeste voievozi ai tarilor vasale⁽⁴⁸⁾ (Valahia si Moldova), în schimbul multor pungi cu galbeni. Aceeasi este politica Portii si fata ce Biserica. Nenumarati episcopi si conducatori ai manastirilor (foarte multe din ele închinate Muntelui Athos) sunt greci, numiti tot în baza sumelor de bani si a fidelitatii fata de Poarta, în tari cu o populatie crestina latina sau slava. Pentru România, începând cu mileniul al II-lea, crestinismul latino-grec antic sufera influenta slavilor stabiliti anterior în sudul Dunarii. Incepând cu secolul al XV-lea, datorita prelatilor greci veniti sau numiti de Fanar, cu acordul sau la propunerea Portii, începe aici un accentuat proces de elenizare a vietii religioase si culturale, ceea ce va compromite ulterior relatiile dintre ortodocsii greci si ortodocsii care nu proveneau din lumea greaca. Limba greaca devine limba liturgica, înlocuind limba cultuala slava sau româna. Deoarece patriarhatele de Ohrida si Pécs voiau sa pastreze vechile structuri jurisdictionale si traditia liturgica în alte limbi în afara de greaca, ele sunt suprimate de Inalta Poarta, fiind necorespunzatoare politicii sale. In fata acestor schimbari, multi clerici ortodocsi se refugiaza în Banat, care din 1718 trece sub protectia habsburgilor.

Patriarhatul de Constantinopol⁽⁴⁹⁾ si Occidentul

Timp de un secol de la caderea orasului, între crestinii ortodocsi din interiorul imperiului si cei din afara nu putea exista nici o legatura. Doar grecii din insulele înca independente, si pentru care Grigore al XIII-lea construieste un colegiu la Roma, pot mentine un contact firav între lumea ortodoxa din imperiu si Occident⁽⁵⁰⁾. Un patriarh important al timpului este Ieremia al II-lea (patriarh de trei ori între 1572-1595). S-a straduit mult sa ridice nivelul cultural al clerului si sa stopeze simonia. El are o contributie deosebita si în înfiintarea patriarhatului de Moscova. Deschiderea sa culturala si ecumenica îl pune în contact cu lumea catolica, inclusiv cu papa, si cu cea protestanta. Initiativele sale sunt blocate de Poarta, care stie ca Sfântul Scaun promoveaza ideea unei coalitii a crestinatatii latine împotriva semilunii; pentru acest motiv blocheaza orice contact între Roma si Constantinopol. In acest timp, are loc reforma calendaristica gregoriana, pe care patriarhul o respinge, desi nu are în ea nimic doctrinar. Mai târziu, când ea va fi adoptata de unele tari ortodoxe, faptul va produce diferite schisme în sânul ortodoxiei, unele continuând si astazi.

Diplomatia occidentala

In 1525, regele Frantei Francisc I este învins si facut prizonier la Pavia de armatele lui Carol al V-lea. Prizonier fiind, încearca sa intre în contact cu sultanul, pentru a avea sprijinul acestuia împotriva rivalului sau. Aici avem începutul relatiilor dintre Inalta Poarta si puterile occidentale, în primul rând Franta, relatii care vor contribui la o îmbunatatire a crestinilor, în primul rând a catolicilor, din imperiu. Conventiile sau acordurile aveau de cele mai multe ori urmatorul continut: clauze referitoare la atitudinea Portii fata de catolici, si a acestora fata de dânsa, iar a doua parte era compusa din acorduri ce priveau raporturile comerciale dintre cele doua parti. Din aceste conventii s-au nascut mai târziu reprezentantele politice, economice sau diplomatice prezente la Istanbul, pe malurile sau la gurile Dunarii, consulatele Levantului, instituite în anul 1600, ca si consulatele franceze din Liban si Siria. Inalta Poarta, care simte pericolul habsburgic, aproba si chiar favorizeaza aceasta orientare politica a Frantei.

In conventia cu Inalta Poarta din 1604, ambasadorul francez reuseste sa introduca o clauza care va fi folosita ulterior în problema religioasa: calugarii franci (adica latinii) au dreptul de libera circulatie în tot imperiul. Ei se vor folosi de acest drept pentru a activa si printre catolicii de rit oriental. Insa din cauza opozitiei Portii si a ortodoxiei, aceasta clauza nu va folosi mult catolicilor uniti cu Roma. Toti misionarii din secolul al XVII-lea erau francezi, iezuiti sau capucini. In 1609, iezuitii reusesc sa deschida un institut in Istanbul, facându-si numerosi prieteni si simpatizanti si printre grecii ortodocsi. Din 1623, ei sunt sprijiniti si de Austria, obtinând dreptul de a activa liberi în tot imperiul. Ei sunt aceia care contribuie la supravietuirea micilor dieceze latine din Marea Egee, a caror organizare urca pâna în secolul al XIII-lea. Mentionam ca acesti catolici vorbesc greceste (cartile lor sunt tiparite în greceste, dar cu litere latine), desi nu exista nici o legatura între dânsii si grecii ortodocsi. Totusi, în baza factorului lingvistic si al convietuirii pasnice cu ortodocsii, ei, ca si iezuitii de altfel, constituie un element de legatura ecumenica cu ortodoxia. Raporturi ale grecilor cu latinii se verifica acolo unde ierarhia ortodoxa locala nu este constrânsa sa respecte ca obligatorie interzicerea patriarhatului constantinopolitan de a avea raporturi cu latinii.

Profesiuni de credinta ortodoxe din secolul al XVII-lea

In 1640, mitropolitul de Kiev, Petru Movila, scrie în latina o profesiune de credinta, care trebuie vazuta si ca un raspuns la ideile de orientare calvinista ale patriarhului Ciril Lucaris⁽⁵¹⁾. Scrierea lui Movila este un fel de catehism asemanator celui al lui Petru Canisiu, cu întrebari si raspunsuri, si în care se inspira mult din teologii catolici ai contrareformei⁽⁵²⁾. Dupa doi ani are loc la Iasi un sinod în care se aproba profesiunea de credinta redactata în acelasi an la Istanbul, ca si confesiunea lui Movila. Aceste doua texte vor fi acceptate de Istanbul si de Kiev ca expresia pura a ortodoxiei. Catehismul lui Movila este tradus apoi în greaca de marele teolog al timpului Meletiu Sirigos⁽⁵³⁾. Grecii însa considera ca Movila este contaminat de catolici, pentru care motiv modifica formula consacratorie a Liturghiei (cuvintele lui Cristos: «Luati si mâncati...; Luati si beti...»), punând în loc un text în care se evidentiaza semnificatia consacratorie a invocarii Duhului Sfânt. Este înlaturata apoi orice aluzie la Purgator, desi se afirma ca Biserica are motive de a oferi sacrificiul euharistic pentru decedati si de a se ruga pentru dânsii. Opera lui Sirigos va fi folosita ca text de referinta pâna în secolul al XIX-lea de catre patriarhatele de Moscova si Kiev.

Manastirile

Dupa caderea Constantinopolului, nu se mai poate vorbi aici de o viata manastireasca organizata. Aceasta va continua sa existe însa, cu restrictiile si persecutiile obisnuite ale musulmanilor, în celelalte tari din cadrul imperiului. Calugarul ortodox nu este preot, asa cum este deseori în Occident.

