din 381 are loc gradual, si abia în timpul papei Grigore cel Mare, occidentul recunoaste pe deplin ecumenicitatea lui. Dupa 382, profesiunea de credinta din 381 a devenit oficiala pentru Orient. In Occident, s-a afirmat cu timpul, fiind folosita si astazi în Liturgia romana. Aici s-a adaugat o amplificare explicativa, nu o falsificare a Scripturii, asa cum sustineau si mai sustin înca crestinii ortodocsi. Grecii înteleg prin cuvintele referitoare, evident, la Duhul Sfânt care *purcede de la Tatal+, ca purcedere *de la Tatal prin Fiul+; occidentalii, în schimb înteleg purcederea Duhului Sfânt *de la Tatal si de la Fiul+ (Spiritus Sanctus... a Patre Filioque procedens). *Filioque+ este introdus în simbolul de credinta alcatuit de episcopul Pastor din Palencia în anul 447. Sinodul din Toledo din 589 introduce formula în simbolul de credinta niceno-constantinopolitan. In istoria divergentelor dintre greci si latini, Filioque va deveni unul din motivele importante pentru care orientul crestin se va separa de Roma.
VII. BISERICA SI SOCIETATEA
Pe tot parcursul secolelor IV si V, în activitatea ei de încrestinare a populatiei romane a imperiului, Biserica s-a gasit în fata unor structuri sociale, economice, obiceiuri si mentalitati cu care a venit deseori în conflict si pe care a încercat sa le transforme.
a) Casatoria si familia
In acest domeniu, scrierile parintilor Bisericii contin pe de o parte îndemnuri si reflectii moralistice si parenetice, iar pe de alta parte reflecta dispozitiile dreptului bisericesc în formare. Crestinismul a adoptat multe din prevederile dreptului matrimonial al timpului: legalitatea casatoriei, pozitia capului familiei, ca si dreptul la mostenire. Si obiceiurile nuptiale profane sunt pastrate în mare parte de crestini; pe acestea Biserica le refuza numai în acel continut ce reflecta conceptiile religioase pagâne sau în imoralitatea lor. Un aspect delicat si spinos în acelasi timp îl reprezinta în casatoria pagâna adulterul. In conceptia si legislatia timpului, legea pedepseste totdeauna adulterul femeii, în schimb ce barbatul este pedepsit doar daca a comis acest delict cu o femeie casatorita. Legea era lipsita de echitate fata de femeie si pentru faptul ca barbatul era constrâns sa-si paraseasca sotia adultera, negându-i astfel posibilitatea sa se împace cu sotul în cazul în care acesta ar fi fost dispus s-o ierte. Afara de aceasta problema, Biserica se confrunta cu o alta mai grava: în dreptul matrimonial statal nu exista indisolubilitatea casatoriei. In baza clauzelor din Mt 5, 32; 19, 9, scriitorii crestini par a accepta separarea sotilor, dar nu afirma nimic referitor la o noua casatorie a uneia din partile separate, atâta timp cât celalalt sot traieste. Este clar înca de la început ca în casatoria crestina intervine o noutate absoluta (indisolubilitatea), aceasta provenind nu din pactul contractat între soti, care din diferite motive ar putea fi anulat, ci se bazeaza pe o orânduire divina, pe care sfântul Augustin o indica ca sacramentum, gasindu-i bazele în participarea sotilor la unirea dintre Cristos si Biserica sa. Desi pozitia Bisericii în aceasta privinta este clara si lipsita de orice echivoc, trebuie precizat faptul ca dânsa nu a reusit sa schimbe legislatia statala nici chiar sub împaratii crestini.
Un aspect al asceticii crestine si anume elogierea fecioriei, care parea a pune în umbra demnitatea si sfintenia casatoriei, i-a determinat atât pe simplii crestini cât mai mult înca pe scriitorii bisericesti sa aprofundeze identitatea si raportul dintre aceste doua stari de viata. Ioan Gura de Aur si Augustin afirma ca elogiul fecioriei nu înseamna nicidecum o subevaluare a casatoriei. Referitor apoi la interzicerea casatoriei între rude, dispozitie ce exista si în legislatia statala, Biserica nu aduce nici o obiectie. Pe parcursul secolului al V-lea, ea introduce noi impedimente la casatorie. Astfel, se pronunta împotriva casatoriilor dintre crestini si pagâni, ca si dintre crestini si evrei. Precizam ca diferitele acte sinodale nu declara nule aceste casatorii, ci doar stabilesc diferite pedepse canonice pentru soti sau pentru parintii acestora. Dreptul statal devine mult mai aspru: interzice cu desavârsire casatoriile crestinilor cu evrei, pedepsindu-le cu moartea sau cu acele pedepse stabilite pentru adulter. In contrast cu dreptul statal, Biserica declara valida casatoria dintre sclavi, însa respecta drepturile pe care stapânii le aveau asupra acestora. Daca sotii sclavi apartineau la doi stapâni, Biserica subordoneaza recunoasterea casatoriei lor acordului dintre stapâni. O alta divergenta, mai grava înca, dintre Biserica si stat intervine în problema casatoriei dintre un sclav si un om liber, aceasta fiind interzisa de legislatia civila. In acest caz, autoritatile ecleziastice recunosc validitatea casatoriei, însa stabilesc ca sclavul sa devina liber înainte de a se casatori, ceea ce depindea în totalitate de bunavointa stapânului. O alta uzanta romana cu care Biserica vine în conflict este patria potestas. Puterea tatalui consta în dreptul de a stabili cu cine sa se casatoreasca fiul sau fiica. Biserica întelege însa puterea lui nu ca un drept, ci ca o grija fata de fii. Declara apoi ca si mamei îi revine dreptul de a se pronunta asupra fiilor, iar acestora le acorda dreptul ca în anumite situatii sa refuze sotul sau sotia stabiliti de tata. Reflectând asupra tuturor acestor noutati introduse si aparate de Biserica, se constata cu usurinta ca ea a dat casatoriei un fundament si o demnitate incomparabil mai mari decât a facut legislatia statala. Baza casatoriei, asa cum am afirmat deja, Biserica o vede în raport cu modelul legaturii (iubirii) dintre Cristos si Biserica. In consecinta, casatoria crestina se bazeaza pe iubire (caritas conjugalis), ceea ce anuleaza implicit orice inegalitate dintre barbat si femeie. Sotului, desi ramâne capul familiei, îi este negata duritatea stapânului (dominus si gubernator praepotens) roman, iar reverentia mulieris înseamna o *supunere+ liber acceptata si care nu se mai bazeaza pe diferenta de sex, ci pe rolul pe care sotia îl are în viata familiala. Egalitatea sotilor recere aceeasi fidelitate din partea amândurora, iar lipsurile sau caderile lor au aceeasi gravitate; mai mult, adulterul sotului este considerat mai grav decât al sotiei, întrucât dânsul, ca si cap al familiei, trebuie sa aiba o conduita exemplara.
Biserica modifica apoi raporturile dintre parinti si fii. Patria potestas a parintilor reprezinta mai mult o datorie plina de grija si afectiune decât un drept, iar mamei îi este acordata o importanta mai mare în educarea fiilor. Biserica se pronunta apoi cu fermitate în favoarea fiului, atunci când acesta ar dori sa îmbratiseze credinta crestina, ca si în favoarea fiicei, interzicându-le parintilor, ca pe motive de ordin material, sa o constrânga sa intre în manastire. Sunt pedepsiti canonic apoi acei parinti care nu se îngrijesc de fii, iar acestia din urma sunt obligati sa-i ajute pe parinti atunci când ei nu se mai pot sustine singuri.
Ca si în societatea moderna, si în antichitatea târzie Biserica ia pozitie împotriva acelor parinti care, crezând ca nu vor putea întretine mai mult de unu, doi sau trei copii, refuza sa aiba mai multi. O alta practica condamnata de Biserica, existenta mai ales în lumea saraca, este cea a vinderii copiilor sau a abandonarii lor. Aceasta reprezinta nu atât o consecinta a saraciei, cât mai ales o consecinta barbara a lui *patria potestas+, adica a tatalui care nu vrea sa-si împarta mostenirea între prea multi fii. Copiii vânduti sau abandonati erau destinati sclaviei, slujirii pe viata la familiile mai înstarite sau, în cazul fetelor, si prostitutiei. Autoritatile bisericesti se îngrijesc de copiii abandonati, luându-i în evidenta si încercând sa le gaseasca parinti adoptivi. In timpul împaratului Anastaziu (491-518), în Orient exista orfelinate sustinute de Biserica, iar o lege a lui Iustinian vorbeste pentru prima data de case ecleziastice în care sunt primiti în îngrijiti copiii abandonati. Mentionam ca în aceasta problema, ca si în altele ce recereau caritatea si spiritul de sacrificiu, statul a ramas inert, lasând totul la initiativa Bisericii.
O alta diferenta dintre pozitia statului si cea ecleziastica se verifica apoi în adoptarea copiilor. Conform dreptului roman, adoptarea o poate face numai sotul, în practica aceasta intervenind pentru motive economice: gasirea unui mostenitor în locul unui fiu decedat sau repudiat. Biserica acorda si sotiei dreptul de adoptiune, vazând în aceasta o fapta de milostivire si de caritate crestina. Un alt rau al societatii antice (ca si al celei moderne) îl reprezinta apoi avortul, practicat pe scara larga. Desi nu era clar la scriitorii bisericesti (de exemplu, Augustin) în ce moment fatul primeste sufletul, este evidenta în scrierile lor aversiunea fata de o astfel de crima, pe care împaratii Septimiu Sever si Antonin o declara ca *crimen extraordinarium+, pentru simplul motiv ca avortând, sotia îl priveaza de fiu pe propriul sot. Scriitorii crestini, în schimb, vad în avort o dubla crima: sinuciderea mamei, a carei fapta avea deseori consecinte mortale, si omuciderea copilului nenascut. In scrierile bisericesti, avem putine si neclare referinte la fiii nelegitimi. Augustin le neaga dreptul la mostenire; Ieronim, în schimb, afirma ca fiul nelegitim nu trebuie sa ispaseasca vinovatia parintilor.
b) Stapâni si supusi
Biserica nu pune în discutie nici structura economica si administrativa imperiala, nici monarhia absoluta, nici structurile fundamentale ale societatii. Ceea ce vede însa ca injust si motiv de grave suferinti mai ales pentru cei saraci si de conditie sociala joasa, sunt raporturile dintre diferitele categorii sociale si politice ale lumii romane. Toate relele existente în aceste structuri, Biserica le vede ca si consecinte ale pacatului din om. De exemplu, afirma Augustin, sclavia este contrara vointei lui Dumnezeu si omului, creat liber. Insa, afirma acelasi autor, mai grava decât aceasta forma de sclavie este cea interioara si care provine din pacatul înradacinat în fiinta omului. Aceste doua forme de sclavie vor dura pâna la sfârsitul lumii. Atunci când vorbesc de sclavie, autorii crestini condamna tratamentul inuman la care sunt supusi sclavii, dar nu cer abolirea ei nici prin legi si nici prin masuri de forta (rascoala, rebeliune, razboi). Sclavia este considerata ca o componenta necesara a ordinii economico-administrative, sau un aspect al proprietatii. In anumite cazuri, însasi Biserica are sclavi (primiti ca atare, nu facuti de dânsa) si-si revedinca dreptul de proprietate asupra lor. Trebuie precizat, pe de alta parte, ca mai mult decât oricare alta institutie statala sau grup social, ea s-a angajat din plin pentru a le îmbunatati situatia. In mesajul crestin, toti oamenii sunt egali în fata lui Dumnezeu. In adunarile liturgice, toti stau împreuna; casatoria sclavilor este considerata valida; sclavul este admis în diferite oficii bisericesti, cu consimtamântul prealabil al stapânului. Este aparat dreptul sau la o viata demna; nu trebuie pedepsit cu cruzime sau din razbunare, si mai mult decât atât, stapânul trebuie sa se ocupe de formarea lui religioasa crestina. Rezultatele nu întârzie sa apara: datorita eforturilor Bisericii, începând cu secolul al IV-lea, tot mai multi sclavi devin oameni liberi. Insa deseori structurile sociale nu permiteau sclavului devenit liber o conditie materiala care sa treaca peste limita supravietuirii. De aceea, Ioan Crizostomul propune ca înainte de a deveni liber, sclavului sa i se asigure posibilitatea învatarii unei meserii care sa-i garanteze ulterior un trai modest. Datorita interventiilor si actiunilor eficace ale Bisericii, în anul 331 împaratul Constantin emana o lege prin care aceasta dobândeste dreptul de a-i elibera pe sclavi printr-o ceremonie ce se desfasura în biserica. Patronul îsi prezinta sclavul episcopului, în lacasul de cult. In prezenta comunitatii se da citire apoi unui *libellus+, act de punere în libertate a sclavului, iar episcopului i se cere sa ratifice acest act. Urmeaza distrugerea *tablelor+, adica a documentatiei prin care respectiva persoana fusese cumparata sau autentificata ca sclav. Aceasta forma de emancipare prin intermediul Bisericii a devenit o practica a întregii crestinatati, reluata apoi pentru populatia romana de catre burgunzi si vizigoti.
O alta procedura pentru emanciparea sclavilor apare atunci când Bisericii i se recunoaste juridic vechiul drept de azil. Un sclav care se refugia într-o biserica intra automat sub protectia speciala a clericilor. In acest caz, nu rare au fost conflictele dintre acestia si stapânii de sclavi, care-si reclamau drepturile de proprietate a sclavilor. Din acest motiv, legislatia civila ulterioara încearca sa clarifice lucrurile. Nu se poate afirma însa ca refugiindu-se într-o biserica, sclavul nu mai era proprietatea stapânului sau, dar nici ca Biserica nu-i putea ameliora starea lui de viata. Sf. Vasile afirma ca un sclav poate fi primit într-o manastire doar daca stapânul îl constrânge la pacat. Imparatii Arcadiu si Honoriu promit libertatea acelor sclavi care-i parasesc pe stapânii lor donatisti, întrucât acestia îi constrâng la al doilea botez. La conciliul ecumenic din Calcedon, Biserica si statul ajung la un acord: sclavii se pot refugia într-o manastire, unde sa devina calugari, doar cu consimtamântul scris al stapânului. Un alt obstacol în calea emanciparii sclavilor, Biserica îl întâlneste în înaltii functionari, în bogatasi si în latifundiari. Deseori acestia s-au îmbogatit prin înselatorie, hotie sau alte mijloace condamnabile. Valoarea unui om depindea de valoarea averilor sau de gradul lui politico-administrativ. In fata acestei stari de lucruri, cei saraci tac, suporta sau vorbesc pe ascuns. Din spirit evanghelic, din prudenta sau pentru a nu înrautati si mai mult conditia sclavilor sau a oamenilor saraci, ierarhia ecleziastica nu intra într-un conflict deschis cu puternicii timpului.
c) Bogati si saraci
Bogati sunt sau devin doar oamenii puternici, adica cei ce au functii importante în stat sau care se dedica agriculturii pe marile latifundii, comertului sau altor meserii si afaceri banoase. Acestia refuza orice dispozitie sau proiect legislativ si administrativ care ar putea sa le reduca bogatiile sau proprietatile lor în favoarea saracilor. Bogatiile si banii lor, în mentalitatea si practica timpului, erau folosite doar pentru o viata luxoasa dusa la extrem, sau pentru a combina alte afaceri si planuri de marire a propriului capital. In fata acestei situatii, statul nu emana nici o lege care ar fi putut sa îmbunatateasca situatia saracilor, adica nu exista ceea ce astazi se numeste *asistenta sociala+. Pe de alta parte, ierarhia ecleziastica, chiar daca afirma ca marile proprietati si imensele bogatii nu au putut fi acumulate numai prin mijloace oneste si legale, pe de alta parte nu se gândeste la o redistribuire mai echitabila a bunurilor prin mijloace legislative, si nici nu intentioneaza o ameliorare folosind mijloacele de forta. Biserica accepta si recunoaste ca justa proprietatea privata; nu considera bogatia ca un rau în sine, chiar daca în dura condamnare a abuzurilor, atât bogatii cât si saracii ar putea întelege prin aceasta luare de pozitie ca pastorii de suflete ar sustine ca proprietatea reprezinta un furt. Ceea ce reprezinta o noutate în pozitia Bisericii în fata problemelor sociale ale timpului, este idea datoriei sociale a proprietatii. Dumnezeu a destinat bunurile acestei lumi pentru folosul tuturor, iar cei ce le poseda nu sunt în esenta decât administratorii bunurilor si nu proprietarii absoluti. Se poate conclude din aceasta teza ca proprietatea este legitima numai daca este administrata în vederea unei finalitati sociale de la care nimeni sa nu fie exclus. Bogatii trebuie sa înteleaga prin aceasta ca nu pot sa se lege în mod absolut de bunuri, acestea trebuind sa fie distribuite si saracilor, deoarece si ei, în planul si orânduirea divina, sunt proprietari si destinatari ai lor. In ce masura, un sarac trebuie sa posede anumite bunuri? Raspunsul parintilor Bisericii nu este identic. In baza afirmatiilor evanghelice, unii autori mai radicali (Vasile sau Ieronim), sustin ca din partea bogatilor se cere o renuntare *absoluta+ la ceea ce nu este strict necesar unei vieti oneste. Altii sunt mai moderati în propuneri. Insa, analizând în complexitatea lor pozitia scriitorilor si pastorilor Bisericii, se poate spune cu certitudine ca în distribuirea bunurilor, ei nu accepta nicidecum doar o pomana sau o fapta de caritate ocazionala; bogatii trebuie sa renunte la surplusuri si sa-si planifice în asa fel bogatiile încât sa contribuie la crearea unei bunastari multumitoare a saracilor. Insa prin toate aceste propuneri nu se poate spune ca Biserica ar fi avut initiativa crearii unei strategii sociale de ajutorare si de asistenta a celor care din diferite motive aveau nevoie de ajutorul material al altora. Nu exista o *doctrina sociala+ crestina, si nici nu putea exista.