Cel mai important complex monastic este cel din peninsula Athos, centrul prin excelenta al spiritualitatii ortodoxiei, cazut în mâinile turcilor în 1430. Calugarii de aici sunt stapânii întregii peninsule, dar nu sunt independenti si nici autonomi fata de otomani. In raport cu tarile slave din afara imperiului, ei îsi mentin aceleasi drepturi si prerogative pe care le aveau înainte. Calugari rusi vin si stau aici timp îndelungat, învatând spiritualitatea si modul de viata al athonitilor.

Gratie patriarhului, ei sunt scutiti de taxele bisericesti, ceea ce nu i-a împiedicat sa se afle deseori în dificultati financiare. Din aceste greutati, au fost salvati deseori de generoasa Moscova, care va ramâne sub jurisdictia Constantinopolului pâna când patriarhul de aici Ieremia al II-lea îl va numi patriarh de Moscova pe mitropolitul de aici, Iob, cu consimtamântul celorlalti patriarhi orientali (1589)⁽⁵⁴⁾. De jurisdictia lui vor depinde patru mitropoliti, sase arhiepiscopi si opt episcopi.

Influenta cea mai mare pe care o au calugarii de aici asupra ortodoxiei este cea spirituala, însa renasterea spirituala a complexului vine abia în secolul al XVIII-lea. Se intentioneaza mai ales unirea vietii contemplative cu cea cenobitica, aceasta transmitându-se si perfectionându-se din generatie în generatie, nu atât prin scrieri, cât mai mult pe cale orala si prin exemplul personal. Scrierile sunt rare; una din cele mai importante este Scaparea pacatosilor, a calugarului atohnit Agapit, tiparita la Venetia în 1641.

Ortodoxia

In timpul lui Petru cel Mare (1689-1725), patriarhatul de Moscova care, în colaborarea sa cu puterea civila, functionase dupa modelul simfoniei bizantine, pierde multe din prerogativele sale. Mai mult, sufera o transformare profunda: puterea sa este preluata de Sfântul Sinod. In tendintele sale de dominare absoluta, Petru, caruia senatul îi daduse în 1721 titlul de tar (împarat), este ajutat de un teolog rus de valoare Feofan Prokopovitsch, fost calugar unit bazilitan, student în colegiul grecesc Sf. Atanaziu din Roma, influentat de protestantism si iluminism, profesor la Kiev, calugar, episcop. In 1718 tine un discurs despre onoarea si puterile tarului, care i-a placut într-un mod deosebit lui Petru I. Vazând într-însul un colaborator fidel si un sustinator inteligent al tendintelor sale absolutiste, tarul îl cheama la Petersburg. Aici, Feofan elaboreaza teoriile sale despre biserica rusa care trebuie sa devina o componenta a ordinei si structurii statale, biserica condusa de o institutie statala, sfântul sinod. Aceasta transformare profunda a patriarhatului moscovit are loc în februarie 1721, datorita contributiei decisive a lui Feofan si a dorintei tarului, si în pofida opozitiei unei parti a clerului înalt. In septembrie, acelasi an, Petru I îl înstiinteaza pe patriarhul de Constantinopol, Ieremia al III-lea, despre noua organizare ecleziastica a Rusiei, rugându-l sa comunice aceasta si celorlalti trei patriarhi ai Orientului. Insa atât formulele introductive, pline de «devotiune» si «plecaciuni», cât si textul însusi al comunicarii care nu lasa sa se vada clar supunerea si înglobarea bisericii ruse în structura statala si sub controlul tarului, toate acestea au facut astfel ca, exceptie facând patriarhul de Ierusalim, patriarhii Orientului sa recunoasca «sfântul sinod conducator». Recunoasterea sinodului mai provine si dintr-un alt motiv. Fiind patriarhii orientali sub suveranitatea turceasca si depinzând material de ajutorul rusesc, în practica nu puteau face altceva decât sa confirme ceea ce Petru I si teologul sau de curte pusesera la cale. Sub urmasii lui Petru (Ecaterina I, Petru al II-lea, Ecaterina a II-a (1762-1796), sinodul va fi total subordonat instantelor statale centrale, începând astfel dictatura de stat asupra bisericii.

Ecaterina a II-a este o ortodoxa care crede ca întreaga ortodoxie rusa îi apartine ca un bun personal. In convingerile religioase, este adepta ideilor Enciclopediei franceze, ceea ce o determina sa încerce scurtarea functiunilor sacre, suprimarea Postului Mare, aprobarea divortului, etc. In toate acestea, tarina este ajutata de procuratori ai sfântului sinod fara nici o personalitate si total supusi vointei sale. Mai mult, unul dintre dânsii, Tschebytschev (1768-1774), se declara ateu. In 1764, Ecaterina decreteaza secularizarea bunurilor bisericesti: sunt suprimate 418 manastiri, iar toate scaunele episcopale, centrele bisericesti si manastiresti sunt statalizate. Cu timpul si Ucraina, care avea anumite privilegii si libertati în cadrul marii Rusii, trebuie sa suporte politica de secularizare a tarinei. Mentionam ca la început, în atentia Ecaterinei erau doar marile manastiri si centrele bisericesti, bisericile mici de tara (care cuprindeau marea majoritate a crestinilor), mici, sarace si conduse de preoti cu un nivel cultural religios care inspira mila, ramân în afara masurilor satrapice ale tarinei si ale sfântului sinod. Insa cu timpul, politica centrala îsi face simtite efectele si în periferie. Se elaboreaza un nou drept ecleziastic care sa corespunda întru totul politicii Ecaterinei. Pregatirea clerului este redusa la un minimum de cunostinte religioase. Preotul trebuie sa cunoasca doar cum sa celebreze functiunile liturgice si nimic mai mult. In exterior, Ecaterina se prezinta ca o aparatoare a ortodoxiei; în pacea cu turcii semnata la Kuciuk-Kainargi în 1774, ea obtine dreptul de protectorat asupra ortodocsilor din principatele Moldovei si Valahiei.

Dictatura tarista care începe cu Petru I a trezit desigur si multe reactii contrare si proteste. Episcopi si calugari curajosi si-au sfârsit zilele în manastiri izolate sau în închisori. Intr-o rezistenta mai mult pasiva si tacuta, multi preoti si calugari au ramas fideli vechilor orânduieli, formând grupuri «schismatice» destul de numeroase si care dureaza si astazi. Atât Ecaterina, urmasul ei Paul I (în 1797 se declara «cap al bisericii»), cât si sfântul sinod, au încercat în repetate rânduri sa-i alinieze la directivele statale, cu rezultate însa destul de slabe.

Catolicii

Dupa edictul de toleranta a lui Petru I din 1702 si dupa anexarea provinciilor de la Marea Baltica, ortodoxia rusa⁽⁵⁵⁾ condusa de sinod ia o atitudine ostila si de control rigid fata de numarul crescând al protestantilor si catolicilor care patrund în Rusia. Neortodocsii din regiunile baltice reusesc totusi sa-si pastreze o anumita libertate si autonomie religioasa. Orice pastor trebuia sa primeasca confirmarea de la sinod; în plus, trebuia sa jure fidelitate fata de tar si nu putea face nimic care ar fi putut fi interpretat ca prozelitism. In 1763, Ecaterina promulga un manifest prin care cauta sa atraga colonisti din Germania si Europa occidentala care sa lucreze regiunile din jurul fluviului Volga. Tarina îi avertizeaza însa pe preoti sau pastori ca le este interzis cu desavârsire de a converti vreun ortodox rus.

In relatiile cu ceilalti crestini, ortodoxia si sinodul aveau un comportament aparte fata de catolici, fie ei de rit latin sau bizantin. Dupa unirile de la Florenta si Brest-Litowsk, atitudinea rusa antiromana ia forme uneori violente. Iezuitii care sosisera la Moscova ca însotitori ai ambasadorilor sunt expulzati în repetate rânduri, iar franciscanii si capucinii sunt suspectati de spionaj.

Dupa unirea de la Brest (1596), trei episcopi din sud-estul Poloniei-Lituaniei (Przemysl, Lemberg si Lutk) se unesc cu Roma (1691 si 1702), iar acest fapt îl deranja mult pe Petru I, care trecuse prin aceste episcopii în cadrul campaniilor sale militare din Lituania si Rusia Alba. Tarul vizitase Sorbona în 1717 si se aratase favorabil catolicismului roman; nu putea suporta însa biserica greco-catolica pentru simplul motiv ca din ortodoxia rusa un anumit numar de clerici si credinciosi nu mai depindeau în întregime de sinodul moscovit care reprezenta un instrument atât de eficace în realizarea centralismului si despotismului sau.

In 1721, absolut toti crestinii sunt supusi controlului sinodului. Catolicii erau emigranti francezi, germani, italieni si polonezi; multi dintre germani se stabilesc în portul Volgii, Saratov, unde vor construi o catedrala impunatoare.

In prima parte a secolului al XVIII-lea, în Polonia-Lituania se afirma contrareforma, ceea ce înseamna si sufocarea ortodoxiei si a celorlalte confesiuni crestine necatolice. Ca reactie, Ecaterina reuseste sa puna pe tronul Poloniei un favorit al ei, August Poniatovski (1764-1795), iar prin ambasadorul Repnin intervine deseori în problemele bisericesti de aici, încercând pe orice cale sa obstaculeze reforma catolica. Deoarece episcopii de Cracovia si Kiev se opun politicii sale, ambii sunt arestati si deportati în Rusia. Tot în timpul acestei tarine asistam la tripla împartire a Poloniei (1772, 1793 si 1795), în care un numar imens de catolici vor trece sub suveranitatea ruseasca, depinzând de mitropolitul de Moghilev. Aici, tarina instituie o arhiepiscopie, numindu-l mitropolit pe un fost calvinist si apoi episcop auxiliar de Vilnius. Catolicilor din regiunile ocupate de rusi le sunt nationalizate absolut toate bunurile bisericesti. O anumita independenta îsi vor putea mentine doar iezuitii dupa suprimarea lor în 1773; acum, ei se pun la dispozitia puterii suverane ca educatori.

O soarta mai dura o au greco-catolicii. Cu exceptia episcopiei de Polotk, toate celelalte sunt suprimate, folosindu-se orice mijloace pentru a-i constrânge pe uniti sa treaca la ortodoxie. Episcopii de Kiev, Chem, Vladimir, Lutk, Brest, etc., cauta în zadar sa obtina ajutorul curiei romane si al altor forte europene. Acestea nu putea face nimic în fata Ecaterinei care este decisa sa mearga pâna la capat, cu orice pret. Calugarii bazilitani sunt alungati, iar bunurile lor confiscate. Rezultatul politicii tarinei: între 1773 si 1796, biserica greco-catolica de pe teritoriile Rusiei pierde aprox. opt milioane de credinciosi, 9.316 parohii si 145 de manastiri.

XIV. CATOLICII DIN SCOTIA, ANGLIA SI IRLANDA

(secolele XVII-XVIII)

In Scotia, regenta Maria de Guise ( 1560) si mai ales sora ei Maria Stuart nu reusesc sa consolideze pozitia catolicilor si cu atât mai putin sa impuna o contrareforma catolica. Calvinismul de aici îsi gaseste un propagator fanatic în persoana lui John Knox (1505?-1572). In 1567, Knox o acuza pe Maria Stuart pentru faptul ca s-a casatorit (a treia oara) cu asasinul fostului sot, si cere ca sa fie pedepsita cu moartea. Reginei nu-i mai ramâne alta scapare decât abdicarea în favoarea fiului Iacob (al VI-lea al Scotiei si I al Angliei [1578-1625]). Inainte de încoronare, Iacob trebuie sa jure fidelitate fata de noua religie. Knox intentioneaza crearea în Scotia a unei biserici prezbiteriene, independenta de coroana în numirea pastorilor si în administratie. Iacob se opune cu înversunare, însa fara succes. Prezbiterianismul luteran scotian încearca sa se impuna si în Anglia, împotriva liturgiei «romane» de aici. Constitutia democratica a bisericii lor îi aduce în conflict deschis cu biserica de stat anglicana, pentru care motiv sunt persecutati iar multi parasesc Anglia, unii emigrând în 1620 în America de Nord. Aici, ei pun bazele unor comunitati religioase autonome, care au ca unic cap pe Cristos. Ideile lor politico-religioase au contribuit mult la formarea conceptiei americane de democratie, înteleasa ca o forma statala în conformitate cu vointa lui Dumnezeu.

Irlanda. Atât în timpul lui Henric al VIII-lea, cât si sub domnia dura a Elisabetei, irlandezii, care tin mult la traditia lor catolica, nu accepta anglicanismul; aceasta si pentru faptul ca insula avea un parlament propriu, care nu urma politica de pe marea insula. Populatia Irlandei e compusa din trei grupuri: unul autohton (altiri), un altul format din urmasii colonistilor englezi, si un al treilea care vine pe insula în timpul reformei anglicane, acesta din urma fiind protestant.

Dupa excomunicarea Elisabetei (1570), irlandezii vor avea din ce în ce mai multi preoti formati pe continent conform idealurilor tridentine, ceea ce a însemnat pentru dânsii un avantaj considerabil. La începutul secolului urmator, irlandezii încearca în zadar sa obtina recunoasterea loialitatii lor fata de coroana ca si catolicismul lor. Iacob I îi considera «supusi pe jumatate», fata de care adopta politica Elisabetei. In plus, continua politica de colonizare, introducând mai ales în nordul insulei (Ulster) un numar impresionant de colonisti anglicani. Irlandezii nu-i vad cu ochi buni pe acesti noi veniti, oameni ai coroanei persecutoare si care si-au renegat credinta. Inca din 1613, catolicii irlandezi îsi pierd multe din drepturile civile si politice, ceea ce nu-i va împiedica însa sa se organizeze bisericeste, având si un numar suficient de preoti si episcopi. O dificultate în calea organizarii ecleziastice vine din partea calugarilor care primisera numeroase si mari privilegii misionare în timpul Elisabetei; aceasta pentru a suplini lipsa preotilor diecezani. In colaborare cu congregatia recent înfiintata De propaganda Fide, episcopii (majoritatea numiti în jurul anului 1620) reusesc sa ajunga la un acord cu calugarii: acestia din urma trebuie sa lase numeroase parohii si sa se orienteze mai mult spre viata de manastire.