Am prezentat deja pozitia scriitorilor si predicatorilor crestini care condamnau în modul cel mai clar posibil viata luxoasa a celor bogati si modul cum îsi adunau capitalul în sectoarele economice, financiare si administrative. In acest aspect al predicarii sociale a mesajului crestin, autorii antici sunt departe, de exemplu, de *teologia eliberarii+ din timpurile noastre, în sensul ca nu înteleg micsorarea distantelor enorme dintre bogati si saraci prin metode si practici dialectice materialiste si nici nu propun, nici macar implicit, forta armelor sau a altor coalitii ale maselor împotriva celor bogati.
Evident fiind dezinteresul statului în favoarea lumii sarace si lipsa totala a oricarei legislatii asistentiale sau caritative, Biserica gaseste mijloacele si metodele cele mai eficace posibile pentru a ameliora suferintele unei mari parti a populatiei, crestina sau nu, destinata supravietuirii sau unei *agonii+ prelungite. Camata si dobânzile exagerate sunt condamnate fara nici un echivoc. Clericilor le este interzis cu desavârsire sa accepte dobânzi sau sa practice alte forme de câstig, oricare ar fi ele, care ar putea sa-i defavorizeze pe cei saraci. Un sinod din Cartagina (401) îl determina pe împarat sa numeasca defensores care sa apere interesele saracilor împotriva abuzurilor celor bogati.
In cadrul comunitatilor, episcopii numesc un diacon, ajutat de diaconese si vaduve, care sa se ocupe de saraci. In special la orase, caritas locala se confrunta cu numeroase probleme si dificultati. In timpul lui Ioan Crizostom, de exemplu, la Antiohia majoritatea populatiei este crestina. Din aceasta, 10 % o reprezinta bogatii, 10 % saracii, iar 80 % au un nivel de viata modesta. Lista saracilor cuprinde aprox. 3.000 de nume de vaduve, fecioare si alti saraci care primesc un ajutor zilnic. La acest numar trebuie adaugati prizonierii, bolnavii si convalescentii din *xenodochia+ (hanuri pentru calatori si pelerini, dar si spitale), strainii, invalizii, clericii si alte persoane care zilnic au nevoie de un ajutor alimentar, medical sau de alta natura. Intrarile bisericii de aici nu erau mai mari decât ale unui bogat sau (uneori) decât ale unei persoane de conditie medie, iar pentru a acoperi necesitatile zilnice era necesara o suma de zece ori mai mare. Din acest motiv, pastorii apeleaza mereu la oferte mai consistente din partea credinciosilor, care deseori nu se aratau prea generosi. *Agapa+ antica publica si comunitara decazuse, devenise privata, practicata fiind doar atunci când un bogat invita la masa pe saraci. Acum începe perioada când comunitatile încep sa posede bunuri imobiliare, din veniturile carora episcopul trebuie sa organizeze sustinerea clerului si a persoanelor ce-l înconjoara si ajuta în mod direct, din care motiv nu ramâne o cantitate sau suma suficienta pentru acoperirea diferitelor necesitati cu care se confrunta comunitatile din jurisdictia sa. Augustin este oprit pe drum sau la usa bisericii de nenumarati saraci ce-i cer interventia pe lânga credinciosii sai mai înstariti, însa trebuie sa constate cu amaraciune ca nu poate satisface toate cererile ce i se prezinta. In aceeasi situatie se afla papa Leon cel Mare; în fiecare an, în timpul Postului Mare, el apeleaza cu insistenta la caritatea credinciosilor sai.
Incepând cu secolul al IV-lea, alaturi de caritatea (caritas) mai mult sau mai putin spontana a credinciosilor (dirijata fiind însa de clerici, în primul rând de episcopi), Biserica acorda o deosebita atentie construirii de edificii pentru asistenta si îngrijirea bolnavilor, a saracilor, orfanilor si pelerinilor. Astfel începe sa ia fiinta asistenta sociala crestina care îl vede pe Cristos în oricine are nevoie de un ajutor material. In persoana aflata în dificultate este vazut chipul lui Cristos suferind. In felul acesta, asistenta caritativa a Bisericii ca structura bine organizata si autonoma se diferentiaza de initiativele caritative ale primelor secole crestine, punând bazele unei structuri permanente crestine, bazata pe principii religioase si diferita de putinele initiative umanitare prezente în lumea necrestina.
Dezvoltându-se practica pelerinajelor la Ierusalim, Menapolis (în delta Nilului) si la Nola (Campania), atât în aceste localitati, cât si pe drumurile ce duceau la ele, se dezvolta xenodocheion (vechile officium hospitalitatis promovate de episcopi, unde sunt primiti calatorii, pelerinii, dar, asa cum am mentionat, unde sunt îngrijiti si bolnavii). Primul xenodocheion cunoscut este cel din Sebaste (în Samaria), care se ocupa si de bolnavi si leprosi. Deoarece în cadrul miscarii monastice, ospitalitatii i se acorda o deosebita atentie, cu timpul se ajunge la construirea unui xenodocheion în fiecare manastire cenobitica mai mare. In timpul sf. Vasile, monahismul începe sa fie introdus în opera caritativa a Bisericii, cu consecinte atât de pozitive pentru întreaga crestinatate. La periferia Cezareei, acest sfânt construieste un complex care cuprinde alaturi de manastire si locuintele pentru cler, un han pentru straini si o casa pentru saraci, la care erau anexate toate serviciile de asistenta: medici, infirmieri, ateliere, tarabe, chiar si mijloace de transport. Complexul se dezvolta rapid, astfel ca în secolul al V-lea, centrul orasului se muta în aceasta parte, primind numele de Vasiliada. Initiative similare se dezvolta la Antiohia si Constantinopol. Aici, în 472, împaratul Leon acorda diferite privilegii pentru hanurile si pentru spitalele existente.
In Occident, primele initiative caritative organizate se dezvolta spre sfârsitul secolului al IV-lea, preluând modelul oriental. La Roma, bogata Fabiola construieste un nosocomium (spital), iar în portul orasului (Ostia), Pammachius ridica un xenodochium. Episcopul Paulin din Nola face sa se construiasca un edificiu ce functiona ca si casa pentru pelerini si *gerontocomium+ pentru îngrijirea batrânilor. La Hippona, Augustin ridica un xenodochium, spunându-ne ca astfel de edificii existau deja în Africa.
Activitatea caritativa a Bisericii îi cuprinde si pe prizonieri si pe detinuti. Datorita activitatii si interventiei clerului în favoarea lor, legile imperiale încearca sa umanizeze putin pedepsele aplicate acestora. Nu trebuie uitat apoi faptul ca Biserica a platit deseori sume mari de bani pentru rascumpararea prizonierilor cazuti în mâinile barbarilor. Datorita importantei si eficientei crescânde a activitatii caritative si asistentiale crestine, statul devine mai atent la astfel de probleme. Chiar daca din partea sa, astfel de initiative, ce izvorasc din caritate crestina si spirit de sacrificiu, nu sunt promovate decât în foarte mica masura, cel putin statul a acordat Bisericii diferite privilegii si ajutoare, impunând apoi, în perioada protobizantina, si un control statal al acestei activitati. O privire panoramica asupra vastei opere de asistenta sociala a Bisericii în secolele IV si V ne determina sa constatam ca nimic asemanator, nici ca eficienta si nici din punct de vedere al fundamentelor etico-religioase, nu i se poate alatura acestui sector de activitate izvorât si crescut pe baza unui principiu crestin simplu si esential: slujindu-l pe omul în suferinta, este slujit Cristos însusi.
VIII. CONCILIUL ECUMENIC DIN EFES (431)
Preliminarii. Dupa ce este numit episcop la Constantinopol (428), Nestoriu constata ca lumea, clerici si laici, discuta daca este corect ca Maria sa fie numita *Maica lui Dumnezeu+ (Theotokos) sau *Maica omului+ Cristos (Antropotokos). Debitor scolii teologice antiohene (diferita ca orientare teologica de cea alexandrina), episcopul ia pozitie, încercând sa concilieze cele doua pozitii prin numirea Mariei ca *Maica a lui Cristos+ (Christotokos). Insa, deja înainte de Nicea poporul se adresa Mariei cu titlul de Theotokos; în liturgie, în constiinta crestinilor ca si în scrierile teologilor din secolul al IV-lea se impusese deja termenul de *Maica a lui Dumnezeu+. Ideile lui Nestoriu trezesc dispute aprinse întâi de toate în capitala. Calugarii sunt primii care protesteaza. Laicii se lasa si ei prinsi în polemica, controversa începând sa devina periculoasa, verificându-se scene de protest deschis în cadrul functiunilor liturgice prezidate de episcop, iar pe portile bisericii este afisat un text care-l declara eretic.
Spre sfârsitul anului 428, stirea despre ideile episcopului capitalei referitoare la Fecioara Maria ajunge la Alexandria, unde este episcop Ciril. Acesta adresase deja episcopilor si monahilor egipteni mai multe scrisori în care o numea pe Maria cu titlul de *Maica a lui Dumnezeu+. Acum scrie si lui Nestoriu, cerându-i explicatii despre doctrina sa, care miroase a erezie. In raspuns, episcopul capitalei imperiale se declara ofensat si-i recomanda lui Ciril sa încerce sa fie mai moderat. De acum, conflictul dintre cei doi devine deschis. In obisnuita scrisoare de Pasti din anul urmator, Ciril se adreseaza din nou episcopilor si miilor de calugari egipteni, respingând doctrina colegului sau si apelând la decizia papei Celestin I (422-432). Insa deja înainte de dânsul, Nestoriu se adresase papei, declarând ca ideile sale sunt ortodoxe, iar cele ale adversarilor sai sunt ariane si apollinariste. Acestia, la rândul lor, trimit lui Celestin numeroase predici ale lui Nestoriu. Diaconul Leon, viitorul papa, le încredinteaza lui Ioan Cassian din abatia Sf. Victor (Marsilia). Confruntându-le, abatele scrie acum De incarnatione Domini, în care respinge doctrina lui Nestoriu.
In anul 430, papa convoaca un sinod la Roma, declarându-se de partea ideilor episcopului alexandrin. Porunceste lui Nestoriu sa-si retracteze afirmatiile, trimitându-i o lista de 12 teze (anateme) pe care dânsul trebuia sa le condamne. Prima teza: *Daca cineva nu marturiseste ca Emanuel este Dumnezeu adevarat iar sfânta Fecioara este nascatoarea lui Dumnezeu, generând ea într-adevar dupa trup pe Cuvântul lui Dumnezeu facut om, sa fie anatema+. A treia teza condamna termenul antiohen *unire+ (synapheia), înca ambiguu cu sensul de substanta.
Nestoriu ramâne inflexibil. Refuza în continuare sa accepte termenul *Theotokos+ si-l determina pe împaratul Teodosiu al II-lea sa convoace un conciliu pentru lamurirea problemelor. Pe 19 octombrie 430, împaratul adreseaza o scrisoare circulara tuturor mitropolitilor orientali si occidentali, cerându-le ca atât dânsii, cât si unii episcopi ai lor sa se prezinte la Efes pentru Rusaliile anului urmator. Aici exista o mare biserica dedicata Fecioarei Maria. Invitatia a ajuns si la Roma si Hippona, însa aici Augustin murise deja în cetatea asediata de vandali.
Fara ca sa astepte delegatia papala si nici pe episcopii antioheni, Ciril stabileste ca deschiderea conciliului sa aiba lor pe 22 iunie, desi atât reprezentantul imperial cât si 68 de episcopi protesteaza, cerând amânarea deschiderii, pâna când va sosi Nestoriu cu grupul sau, si delegatii papali. Nestoriu însa nu soseste, în primul rând din cauza atmosferei ostile lui ce exista în oras, si pentru care motiv ceruse si obtinuse de la împarat un corp de soldati care sa-l apere.
In sedinta de deschidere se da citire scrisorii imperiale de invitare la conciliu, dupa care lucrarile conciliare sunt declarate deschise. Dupa citirea formulei de credinta de la Nicea, este facuta cunoscuta o scriere a lui Ciril despre unirea hipostatica a celor doua naturi în Cristos. Parintii conciliari voteaza, recunoscând-o corespunzatoare cu profesiunea de credinta de la Nicea. Sunt citite si mai multe texte ale parintilor Bisericii care marturisesc vechea profesiune de credinta în contrast cu 20 de propozitii ale lui Nestoriu. Urmeaza apoi cu mare graba condamnarea ereticului episcop al capitalei. *Domnul Isus Cristos, blasfemiat de el (Nestoriu), decide prin acest sfânt sinod ca Nestoriu sa fie depus din demnitatea episcopala si exclus din întreaga comunitate sacerdotala+; 198 de episcopi semneaza condamnarea. Era noapte; în aplauzele poporului, episcopii sunt însotiti la locuintele lor în lumina facliilor multimii. O scrisoare trimisa lui *Nestoriu, noul Iuda+ îi comunica decizia conciliara. Intr-o alta scrisoare, Ciril comunica comunitatii sale ca *dusmanul credintei+ a cazut.
Nestoriu protesteaza împotriva modului de desfasurare a lucrarilor, acuzându-l grav pe episcopul locului, Memnon. Reprezentantul împaratului îl informeaza pe stapânul sau, declarând ilegale si invalide deciziile parintilor conciliari. Imparatul primeste si o relatare din partea conciliului.
Aceasta este situatia, când, dupa patru zile, soseste si episcopul de Antiohia, Ioan, si episcopii Siriei, în total 43. Ioan convoaca din nou adunarea conciliara, la care participa aprox. 50 de episcopi. Ciril este destituit, iar Memnon informeaza împaratul, clerul si poporul Constantinopolului de noua întorsatura pe care au luat-o lucrarile conciliare. Teodosiu al II-lea declara nul tot ceea ce se savârsise pâna acum, spre bucuria, prematura, a antiohenilor, precizând ca va trimite un delegat al sau pentru a constata în detalii tot ceea ce se întâmplase.
Grupul majoritar se reuneste din nou în a doua sedinta, pe 10 iulie, în casa lui Memnon, unde sosesc si cei trei legati papali. In sedinta a patra din 16 iulie se declara invalida decizia anticonciliului antiohen, se ia act de scrierea papei Celestin, iar Nestoriu este condamnat din nou. Ultima sedinta, a saptea (31 iulie), are loc din nou în biserica dedicata Fecioarei Maria. Sunt aprobate sase canoane împotriva lui Nestoriu si a adeptilor lui, iar printr-o scrisoare circulara sunt informati episcopii absenti despre cele petrecute si decise aici.
Parintii conciliari cred ca totul este încheiat, însa conciliul nu putea fi închis pâna la sosirea reprezentantului împaratului, Ioan. Acesta soseste la începutul lunii august, comunicând celor prezenti decizia împaratului de depunere a lui Nestoriu, Ciril si Memnon. In felul acesta, împaratul intentiona sa aplaneze cel putin conflictul dintre cele doua partide. Doarece mai ales adeptii lui Ciril protesteaza cu vehementa, Ioan îi închide în casa lui Memnon pe toti trei. Pe ascuns, Ciril reuseste sa paraseasca Efesul, caci se temea ca la întoarcere sa nu gaseasca un succesor, asa cum se întâmplase cu Nestoriu.
Intre timp, nestorienii reusisera sa intercepteze toate scrisorile lui Ciril, ca si cele pe care majoritatea conciliara le trimisese împaratului. Un trimis al antiohenilor, travestit ca cersetor, reuseste sa introduca în Constantinopol, într-un baston gol pe dinauntru, o scrisoare pe care Ciril o trimisese calugarilor din capitala contrari lui Nestoriu. Acum, calugarii se aduna în masa în fata resedintei împaratului, pentru a asculta textul scrisorii. Rezultatul: împaratul reconfirma depunerea lui Nestoriu, a lui Ciril si Memnon, pe acestia doi din urma trimitându-i la închisoare.
Un nou comisar imperial este trimis la Efes. In fata lui, antiohenii îl acuza pe Ciril de a fi corupt cu daruri persoanele importante din capitala, ca i-a instigat pe episcopi si poporul; apoi, într-o profesiune de credinta, îsi apara propria pozitie doctrinara. Imparatului i se comunica faptul; pentru a se informa mai bine, cheama la Calcedon câte opt reprezentanti ai ambelor parti. Vazând ca pozitiile sunt inconciliabile, el declara închise lucrarile conciliare. Dupa un anumit timp, Nestoriu cade în dizgratia totala a împaratului. Trebuie sa se întoarca în conventul din Antiohia, unde fusese mai înainte; este exilat la Petra, în Idumea, iar apoi în desertul Libiei. Traia înca, când la Calcedon (451) se încerca ceea ce nu reusise Efesul: rezolvarea problemei cristologice.
Dupa declararea de catre împarat a închiderii conciliului, parintii pot sa se întoarca acasa. Pe 30 octombrie, Ciril ajunge la Alexandria. Pentru a comemora victoria conciliara, papa Sixt al III-lea (432-440), încadreaza în arcul triumfal al bazilicii S. Maria Maggiore mozaicuri ale Fecioarei Maria care se pastreaza si astazi.