In 1641, vechii catolici irlandezi se ridica împotriva coroanei britanice persecutoare, iar dupa o scurta ezitare li se adauga si vechii englezi catolici. La început, sprijiniti si de Urban al VIII-lea cu bani si cu câtiva reprezentanti papali (nuntii), irlandezii au succes, constrângându-l pe rege la tratative. Toti îsi unesc fortele în confederatia de la Kilkenny (1645), încercând sa-si câstige drepturile lor de «supusi catolici ai regelui». Pozitia Romei este reprezentata de nuntiul Riguccini, care încearca aici o restaurare catolica rigida, fara sa tina cont în mod suficient de complexitatea situatiei. Nuntiul încearca sa-si impuna pozitia prin aplicarea cenzurilor bisericesti, ceea ce va duce însa la slabirea si apoi la ruperea coalitiei dintre irlandezii catolici. Din partea sa, Carol I nu va ratifica tratatul de la Kilkenny (1645) decât atunci când va simti ca-si pierde tronul: acum este dispus sa le îndeplineasca cererile în schimbul colaborarii lor pentru a-l învinge pe Cromwell. Insa era prea târziu. Irlanda obosita si divizata devine o prada usoara pentru Cromwell, care o supune printr-un razboi de exterminare. Folosindu-se apoi de actul de colonizare, expropriaza majoritatea proprietarilor catolici de terenuri; acestia sunt exilati în masa în provincia Cannaught. Un decret din ianuarie 1653 stabileste ca toti preotii catolici sa paraseasca tara; în caz contrar, sunt vinovati de înalta tradare si condamnati la moarte. Protejati de credinciosi si pe ascuns, un numar redus de preoti au putut ramâne în tara pentru a se îngriji de cei ramasi. Foarte multi catolici prefera sa paraseasca tara, multi sunt deportati în Indiile occidentale (America) iar altii sunt exilati. Cu siguranta ca aceasta a fost cea mai dura persecutie a irlandezilor; din fericire, nu a fost prea lunga. Insa ea a ramas vie pâna astazi în constiinta irlandezilor si este una din cauzele principale ale conflictului continuu dintre catolici si anglicani din zona Ulsterului.

Anglia. Lui Iacob I îi urmeaza fiul Carol I (1625-1649). Casatoria acestuia cu Henricheta Maria, fiica lui Ludovic al XIII-lea al Frantei nu a adus catolicilor englezi nici o îmbunatatire, si aceasta în primul rând din cauza parlamentului. Dupa 1623, cei aprox. 150.000 catolici ramân fara nici un episcop; în continuare, le este interzis cultul, iar cine nu participa la cultul anglican, era pedepsit pecuniar, sau, în cazul refractarilor, si cu alte pedepse mult mai grave. Regele, si mai mult înca regina, sunt favorabili catolicismului, ajungându-se chiar sa se vorbeasca de o revenire a Angliei la comuniunea cu Roma. Insa din nou parlamentul (influentat de prezbiterieni si independenti) se dovedeste a fi cel mai aprig dusman al catolicilor. Politica lui absolutista care îi nemultumeste pe intransigentii puritani din parlament si din afara lui, ca si pe burghezii în formare, declanseaza razboiul civil.

Desi este sustinut acum de nobilimea catolica si apoi si de irlandezi, Carol este înfrânt de armatele lordului protector, fanaticul anticatolic Oliver Cromwell, care-l executa. Acesta anuleaza legile punitive pentru cine nu participa la serviciul religios anglican, însa situatia catolicilor nu se îmbunatateste. Toti supusii coroanei trebuie sa presteze un juramânt de renegare (refuzul primatului papal, al transsubstantierii, al cultului sfintilor si icoanelor). Din 1655, orice laic sau cleric care refuza juramântul pierdea din bunuri si aproape toate drepturile civile; în plus, preotii trebuiau sa paraseasca tara, sub pedeapsa cu moartea.

In 1660, Carol al II-lea restabileste puterea regala, reusind sa ocupe tronul tatalui sau. De acum înainte, atât Anglia, cât si Irlanda si Scotia vor avea parlamente proprii, ceea ce înseamna un conflict continuu al acestora cu regele. Pentru a-si consolida puterea, regele se apropie de verisorul sau Ludovic al XIV-lea, ceea ce trezeste suspiciunea parlamentului. De fapt, pe patul de moarte, Carol al II-lea se converteste la catolicism; fratele sau, Iacob, aspirant la tron, se converteste dupa 1668. In 1670, Carol semneaza un acord cu regele Frantei; parlamentul riposteaza în anul urmator, decretând exilarea tuturor clericilor catolici. Raspunde regele: în 1672, publica Declaratia de Indulgenta, prin care extinde toleranta la toti neanglicanii. Parlamentul este mai tare: dupa un an publica Test Acts, iar din 1678 îi exclude pe catolici din viata publica. In conflictul continuu dintre rege si parlament a existat un anumit echilibru, ceea ce a permis de facto catolicilor o toleranta minima. Ei pot avea o conducere ecleziastica compusa dintr-un capitlu de canonici, de tendinta galicana.

In Irlanda, cei ce conduc sunt acum proprietarii de terenurile catolicilor alungati sau exilati. Catolicii ramasi vor sa câstige bunavointa regelui, iar ca mijloc nu gasesc nimic mai bun decât sa faca coroanei niste concesii de tip galican. Clerul însa considera ca valorile puse în joc sunt atât de mari încât nu se poate aplica nicidecum principiul scopului care scuza mijloacele. Tensiunea dintre cele doua factiuni culmineaza cu sinodul de la Dublin din 1666. Rezultatul este însa o deziluzie totala si plina de amaraciune: catolicii îsi dau seama ca chiar daca ar deveni «galicani», tot nu-si mai pot ocupa terenurile si celelalte bunuri care acum erau în mâinile anglicanilor.

Clerul irlandez îsi da seama acum ca nu e nimic altceva de facut decât sa ia lucrurile asa cum sunt si sa înceapa sa se organizeze. In tara erau doar doi episcopi, însa mult mai grava era lipsa de preoti. Datorita probabil deciziei Romei, timp de un deceniu sunt consacrati numerosi preoti, cu o pregatire teologica sumara sau inexistenta, ceea ce s-a dovedit a fi o eroare grava din punct de vedere pastoral. In jurul anului 1670 se verifica o mai mare toleranta religioasa, ceea ce le permite episcopilor numiti acum (persoane demne, unele de admirat pentru pregatirea, curajul si jertfele lor) sa refaca sistemul parohial cu o serie de decrete, sinoade si vizite pastorale. Toleranta este partiala, se întelege, iar preotii celebreaza înca liturghia pe stânci (mass-rock). Constatând ca biserica de aici începe sa se organizeze, în 1673 regele decide exilarea tuturor clericilor cu putere de jurisdictie. Decizia nu a fost aplicata decât partial, însa data fiind situatia precara a catolicismului irlandez, consecintele au fost grave. Unii clerici consacrati în ultimul deceniu nu au fost la înaltime. Se isca conflicte între clericii diecezani si cei regulari, conflicte care devin si mai grave si periculoase pentru faptul ca întreg clerul depindea acum de pomenile credinciosilor; însa toti, laici si clerici, fusesera adusi la sapa de lemn de catre anglicani (parlament, rege si anglicanii din Irlanda, care le confiscasera terenurile si toate celelalte bunuri).

In 1678, Titus Oates organizeaza o conjuratie pentru a-l înlatura de la succesiunea la tron pe fratele regelui Iacob, duce de York. Conjuratia este descoperita, iar catolicii sunt gasiti si ei vinovati. Pe ambele insule, izbucneste acum o crâncena persecutie. In trei ani sunt executati 25 de catolici, multi mor în închisoare, printre care arhiepiscopul de Dublin si fericitul Oliver Plunkett, arhiepiscop de Armagh, iar mai multe sute sunt închisi pe un timp nedeterminat.

In 1685, moare Carol al II-lea, urmându-i catolicul Iacob al II-lea, ultimul din dinastia Stuartilor. El nu-si da seama ca o revenire la catolicism al Angliei era practic imposibila; cel mult 10 % din populatie ar fi sprijinit aceasta initiativa. Datorita catolicismului sau, dupa un an pierde tronul în favoarea sorei Maria si a sotului ei, Wilhelm de Orange. Iacob fuge în Franta; apoi se întoarce în Irlanda pentru a conduce opozitia catolica împotriva coroanei.

In confruntarea cu fortele irlandeze, Wilhelm însa iese victorios, imediat urmând o înasprire a legilor anticatolice. In Anglia, catolicii sunt scosi din viata publica. Daca în timpul lui Iacob al II-lea, aproximativ 300.000 de persoane se declarasera catolice, spre 1780, numarul acestora scade la 70.000.

In anul 1700, Wilhelm aboleste pedeapsa cu moartea, înlocuind-o cu închisoarea pe viata; legea fusese promulgata împotriva catolicilor în 1585. De acum înainte, catolicii se vor bucura de o toleranta acceptabila. In 1688, catolicii englezi sunt împartiti în patru vicariate, fiecare condus de câte un vicar apostolic. Activitatea lor se desfasura deseori în tacere sau pe ascuns, pentru a nu trezi suspiciunea anglicanilor. O dificultate în plus venea apoi din partea catolicilor, adica din partea clericilor care fusesera capelani ai nobililor (se obisnuisera cu acestia si nu acceptau cu placere autoritatea vicarilor apostolici) si a calugarilor. Ambele grupari se opun refacerii jurisdictiei episcopale pâna când, în 1753, Grigore al XIV-lea se pronunta definitiv în favoarea episcopilor⁽⁵⁶⁾.

Scotia⁽⁵⁷⁾. In 1694 este numit un vicar apostolic în persoana lui Thomas Nicholson, iar în 1731 sunt instituite doua vicariate apostolice, unul pentru zona nordica, iar celalalt pentru partea centro-sudica. Din 1745, catolicii scotieni au mult de suferit din partea coroanei, din care motiv emigreaza în masa spre peninsula Noua Scotie din nord-estul Statelor Unite.

In Irlanda, catolicii continua sa fie persecutati de anglicani, iar din 1697 Wilhelm de Orange, care voia sa-i tolereze pe catolici, trebuie sa cedeze în fata parlamentului anglican din Dublin. Un act din acest an al parlamentului îi exileaza pe toti clericii cu jurisdictie, iar cine ar fi îndraznit sa se întoarca pe insula era pedepsit cu moartea. Sunt deportati aprox. 500 de clerici regulari; clerul diecezan se bucura de o anumita imunitate, pentru care motiv poate sa ramâna. Registration Act din 1703 îi înregistreaza pe toti clericii, pentru a-i tine sub control si pentru a le împiedica pe cât posibil activitatea pastorala. Un an mai târziu, 1809 preoti sunt constrânsi sa se înscrie, inclusiv cei trei episcopi prezenti în Irlanda. Deoarece clerul era legat înca de dinastia protectoare a Stuartilor, în 1709 este emanat un act prin care toti clericii trebuie sa abjure casa Stuartilor; doar 30 au abjurat. Cu toate acestea, de acum înainte nici un preot nu va mai fi condamnat la moarte. Coroana trebuia sa fie foarte prudenta cu populatia irlandeza catolica. Spiritul ei de unitate religioasa si etnica o transforma într-un zid peste care nu se putea trece decât prin lupte sângeroase, iar coroana îsi dadea bine seama ca astfel de metode nu foloseau nimanui.

In 1720, toate scaunele episcopale erau ocupate; sunt consacrati numerosi clerici diecezani si regulari. Cei consacrati în tara aveau de cele mai multe ori o pregatire deficitara. In afara de aceasta, bunul mers al bisericii irlandeze era obstaculat de certurile si tensiunile dintre regulari si diecezani în obtinerea ofertelor credinciosilor. Episcopii nu functionau legal si încercau prin diferite mijloace si cu multa prudenta sa aplaneze aceste certuri. In afara de aceasta, ei erau la fel de saraci ca si toti ceilalti clerici, ceea ce nu le permitea totdeauna o sedere continua în propria dieceza. Totusi, eforturile lor sunt încununate de succes: spre 1730 exista deja un sistem parohial stabil. Conflictele dintre diecezani si regulari sunt curmate de repetatele interventii romane, ratificate de Benedict al XIV-lea în 1751. Ceea ce intentioneaza în primul rând pontiful roman este sa faca sa dispara certurile scandaloase dintre cele doua categorii de clerici, iar în al doilea rând sa limiteze numarul clericilor pe care un episcop îi poate consacra. In trecutul nu tocmai îndepartat fusesera consacrate prea multe persoane cu o pregatire total insuficienta si uneori cu o viata nu tocmai exemplara.

De fapt, pe continent se pregatea în mod adecvat un numar aproape suficient de clerici pentru Irlanda, si aceasta pâna la revolutia franceza. Spre mijlocul secolului, liturghiile nu se mai celebreaza pe stânci, ci în case sau în capele modeste. Mass-rock mai continua însa în Ulster, unde datorita colonizarilor de la începutul secolului al XVII-lea, majoritatea populatiei era protestanta.

La începutul secolului al XVIII-lea, putem afirma ca Irlanda îsi regasise pacea religioasa, mergând de acum înainte spre un progres continuu, atât spiritual cât si economic. Totusi, comparând-o cu Anglia care începe sa se industrializeze, Irlanda ramâne în continuare o tara agricola, iar marea majoritate a catolicilor duc o viata modesta, saraca chiar. Biserici în adevaratul sens al cuvântului li se permite sa construiasca abia din 1782.

Celebrând atât de mult timp mass-rock, persecutati religios si oprimati economic si social, irlandezii au dezovltat în acest context o spiritualitate demna de invidiat. Lunga persecutie i-a unit si consolidat în credinta⁽⁵⁸⁾. Un cult deosebit de viu si cald îl au fata de Fecioara Maria, pe care o cinstesc mai ales prin rugaciunea rozariului. Apoi, numerosi laici colaboreaza cu clericii în activitatea catehetica. Sunt tiparite si difuzate în mase lucrari de spiritualitate, mai ales cele ale lui R. Challoner si ale altor scriitori europeni ai contrareformei. Spiritualitate irlandeza ce se formeaza în secolul al XVIII-lea reprezinta un amestec de vechi (traditii si practici religioase traditionale) si nou (spiritualitatea contrareformei), în care se observa imediat o anumita severitate (duritate?) morala si o teama fata de sacru, care însa nu are nici o legatura istorica cu jansenismul.

In timpul lui George al II-lea (1727-1760) si mai ales ca urmare a Declaration of Right americana (1774), atitudinea fata de catolici devine din ce în ce mai toleranta. Anglia are nevoie acum de o armata mult mai numeroasa, iar scotienii si irlandezii catolici conditioneaza înrolarea lor de concederea unor mai mari drepturi religioase si civile. In 1791, asistam la emanciparea religioasa a catolicilor englezi, iar dupa doi ani la cea a scotienilor si irlandezilor.