Importanta conciliului ecumenic din Efes este deosebita în clarficarile cristologice si mariologice, cu toate defectele umane care s-au verificat aici. In primul rând, parintii conciliari, renuntând constient la o noua formula de credinta, au vazut în profesiunea de credinta de la Nicea norma cu care va trebui sa se acorde orice tentativa de aprofundare teologica. In al doilea rând, declarând ca cea de-a doua scrisoare a lui Ciril nu avea nimic contrar simbolului de credinta din 325, recunosc ca obligatorie comunicatio idiomatum si titlul de theotokos pentru Maria. Apoi, recunoasterea din partea legatilor papei a pozitiei avute aici de episcopul Ciril, da conciliului o valoare normativa atât pentru prezent, cât si pentru discutiile cristologice ulterioare.
Chiar daca Nestoriu a fost condamnat, desi pâna astazi studiile nu au clarificat erezia lui, trebuie recunoscut totusi antiohenilor o anumita contributie pozitiva în clarificarea doctrinara. Ei recunosc *un Cristos, un Fiu, un Domn+ în care cele doua naturi se unesc fara a se contopi, si admit ca în baza acestei uniri Fecioara Maria este *theotokos+. Dupa doi ani de la conciliu, se va restabili pacea între Antiohia si Alexandria, tocmai în baza acestei formule de credinta.
Datorita eforturilor împaratului si a medierii episcopului Acaciu din Berea, se ajunge în 433 la o întelegere între Antiohia si Alexandria. Reprezentantul curentului antiohen, episcopul Ioan din Antiohia, trimite lui Ciril un document în care este acceptata formula de credinta de la Efes, inclusiv titlul de theotokos al Fecioarei Maria, iar într-o scrisoare alaturata este aprobata depunerea lui Nestoriu. Ciril, din partea sa, raspunde Antiohiei, bucurându-se ca s-a restabilit din nou pacea între cele doua episcopate. Din prudenta, si ca o concesie pentru concesia antiohenilor, Ciril nu mai mentioneaza în raspuns anatemele împotriva lui Nestoriu, ceea ce însemna ca nu mai insista asupra acceptarii lor. Stirea este comunicata atât împaratului, cât si papei Sixt al III-lea. De acum înainte, consolidarea pacii depindea de pozitia pe care o vor lua aderentii celor doua partide.
Ar fi fost mult mai bine si mai de folos pentru Biserica, daca la Efes cele doua partide nu ar fi fost atât de intransigente; daca ar fi existat un dialog între dânsele, este foarte posibil ca toti sa-si fi dat seama ca nodul discordiei provenea nu din divergente esentiale de idei teologice, ci din lipsa unei terminologii precise, concrete. Este posibil ca Nestoriu sa se fi angajat cu toate fortele si în deplina sinceritate în întelegerea unitatii substantiale ale celor doua naturi ale lui Cristos, si ca nu a fost un *nou Iuda+ si un *sacrileg+, asa cum l-a numit Ciril. Aceasta ne-o demonstreaza faptul ca în timpul exilului sau, când ajunge sa cunoasca Epistula ad Flavianum a papei Leon, el declara într-o scrisoare trimisa populatiei din capitala ca este întru totul de acord cu cristologia papei.
"Latrocinium Ephesinum"
In 431, Nestoriu si adeptii sai fusesera condamnati, ceea ce nu înseamna ca disparusera cu totul. Ei si-au fondat ulterior un patriarhat la Ctesiphon în Seleucia, care a desfasurat apoi o bogata activitate misionara, ajungând pâna în China si India.
In anul 446 începe o noua faza a discutiilor cristologice, însa acum nu mai sunt în viata o serie de persoane importante care dominasera scena discutiilor în timpul conciliului din Efes. La Antiohia, urmeaza în scaunul episcopal nepotul lui Ioan, Domnus. Lui Ciril (H 444) îi urmeaza Dioscuros, un personaj atât de controversat al episcopatului oriental. La Constantinopol, este episcop Flavian, în timpul caruia intra în scena arhimandritul (abatele) Eutichie, un extremist al teologiei alexandrine si combatant neobosit al nestorianismului. Formula lui de credinta era aceasta: *Eu marturisesc ca Domnul Nostru înainte de unire era compus din noua naturi, însa dupa unire profesez o singura natura+. Asadar, dupa unirea în Cristos a naturii divine cu cea umana, cea umana a fost absorbita de cea divina, ca o picatura de apa într-un ocean, asa încât nu se mai poate vorbi decât de o natura, cea divina. Negând natura umana a lui Cristos, monofizismul (monofiuzis = o singura natura), aceasta erezie pericliteaza grav rascumpararea omului, deoarece Cristos a suferit în trup. Eutichie îsi gaseste curând un adversar în antiohenul Teodoret din Cir. In 447, el publica un volum cristologic Eranistes (Cersetorul) în care combate cu succes teoria monofizita a lui Eutichie.
In anul 448, Eutichie, prezent în capitala cu un mare grup de calugari si functionari imperiali, este condamnat în cadrul unui sinod, prezidat de Flavian, de catre episcopul Eusebiu din Dorilea. Pe Eutichie, îl apara însa Dioscuros din Alexandria, care reuseste sa-l determine pe Teodosiu al II-lea sa convoace un nou conciliu imperial la Efes. Decretul împaratului este din 30 martie 449 si fixeaza întâlnirea pentru 1 august, la Efes. Dioscuros este rugat sa participe aici cu 20 de episcopi egipteni, iar lui Teodoret îi este comunicat ca nu poate nicidecum sa participe. Prin aceasta masura, cea mai mare forta a opozitiei era anulata, iar scopul era clar: reabilitarea lui Eutichie si depunerea lui Flavian. Sosindu-i invitatia, papa Leon numeste trei delegati carora le încredinteaza mai multe scrisori pentru diferite personalitati ale Constantinopolului, pentru împarat si pentru episcopul Flavian. Scrisoarea catre acesta din urma este tocmai renumita Epistula dogmatica ad Flavianum, care exprima pozitia romana în problema cristologica. Sosind delegatia romana, i se refuza prezidenta, aceasta fiindu-i încredintata lui Dioscuros. Insasi cadrul extern al sinodului este semnificativ. Imparatul stabileste un contingent de politie, care sa asigure ordinea, adica sa-i faca sa înteleaga pe participanti ca trebuie neaparat sa fie de partea lui Eutichie. Acesta din urma îi aduce pe calugarii sai nelinistiti si agitatori; sosesc si monahi sirieni, iar Dioscuros este însotit de un grup de fanfaroni. Deschizând lucrarile, Dioscuros nu le permite legatilor papali sa citeasca scrisoarea dogmatica adresata episcopului capitalei. Episcopul alexandrin pune apoi la vot ortodoxia lui Eutichie. Votantii, toti acesti calugari turbulenti si fara teologie, ca si ceilalti ignoranti egipteni si sirieni, declara ortodoxia arhimandritului Eutichie, care este astfel reabilitat. Din toti votantii (140) doar 7 au votat contra. In fata protestelor acestora, Dioscuros face sa fie deschise portile bisericii, iar calugarii de afara si multimea atâtata patrund cu urlete si amenintari grave la adresa opozantilor. Inspaimântati, acestia semneaza depunerea lui Eusebiu din Dorilea si a lui Flavian, care moare apoi pe calea exilului. Intr-o sedinta ulterioara, Dioscuros, folosind aceleasi metode, îsi atinge scopul final: condamnarea lui Ibas din Edessa, a lui Teodoret si a lui Domnus din Antiohia. In strigate puternice, monahii prezenti cer ca acestia sa fie condamnati pentru *nestorianism+, iar Dioscuros striga cu cinism ca glasurile lor sunt inspirate de Dumnezeu. In acest fel se încheie *latrocinium+, care are consecinte grave si de lunga durata. Desi acest sinod reprezinta o derâdere a celor mai elementare norme ale raporturilor umane si ale dialogului teologic, gravitatea sa nu consta în aceasta, ci în faptul ca el reprezinta o data si un eveniment determinant în formarea, cristalizarea si dainuirea peste secole a doua erezii: nestorianismul si monofizismul. Firava unire a celor doua partide realizata în 433, este anulata acum cu desavârsire. Intorcându-se la Roma, diaconul Ilarus îi comunica papei întreaga desfasurare a lucrarilor, iar acesta conclude ca la Efes nu a avut loc un iudicium, ci un latrocinium (sinod al tâlharilor), nume sub care sinodul a intrat în istorie, ca o rusine ce are în ea anumite aspecte tipic orientale. Pe 13 octombrie, papa îi cere împaratului, în numele sau si al episcopilor occidentali, sa convoace un nou conciliu în Italia. Repeta apoi de doua ori aceeasi cerere, însa doar succesorul lui Teodosiu al II-lea, Marcian, convoaca pe 17 mai 451 un nou conciliu la Nicea, însa deja înainte de deschidere, acesta îsi schimba locul la Calcedon, deoarece era mai aproape de capitala.
IX. CONCILIUL ECUMENIC DIN CALCEDON (451)
Am prezentat deja atitudinea patriarhului de Alexandria, Dioscuros, în cadrul sinodului din 449, când încearca sa impuna prin forta cristologia monofizita, tratându-i cu ostilitate pe legatii papali, ca si pe opozantii sai antioheni. In fata insistentelor repetate ale papei Leon pe lânga împarat, pentru ca acesta sa convoace în Occident un conciliu la care sa participe episcopii ex toto orbe terrarum, împaratul îi raspunde dupa o lunga tacere ca ceea ce s-a stabilit în 449 era corect, iar el, Leon, sa nu se amestece în problemele Orientului. In iulie 450, Teodosiu al II-lea moare în urma unei caderi de pe cal, la tron urmându-i energica sora Pulheria. Dupa patru saptamâni, ea se casatoreste cu comandantul iliric al armatei Marcian; si-l asociaza la tron si face sa fie numit împarat. Cu aceasta schimbare la tron, începe si o schimbare totala a întregii situatii politico-religioase a Orientului.
Pulheria dezaprobase complet politica religioasa a fratelui, în care acesta fusese influentat (condus) de ministrul Crifasiu. Acesta este adus acum în fata tribunalului, judecat si condamnat la moarte. Episcopii care fusesera condamnati în 449 sunt repusi în scaunele lor, printre acestia fiind si Teodoret din Cir si Eusebiu din Dorilea. Eutichie este închis într-o manastire din apropierea capitalei, iar Dioscuros ramâne fara sustinatori. Urmeaza apoi decizia lui Marcian si a Pulheriei de a convoca un conciliu imperial la Nicea. Raspunsul papei Leon este ca în cazul deschiderii acestuia, legatii papali îl vor prezida în numele sau, stabilind apoi într-o scrisoare care va fi în general continutul discutiilor, adica vor urma îndeaproape Tomus ad Flavianum si vor fi repusi în drepturi episcopii condamnati la latrocinium.
Pe 1 septembrie 451, numerosi episcopi sunt deja prezenti la Nicea, asteptând sosirea împaratului. Deoarece acesta era foarte ocupat cu multe probleme în capitala, toti sunt invitati mai aproape de aceasta, la Calcedon. In biserica de aici, Sf. Eufemia, parintii conciliari au prima întrunire pe 8 octombrie. Sunt prezenti aprox. 350 de participanti, numarul cel mai mare din toate conciliile antichitatii, depasit doar de cele doua concilii din Vatican. Din Occidentul latin participa doar sase, cinci legati papali si un alt reprezentant. Insa acest numar atât de mic al occidentalilor nu micsoreaza cu nimic importanta papei, deoarece legatii papali prezideaza conciliul. De la început, ei cer ca lui Dioscuros sa nu i se dea dreptul la cuvânt, iar în a treia sedinta, dupa ce sunt prezentate metodele sale violente pe care le adoptase la Efes, este condamnat si depus, decretul de depunere fiind semnat de 308 episcopi. Dupa putin timp, Dioscuros este exilat la Angra, în Paflagonia, unde moare în 454. In a doua sedinta se da citire profesiunii de credinta nicena si *scrisorii dogmatice+ Tomus ad Flavianum referitoare la cele doua naturi ale lui Cristos. Parintii conciliari o aproba, exclamând: *Aceasta este credinta Parintilor, aceasta este credinta Apostolilor. Asa credem noi toti. Prin Leon a vorbit Petru+.
Ca urmare a insistentelor papei Leon, sunt reabilitati oficial Flavian, Teodoret din Cir, ceea ce stârneste protestul unui grup de monahi din capitala, adepti ai lui Eutichie. Pe 20 octombrie, acestia sunt amenintati cu excomunicarea daca în termen de o luna nu vor aproba deciziile conciliare. Impreuna cu Ibas din Edessa, ei vor fi reabilitati din nou în sedinta a sasea.
Desi majoritatea parintilor conciliari sunt de acord cu profesiunea de credinta nicena si cu Tomus Leonis, împaratul si comisarii sai vor elaborarea unei noi profesiuni, dorinta pe care si-o exprima si în a patra întrunire, în care, din nou, participantii considera ca suficienta scrierea papei Leon, cu exceptia a 13 episcopi egipteni care declara ca nu pot sa semneze Tomus Leonis; li se parea ca scrierea combate ideile lor ce aveau ceva din monofizism. In urmatoarea sedinta, împaratul insista din nou asupra elaborarii unei noi profesiuni, cu intentia vadita, pe care o avea de la început, de a ajunge la un acord între cele doua parti. De aceeasi idee este si episcopul constantinopolitan Anatol si un grup de episcopi greci, care propun o schema de credinta proprie. Legatii papali nu sunt de acord, sustinând ca sunt mai mult decât suficiente crezul nicen si Tomus Leonis; în caz contrar, ei declara ca vor parasi conciliul si îl vor determina pe papa sa convoace un altul în Occident. Imparatul intervine din nou cu aceeasi dorinta: formularea unei noi profesiuni de credinta, la care va trebui sa colaboreze fiecare mitropolit, sau o comisie va elabora un text care sa convina tuturor. In plus, considera ca imposibila convocarea unui conciliu în Occident. Luând în consideratie dorinta sa, parintii deleaga 23 de episcopi care, dupa trei zile de munca, propun o formula definitiva de credinta ce respecta întru totul scrisoarea doctrinara a papei. In sedinta a sasea, pe 25 octombrie, în prezenta împaratului si a sotiei, este proclamat solemn crezul calcedonian. Marcian tine un discurs în limba latina în care afirma ca a convocat conciliul pentru a *întari credinta+, apoi da citire profesiunii de credinta, pe care o semneaza toti episcopii, inclusiv legatii papali. *Noi învatam (profesam n.n.) toti de acord unul si acelasi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, perfect atât în divinitate si perfect în umanitate...; în (nu din) doua naturi neconfundate si neschimbate (împotriva monofizitilor), nedespartite si inseparabile (împotriva nestorianilor), ambele întâlnindu-se într-o persoana si o ipostaza (hipostazis)+.
Odata cu aceasta sedinta solemna, parintii conciliari cred ca lucrarile au luat sfârsit. Insa nu a fost asa. Pe 31 octombrie, în absenta legatilor papali, episcopii orientali aprobasera 28 de canoane. Pe data de 1 noiembrie, are loc o noua întrunire în cadrul careia legatii protesteaza împotriva canonului 28, care acorda superioritate scaunului episcopal al Constantinopolului în cadrul patriarhatelor orientale. In pofida protestelor legatilor, împaratul, episcopul capitalei si alti episcopi greci ramân fermi pe pozitie. Marcian si episcopii greci îi cer cu insistenta papei Leon sa convalideze canonul, ceea ce papa nu poate accepta, întrucât era în contradictie cu întreaga traditie a Bisericii si prejudiciaza grav pozitia primatiala a Romei. Dându-si seama de inutilitatea protestelor, legatii rezerva Scaunului apostolic roman rezolvarea acestei probleme, rezolvare care nu va veni; dimpotriva, continua ascensiune a scaunului patriarhal constantinopolitan va prejudicia nu numai raporturile cu Roma, ci si cu celelalte scaune patriarhale orientale, acestea trebuind sa constate cu consternare cum patriarhul capitalei le va sustrage multe din drepturile lor jurisdictionale asupra episcopilor din patriarhiile lor.
Canonul 6 interzice asa-numitele sfintiri sacerdotale *absolute+, adica care nu sunt facute în vederea unui determinat oficiu în cadrul comunitatii crestine. Canoanele 3, 4 si 20 îi supun pe monahi autoritatii episcopului locului. La ele se va referi mai târziu conciliul tridentin. Conciliul se încheie cu un alt discurs solemn al împaratului în care se subliniaza înca odata contributia Romei si importanta scrierii dogmatice a papei Leon pentru clarificarile doctrinare de aici.
Studiile recente de istoria dogmei crestine afirma ca acest conciliu, prin introducerea unor termeni proprii filosofiei, a *elenizat+ în mod definitiv figura si mesajul lui Cristos. Pentru o apreciere corecta si impartiala a unor astfel de afirmatii, trebuie studiata în detalii profesiunea de credinta semnata de parintii conciliari. Deja din primele cuvinte ale profesiunii se poate observa cu usurinta ca parintii preiau cu fidelitate traditia Bisericii, începând cu Scriptura si continuând cu simbolurile de la Nicea, Constantinopol si Efes. Toate formularile nu sunt altceva decât preluari exacte ale izvoarelor amintite, la care se adauga a doua scrisoare a lui Ciril catre Nestoriu, formula de unire din 433, profesiunea de credinta a lui Flavian si scrisoarea dogmatica a papei Leon. Se insista asupra unor termeni fundamentali pentru persoana lui Cristos: natura, ipostaza si persoana, si aceasta pentru a respinge cele doua mari pericole: nestorianismul si monofizismul. Mai târziu vor ataca dogma cristologica monotelismul si monoenergismul, iar unii autori afirma ca parintii conciliari ar fi trebuit sa introduca în profesiunea de credinta unele afirmatii clare si precise care sa împiedice aparitia acestor erezii. Insa ei nu puteau prevedea ceea ce se va întâmpla în viitor. Ei au raspuns în mod stralucit exigentelor prezentului.