Dupa pierderea neasteptata a tuturor seminariilor de pe continent, episcopii irlandezi fondeaza în 1795 marele seminar de la Maynooth. Datorita lipsei de fonduri, ei trebuie sa apeleze la ajutorul statului, iar acesta este dispus sa-i ajute daca episcopatul accepta un drept de veto al guvernului pentru numirile episcopale; constrânsi de situatie, în 1799 episcopii accepta varianta statala.

In 1801 se unesc parlamentarii din cele doua insule. In 1805, Sfântul Scaun, pentru a le face loc catolicilor în viata politica engleza, accepta un anumit drept de veto al guvernului. Democratia catolica irlandeza, însa, respinge categoric acest veto, declarându-l inacceptabil în februarie 1809. In 1813, democratia catolica de aici îsi gaseste un reprezentant ilustru în persoana lui Daniel O'Connel. Acesta a contribuit mult la emanciparea politica a irlandezilor, obtinuta în 1829, fara ca prin aceasta Biserica sa presteze vreun serviciu guvernului. In baza ajutorului primit de la stat, doar administratorii centrului de la Maynooth vor depinde de parlament pâna la publicarea lui Irish Church Act (1869), când dispare si aceasta ultima dependenta a Bisericii de parlament.

BIBLIOGRAFIA

1. ³²ROMANELLO, M., La stregoneria in Europa, Bologna 1975; BROUETTE, E., La civilisation du XVI^e siècle devant le problème satanique, în Études carmélitaines (articolul Satan), 27(1948), pp. 352-385. Precizam ca în tratarea acestei teme, vom prezenta doar liniile generale ale fenomenului, fara a încerca sa-l interpretam. Fenomenul începe în Evul Mediu târziu si dureaza pâna la începutul sec. al XVIII-lea.

2. ³³O remarca: tarile judecate de istoriografia laicista ca retrograde (Italia, Spania) s-au dovedit în acest aspect mult mai civilizate si progresiste.

3. ³⁴BRAUDEL, F., Mediterana si lumea mediteraneana în epoca lui Filip al II-lea, vol. 1-6, Bucuresti 1985-1986.

4. ³⁵Cazuri de vrajitoare sunt amintite si la Milano de VERRI Pietro, Storia di Milano, 1825. In Logodnicii lui Manzoni, cap. XXXV, citim: «a fost torturata, strânsa cu clestele si arsa, ca vrajitoare, o sarmana nefericita».

5. ³⁶CERTEAU, M., La possession de Loudun, Paris 1970. BREMOND, H., Histoire littéraire du sentiment religieux en France, V, Paris 1920, pp. 148-310.

6. ³⁷LATOURELLE, R., Études sur les écrits de S. Jean de Brébeuf, II, Montreal 1953.

7. ³⁸De fapt, degenerarea fenomenului religios reprezinta o constanta a fiecarei perioade istorice. Din nenumaratele exemple ce le-am putea aduce, citam doar cunoscutul ziar italian Corriere della Sera (marti, 10 mai 1988). Pe ultima pagina se afla anunturile publicitare: 70 de oferte de consultatii oferite de chiromanti, astroghicitori, ocultisti, astroclarvazatori, si altii. La pag. 25, un alt exemplu de degenerare nu numai religioasa, ci si umana: Love sexy.

La noi, deja din primele luni ale lui '90 se puteau citi nenumarate afise: «Campanie

de minuni si vindecari», si nu erau putini cei ce voiau sa participe la astfel de campanii. Si apoi, horoscoapele, zodiile, publicatiile si mijloacele audio-vizuale cu continut obscen, reprezinta oare o cucerire a libertatii sau o degenerare a ei?

8. ³⁹Kepler, devenit protestant, va fi combatut pâna la moarte de coreligionarii sai pentru ideile sale, considerate contrare Scripturii.

9. ⁴⁰MERCATI, A., Il Sommario del processo di G. Bruno, Città del Vaticano 1942.

In anul 1900, masonii si anticlericalii italieni i-au ridicat o statuie în Largo dei Fiori din Roma, locul unde a fost ars pe rug. Pe soclul statuii se poate citi aceasta inscriptie semnificativa: «A Bruno, il secolo da lui divinato, qui, dove il rogo arse». Faptul a stârnit mare vâlva în oras si protestele ineficace ale papei si curiei romane.

10. ⁴¹*** Galileo Galilei, 350 anni di storia (1633-1983), Casale Monferrato 1984.

El a descoperit legea inertiei, izocronismul micilor oscilatii ale pendulului, legea caderii corpurilor si cea a compunerii miscarilor.

11. ⁴²Ideologia comunista a folosit, cum se stie, cuvintele învatatului pentru a «demonstra obscurantismul Bisericii si lupta ei împotriva progresului stiintific».

12. ⁴³(* 1602 - 1680) Profesor de matematica, filosofie si limbi orientale în Würzburg si Roma. Arheolog, cercetator al hieroglifelor si teoretician muzical.

13. ⁴⁴(* 1575 - 1650) Matematician, fizician si astronom. Profesor la Ingolstadt si Freiburg. Independent de Galilei, a descoperit asa-zisele pete din soare.

14. ⁴⁵In Nuova storia della Chiesa, vol. 3, pp. 374-375, urmarile condamnarii lui Galilei sunt sintetizate în subtitlul adevarat, dar incomplet: Consecinte nefaste, bineînteles pentru Biserica.

15. ⁴⁶In unele aspecte, aveau dreptate. Chiar si în sec. al XIX-lea, putem gasi astfel de exemple: Pius al IX-lea se opune construirii de cai ferate de teritoriul Statului Pontifical.

16. ⁴⁷*** Galileo Galilei, pp. 7-8.

17. ⁴⁸Publica în 1637 Discurs asupra metodei, iar în 1641 Meditationes de prima philosophia.

18. ⁴⁹Calvinist, catolic în 1668, revine la calvinism în 1670; este constrâns la exil (Geneva), apoi se întoarce la Rotterdam. Autorul lucrarii Reflectii diferite despre cometa.

19. ⁵⁰Aici îmi revin în memorie acele afirmatii ale unor învatatori si propagandisti ai unui ateism bolsevist si apoi ceausist din scolile satelor noastre care în trecutul recent nu faceau altceva decât sa repete ideile sale.

20. ⁵¹Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, aparuta la Paris în 35 de volume între 1751 si 1772.

21. ⁵²El devine celebru printr-o opera al carei continut se deduce din titlu: De la suffisance de la religion naturelle.

22. ⁵³Loja din Florenta este înfiintata de un grup de englezi. In afara de acest oras, loje s-au format curând în Lombardia, la Roma, în regatul Sardiniei, la Napoli.

23. ⁵⁴In 1751, Benedict al XIV-lea reia interdictia lui Clement al XII-lea, excomunicând pe orice catolic care ar intra într-o loja.

24. ⁵⁵Notam ca nu exista o legatura directa între aceste masonerii si revolutia franceza; se discuta apoi daca a existat o legatura între acestea si carbonarii sud-italieni.

25. ⁵⁶Credem ca trebuie revizuita acea mentalitate care vede în masoneria franceza din sec. al XVIII-lea o organizatie condusa de Satana în persoana sau personificat, al carei prim si esential scop era distrugerea Bisericii catolice.

26. ⁵⁷In acest aspect, se cuvin anumite precizari: în rândul masonilor intra de cele mai multe ori persoane cu o stare materiala sau cu un grad politic deosebit. In practica, s-a verificat faptul ca masoneria a crescut în importanta politica, decizând soarta si orientarea guvernelor, cât si economica, fara sa se preocupe prea mult de promovarea intelectuala si materiala a celor multi si saraci.