Din punct de vedere istorico-ecleziastic, parintilor conciliari greci, determinati într-o masura mai mica sau mai mare de împarat, li se poate aduce acuza justa de a fi alcatuit acel fatal canon 28 care nu va contribui la altceva decât la slabirea unitatii religioase dintre Orient si Occident, prejudiciind grav pozitia si drepturile catedrei romane.
Urmarile monofizismului
O alta critica ce s-ar putea aduce conciliului este aceea de a nu fi gasit o alta modalitate de a-l depune pe Dioscuros, caci mai mult decât pedepsirea justa a unui vinovat, episcopii egipteni au interpretat aceasta condamnare si depunere ca o umilire a Egiptului si în special a venerabilului scaun patriarhal al Alexandriei. Gândirea monofizita de aici se unea cu tendintele separatiste ale Egiptului si în general ale provinciilor îndepartate de capitala. Timp de mai bine de un secol, împaratii vor încerca în toate modurile sa stopeze aceste tendinte. Egiptenii, însa, vor refuza decretul confuz de unire din 482 (Henotikon) al împaratului Zenon, ajungând chiar pâna la ruperea de Roma (schisma acaciana dintre 484 si 518).
X. BISERICA IN SECOLELE IV-VI
1. ACTIVITATEA MISIONARA IN ORIENT
Dupa libertatea acordata crestinismului, ne-am fi asteptat la o declansare a activitatii misionare a Bisericii peste granitele imperiului, ceea ce însa nu se verifica. Aceasta probabil si din cauza identificarii dintre Orbis Romanus si oikumene crestina. Putinele initiative misionare nu apartin ierarhiei, ci sclavilor, comerciantilor sau prizonierilor de razboi care sunt constrânsi sa ia contact cu lumea pagâna, care si ea provenea tot din imperiu. In aceste nuclee crestine trebuie sa vedem locul de unde va pleca activitatea misionara printre *barbarii+ indigeni. Un al doilea aspect misionar trebuie sa-l vedem în triburile care se infiltreaza în imperiu. Pentru a avea posibilitatea de a participa la bunastarea cetatenilor imperiului, sau confundând avantajele civilizatiei imperiale cu cele ale crestinismului, aceste triburi cer ele însele botezul. De fapt, acest mod de a vedea lucrurile nu era propriu doar triburilor barbare, ci si lumii grecesti orientale. In acest mod, în Orient începe formarea acelei simbioze dintre imperiu si Biserica, pe care o dorise si o schitase în scrierile sale episcopul Eusebiu din Cezarea.
Este interesanta si semnificativa activitatea misionara printre beduinii din regiunile siro-palestiniene. Un seic beduin trece împreuna cu tribul sau din imperiul persan în cel roman, unde este primit fara dificultati, încredintându-i-se paza granitei imperiale. Deoarece are un fiu bolnav, seicul merge în desertul Palestinei la anahoretul Eutimiu, care-i vindeca copilul. Seicul se converteste împreuna cu întreaga familie. Dupa un timp revine la anahoret împreuna cu multi din propriul trib. Se opresc aici, primind loc pentru pasune si pentru corturi. Eutimiu îi converteste, iar apoi îl convinge pe patriarhul de Ierusalim, Juvenal, sa le dea un episcop. Patriarhul nu gaseste o persoana mai potrivita decât seicul însusi, care la botez a primit numele de Petru. Noul episcop nu are o resedinta stabila, o cladire episcopala. Asa cum a mostenit de la înaintasi, resedinta sa este cortul, lânga care sunt corturile celorlalti beduini crestini. Asa se naste prima dieceza a corturilor, urmata la mijlocul secolului al V-lea de o alta în *Fenicia Secunda+. In listele conciliului ecumenic din Calcedon sunt prezenti 20 de episcopi arabi, ceea ce ne spune ca încrestinarea arabilor, în majoritate beduini, capatase o amploare deosebita.
In timpul lui Iustin si Iustinian, politicii de încrestinare a vecinilor barbari i se acorda o atentie cu totul deosebita. Avantajele încrestinarii erau multiple si reciproce. Increstinându-se, barbarii intrau în *oikumene+ politico-religioasa imperiala, ceea ce marea suprafata si puterea imperiului, iar pe de alta parte, noii convertiti gaseau în bazilei un sprijin si o protectie împotriva dusmanilor vecini. In afara de aceste avantaje politico-militare, sunt importante si cele economice. De exemplu, din punct de vedere strategic, Arabia meridionala îi interesa putin pe împaratii bizantini. Ii intereseaza, în schimb, din punct de vedere economic. Daca persii ocupa aceasta regiune, atunci este foarte posibil ca sa le blocheze sau sa le conditioneze drumul lor comercial peste Marea Rosie, sau *drumul tamâii+. Fiindca nu poate accepta o asemenea alternativa, împaratul se intereseaza de încrestinarea arabilor si a persilor, încercând sa faca din ei supusi fideli, chiar daca uneori unii sau altii dintre acesti noi membri ai imperiului crestin nu împartasesc credinta oficiala a capitalei, fiind monofiziti sau nestorieni, de exemplu.
Aceeasi *politica misionara+ este urmata si în alte parti ale imperiului. Pe malurile sudice ale Dunarii se stabilisera herulii, care erau în conflict continuu cu indigenii. Desi nu avea o impresie prea buna despre dânsii, Iustinian le trimite misionari pentru a-i încrestina, ceea ce însemna ca vor deveni supusi pasnici ai imperiului. Dupa un timp, multi se convertesc, inclusiv regele lor; acesta se boteaza în capitala bizantina, avându-l ca nas pe însusi Iustinian, care-si vede încununate cu succes eforturile sale: pe malurile Dunarii e pace, iar granita de aici este în siguranta.
In regiunile Caucazului, Iustinian le acorda o atentie aparte abasgilor, populatie din Abhazia. Aici sosesc numerosi misionari care au un atare succes încât autohtonii îi izgonesc pe conducatorii lor pagâni, orientându-se cu totul spre Bizant. Pentru vecinii lor din Lazica, împaratul are o grija si mai mare, interesându-se nu numai de încrestinarea lor, ci si de ridicarea nivelului de viata. Le construieste drumuri, stabileste pasuni pentru cai si le favorizeaza legaturile comerciale cu alte triburi. Acestea rezistasera îndelung tentativelor politice si armate ale bizantinilor de a-i îngloba în imperiu, iar Iustinian considera, pe drept, ca, învingându-i, a repurtat o mare victorie. De acum înainte, aceste triburi nu vor mai face parte din Persia, iar prin încrestinarea lor, împaratii au un motiv în plus de a nu se nelinisti prea mult, atunci când se gândesc la granitele de aici ale imperiului.
In Persia, crestinismul patrunde în secolul al III-lea, iar în cel urmator devine deja o realitate stabila si promitatoare. Insa totul este blocat apoi de conducatorii persani, care vad în noua religie un pericol pentru siguranta statului. Un mare persecutor este regele Sapor al II-lea (310-380), în timpul caruia istoricul Sozomene ne spune ca în afara de martirii necunoscuti pe nume, sunt cunoscuti chiar si cu numele 16.000 de crestini martirizati. Si succesorii sai i-au persecutat pe crestini. In acelasi timp însa, Persia devine centrul nestorianismului, aici înfiintându-se o biserica nationala independenta, cu centrul la Seleucia Ctesiphon. In curând, toate comunitatile ramase în ortodoxia credintei vor cadea în aceasta erezie.
Armenia îmbratiseaza crestinismul tot în secolul al III-lea. Apostolul Armeniei este sf. Grigore Iluminatorul (260-328), care-l converteste pe regele Tiridat. Acesta din urma distruge apoi templele pagâne si face din crestinism religie de stat. Urmându-i exemplul, nobilimea si o parte din popor se converteste; cei ce ramasesera pagâni, se vor converti curând. Conducatorii bisericii nationale armene vor fi succesorii lui Grigore, purtând titlul de *katholikos+ (arhiepiscop sau patriarh). Pentru reforma religioasa a poporului îsi va da o contributie deosebita katholikosul Narset I (339-373). In 428, tara devine în cea mai mare parte o provincie persana. Intr-un sinod din 491, armenii îmbratiseaza monofizismul din *Henotikon+-ul lui Zenon, respingând conciliul din Calcedon. Ca urmare a acestui fapt, de acum înainte, Armenia va ramâne mereu separata de biserica imperiala.
In Abisinia (Etiopia) crestinismul patrunde în secolul al IV-lea, doi din principalii apostoli ai acestui popor fiind sclavii originari din Tir, Frumentiu si Edesiu. Ei sunt sclavi la curtea din Aksum; datorita vietii exemplare si culturii pe care o au, devin foarte influenti; profitând de pozitia dobândita, ei se angajeaza pentru raspândirea noii credinte. Ca rezultat, avem convertirea regelui Aitana. Atanaziu din Alexandria îl consacra episcop de Aksum pe Frumentiu, iar de acum înainte încrestinarea se va face aici cu pasi repezi. Unindu-se apoi cu Alexandria monofizita, si Abisinia îmbratiseaza aceasta erezie, care dureaza aici pâna astazi.
In Africa de Nord, rezultatele politicii misionare a lui Iustinian sunt cu totul nesemnificative. Populatia romanica încrestinata de pe coastele marii este în continua scadere, iar nu departe de mare încep nisipurile Saharei, unde se retrag berberii si triburile punice. Intre acesti autohtoni, rareori s-au auzit glasurile misionarilor; aceasta si pentru faptul ca atât Iustinian, cât si alti împarati, nu au avut nici un interes de a cuceri zonele deserte si saracacioase ale Saharei.
Alta este situatia în Asia Mica. Aici, crestinismul patrunsese înca din timpul apostolului Paul. Totusi, existau înca multi pagâni, ca si crestini ce nu împartaseau credinta oficiala, monofiziti, de exemplu, care nu erau atât de siguri pentru imperiu. In împrejurimile Smirnei si Efesului, calugarul Ioan, fost monofizit, converteste, afirma dânsul, aprox. 100.000 de pagâni, carora le construieste nenumarate biserici (100) si zece manastiri. Toate cheltuielile sunt suportate de Iustinian, care cumpara chiar si hainele albe ale noilor botezati. In general, însa, nu trebuie sa-i cautam pe pagâni în afara oraselor sau departe de caile de acces, ci tocmai în marile orase, mai ales printre intelectuali. Convertirea acestora nu urmeaza decât rareori metodele evanghelice ale dialogului. Apusese si perioada apologetilor; împaratul si oamenii sai, laici si clerici, se simt destul de puternici si siguri spre a le promulga acestora un *ultimatum+ pentru trecerea la crestinism.
Referitor la evrei, politica religioasa imperiala este aceeasi ca si fata de pagâni. Desi ebraismul ramânea o *religio licita+, aceasta nu-i împiedica pe bazileii de la începutul secolului al VII-lea sa-i oblige prin lege pe urmasii lui Avram sa treaca la crestinism. Rezultatul este aproape nul. Ceea ce se observa, este doar o crestere a numarului scrierilor polemice împotriva lor.
Pentru perioada care este în atentia noastra, nu avem decât foarte putine informatii despre activitatea misionara condusa de Bizant printre ceilalti slavi si bulgarii care, începând cu secolul al VI-lea, ameninta granitele de nord ale imperiului.
Legislatia
Teodosiu cel Mare (379-395), considerat ca adevaratul fondator al bisericii de stat bizantine, prin edictul din 380 *De fide catholica+ impune tuturor supusilor imperiului ca obligatorie profesiunea de credinta de la Nicea. Constatând opozitia pagânilor, împaratul trece la masuri de forta. In primul rând, le sunt distruse templele, statuile, cartile cultuale, etc. In 388, celebrul retor Libaniu se adreseaza împaratului cu scrierea *Oratio pro templis+, încercând sa-l convinga sa renunte sau macar sa atenueze masurile drastice luate împotriva cultelor pagâne. Retorul însa lupta pentru o cauza deja pierduta. Trei ani mai târziu, o ordonanta imperiala interzice toate cultele pagâne, pentru ca nu dupa mult timp sacrificiile si haruspices (examinarea victimelor) sa fie considerate tot atât de grave ca si delictul de înalta tradare.
Aceasta tendinta de distrugere a pagânismului reprezinta o constanta a tuturor împaratilor. Teodosiu al II-lea (408-450), influentat si de sora lui, credincioasa Pulheria, în 416 îi exclude pe pagâni din serviciile statale. Iustinian închide scoala filosofica din Atena (529) si porunceste ca toti pagânii sa se boteze; cine refuza, îsi pierde bunurile si toate drepturile civile. Cu aceasta ocazie, în Asia Mica se boteaza aprox. 70.000 de persoane.
2. IRLANDA, ANGLIA si SCOTIA
Când pozitia politica a Romei începe sa apuna, în omilia sa din sarbatoarea apostolilor Petru si Paul, papa Leon cel Mare îi ureaza profetic orasului: *... tu [Roma, n.n.], ca si neam sfânt si popor ales, oras preotesc si regal, sa prezidezi pentru religia divina într-un spatiu mult mai mare decât cel al stapânirii pamântesti+. Iar când împaratii îsi muta resedinta la Milano si apoi la Ravenna, Roma va ramâne orasul papilor. Imperiul occidental este în agonie, si tocmai acum, iesind din oikumene greco-romana, Biserica adreseaza evanghelia barbarilor. Acum ia nastere o noua oikumene occidentala, bazata pe credinta crestina si pe cultura latina. Intelegând si interpretând istoria, acelasi papa afirma: *Pentru ca... efectele acestui har de nedescris [întruparea lui Cristos, n.n.] sa se raspândeasca în lumea întreaga, providenta divina a pregatit imperiul roman; cresterea lui a ajuns pâna la acele granite care sa cuprinda de aproape si fara întrerupere toate popoarele. Intr-adevar, prin dispozitia divina, un atare plan era cel mai potrivit pentru scopul pentru care mai multe regate au fost unite în imperiu, iar anuntul adresat tuturor sa fie primit de popoarele supuse conducerii unui singur oras+.
Irlanda (Hibernia sau Scotia major). Pentru anul 431, un prieten al papei Leon, Prosper din Aquitania, noteaza în cronica sa: *Palladiu, sfintit de papa Celestin, este trimis de acesta ca primul episcop al Scotilor care cred în Cristos+. Cu siguranta ca noua religie fusese deja predicata aici de catre persoane venite din Britannia (Galles) si din Galia occidentala. Insa apostolul *insulei verzi+, în care nici romanii si nici barbarii invadatori nu patrunsesera, nu este Palladiu, ci sf. Patriciu. Se naste în Britannia, ca fiu al diaconului britano-roman Calpurnius din Banna (în Cumberland). La vârsta de 16 ani, piratii iro-scotieni îl rapesc, ducându-l în Irlanda (probabil la Tirawley, Connach); fiind sclav, i se da misiunea de a paste oile. Acum se naste si se maturizeaza într-însul vocatia sa religioasa. Dupa sase ani reuseste sa fuga si sa se întoarca acasa. Este primit în rândul clericilor. Studiaza la Lerins si Auxerre, în Galia; cunoaste viata monastica din aceasta tara si din Italia, dupa care este sfintit episcop. In urma unei viziuni în care Dumnezeu îl îndeamna sa predice irlandezilor, în anul 432 Patriciu se întoarce în Irlanda unde activeaza aprox. 30 de ani.
In secolele VII si VIII s-au format numeroase izvoare care ne vorbesc de viata si apostolatul sau. Una din misiunile cele mai dificile este de a face lumina în ele si de a separa adevarul de legenda. In orice caz, toate aceste marturii literare concorda în a recunoaste lui Patriciu un rol enorm, decisiv chiar în încrestinarea insulei verzi. Probabil ca apostolul si-a fixat resedinta episcopala la Armagh, în Irlanda de Nord; aici se va stabili mai târziu centrul mitropolitan al insulei.
Inceputurile crestinismului irlandez trebuie cautate în lumea simpla, saraca, asa cum a fost si printre goti. Insa Patriciu se adreseaza acum întregii populatii, încercând sa câstige toleranta si ajutorul material al celor avuti si al conducatorilor regatelor tribale (tuathas), grupate în cinci zone (Munster, Leinster, Meath, Ulster si Connacht). In baza acestor grupari, se formeaza si structura diecezana a insulei, structura care o imita pe cea de pe continent.
O particularitate a crestinismului si a organizarii bisericesti irlandeze o reprezinta pronuntatul caracter monastic. Deja din timpul lui Patriciu, pentru fiecare clan se înfiinteaza câte o manastire, ceea ce însemna ca numarul acestora era foarte mare. In secolul al VI-lea, elementul monastic din centrele ecleziastice devine predominant, în timp ce constitutia bisericii este influentata de mentalitatea aristocratica a conducatorilor tarii. Activitatea pastorala era în mâinile calugarilor, iar jurisdictia ecleziastica o aveau abatii, caci ei sau unul din calugarii lor erau si episcopi. Intre nenumaratele manastiri (centre de ascetism sever si focare de cultura dupa modelul clasic latin), se evidentiaza cea din Bangor, în apropiere de Belfast, fondata de sf. Comgallus (558).
Abatiile devin centre nu numai monastice, ci si pastorale. Ele sunt grupate în jurul abatiei mama si a fundatiilor acesteia. Datorita faptului ca în micile regate irlandeze se formeaza numeroase manastiri ce nu depind de o abatie din respectivul regat, cu timpul structura bisericeasca irlandeza iese din cadrul vechi, în care era circumscrisa, asa cum am afirmat, în limitele respectivului regat.
Patrunderea monahismului si a culturii latine într-o insula care nu fusese cucerita de romani si nu intrase pâna la mijlocul secolului al V-lea în oikumene greco-romana, îsi gaseste explicatia în evenimentele ce au loc în Britannia. In jurul anilor 408-410, conducerea imperiala paraseste insula, însa structurile romane continua pâna la sosirea germanilor spre 457. Acum, vechi orase si centre episcopale (din 314) precum Londra si York, cad sub sabia noilor cuceritori. Latina care fusese pâna acum limba comuna, este circumscrisa în ambientul bisericesc, iar orasele constituite dupa modelul roman nu se mai deosebesc de centrele irlandezilor si pictilor. In aceasta situatie, populatia cauta un punct de sprijin, un centru de stabilitate, ceea ce nu poate gasi decât în crestinism, religie care deja pentru Patriciu devenise signum romanitatis, care acum se uneste cu cultura celtica în formare. Fuziunea dintre aceste doua culturi este facuta de calugari, atât de îndragiti de insularii irlandezi. Acesti *scotti peregrinantes+ unesc înclinatia nativa spre viata nomada cu asceza severa, care pentru ei înseamna a fi fara tara, fara nimic stabil si sigur. Sunt liberi în bataia vânturilor Spiritului, în Irlanda, Britannia, Galia, Scotia, Germania si Italia. In anul 590, împreuna cu alti 12 însotitori, irlandezul Columban cel Tânar pleaca de la Bangor spre continent. Cu ardoarea unui profet al Vechiului Testament, el predica asceza si pocainta în Bretagne, apoi, pentru aprox. 20 de ani, în Bourgogne, înfiintând centrele monastice de la Anegray, Luxeuil si Fontaine. Pâna în secolul al XI-lea, acest *peregrinari pro Dei amore+ constituie un factor important al activitatii misionare si al monahismului din întregul Occident. Ceea ce le lipsea calugarilor irlandezi era spiritul organizatoric, iar deseori metoda lor misionara si ascetica era prea individualista.
In orice caz, nu exista nici un dubiu asupra faptului ca monahii de aici au avut cel mai important rol în formarea irlandezo-catolica a acestor populatii. Totul gravita în jurul manastirilor. Aici se învata si se practica o asceza severa. Practicile penitentiale se inspirau din cele ale monahismului oriental si provensal. In cult, exista o predilectie pentru rugaciunile litanice si cele pentru îndepartarea spiritelor rele (loricae).
Lectio divina ocupa apoi un spatiu important în viata monastica. Pâna în secolul al VII-lea, autorilor clasici pagâni nu li se acorda aproape nici o atentie. Ulterior, calugarii devin maestri ai exegezei, gramaticii si calculului matematic. Manastirile apoi, nu sunt o realitate rupta de viata lumii laice. Scolile lor sunt deschise pentru copii si tineri, fiind în acelasi timp centre intelectuale si de meserii. Cei ce le frecventau luau parte apoi la viata claustrala a manastirii, afara de cazurile când parintii nu o doreau. In acest fel, se creaza o osmoza între calugari si laici, cu rezultate atât de benefice pentru viata spirituala a poporului si pentru activitatea pastorilor. Calugarii introduc în popor confesiunea auriculara si o serie lunga de practici penitentiale de tip monastic, toate devenind o constanta spirituala a insulei; mai mult, patrund si pe continent. Nu trebuie uitata apoi activitatea caritativa a calugarilor, îndreptata spre ajutorarea tuturor acelora care se gaseau în diferite dificultati materiale. Mai mult, cel putin în cazul manastirilor mai importante, se poate spune ca întreaga viata a populatiei din împrejurimile manastirilor era condusa sau orientata spre ele.
In a doua parte a secolului al VI-lea, irlandezii îi depasesc pe fostii lor maestri, englezii. Descendent al casei regale O'Neill, irlandezul Columban cel Batrân (521-597) este apostolul Scotiei, unde lucreaza 34 de ani. In insula Iona, el fondeaza o mare manastire care devine centrul evanghelizarii pictilor si scotienilor din Caledonia (Scotia).
Anglia. In secolul al V-lea, triburile germanice ale *anglo-saxonilor+ (angli, saxoni, juti) ocupa partea orientala a Britanniei, contribuind astfel la procesul de deromanizare a britannilor, care se retrag spre vest, aici continuând sa-si pastreze fidelitatea fata de credinta crestina si cultura latina. Informatii despre crestinismul lor avem înca din timpul lui Tertulian, care vorbeste despre *pamânturile britannilor supuse lui Cristos+ (Adv. Jud. 7, 4). La sinodul din Arles (314) sunt prezenti trei episcopi din Londra, York si Lincoln, iar la mijlocul acestui secol, în provincia romana Britannia se constituise deja o puternica organizare bisericeasca. In afara ei, adica printre celtii crestini din Scotia, se constata anumite particularitati liturgice (pastele celebrat la o alta data decât pe continent) si o slabire a jurisdictiei papei, aspecte care se accentueaza dupa ce administratia si armata romana parasesc insula.
Printre anglo-saxonii de aici, primele initiative misionare nu apartin britannilor, izolati de dânsii în vest, ci Galiei. Suveranul Britanniei, Ethelbert de Kent, se casatoreste înainte de 589 cu fiica merovingianului Caribert I, Berta. In aceasta legatura matrimoniala am putea întrevedea începuturile crestine la anglo-saxoni. Desi nu poate fi negata o astfel de posibilitate, trebuie sa precizam ca încrestinarea lor apartine initiativelor misionare ale papei Grigore cel Mare. Considerând rolul providential al imperiului roman de a uni o multime de popoare printr-o singura credinta, papa constata ca în afara imperiului exista populatii care ramân în afara comuniunii de credinta prezenta în imperiu.
3. INCRESTINAREA FRANCILOR.
FORMAREA BISERICII NATIONALE MEROVINGIENE
Spre mijlocul secolului al V-lea, gotii ariani vor reusi sa-i atraga la confesiunea lor pe burgunzii si suabii spanioli încrestinati deja. Acest pericol al extinderii ereziei ne arata indirect importanta convertirii la catolicism a lui Clovis si a neamului sau, francii.
In a doua parte a secolului al V-lea, francii coboara de pe Rinul inferior spre sud-vest. Tânarul si energicul lor rege Clovis (481-511) îl învinge în 486 pe romanul Siagrius în apropiere de Soissons, punând astfel capat stapânirii romane în Galia. Cucereste apoi teritoriul pâna la Loara; urmeaza înfrângerea vizigotilor si extinderea francilor pâna la Garonne (507).
De mai înainte înca crestinismul patrunsese printre franci. Convertirea lor însa este legata de încrestinarea lui Clovis, al carui exemplu este urmat imediat de nenumarati franci. Deja de la începutul domniei sale, el este în relatii bune cu episcopul de Reims, Remigiu. Casatorit cu principesa Clotilda din casa regala din Bourgogne, la început a acceptat propunerea acesteia ca cei doi fii sa fie botezati. Desi ambii fii se îmbolnavesc grav, ceea ce pune la grea încercare gândurile bune pe care Clovis le avea despre Dumnezeul sotiei, totusi ramâne în el germenul dorintei de a deveni crestin.
Pasul decisiv este facut în preajma unei batalii cu alemanii de pe Rin în 497. Acum se repeta o scena asemanatoare în continut si semnificatie cu cea a lui Constantin cel Mare de la podul Milvius. Clovis promite Dumnezeului Clotildei ca va deveni crestin, daca va fi ajutat de acesta sa învinga, ceea ce se întâmpla. In acest fapt trebuie vazuta nu numai o *interventie+ a Dumnezeului crestinilor, ci si un exemplu al unei practici de cult germanic. Longobarzii, de exemplu, îl invoca pe Wodan înaintea unei batalii; dupa victorie se convertesc la cultul acestuia. Insa Clovis vede în aceasta o interventie directa si favorabila a Dumnezeului sotiei, pentru care motiv în noaptea Craciunului din acest an sau din anul urmator, episcopul Remigiu îl boteaza la Reims atât pe dânsul, cât si pe 3.000 de franci ce-l însotesc. Este un eveniment de o importanta epocala, iar în predica pe care o tine, episcopul i se adreseaza regelui cu aceste cuvinte: *Apleaca-ti cu umilinta ceafa, o Sicambrus; adora ceea ce ai incendiat si incendiaza ceea ce ai adorat+.
Convertirea lui Clovis are mai multe motive. Ea nu poate fi înteleasa ca o alegere politica împotriva dusmanilor sai, gotii, care erau ariani. Intâi de toate, trebuie vazuta aici convingerea lui în puterea Dumnezeului sotiei si al episcopului de Reims. Aceasta convingere o primeste din învatatura religioasa pe care i-o ofera Remigiu, învatatura care nu se opreste aici. Lui Clovis i se prezinta si traditia petrino-apostolica a Bisericii, în care Petru este reprezentat ca portarul cerului. Ca semn al acceptarii acestei traditii, regele va construi biserica dedicata lui Petru si celorlalti apostoli (actuala Sf. Genoveva în apropiere de Paris), iar înainte de moarte îi trimite papei Simacus o coroana, recunoscându-l cap suprem al Bisericii.
Trecerea la catolicism a francilor are un dublu efect: asupra regilor germanici si asupra episcopatului galic. In rândul germanilor se crease convingerea ca regii lor nu pot fi decât pagâni sau ariani. In ochii crestinatatii occidentale, Clovis apare acum ca si corifeul si aparatorul ortodoxiei, pregatind astfel pozitia de prim rang pe care carolingienii o vor avea în întreg Occidentul. In al doilea rând, acum se pun bazele acelei unitati a tuturor popoarelor germane într-o unica credinta.
Burgunzii. Urmându-i exemplul lui Clovis, la începutul secolului al VI-lea, Sigismund, vice-rege burgund la Geneva, se converteste la catolicism; reconstruieste catedrala genevana închinata sf. Petru si este primul rege germanic care merge ca pelerin la Roma, pentru a venera mormintele apostolilor. In 515, urca pe tronul tatalui sau, instituind astfel în Galia a doua dinastie catolica, dupa cea merovingiana. Un rol important în catolicizarea lor îl are episcopul Avitus din Vienne (H 518 cca.). Insa burgunzii catolici nu vor avea viata lunga: în 534, urmasii lui Clovis îi înving, împartindu-si între dânsii teritoriile cucerite. Astfel, înca o familie a francilor este unita sub sceptrul sau.
In politica sa de unire a tuturor francilor ca si a rudelor lor mai îndepartate sub o singura coroana, vin la rând gotii, ce-si aveau centrul la Tolosa. In anul 507, Clovis declara în fata francilor: *Nu-mi place deloc ca acesti ariani sa stapâneasca o parte din Gallii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sa mergem si, învingându-i, sa le supunem pamântul stapânirii noastre+. In apropiere de Vouillé (provincia Poitou, la sud de Loara). Urmasii sai îi includ în regatul franc pe turingi si bavarezi, aceasta însemnând formarea unei singure monarhii merovingiene a tuturor francilor.
Pentru crestinismul galic, în primul rând razboaiele franco-gotice din 507-511, ca si celelalte de altfel, au o importanta tot atât de mare ca si pentru istoria laica. Contemporanul Avitus de Vienne, scrie cu ocazia botezului lui Clovis: *Vostra fides nostra victoria est+ (Epistula 46).
In Galia septentrionala, crestinismul care suferise în timpul migratiilor îsi gaseste acum un sprijin în catolica Romania Aquitanensis. Acum începe formarea unui corp politico-religios omogen (*biserica nationala franca+) în care se acorda o atentie deosebita valorilor cultural-religioase pe care Biserica antica le pastrase si dezvoltase. In vara anului 511, Clovis dispune ca toti episcopii din teritoriile sale sa se adune la Orléans; este primul conciliu national merovingian, unde se stabileste dreptul fundamental al bisericii merovingiene si se da curs organizarii bisericesti în Regnum Francorum, o forma statala în care se dezvolta o extinsa autonomie fata de Roma si fata de deciziile papale. Chiar daca liturgia si forma de organizare bisericeasca sunt romane, influenta papei era foarte mica, iar numirile episcopilor depindeau de interventia decisiva a regelui si a nobililor. In pofida acestei *distantari+ fata de Roma, trebuie remarcat un aspect deloc secundar. In cadrul contrastelor crescânde dintre Roma si Constantinopol din secolul al VII-lea, papii se vor orienta si vor avea sprijinul bisericilor nationale germanico-neolatine, ceea ce ne demonstreaza ca veneratia lor profunda fata de Petru si urmasii sai nu scazuse. In secolul al VI-lea avem numeroase marturii despre pelerinajele francilor la mormintele apostolilor, ca si despre legaturile dintre regii si episcopii franci si papalitate, legaturi care sunt conditionate de raporturile cu împaratii bizantini.
Desi în Franta predomina unitatea constitutionala, în diferitele regate care o compun (Neustria, Austrasia si Bourgogne) se simt tendintele unei dezvoltari autonome, tendinte care în domeniul ecleziastic favorizeaza într-un prim moment (dupa 511) formarea diecezelor, care nu corespund teritorial cu limitele provinciilor bisericesti. Aceasta dubla realitate (unitate si regate partial autonome) este contrastata de doua perioade în care predomina unitatea: perioadele 511-555 si 613-638, a doua perioada fiind cea mai stralucita din istoria merovingienilor, fiind marcata de domniile lui Clotar al II-lea si Dagobert I.
Atât în prima cât si în a doua perioada au loc numeroase sinoade provinciale si nationale. In prima, se impune centrul Orléans, iar în cealalta Paris. In sudul Frantei, în teritoriile burgunzilor, Lionul este cel mai important centru bisericesc. Sinoadele nationale sau regionale france sunt convocate din ordinul sau cu acceptul regelui. Deciziile sinodale însa sunt autonome, în conformitate cu dreptul canonic, chiar daca vointa regelui nu este cu totul ignorata. Libertatea sinodala ne este demonstrata si de faptul ca în elaborarea si aplicarea canoanelor nu era necesara confirmarea regala. In secolul al VI-lea, în conformitate cu modelul antic, sinoadele sunt cu totul independente si separate de adunarile demnitarilor laici. Cu Clotar al II-lea, însa, distantele dintre ele se micsoreaza. Acum începe si germanizarea episcopatului, pâna acum format în cea mai mare parte din romani.
4. INCRESTINAREA POPOARELOR GERMANICE
Emigrarile barbare ale triburilor germanilor în imperiul roman au favorizat contactul acestora cu crestinismul. Germanii, razboinici si cruzi din fire, au cauzat bastinasilor din zonele cucerite mari si grave suferinti. In primele patru secole, germanii rezidenti în regiunile Rinului, sau în lungul Dunarii au avut legaturi când amicale, când ostile, cu imperiul roman. Pe de alta parte, influenta crestinismului si a culturilor si civilizatiilor locale asupra acestor triburi au pus bazele viitoarelor state germanice. Din cauza lipsei unui loc stabil si de lunga durata, ca si a superioritatii evidente a monoteismului crestin, credintele lor religioase ca si cultul divinitatilor Ziu (zeul suprem al cerului), Thor (zeul tunetului) si Wodan (zeul furtunilor si al mortii) au intrat într-un declin inexorabil.
In comparatie cu zeii naturii descatusate, cu fatalismul si cu sentimentul prezentei aproape obsesive a spiritelor rele, germanii au fost cuceriti de unicul Dumnezeu al crestinilor, creator a toate, atotputernic peste orice faptura, bun si drept. Inceputurile încrestinarii lor ramân înca în umbra. Ceea ce este cert e faptul ca în triburile lor, convertirea capului însemna de cele mai multe ori si convertirea supusilor; acestia însa nu erau constrânsi sa accepte crestinismul, ci o faceau din admiratie pentru superioritatea noii religii si pentru a pastra unitatea politico-religioasa a tribului. Ceea ce trebuie remarcat în încrestinarea lor e faptul ca marea majoritate a popoarelor germanice au îmbratisat crestinismul în forma ariana. Ostrogotii si vandalii au ramas ariani pâna la disparitia lor; vizigotii, suabii, burgunzii si altii au parasit erezia, trecând la catolicism.
De la stingerea dinastiei teodosiene (455) si pâna la începutul razboaielor de restaurare ale lui Iustinian (533), Occidentul este marcat de *stapânirea+ si incursiunile germanilor orientali, în special ale gotilor.
Vandalii, împreuna cu suabii si alanii, pleaca din Panonia si dupa ce devasteaza Galia, în 409 se stabilesc în Spania. Ramân ariani si dupa trecerea lor în Africa nord-occidentala. Condusi de Genseric (428-477), sunt primii care formeaza un regat suveran (439-442) si contribuie nu prea mult, dar semnificativ, la distrugerea imperiului roman occidental. De la Genseric si pâna la ultimul rege Gelimer (530-534), cu unele exceptii, vandalii propaga cu înversunare arianismul, persecutându-i pe catolicii din regiunile supuse si distrugând înfloritoarea si promitatoarea biserica nord-africana. In timpul lui Iustinian, valorosul sau general Belizarie reuseste sa distruga acest regat arian persecutor (534).