27. ⁵⁸Prin aceasta expresie este desemnat regimul politic si social al natiunilor europene în timpul ultimelor doua secole care au precedat revolutia franceza. Expresia se impune datorita lui Alexis de Tocqueville (1805-1859) care, în opera L'ancien régime et la Révolution, sustine continuitatea între cele doua epoci (revolutia franceza ar fi accelerat si desavârsit procesul de micsorare a distantelor economice si sociale dintre oameni, proces ce-si are începuturile tocmai în ancien régime.

28. ⁵⁹LAZZARETTO ZANOLO, A., Dieci prolusioni accademiche [îngrijit de], Vicenza 1985.

29. ⁶⁰De la sinodul din Pistoia (18 septembrie 1786), unde participantii aproba diferite articole corespunzatoare celor galicane. Imediat, actele sinodului au fost tiparite si raspândite nu numai în Italia, ci si în alte tari. Doar trei episcopi toscani si-au dat adeziunea la ele; majoritatea episcopilor, reuniti la Florenta în anul urmator într-un sinod national, le-au condamnat în ansamblul lor.

30. ⁶¹Lettera pastorale di monsignore Scipione de'Ricci vescovo di Pistoia e Prato per la convocazione del sinodo diocesano di Pistoia, în Atti e decreti del concilio diocesano dell'anno MDCCLXXXVI, Pistoia 1788, nr. 2-3.

31. ⁶²DS 2600-2700.

32. ⁶³AUBERT, R., Pontificato di Pio IX, Torino 1970², cap. III, p. 48.

33. ⁶⁴Asemanator cu dânsii, este în zilele noastre don Primo Mazzolari, antifascist convins, constrâns sa se ascunda între 1944 si 1945, privit cu suspiciune de fascisti si de Vatican: Cfr. MARTINA, G., Chiesa in Italia negli ultimi trent'anni, Roma 1977, p. 202.

34. ⁶⁵Ramâne un ecou al acestei traditii în doua figuri de parohi, descrise de Carlo Levi în Cristos s-a oprit la Eboli, unul degenerat si pe jumatate pierdut mintal, închis între gainile sale si batrâna mama legata de scaun din cauza bolii; celalalt, dotat cu brânzeturi, carnuri si salamuri care atârna la grinda, plin de zel farizaic, preocupat mai mult sa cucereasca decât sa converteasca.

Ajunsi aici, ar trebui sa prezentam o diagnoza a vietii si activitatii pastorilor Moldovei din sec. XVII-XIX, atât a misionarilor, care reprezinta marea majoritate, cât si a putinilor autohtoni. Speram ca timpul sa ne-o permita.

35. ⁶⁶Perioada care pentru Franta poate fi considerata ca încheiata pe 14 iulie 1789, sau, mai exact, pe 27-29 iulie 1830 (les trois glorieuses jours), cu revolutia descrisa de V. Hugo în Mizerabilii; pentru Roma, l'ancien régime se termina pe 20 septembrie 1870, ora 10.30, când trupele Risorgimentului patrund în cetatea eterna prin spartura din Porta Pia.

36. ⁶⁷Mons. J. Ireland (1838-1918), episcop de Minnesota, îi îndemna pe catolici: Nu va închideti în ghetou-rile voastre nationale; deveniti americani! Despre problema catolicilor în USA, vezi: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 9, Milano 1982², pp. 179-196.

37. ⁶⁸Notam accentuarea «plebe (în italiana nu are o rezonanta dispretuitoare) agricola», prin care vrea sa spuna ca industrializarea duce la pierderea credintei, în timp ce viata agricola o conserva.

38. ⁶⁹Este interesanta o paralela între lamentarea acestui episcop si toti acei pastori ai comunitatilor noastre de la sate care, în secolele trecute au încercat prin toate mijloacele sa-i trimita pe tineri la culcare odata cu asfintitul soarelui, sau, în timpurile noastre, sa reduca, daca nu sa închida, orarul «discotecilor», nestiind sau neputând sa ofere o alta alternativa de distractie pentru tineri. Le propuneau horele stramosesti, dar nu convingeau pe nimeni.

39. ⁷⁰ROMITA, F., Le chiese ricettizie nel diritto canonico e civile dalle origini ai nostri giorni, Roma 1947.

40. ⁷¹Izvoare: SACRA CONGREGATIO PRO INSTITUTIONE CATHOLICA, Enchiridion clericorum. Documenta Ecclesiae sacerdotibus formandi, Typis Polyglottis Vaticanis 1975; Studii: SACRA CONGREGATIO DE SEMINARIIS ET STUDIORUM UNIVERSITATIBUS, Seminaria Ecclesiae Catholicae, Typis Polyglottis Vaticanis 1963 (o sinteza optima, în latina, pp. 25-172: «Breviarium Historiae Institutionis clericorum»).

41. ⁷²Sa ne amintim de Calea cerului a parintilor nostri, cu care urmareau Liturghia; pas cu pas, în desfasurarea Liturghiei, erau prezentate etapele patimirii Domnului.

42. ⁷³Seminarul din Iasi a fost înfiintat la 29 septembrie 1886, la doi ani dupa înfiintarea diecezei. Prezentam aici mici fragmente din primul regulament al seminarului, Constitutiones et Regulae quaedam Seminarii catholici Jassiensis, care trebuia citit de câteva ori pe an, în public, la masa. Dupa partea introductiva urmeaza:

I. Reguli pentru conversatie.

1. Limba oficiala este limba româna.

4. Afara de zilele de vacanta si de exercitii spirituale, la masa de prânz se va vorbi frantuzeste iar la cea de seara nemteste.

7. Pe timpul orelor de scoala, la cursul de limba maghiara, elevii sa se straduiasca a conversa cu profesorul în aceasta limba.

8. Modul de graire în limba româna - pentru clerici este "Domnia Ta" sau "Dumneta" - restul "Tu".

II. Reguli comune

3. Când se merge pentru vizita la Sf. Taina în biserica catedrala, ori la alt

serviciu bisericesc, cât si la plimbare, se merge în sir câte 2 si în tacere.

6. Pe masa (din sala de clasa n.n.) nu va fi decât rastignitul si o iconita.

III. Reguli de scoala

1. Biserica are trebuinta de preoti sfinti si învatati. Fiecare sa învete cât mai mult.

2. ...Daca cineva socoteste ca are timp liber, sa ceara de la superiori ceva ca sa-l poata ocupa.

3. Nimeni nu va studia ceva strain...fara aprobarea superiorului.

17. La filozofie si teologie - în probleme discutate - cât sunt în seminar - trebuie sa tina cu totii sentinta profesorului, fara a critica ceva daca nu le convin ori li se pare ca nu este prudenta.

IV. Ingrijirea sufletului

1. Elevii vor asculta zilnic Sf. Liturghie...In timpul Sf. Liturghii se va recita sf. Rozar si alte rugaciuni.

3. Cei care studiaza teologia si filozofia vor face zilnic ½ ora meditatie...

7. Toti se vor marturisi odata pe luna...si vor lua sf. Impartasanie în duminica I.a din luna, cât si la sarbatori mai însemnate...