Vizigotii. In secolul al III-lea sunt pe malurile Dunarii inferioare si în nordul fluviului, în Dacia. Crestinismul în rândurile lor este propagat de catre prizonieri capadocieni. Intre acestia fusese si Wulfila (H 383 cca.), consacrat de episcopul filoarian Eusebiu din Nicomedia ca *episcop al crestinilor din tara gotilor+. In felul acesta, crestinismul în forma ariana patrunde printre germanii orientali. Din activitatea marelui misionar Wulfila printre conationalii sai de la nord si sud de Dunare (341-383), de mentionat este traducerea gotica a Scripturii, din care el a scos cartea Regilor, pentru a nu trezi si mai mult spiritul razboinic al conationalilor sai.
Constient fiind de pericolul acestor triburi razboinice si crude, Valens îi accepta ca aliati ai imperiului (foederati), acordându-le anumite spatii de locuit în Tracia si garantarea unei existente pasnice. Acum, Wulfila si alti misionari îi încrestineaza în forma ariana, erezia fiind favorizata de Valens si Constantiu, încercându-se chiar propunerea ei ca religie de stat.
Arianismul gotilor lui Wulfila a fost acceptat apoi de toate popoarele germanico-orientale care au intrat în teritoriile imperiale în secolul al V-lea. Edictul lui Teodosiu I din 380 prin care impune credinta nicena ca lege pentru tot imperiul, nu reuseste sa-i faca pe goti sa renunte la arianism, considerat de ei ca un patrimoniu national pe care nu-l pot parasi pentru nici un motiv.
In zona Balcanilor, vizigotii nu accepta totusi sa fie supusi pasnici ai imperiului, iar în urma unei nedreptati pe care le-o provoaca functionarii imperiali, ei declara razboi împaratului Valens, care moare în lupta de la Adrianopole (378). Dupa ce îl asasineaza pe generalul vandal crestin Stilicon, socru si prim ministru al tânarului împarat Honoriu (395-423), triburile devasteaza Grecia, invadeaza Italia si ataca Roma. In 410, sub conducerea lui Alaric, vizigotii masacreaza populatia romana, sub privirile neputincioase ale papei Inocentiu I. De aici, trec peste Alpi, fondând în Galia meridionala si Spania primul regat germanic pe pamântul imperial, în care populatia romana sau romanizata poate sa-si traiasca credinta catolica fara a fi persecutata.
Stabilitatea regatului vizigotic spaniol este însa amenintata nu atât de armatele imperiale, cât mai mult de descompunerea interna, de lupta pentru succesiunea la tron, lupta care se sfârseste sub regele Leovigild (568/572-586), în timpul caruia nobilimea mai sustinea înca confesiunea omeusiana. Sfatuit de sotia catolica, principesa franca Ingunda, primul sau nascut, Ermenegild, îmbratiseaza catolicismul pe care intentioneaza sa-l impuna poporului. Pentru a ocupa tronul, se revolta împotriva tatalui, dar este învins si executat în închisoare (585).
Trecerea vizigotilor la catolicism are loc în timpul celui de-al doilea fiu al lui Leovigild, Recaredo (586-601), iar exemplul sau este urmat de tot poporul. Convertirea la catolicism a întregului popor vizigot, sau gotico-hispanic, este celebrata cu toata solemnitatea în sinodul de la Toledo din anul 589. Imitându-i pe marii împarati Constantin si Marcian, Recaredo se prezinta aici ca *reactualizând în timpurile noastre pe veneratul principe Constantin cel Mare, care a preamarit cu prezenta sa sfântul conciliu nicen, si pe preacrestinul împarat Marcian, prin zelul caruia au fost confirmate decretele conciliului din Calcedon+. Reactiile vizigotilor ariani împotriva politicii religioase a lui Recaredo au fost destul de slabe si de scurta durata, iar din 633 toti episcopii din regat sunt alesi din rândurile aristocratiei locale, ceea ce înseamna si aici, ca si printre franci, de exemplu, formarea unei *biserici nationale+ ce pastreaza comuniunea cu Roma si primatul urmasului lui Petru. Episcopii frati Leandru (H 600 cca.) si succesorul lui, arhiepiscopul Isidor din Sevilla (H 636), au un mare rol în organizarea si consolidarea crestinismului în regat, ca si în dezvoltarea unei culturi crestine de orientare latina. In Isidor, ultimul parinte al Bisericii occidentale si primul mare maestru al Evului Mediu, se constata o predilectie deosebita pentru îmbratisarea întregului univers al cunoasterii timpului sau, tentativa prezenta în marea opera în 20 de carti Etimologiae (compendiu al culturii antice si paleocrestine).
Centrul bisericesc este fixat la Toledo, unde au loc numeroase sinoade din actele carora putem cunoaste evolutia îmbucuratoare a catolicismului în regatul crestin vizigot. Totusi, ramasitele pagâne persista: magia, divinatiile (prezicerile), cultul stâncilor, al arborilor si izvoarelor.
In civitas regia din Toledo, regele vizigot aparea ca si împaratul *Occidentului+, dar al unui Occident limitat la regiunea pirineilor, iar capitala sa se prezenta ca unica capitala politica si crestina a Occidentului, asa cum era Constantinopolul în Orient. Din 646 se stabileste ca toti episcopii sa faca anual o vizita ad limina la Toledo, iar dupa zece ani mitropolitul de aici primeste dreptul de a prezida toate conciliile nationale. Din 681, mitropolitul toledan va aproba toti candidatii desemnati de rege pentru episcopatele vacante din tot regatul. Insa pozitia de prim rang în regat nu o va avea mitropolitul de Toledo, ci regele, în aceasta gasindu-se similitudini cu pozitia bazileului în cadrul imperiului oriental.
Episcopii regatului nu au numai puteri si responsabilitati spirituale, ci si temporale, ei participând alaturi de înaltii demnitari laici la discutiile si deciziile sinodale ce priveau întregul regat. In felul acesta, sinoadele se transforma în adunari politico-religioase, convocate si prezidate deseori de rege, si ale caror dispozitii au valoare de lege pentru toti supusii, si nu numai pentru dânsii, ci si pentru rege, întrucât episcopii, alaturi de demnitarii laici decid si drepturile si datoriile coroanei si ale supusilor fata de aceasta. In baza vechilor virtuti imperiale *iustitia+ si *pietas+, acum o pietas crestina, episcopii contribuie la crearea unei etici regale care începe si se fundamenteaza în ritul ungerii noului ales (prima marturie este din 672). Considerând cronologic toate aceste aspecte, se poate afirma ca biserica nationala gotico-hispanica este mai consolidata decât cea merovingiana.
In anul 711, berberul musulman Gib el Tariq (de la el provine numele de Gibraltar) trece peste strâmtoarea Mediteranei, instaurând în Spania dominatia araba, aceasta însemnând o grea lovitura pentru tânara biserica vizigotica.
Venind de pe mare, în anul 408 suabii pagâni debarca în nord-vestul Spaniei (Galaecia). Datorita populatiei crestine de aici, ei trec la catolicism, iar apoi, sub influenta vizigotilor ariani, îmbratiseaza arianismul: regele lor Remismund se casatorise cu o principesa vizigota ariana. In timpul regelui Cararic (550-559), erezia este blocata, iar în curând toate aceste triburi îmbratiseaza catolicismul datorita activitatii misionare a episcopului mitropolit Martin din Braga (H 580). In viitor, istoria lor se identifica cu cea a vizigotilor sub stapânirea carora intra în 585.
Ostrogotii. In jurul anului 230 emigreaza la nord de Marea Neagra si aici vor cunoaste crestinismul în forma ariana. Pentru a rezista atacurilor ulterioare ale hunilor, o parte din ei se unesc cu vizigotii, iar în 378 lupta împotriva împaratului Valens, dupa care se stabilesc în Panonia. In 476, acesta se proclama rege al Italiei si-l detroneaza pe împaratul Romulus, numit în batjocura Augustulus. Aceasta data marcheaza sfârsitul lipsit de glorie al unui imperiu ce stapânise lumea. Zenon îl recunoaste pe germanul arian Odoacru (476-493) ca regent si-i confera titlul de patricius. Dupa 13 ani de conducere, Zenon îi permite regelui ostrogotilor, Teodoric (471-526), ce traise zece ani ca ostatec la Constantinopol, sa vina în Italia si sa-l detroneze pe Odoacru (489-490), pentru ca apoi sa fie asasinat la Ravenna (493). Dupa aceasta victorie, Teodoric pune bazele unui regat ostrogot cu capitala la Ravenna care cuprinde o buna parte a peninsulei italiene, Sicilia, Dalmatia, Panonia, Noricum, Raetia si Provence. Teodoric încearca sa-i cucereasca si pe franci, pentru ca astfel sa-i uneasca pe toti germanicii sub o singura conducere, însa planul sau esueaza. Imparatul Anastaziu recunoaste regatul ostrogotilor, care respecta atât valorile civilizatiei si culturii romanice, cât si religia crestina. De mentionat e faptul ca Teodoric are ca secretar intim si sef al administratiei civile pe renumitul Cassiodor (H 580 cca.).
Complicatele tensiuni dintre Roma si Constantinopol din timpul patriarhului Acaciu (473-491), tensiuni generate de monofizism, de decretul de unire Henotikon, ca si de pozitiile pro si contra celor doua concilii ecumenice din 431 si 451, genereaza asa-zisa schisma *laurentiana+ (preotul filobizantin Laurentiu vrea sa devina papa). Ambele partide apeleaza la ajutorul lui Teodoric, care în anul 506 se decide în favoarea papei Simacus (498-514), caruia pentru moment nu-i mai ramasese în Roma decât bazilica Sf. Petru, toate celelalte biserici fiind ocupate de sustinatorii lui Laurentiu. In toamna acestui an, datorita interventiei decisive a regelui ostrogotilor, aparator al pontifului roman ca si cap suprem al Bisericii, se afirma principiul intangibil prima sedes a nemine iudicatur, aceasta împotriva partidei filobizantine care, în urma multor calomnii aduse lui Simacus, dorea un proces împotriva papei si o depunere a sa. Ulterior, Bizantul renunta sa mai sustina monofizismul, una din cauzele principale ale schismei acaciene, si sa recunoasca ortodoxia aparata mereu de papi, fapt care a facut sa se uite tensiunile periculoase dintre papalitate si Bizant. Teodoric, aparator al papei, fondator al celui mai puternic regat barbar al timpului, devine acum si *rex Italiae+, însa în grija lui exagerata de a nu-si pierde tronul, începe sa creada ca are dusmani peste tot, ceea ce-l împinge la acuze nefondate chiar si fata de unii colaboratori si prieteni devotati. Printre victime se numara si propriul ministru, celebrul scriitor latin, filosof si teolog, Boetiu, care timp de mai multi ani fusese în serviciul sau. Acuzat de înalta tradare si de colaborare cu ambiente bizantine, în 523 este condamnat la moarte de Teodoric si executat. Aceeasi soarta o are si socrul lui Boetiu, Simmacus, presedinte al senatului roman, ca si patriciul Albin.
Murind Teodoric, în fata noilor pericole barbare, Occidentul latin trebuie sa-si îndrepte din nou privirile spre Bizant. In 552, la poalele Vezuviului, generalul lui Iustinian, Narses, îl învinge pe dusmanul papei Gelaziu, gotul Teja, dupa care, conform planurilor bizantine, pune bazele stapânirii bizantine în Italia, formând exarhatul de Ravenna. Pentru papalitate, stapânirea bizantina a însemnat o continua umilire si dependenta de politica împaratilor (secolele VI si VII). In acest context, prestigiul papalitatii este prejudiciat cel mai mult în timpul papilor Vigiliu (Trei Capitole), Martin I si Honoriu (monotelismul).
Longobarzii. Din regiunile Elbei inferioare, spre anul 400 ei coboara în Panonia, unde iau contact cu crestinismul arian al germanilor orientali. Ostili ostrogotilor, se aliaza cu dusmanii acestora, gepizii si francii. Sub regele lor Audoin, în jurul anului 548 se aliaza cu Iustinian împotriva fostilor prieteni. Bazileul le acorda acum regiunile dintre Dunare, Sava si Noricum-ul oriental. Din punct de vedere religios, ei accepta atât influenta catolica franca, cât si cea ariana a gepizilor. In timpul lui Albuin (560-672), îi înving pe gepizi, ceea ce nu le consolideaza pozitia, deoarece îi ameninta pericolul mult mai grav al avarilor. Fugind din calea acestora, Albuin îsi îndreapta triburile spre Italia (568), timp în care longobarzii se decid pentru confesiunea ariana. In peninsula, se organizeaza în ducate, mai renumite fiind cele de Friului, Spoleto si Benevento, iar ca si capitala a tuturor longobarzilor este ales orasul Pavia. Spre diferenta de ostrogoti, ei sosesc în peninsula nu ca si confederati, ci ca învingatori si dusmani ai romanitatii si catolicismului localnicilor. Invazia si devastarile lor, distrugerea multor centre episcopale (sau mutarea unora în teritoriile bizantine), înseamna sfârsitul Italiei crestine antice. Pierderile au fost tot la fel de grave si sub aspect laic. Marii proprietari de pamânturi sunt ucisi sau alungati, iar teritoriile acestora intra în mâinile noilor stapâni care impun aici o conducere proprie, militarizata.
Pentru a-si salva exarhatul si pozitia de control *partial+ al Italiei, bizantinii se aliaza cu francii împotriva longobarzilor. Exemplul coalitiei bizantinilor cu francii da o lectie exemplara acestor triburi: renuntând la conducerea si ascultarea de diferiti duci, triburile longobarde devin mai centralizate, mai unite. Exemple în acest sens ne stau campaniile militare de cucerire a nordului Italiei si de unificare tribala din timpul lui Autar (584-590) si Rotar (636-652). Totusi, rezultatele au fost doar partiale, vechile ducate continuându-si existenta într-o forma mai putin periculoasa pentru unitatea longobarzilor.
Istoria încrestinarii sau a trecerii lor la catolicism este lunga si nu poate fi cunoscuta în detalii. In 589, Autar se casatoreste la Verona cu catolica Teodolinda, fiica ducelui Bavariei, casatorie în care intervine si papa Grigore cel Mare, cu scopul de a initia astfel încrestinarea lor. Cu ajutorul abatelui Secundus din Trento si a episcopului de Como, Agrippinus, o parte din longobarzii septentrionali trec la catolicism. In schimb, în Italia centrala si sudica, ei ramân în continuare ariani sau pagâni, considerând crestinismul ca o tradare a neamului.
Dupa moartea primului sot, Teodolinda se casatoreste cu urmatorul rege longobard, Agilulf, ceea ce înseamna un nou pas înainte spre încrestinare si catolicism. Desi ramâne arian, regele muta capitala regatului din *orasul regal gotic+ Verona în cetatea imperiala Milano, oras care prin pozitia si importanta sa catolica va contribui la slabirea pozitiei ariane si pagâne a longobarzilor. In centrul convertirii, al parasirii arianismului si al legaturilor tot mai strânse cu Roma papala sta însa manastirea din Bobbio, înfiintata în 612 de sfântul Columban si dotata cu bunuri si terenuri de Agilulf. Alarmati de cresterea elementului catolic, ca si de cuceririle militare bizantine din timpul lui Heracliu, ramura traditionala ariana a longobarzilor îl detroneaza pe regele catolic Adaloald si restabileste arianismul ca religie de stat, catolicismul fiind aparat mai ales de sotiile regilor, urmase ale Teodolindei. Strânsi apoi ca într-un cleste de catolicii bizantini si de franci, longobarzii încearca în timpul lui Grimoald (662-671) o alianta cu musulmanii din sud, însa dupa moartea regelui se impune din nou partida catolica.
In viitor, convertirea lor definitiva la catolicism se datoreaza activitatii misionare a preotilor si calugarilor care fugisera din calea musulmanilor. Acum, Roma instituie la Pavia un scaun episcopal catolic, primul episcop fiind sfântul Damian. Sunt înfrânte apoi ultimele rezistente ariane si pagâne, iar în cadrul sinodului de la Pavia din 698, regele Cunibert celebreaza unificarea religioasa a longobarzilor, unire la care adera si ducatele de Tuscia, Spoleto si Benevento.
O monarhie catolica în rândul longobarzilor se instaureaza abia sub Liutprand (712-744), în timpul caruia capitala regatului ramâne tot la Pavia. Ca si în istoria convertirii francilor sau a vizigotilor, urmând exemplul bazileilor crestini, regele convoaca si prezideaza în capitala un sinod al întregii crestinatati longobarde. Aici se proclama din nou unificarea politico-religioasa a neamului, sub ocrotirea sf. Mihai arhanghelul, declarat patron al regatului. Asemenea regilor franci si vizigoti, si Liutprand se amesteca în problemele bisericesti, numind episcopi si emanând legi ecleziastice cu caracter obligatoriu pentru toti supusii, recunoscând însa valoarea si pozitia primatiala a Romei si a papei, ca si cap suprem al Bisericii. Spre diferenta de Toledo, centrul crestin al vizigotilor, Pavia, nu va dobândi o pozitie primatiala si, din izvoarele cunoscute, nu vor avea loc aici concilii nationale. Explicatia o gasim în organizarea mitropolitana italiana. In interiorul regatului longobard, existau doar doua mitropolii, Milano si Aquilea (Cividale), care ar fi putut depinde de Pavia. In toate celelalte zone ocupate de longobarzi, episcopiile depindeau de mult timp de alte centre nesupuse longobarzilor: episcopii longobarzi din Emilia depindeau de Ravenna (exarhat bizantin), cei din Toscana, ca si episcopii de Spoleto si Benevento depindeau de provincia ecleziastica a Romei.
Liutprand intentioneaza sa-si supuna definitiv ducatele de Spoleto si Benevento si sa includa în regat exarhatul de Ravenna si Pentapolis; fata de Roma, vrea sa pastreze o pozitie de *defensio papae+. Aceasta politica a sa nu gaseste însa nici un ecou în Italia imperiala. Pe de alta parte, papii gândeau ca si înainte ca siguranta Bisericii depindea de cea a imperiului, amenintat acum tocmai de longobarzi; în plus, papalitatea devenise cu timpul protectoarea Romei si a Italiei imperiale, ceea ce însemna ca trebuia sa garanteze acum autonomia ducatelor de Spoleto si Benevento, pe care si le revendicau longobarzii. In aceasta conjunctura, atât italienii, cât si sufraganii crestini (episcopii) ai longobarzilor, care jurasera în momentul consacrarii sa pastreze pacea între imperiu si regatul longobard, se decid de partea papei, adica sa pastreze status quo-ul drepturilor papalitatii, ceea ce însemna o slabire considerabila a puterii longobarde. Data fiind aceasta situatie religioasa, regilor longobarzi nu le mai ramânea decât calea politica de salvare a regatului; pe plan jurisdictional, visul lui Liutprand de a fonda un regat longobard crestin de sine statator se dovedea a fi o iluzie. In aceasta perioada intervine criza si conflictul iconoclast dintre Roma si Bizant, iar papalitatea, negasind un sprijin valid nici în bazileu si nici în longobarzi, se îndreapta spre franci. *Regnum Longobardorum+ este pe moarte iar papa da curs aliantei cu regatul francilor, adica cu Occidentul.
XI. CONTROVERSE DOCTRINARE DE LA CALCEDON (451)
LA CONSTANTINOPOL II (553)
Textele doctrinare conciliante ale Calcedonului nu au fost în stare sa-i reuneasca pe monofiziti cu nestorianii. Aceasta mai ales datorita accentuarii celor doua naturi ale lui Cristos, care pentru monofiziti însemna o cadere în nestorianism. Din acest motiv, în Egipt se declanseaza diferite polemici, iar lunga tacere a papei Leon în a aproba deciziile conciliare le aparea egiptenilor ca un dubiu, o îndoiala a Occidentului în a aproba sau nu textele conciliare.
a. Monofizismul egiptean
In anul 452, Marcian îi exileaza pe monofizitii Dioscuros (patriarh de Alexandria) si Eutichie, fapt care este simtit si interpretat de egipteni ca o ofensa nationala. Succesorul acestuia, Proteriu, încearca sa aduca pacea în patria sa, însa este asasinat, iar scaunul patriarhal al Alexandriei este ocupat în 457 de Timotei Ailur, un sustinator tenace al ideilor lui Dioscuros. Desi bazileul Leon I i se opune, Timotei reuseste sa înscauneze mai multi episcopi ce-i împartaseau ideile. Urmeaza un sinod nu atât cu caracter doctrinar, cât mai mult nationalist, în care este proclamat din nou monofizismul, iar scaunele patriarhale ale Romei, Antiohiei si Constantinopolului sunt excomunicate.
Situatia nu este calma nici în Palestina. Calugarii de aici nu-l suporta pe *ambitiosul+ patriarh Juvenal si-i reproseaza tradarea lui Ciril din Alexandria. Cu ajutorul împaratesei Eudoxia, reusesc sa-l îndeparteze pe patriarh si sa-l înscauneze pe Teodosiu. Aceeasi situatie se repeta la Antiohia: calugarul Petru reuseste sa fie ales patriarh împotriva tuturor normelor ecleziastice. In acest fel, putem spune ca în Orient este cristalizat deja un puternic front anticalcedonian, în fata caruia bazileul nu reusea sa gaseasca nici un mod de rezolvare pasnica a profundelor divergente care prejudiciau nu numai unitatea doctrinara, ci si siguranta si unitatea politica imperiala.
Unirea celor doua naturi în Cristos trezea suspiciunea si opozitia nu atât a teologilor si a clerului care dorea pastrarea unitatii bisericesti, cât mai mult a poporului simplu de orientare monofizita, atâtat deseori de calugari intransigenti si putin pregatiti teologic; în ochii lor si ai poporului, rascumpararea cerea o unire aproape fizica a divinitatii cu umanitatea lui Cristos, unire ce li se parea ca nu era garantata de formula de credinta de la Calcedon.
Ortodoxia credintei este pusa din nou în pericol în timpul împaratului Zenon (474-491), când patriarhul alexandrin filomonofizit, Petru Mongul, elaboreaza împreuna cu patriarhul constantinopolitan, Acaciu, un simbol al credintei în care este condamnata doctrina lui Nestoriu si Eutichie, ca si conciliul din Calcedon, propunându-se ca norma a credintei simbolul niceno-constantinopolitan, cele 12 anateme ale lui Ciril si conciliul din Efes. Imparatul crede ca noua formulare va avea succes; o publica asadar în 482 sub numele de Henotikon, declarând-o ca lege statala obligatorie pentru tot imperiul. Rezultatul este însa cu totul altul. Atât catolicii cât si monofizitii intransigenti refuza aceste jumatati de masura, iar dupa doi ani papa Felix al II-lea îl depune si-l excomunica pe episcopul Constantinopolului, ceea ce cauzeaza o ruptura între Occident si Orient (schisma acaciana), care dureaza 35 de ani (484-519).
b. Formula theopaschita. Papa Anastaziu (496-498) nu are timpul necesar pentru proiectul sau de pacificare cu Constantinopolul, iar în Orient se afirma din nou un curent favorabil lui Ciril, în fruntea caruia se afirma Sever din Antiohia (H 538). El este trimis în capitala pentru a-i apara pe calugarii monofiziti palestinieni, iar ca si cale de rezolvare a problemei, Sever introduce în liturgia lui Cristos de trei ori sfânt cuvintele *care pentru noi a fost rastignit+, formula prezenta deja de mai mult timp în liturgia antiohena din porunca împaratului Anastaziu I. Locuitorilor capitalei li se pare ca aici se ascunde un germen monofizit; în plus, linistea doctrinara a capitalei este deranjata de calugarii sciti în frunte cu Ioan Maxentiu, care din anul 510 afirmau ca *Unul din Treime a suferit în trup+, încercând sa obtina aprobarea papei Ormizda (514-523). Acceptabila în baza *communicationis idiomatum+, formula trezeste suspiciuni datorita tendintei sale antinestoriane; datorita aparentei sale unioniste cu severianii, formula reuseste totusi sa se impuna (este acceptata la conciliul ecumenic din 553), ceea ce nu ne îndreptateste sa afirmam ca lungul conflict este acum depasit, iar neclaritatile doctrinare rezolvate. In esenta, ni se pare ca un asemenea conflict nu putea fi depasit datorita lipsei unei terminologii dogmatice adecvate, ca si a tendintei ambelor partide de a rezolva cu puterile ratiunii, si nu rareori cu forta nationalismului si a intereselor personale (setea de putere, revanse, etc.), misterul rascumparator al persoanei divino-umane a lui Cristos. Asadar, *schisma+ continua.
c. Depasirea "schismei". Determinat de nepotul sau Iustinian ca si de puternice grupuri de calugari acemiti, împaratul Iustin favorabil Calcedonului, ajunge la un acord cu Roma. O delegatie imperiala este trimisa sa discute cu papa Ormizda. Pontiful roman le prezinta imediat *formula de credinta+ în care este prezent conciliul din 451 si condamnarea monofizitilor, inclusiv a lui Acaciu. In primavara anului 519, patriarhul capitalei Ioan al II-lea accepta pozitia doctrinara romana, inlcusiv dreptul primatial al catedrei romane *în care se afla deplina, reala si perfecta stabilitate a Bisericii crestine+. Se parea ca cel putin între papa si împarat, relatiile se restabilisera, iar patriarhul constantinopolitan era dispus sa accepte rolul de ghid doctrinar al Bisericii ca si pozitia sa primatiala. Realitatea, însa, era alta. In Egipt, multi episcopi ramâneau adversari ai Calcedonului. In plus, intervine acum regele ostrogotilor Teodoric, care nu privea cu ochi buni climatul de pace ce se stabilise între Roma si Constantinopol. In ultimii ani, atât regele burgunzilor, Sigismund, cât si cel al vandalilor, Hilderic, se aliasera cu bazileul (523), iar Teodoric constata ca a ramas singur, izolat si înconjurat de forte ostile. Si un alt aspect: în capitala de pe Bosfor, gotii ariani sunt persecutati si constrânsi sa treaca la catolicism; Teodoric îl trimite (constrânge) pe papa Ioan al II-lea (523-526) sa mearga la Constantinopol si sa pledeze pentru dânsii în fata împaratului, adica sa-l determine pe împarat sa-i lase pe gotii ariani în erezia lor, iar cei trecuti la catolicism sa poata sa se întoarca la erezia pe care le-o predicase Wulfila. In afara de faptul ca papa considera constrângerea lui Teodoric ca o grava umilire, se afla în fata unui grav proces de constiinta: cum sa pledeze în favoarea unei erezii? Probabil si pentru a mari mai mult neîncrederea si ostilitatea lui Teodoric pentru papa, când acesta ajunge la Constantinopol, împaratul îl primeste cu toate onorurile posibile, iar în cadrul liturgiei pascale din anul 526 accepta sa fie încoronat de dânsul, nu de propriul patriarh, asa cum se obisnuia deja. Dupa ce se întoarce în Italia, Teodoric îl acuza pe papa de neîndeplinirea mandatului pentru care fusese trimis si-l întemniteaza în închisoarea din Ravenna, unde Ioan al II-lea moare dupa putin timp. Cu acest pontif începe seria unor pontificate scurte, în care papii sunt antrenati în lupta dintre ostrogotii în declin si puterea bizantina superioara lor.
d. Trei Capitole
Influentat de sotia Teodora, Iustinian mentine un contact cu monofizitii moderati, care însa nu vor si nici nu pot sa înteleaga formula calcedoniana a unicei persoane a lui Cristos în doua naturi. Ei profeseaza o natura încorporata în Isus Cristos si *ipostaza+ Logosului divin care si-a asumat umanitatea. Ca o contrabalansare a pozitiei lor, se împamântenise deja printre credinciosi si calugari formula theopaschita. Profitând de aceste noi elemente, Iustinian promoveaza aceasta cristologie mediatoare (neocalcedonism), în speranta unei concilieri între ortodocsi si monofiziti, cu scopul, bineînteles, si de a întari unitatea imperiala.
Politica religioasa a împaratului se confrunta acum cu un alt aspect. De la începuturile secolului al V-lea se raspândesc afirmatii precum ca Origene ar fi sustinut preexistenta sufletelor si restaurarea universala de la sfârsitul timpurilor (apocatastasis). Propagate de scrierile urmasului sau fidel Evagriu din Pont (H 399), ideile alexandrinului erau sustinute acum mai ales de *lavra+ anahoretica si cenobitica fondata în Palestina în anul 507 de catre sfântul Sava din Capadocia (H 532). In fata monofizitilor, ideile si spiritualitatea calugarilor de aici li se pareau ca o ofensa grava. Conflictul dintre cele doua parti izbucneste la Constantinopol, unde soseste monahul Leontiu, sustinând ideile marelui alexandrin. Iustinian nu intervine înca, însa disputele acerbe care se declanseaza mai ales în ambientele monastice între origenisti si antiorigenisti (monofiziti) îl determina sa publice în 543 un edict destul de dur împotriva lui Origene, ceea ce în practica însemna o apropiere a lui fata de monofiziti, ceea ce el nu voia, deoarece ar fi fost caracterizat de adversari ca un eretic. Bazileul experimenteaza înca odata gustul amar al înfrângerii, al rezultatului nul.
Gasindu-se în aceasta situatie, episcopul Teodor îi propune o alta varianta de rezolvare a conflictului: pentru a-i câstiga pe monofiziti si pentru a nu si-i îndeparta pe adversarii acestora, împaratul ar trebui sa publice asa-zisele *Trei Capitole+, adica o scriere (scrisoare) a lui Ibas din Edessa, scrierile lui Teodoret din Cir împotriva lui Ciril din Alexandria si scrierile si persoana lui Teodor de Mopsuestia. Considerând sugestia ca salvatoare, împaratul *teolog+ compune imediat un *tratat+ împotriva antiohenilor pe care-l publica ca si edict imperial în anul 544. In afara de faptul ca nu era un teolog, greseala sa creste si mai mult în gravitate pentru faptul ca nu a consultat episcopii, fie în cadrul unui sinod, fie în discutii personale. Episcopatul a acceptat cu greu decretul imperial, multi doar în mod formal sau din frica. In schimb, l-a semnat patriarhul constantinopolitan Mena, ceea ce i-a atras condamnarea apocriziarilor papali din capitala, ca si cea a întregului episcopat occidental. Inca odata, Iustinian se afla într-o conjunctura deloc favorabila planurilor sale de consolidare politico-religioasa a imperiului.
Constatând opozitia clara a întregului Occident, ca si cea tacita a multor episcopi si calugari orientali, bazileul crede ca poate gasi o cale de rezolvare. In anul 537, urcase pe scaunul lui Petru papa Vigiliu, care avusese un anumit rol în destituirea antecesorului sau de catre Belizarie: probabil ca a promis împaratesei Teodora ca va abandona conciliul din 451, daca aceasta îl va ajuta sa ajunga papa; în plus, împaratul crede ca nu era tocmai fidel si corect fata de scaunul imperial. Profitând de aceste antecedente, Iustinian îl cheama în capitala, unde dupa lungi presiuni, slab de caracter si indecis, papa promulga în aprilie 548 celebrul Judicatum, prin care, nu fara rezerve (respectarea deciziilor calcedoniene), condamna cele Trei Capitole. Atitudinea sa trezeste imediat cele mai vehemente condamnari din partea celor mai apropiati colaboratori, prezenti cu dânsul în capitala, a Galiei, a Italiei septentrionale, iar un sinod african îi refuza comuniunea ecleziastica si condamna aspru comportamentul împaratului. Apoi, întregul Occident se revolta. In aceasta situatie grava si fara precedent, papa îsi recapata curajul si declara ca a fost constrâns sa publice Judicatum. Dându-si seama de pericolul noii conjuncturi create, Iustinian bate în retragere, permitându-i papei sa-si retraga Judicatum si promitând ca totul va fi analizat într-un apropiat sinod. Dându-si seama de intentia împaratului de a urma aceeasi linie politico-religioasa, episcopii nu se grabesc sa dea curs initiativei sale de a participa la sinod. Acum intervine din nou episcopul Teodor, care-l determina pe bazileu sa publice o noua condamnare în 13 anateme a celor Trei Capitole (iulie 551), la care de aceasta data Vigiliu se opune în mod deschis. Prevazând ca va fi din nou arestat, papa reuseste sa se refugieze în resedinta pe care o avea în capitala, iar de aici în biserica Sf. Petru din palatul papei Ormizda, unde îl excomunica pe Teodor. Iustinian îsi trimite trupele pentru a-l aresta, însa papa se apara cu tot ce poate, inclusiv cu mâinile si picioarele. Iustinian atunci îi promite libertatea; papa se întoarce la resedinta, unde însa este tratat ca un prizonier. Atunci, pe ascuns, Vigiliu traverseaza Propontida si se refugiaza în biserica Sf. Eufemia din Calcedon, biserica în care se celebrase conciliul. Cu toate insistentele si amenintarile bazileului si ale lui Belizarie, papa nu se întoarce în capitala. De aici promulga o enciclica în care explica motivele pentru care fusese constrâns sa publice Judicatum si-i excomunica pe Menas si Teodor. Se parea ca astfel se va ajunge la ruptura definitiva dintre papa si împarat, dar acesta din urma încearca sa evite un astfel de deznodamânt. Ii determina asadar pe cei doi excomunicati sa ceara iertare papei, care se întoarce în capitala. Dupa putin timp, moare Menas, iar noul patriarh se declara de la început de acord cu papa, afirmându-se din nou necesitatea unui sinod unde sa se clarifice totul. Iustinian însa, ramâne pe vechile pozitii, adica de condamnare a celor Trei Capitole.
e. Conciliul ecumenic Constantinopol II (553)
Constatând ca nu are nici o putere de decizie, papa refuza sa participe la lucrarile conciliare care se deschid în capitala, dupa lungi tratative, pe 5 mai 553. Dintre cei 166 de episcopi prezenti, doar 12 reprezentau Occidentul. Desi împaratul nu este prezent în persoana, le da de înteles participantilor ca prin semnarea edictului sau din 544, ei condamnasera deja cele Trei Capitole, condamnare pe care o facuse si papa; deci, nu era vorba acum decât de o ratificare a unor decizii deja luate. Participantii încearca acum sa-l convinga pe papa sa prezideze, dar acesta îsi conditioneaza prezidarea si participarea de o mai numeroasa prezenta a episcopilor occidentali. Desi nu mai soseste nici un episcop, iar dorinta împaratului nu se schimbase câtusi de putin, conciliul trece la ordinea de zi a problemelor, începând cu condamnarea celor Trei Capitole, exact dupa vointa împaratului. Pe 14 mai, papa promulga un Constitutum (semnat de noua episcopi italieni, doi africani, doi din Illiricum si doi din Asia Mica), în care condamna 60 de propozitii din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, nu si cealalta parte a operei sale si nici pesoana acestui parinte al Bisericii. La fel, refuza condamnarea lui Teodoret si a scrisorii lui Ibas, deoarece daca ar fi procedat astfel, ar fi pus în dubiu deciziile calcedoniene. Imparatul refuza sa accepte Constitutum si acum da toate cartile pe fata. Le prezinta participantilor un dosar continând acorduri secrete dintre dânsul si papa, prin care acesta din urma se declara dispus sa condamne cele Trei Capitole si sa nu ia nici o decizie fara consimtamântul împaratului. Aflând de acestea, numele papei este sters din diptici, însa nu-l excomunica deoarece considera ca nu pot atenta la autoritatea Scaunului Apostolic Roman. Urmeaza imediat arestarea si încarcerarea însotitorilor sai mai apropiati.