10. Teologii trebuie sa aiba odata pe luna colocviu spiritual cu prefectul seminarului..restul cel putin odata pe an.

V. In dormitor

3. In dormitor este tacere perfecta...

6. Nu-i permis a privi afara pe geamul dormitorului

VI. Alte reguli

1. La vorbitor nu-i permis a se vorbi lucruri întâmplate în seminar, cât si invers, nu se spune în seminar cele auzite la vorbitor, nici nu se vorbeste de rau

5. Fiecare îsi va spala zilnic gâtul, fata si dintii

11. Separatia dintre elevi se va observa cu strictete

14. Daca cineva deschide usa, sa aiba grija sa o si închida.

43. ⁷⁴DUPUY, M., Bérulle, une spiritualité d'adoration, Tournai 1964. Operele sale mai importante: Discours de l'état et des grandeurs de Jésus (1623; a doua parte în 1629); Élevation à Jésus-Christ sur sa conduite...vers S. Madeleine (1625); Bref discours de l'abnégation intérieure (1597); Oeuvres de piété (184 de opuscule, editate de G. Rotureau în 1944).

44. ⁷⁵RECHBERGER, G., Manuale del gius ecclesiastico austriaco, Venetia 1819, pp. 176-177.

45. ⁷⁶Pe data de 20 septembrie 1870, dupa ce Pius al IX-lea refuza ca trupele «Risorgimentului» sa ocupe pacific Roma. Ca si soldatii lui Mahomed, acestea patrund în oras tot printr-o spartura a zidului (Porta Pia). Este interesant de notat ca sfârsitul a doua puteri, depasite de evenimentele istorice, imperiul roman de rasarit si statul papal, dispar în fata cuceritorilor, care patrund în oras într-un mod putin victorios si nobil, printr-o spartura din zidurile fostelor capitale ale imperiului roman, Constantinopol si Roma. O simpla coincidenta istorica. Inainte de caderea Romei în mâinilor armatelor lui Garibaldi, Pius al IX-lea mai spera înca într-un miracol care sa salveze Cetatea Eterna. Ultimul împarat bizantin, Constantin al IX-lea, va muri eroic pentru apararea cetatii, la poarta Sf. Roman, dupa ce în dimineata zilei fatale asistase la celebrarea unui serviciu religios în biserica Sf. Sofia, implorându-l pe Dumnezeu sa salveze orasul de puterea semilunii.

46. ⁷⁷Tot el însa a dispus ca marile biserici ale capitalei sa fie transformate în moschei, în primul rând celebra bazilica a lui Iustinian, Sf. Sofia, astazi muzeu.

47. ⁷⁸De la fondatorul lor Bogomil; se afirma în secolul al X-lea si sustin un principiu dualistic (Dumnezeul binelui si Dumnezeul raului). Sunt înruditi cu alte secte ale Evului Mediu: catarii si albigenzii.

48. ⁷⁹Mentionam aici si Bulgaria. In perioadele 927-1018 si 1235-1393, bulgarii au avut un patriarhat propriu cu centrul la Ohrida si apoi la Tarnovo, aici fiind si capitala celui de-al doilea tarat bulgar. In 1393, turcii cuceresc Bulgaria, ortodocsii de aici depinzând de acum de Ohrida, iar aceasta de Constantinopol. Datorita insurectiilor autohtonilor (1595 si 1688), care fac sa creasca tensiunile dintre manastirile fidele traditiei nationale si cele dependente de Fanar, sultanul Mustafa al III-lea, anexeaza în 1767 arhiepiscopia de Ohrida la patriarhatul de Constantinopol. De acum înainte, atât liturgia cât si conducerea si administratia bisericeasca greceasca vor anihila traditia bulgara.

49. ⁸⁰Desi odata cu caderea Constantinopolului, numele orasului este schimbat în Istanbul, niciodata patriarhii de aici nu au acceptat sa fie numiti patriarhi de Istanbul. Pentru dânsii, unicul titlu valabil este cel de patriarh ecumenic de Constantinopol, titlu care are o istorie ce începe odata cu conciliul din 381, si mai ales se fundamenteaza pe canonul (politic) 28 al conciliului ecumenic din Calcedon (451).

50. ⁸¹Lumea crestina greaca este cunoscuta în Occident si prin cartile care se tiparesc pâna în sec. al XIX-lea în tipografia din Venetia.

51. ⁸²Originar din Creta, patriarh de Alexandria (1602-1620) si de Constantinopol (1620-1638). In 1596, soseste la Brest-Litowsk pentru a împiedica unirea armenilor cu Roma. Intretine legaturi directe sau prin corespondenta cu papa Paul al V-lea, cu arhiepiscopul anglican de Canterbury, cu protestantii prezenti la Istanbul. Autor al unei lucrari de orientare calvina Marturisirea Bisericii Ortodoxe, aparuta la Geneva în 1629. Din cauza eterodoxiei sale, intra în conflict cu clerul ortodox, dupa care este depus si asasinat de turci în 1638.

52. ⁸³Influenta latina în scrierile ortodoxe din sec. al XVII-lea îsi are explicatia în faptul ca multi greci studiaza în colegiul grecesc din Roma, sau în alte scoli catolice din Europa.

53. ⁸⁴Traducerea lui Sirigos, suspectata si ea de influente eretice latine, apare abia în 1667, fiind tiparita la Leyda sau Amsterdam.

54. ⁸⁵Pâna în 1328, biserica nationala rusa îsi are scaunul mitropolitan la Kiev; din acest an, el se muta în noua capitala a regatului, Moscova, care ramâne subordonata Constantinopolului pâna la ridicarea ei la rangul de patriarhat. In timp ce imperiul bizantin cade în mâinile turcilor, rusii reusesc sa se elibereze de tatari (Hoarda de aur), sub stapânirea carora fusesera pâna în sec. al XIII-lea. In 1472, marele duce al Moscovei Ivan al III-lea se casatoreste cu Sofia, nepoata ultimului împarat bizantin, stabilind în emblema Rusiei acvila cu doua capete a Bizantului. Dupa 1453, rusii cred ca rolul de aparatori ai ortodoxiei le apartine lor, iar drepturile bisericesti ale Constantinopolului apartin acum Moscovei, a treia Roma. Sub Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584), tatarii sunt învinsi pentru totdeauna, iar Rusia dobândeste autonomia politica. Marele duce al Moscovei va lua de acum înainte titlul de tar (cezar, împarat), iar Biserica trece sub stapânirea lui absoluta. In acest context are loc ascensiunea Moscovei la rangul de patriarhat.

55. ⁸⁶In timpul lui Petru cel Mare, populatia Rusiei ajungea la 14 milioane. In 1812, numarul a urcat la aprox. 41 de milioane.

56. ⁸⁷O figura proeminenta a episcopatului englez este Richard Challoner (1691-1781), episcop de Londra pentru mai bine de 40 de ani. Pastor neobosit al sufletelor, gaseste timpul si pentru a scrie: Garden of the Soul, Think well on't, Meditations. In plus, traduce în engleza Imitatiunea lui Cristos, Confesiunile sf. Augustin si Introducere la viata evlavioasa a lui Francisc de Sales. Pregateste apoi o traducere a Scripturii care a ramas în uz pâna în timpurile noastre.

57. ⁸⁸Act of Union din 1707 uneste Scotia cu Anglia, formând Regatul Marii Britanii cu un unic parlament la Londra.

58. ⁸⁹Este interesat de analizat acest efect contrar, neasteptat si neplanificat al persecutiei si cred ca s-ar putea face o paralela utila între persecutarea irlandezilor de catre anglicani si cea a catolicilor nostri de catre comunisti.