In cadrul ultimei întruniri (2 iunie) sunt condamnate cele Trei Capitole; în 14 anateme este exclusa orice interpretare nestoriana a Calcedonului, iar Ciril este acceptat în întregime. In conformitate cu neocalcedonismul, a patra anatema defineste *unirea ipostatica în Cristos+: natura umana a lui Cristos nu exista ca separata de cea divina, ci este mereu inserata într-ânsa. Acum era important ca papa sa se decida. Din 552, Roma era în mâinile bizantinilor si cerea cu insistenta întoarcerea papei. Pentru a le îndeplini dorinta, Iustinian cere papei condamnarea celor Trei Capitole, iar papa cedeaza din nou: pe 8 decembrie 553 semneaza condamnarea. Pe 23 martie, anul urmator, Vigiliu promulga un nou *Constitutum+ în care contesta autenticitatea scrisorii lui Ibas si aproba Calcedonul. Obosit si decimat psihic, în primavara anului urmator, papa poate în sfârsit sa paraseasca Constantinopolul, însa nu mai ajunge la Roma; moare la Siracuza. Diaconul si însotitorul sau fidel, Pelagiu, cel care îl îndemnase mereu pe papa sa nu cedeze, este dispus acum sa accepte deciziile conciliare, iar ca recompensa Iustinian îl impune romanilor ca papa (556-561). Când ajunge la Roma, întâlneste opozitia clerului, ceea ce-l determina sa-si revada pozitiile. Cu toate acestea, o parte a episcopatului occidental se gândeste ca noul pontif nu a procedat corect din punct de vedere doctrinar, ca a facut jocul împaratului, ceea ce creeaza un anumit climat schismatic între Scaunul Apostolic Roman si o parte a Occidentului catolic.
In nordul Italiei invadeaza longobarzii, iar bisericile din Milano si Aquilea, ce intra sub stapânirea lor, se opun scaunului roman. In continuare, regina acestora, Teodolinda (H 628) va da curs împreuna cu papa Grigore cel Mare reîntoarcerii adeptilor condamnarii celor Trei Capitole în sânul catolicismului. Desi cu trecerea timpului, occidentalii au început sa uite timpurile triste ale papei Vigiliu, iar Grigore cel Mare se bucura de o deosebita consideratie în fata întregii crestinatati, papalitatea pierde din creditul pe care-l avea în ochii credinciosilor, în primul rând al clerului.
In Orient, capriciile teologice ale lui Iustinian îl determina sa încerce din nou recucerirea monofizitilor printr-o noua elucubratie teologico-soteriologica: Cristos a suferit pe cruce numai datorita unui miracol (aftarodocetismul). Imediat s-a apucat sa scrie un tratat pe aceasta tema. Insa de aceasta data, primul care l-a condamnat a fost însasi patriarhul capitalei, ceea ce i-a atras exilul. Acum atât Occidentul, cât si Orientul condamna ideile bazileului-teolog, însa înainte ca noul conflict sa ia proportii, Iustinian moare (14 noiembrie 556). Ambitiile sale teologice diletantiste pot fi interpretate ca un rezultat al dorintei si convingerii sale de cap politic si spiritual al crestinatatii. Faptul ca o buna parte a clerului oriental l-a urmat si i s-a supus fara demnitatea umana si crestina necesara, reprezinta cel putin o saracire teologica ce se va roti într-un cerc vicios si care va dura secole de-a rândul. Excluzându-l pe Manuel I din secolul al XII-lea, a trata dogma si credinta asa cum a facut dânsul, fara a tine cont de autoritatea magisteriala a Bisericii, reprezinta un caz unic, si nu poate fi atribuit ideii bizantine de imperiu, sau *preotiei+ imperiale. Desi este, repetam, un caz aproape unic, el reprezinta totusi o mentalitate si un model de împarat crestin care contine într-însul germeni periculosi pentru unitatea doctrinara si disciplinara a Bisericii, iar comportamentul sau fata de labilul papa Vigiliu prevesteste deja tragica îndepartare a Orientului de Occident si de papalitate. Pe de alta parte, clerul oriental care s-a supus deciziilor sale doctrinare eronate, a contribuit si el la întarirea convingerii bazileului de cap suprem al statului si al Bisericii; acest aspect, papa Vigiliu nu-l putea accepta nici în momentele sale cele mai accentuate de teama si de slabiciune.
XII. MONOTELISMUL CA SI CALE DE UNIFICARE DOCTRINARA.
CONCILIUL ECUMENIC CONSTANTINOPOL III (680-81; 692)
Politica ecleziastica a lui Iustinian se soldase cu un esec total. Imitându-l pe Zenon, Iustin al II-lea (565-578), promulga si el un Henotikon (567), în care reformuleaza tezele antecesorului, condamna cele Trei Capitole, îi amnistiaza pe monofiziti si nu mentioneaza Calcedonul, însa monahii monofiziti nu accepta aceste pozitii ambigui pentru dânsii. Urmeaza persecutii si arestari în masa, ajutat fiind si de patriarh, însa cu aceleasi rezultate; împaratul dispera în fata tentativelor sale, toate falimentare, si cu timpul aproape ca înnebuneste.
Imparatul Mauritiu (582-602) crede ca tot Calcedonul ramâne centrul doctrinar al unificarii, ceea ce implicit ar fi condus la o strângere a raporturilor cu Roma, daca patriarhul Ioan nu si-ar fi arogat titlul de *patriarh ecumenic+, ceea ce însa papa Grigore cel Mare nu poate accepta, deoarece contravenea normelor disciplinare si jurisdictionale ale Bisericii si însemna implicit un atentat la unitatea ecleziastica. Referitor la cele doua mari grupari anticalcedoniene, mentionam ca monofizitii egipteni (coptii) si cei din Siria se întaresc si mai mult datorita activitatii deosebite a lui Iacob Baradaios (H 578), constituindu-se acum ca si biserici nationale schismatice. Cealalta grupare, nestorianii, îsi stabilisera centrul în regatul sasanizilor, avându-si centrul în patriarhatul de la Ctesiphon. Imparatii îsi dau seama de aceasta diviziune politico-religioasa a imperiului, însa nu pot sa acorde prea mult timp tentativelor de reunificare, deoarece sunt amenintati de triburile arabe si mai ales de expansiunea persilor. In felul acesta, bazileii simt din plin gustul amar al nerealizarii dorintei lor de a fonda un imperiu crestin, normal, cu o singura credinta si cu o coroana care sa fie respectata si ascultata de toti supusii.
a. Imparatul Heracliu (610-641) si patriarhul Sergiu
Asaltat fiind de persii care ocupa unele parti ale Asiei Mici, Siriei si Egiptului, împaratului nu-i mai ramâne timp pentru a se ocupa de vechile dispute doctrinare. In plus, vechii dizidenti din Egipt si Palestina (monofizitii), au salutat cu un anumit entuziasm venirea persilor. Dupa lungi campanii militare, Heracliu reuseste sa slabeasca puterea persilor, încercând acum sa-i determine pe evrei sa îmbratiseze crestinismul; tentativa se dovedeste a fi total falimentara pe cale pasnica sau cu mijloacele diplomatiei, iar împaratul adopta mijloacele de forta, dar cu aceleasi rezultate. Cum ar fi fost atunci posibil sa uneasca cu melchitii întregi provincii care nu acceptau nici Calcedonul, iar în nationalismele lor crescânde considerau politica religioasa a bazileului ca un atentat la constiinta si identitatea lor nationala si religioasa?
In disperatele sale tentative unioniste, bazileul îsi gaseste un sprijin în patriarhul Sergiu (610-638), care însa nu vrea sa pescuiasca în apele tulburi ale controverselor doctrinare. Tinea prea mult la puritatea credintei si la demnitatea sa spirituala, ca sa se coboare la compromisuri sau la masuri de forta. Intrucât dualitatea naturilor parea inconciliabila cu înca neclara notiune de persoana unica a lui Cristos, acum începe sa se profileze o alta cale de iesire din criza: renumitul Dioniziu Areopagitul formulase expresia *teandrike energheia+ (energia umano-divina) în Cristos. Sergiu promoveaza imediat culegerea tuturor textelor patristice care apara aceasta formulare ce i se pare geniala pentru exprimarea unirii hipostatice în Cristos. Printre promotorii noului curent se gaseau episcopi renumiti: Teodor din Faran si mai ales Cirus, episcop de Fasis, pe care împaratul îl promoveaza ca patriarh al Alexandriei. Pe baza acestui teologumen, patriarhul de aici reuseste sa promoveze unirea cu monofizitii teodosiani (severiani), iar în 3 iunie 633, la Alexandria, patriarhul promulga noul *pact+ al unirii dintre teologul *national+ Ciril si conciliul din 451: unicul si acelasi Cristos, fiinta umano-divina, actioneaza *cu unica energie teandrica+. Monofizitii jubileaza: acum, nu noi trebuie sa mergem la Calcedon; Calcedonul a venit la noi! Insa bucuria si grabita victorie a monofizitilor este pusa sub semnul întrebarii de calugarul palestinian Sofroniu (H 638), patriarh de Ierusalim. Conform principiului aristotelic, el declara ca energia vine din natura, si deoarece în Cristos sunt doua naturi, implicit trebuie sa fie si doua energii. Pentru a-si apara teza, merge la Constantinopol, pentru a trata cu Sergiu, care se arata dispus la dialog. Rezultatul discutiilor este ca în viitor nu va trebui sa se foloseasca expresia *doua energii+, ci *un Cristos care actioneaza+: se schimba accentul de pe facultatea operativa (sau activitate) pe unicul care actioneaza. Negasind texte patristice care sa pledeze în favoarea a doua energii, dar nerenuntând nici la faptul ca din noua naturi deriva implicit doua energii, Sofroniu pierde totusi lupta. Patriarhul Sergiu publica o scriere dogmatica (judicatum) în care apara teza unicului Cristos care actioneaza, acceptata apoi si de Maxim Confesorul.
b. Papa Honoriu I (625-638)
Intors acasa nemultumit, în scrisoarea de întronare ca patriarh, Sofroniu, refuza formula unei unice energii în Cristos, iar Sergiu crede ca este bine sa-l informeze pe papa Honoriu despre pozitia colegului sau din Palestina. Pâna acum nu se vorbise niciodata de doua vointe în Cristos, iar introducerea unei noi terminologii ar fi riscat caderea într-o confuzie terminologica si mai mare. Ca atare, Honoriu îi raspunde lui Sergiu: *Noi profesam si o vointa (en teleia) a Domnului Nostru Isus Cristos, deoarece, evident, natura noastra (umana) a fost asumata de divinitate, si mai precis, cea fara vina, asa cum era înainte de cadere+. Bazându-se pe textele scripturistice si putin înclinat spre discutii rationaliste, papa încerca sa evite extremele cristologice, desi prin *una voluntas+ el nu se refera atât la aceasta facultate, cât mai ales la actul concret individual al vointei. Insa vorbind de una voluntas, folosind adica un substantiv înca neclarificat în locul unui verb, substantiv care putea fi interpretat atât ca facultate cât si ca arbitrium care decide în ultimul moment, papa furniza un sprijin pentru o falsa interpretare monofizita.
Sergiu preia scrierea papei si în locul expresiei *mia energheia+, abandonata deja, plaseaza *en telema+, convingându-l pe împarat sa publice un decret, elaborat tot de dânsul, Ektesis, în anul în care moare atât papa cât si patriarhul (638). Decretul interzice de a se vorbi de una sau de doua energii, stabilind ca formula de credinta unica vointa a lui Cristos (monotelism), aducând ca argument ca Cristos în trup nu a voit niciodata ceva în afara sau contra vointei Logosului. In alte cuvinte, *telema+ este interpretata nu ca facultate teoretica, ci ca act volitiv.
O buna parte a episcopatului oriental este de acord cu acest decret; Occidentul însa este contrar, pentru care motiv (adaugam si faptul ca în Orient disputele degenerasera într-un mod inacceptabil) împaratul Constantiu al II-lea (641-668) revoca Ektesis si publica un Typos (648), ce interzice orice dezbatere în jurul a una sau doua vointi, cerând în mod simplist adeziunea la vechile simboluri de credinta. In jurul anului 640 intrase deja în controverse Maxim Confesorul, interpret fidel al gândirii papei (H 662). Pentru acest teolog *telema fiuzikon+ reprezinta o facultate fundamentala ce apartine naturii. In baza celor doua naturi ale lui Cristos, în el exista asadar o dubla facultate volitiva. Maxim, însa, recunoaste ca alegerea sau valoarea decizionala apartine unicei persoane a lui Cristos. Si deoarece bazileul interzisese deja orice discutie în materie, iar decretul nu avea nici o sansa de a fi urmat, el se îndreapta spre Roma, unde papa Martin I (649-653) îl asculta cu atentie, iar rezultatul discutiilor dintre dânsii formeaza continutul sinodului din Lateran din anul 649. Aici este propusa doctrina celor doua vointi în Cristos, este excomunicat Sergiu, Pirus si Cirus din Fasis, adica capii monotelismului oriental, însa nu si papa Honoriu. Decizia sinodului roman trezeste reactia violenta a lui Constantiu, care era suparat pe Roma si pentru faptul ca în 650 exarhul sau din Ravenna se proclamase împarat, fapt ce parea imposibil daca nu ar fi avut cel putin acordul tacit al papei. Din ordinul împaratului, papa este arestat si supus unui proces în care se omite orice problema doctrinara. Papa este condamnat la moarte pentru înalta tradare, pedeapsa care este comutata în exil pe viata în Crimeea. Aici moare în 655. Cu doi ani mai înainte, fusese arestat si adus la Constantinopol si prietenul papei, Maxim Confesorul. Este procesat si el, i se taie mâna dreapta si limba si exilat la Lazika, pe coastele îndepartate ale Marii Negre, unde moare în 662. Constantiu crede ca astfel a rezolvat toate problemele, atât dificultatile doctrinare cât si rivalitatile pentru ocuparea tronului (si exarhul din Cartagina se autoproclamase împarat). Deoarece Occidentul nu putea suporta o astfel de politica despotica, Constantiu se îndreapta spre Roma, pentru a-si impune autoritatea, însa este asasinat în Sicilia în anul 668.
c. Conciliul ecumenic Constantinopol III (680-681)
Constantin al IV-lea (668-685) nu mai acorda nici o atentie problemelor doctrinare, care si asa pareau de nerezolvat. Cea mai mare parte a monozifitilor cazusera în puterea arabilor musulmani, iar imperiul nu-si mai facea iluzia de a-i recupera. Exponentul de vârf al ortodoxiei africane, Maxim, murise, iar musulmanii se îndreptau victorios din Egipt spre coastele africane. Bazileul încearca asadar sa mai salveze ceea ce mai putea fi salvat, adica Italia bizantina. Era constient însa de faptul ca nu putea câstiga, daca nu ajungea la o întelegere doctrinara cu papa. In 680, papa Agaton (678-681) convocase un sinod cu 125 de episcopi, care, în spiritul sinodului din 649, condamna monotelismul, trimitând si împaratului rezultatele dezbaterilor.
Constantin al IV-lea Pogonat, preluând deciziile romane, în prezenta delegatiei papale, convoaca în capitala al saselea conciliu ecumenic în sala cupolei (trulos) din palatul imperial, conciliu prezidat de el însusi. Celor 170 de participanti li se prezinta scrierea papei, pe care o subscriu. Opozantii (sase) sunt anatemizati. Si defunctul papa Honoriu este condamnat, deoarece în scrisoarea sa trimisa patriarhului Sergiu aparase monotelismul. Cei condamnati nu mai au sustinatori, asa ca acum nu mai exista pericolul unei noi schisme. La fel, nici monofizitii nu mai reactioneaza contra pozitiei imperiale, întrucât nici nu mai fac parte din imperiu. In acest fel, ortodoxia se închidea în ea însasi într-un spatiu restrâns, în care dezbaterile doctrinare importante apun, sau cel putin intra într-o multiseculara letargie.
Fara participarea Occidentului, în anii 691-692, Iustinian al II-lea (685-695) convoaca un sinod în care sunt reluate ultimele doua concilii ecumenice (quinisextum sau Trullan II). Folosind doar izvoare orientale, participantii aproba 102 canoane, în cea mai mare parte cu caracter disciplinar ce priveau Orientul. Unele din ele sunt îndreptate direct împotriva Occidentului. De exemplul, can. 13 respinge clar celibatul sacerdotal; can. 55 condamna postul sabatic, iar can. 36 reconfirma pozitia patriarhala si *primatiala+ a scaunului constantinopolitan în întregul Orient crestin.
Ultimul papa al acestui secol, Sergiu (687-701) refuza în mod decis aprobarea deciziilor sinodale pe care i-o cere împaratul. Acesta nu suporta o astfel de atitudine si-si trimite oamenii la Roma care sa-l aresteze pe papa si sa-l aduca la Constantinopol, unde urma sa fie judecat si condamnat, asa cum se întâmplase si cu papa Martin. Planul esueaza din cauza opozitiei populatiei si a soldatilor din Roma, Ravenna si Pentapolis. Procedând astfel, atât împaratul cât si persoanele (laici si clerici) ce accepta sau îi sugereaza astfel de decizii, contribuie si prevestesc separarea inevitabila a unitatii ecleziastice dintre Roma si Bizant, dintre Orient si Occident, separare care va mai fi confirmata si de alte episoade tragice.