TEME DE ISTORIA BISERICII

(secolele XIV-XX)



Partea a VI-a







Elaborate de Emil DUMEA






XXVII. REVOLUTIA FRANCEZA

Date cronologice fundamentale

1789

17 iunie: cu ocazia adunarii Statelor Generale la Versailles, Tiers état (nu mai fusesera convocate din 1614) se constituie ca Adunare Nationala si Adunare Constitutiva (Constituanta). Pe 23 iunie, clerul de jos se alatura acestei Adunari.

14 iulie: (astazi, ziua nationala a Frantei) cade Bastilia, simbolul puterii opresive a vechiului regim.

4 august: clerul si nobilii renunta la vechile privilegii, cu aceasta începînd ultima faza a declinului feudal.

26 august: proclamarea drepturilor omului; catolicismul nu mai este considerat ca religie de stat.

5 octombrie: revolta maselor din capitala. Condusi de iacobinii lui Robespierre, masele fac presiuni asupra Adunarii Nationale.

2 noiembrie: la propunerea episcopului Talleyrand, se promulga legea nationalizarii bunurilor Bisericii. Clericii, considerati "reprezentanti oficiali ai moralei", activitatile cultuale ale Bisericii si saracii trebuie sa fie finantati de stat.

1790

13 februarie: suprimarea tuturor manastirilor contemplative; patrimoniul manastirilor este confiscat si vîndut.

12 iulie: "Constitutia civila a clerului". Din 133 de dieceze, conform diviziunii teritoriale a départements-lor, sînt desfiintate 50. Clerul diecezan trebuie sa fie ales ca orisice functionar statal; în plus, este interzisa orice comunicare dintre clerul francez si Sfîntul Scaun.

27 noiembrie: tuturor clericilor le este impus juramîntul de fidelitate fata de Constitutia civila a clerului. Din 133 de episcopi, au jurat doar patru; din rîndurile clerului de jos, doua treimi.

1791

13 aprilie: papa Pius al VI-lea condamna Constitutia civila a clerului; multi clerici "jurati" declara ca nu accepta aceasta constitutie.

3 septembrie: regele jura pe Constitutie si accepta Constitutia civila a clerului.

29 noiembrie: preotii care refuza sa jure pe C onstitutia civila a clerului pierd drepturile civile. Aprox. 30.000-40.000 preoti emigreaza peste hotare.

10 august: cucerirea palatului Tuileries; regele îsi pierde orice putere iar familia regala este aruncata în închisoare.

2-5 septembrie: Deja începusera executiile în masa; la Paris sînt executati 1.000 de prizonieri, printre care 300 de preoti si 3 episcopi care refuzasera sa depuna juramîntul pe Constitutie.

20 septembrie: pe colinele de la Valmy, armatele austro-prusace sînt oprite de cele franceze.

21 septembrie: convocarea Conventiei Nationale, eliminarea monarhiei si instaurarea republicii; abolirea calendarului gregorian.

1793

21 ianuarie: capul lui Ludovic al XVI-lea cade sub cutitul ghilotinei.

2 iunie: cad girondinii; Robespierre, învestit de Conventie cu puteri executive depline, devine presedinte al Comitetului de Salvare Publica.

18 septembrie: preotii constitutionali nu mai sînt considerati nici ca functionari publici.

10 octombrie: decapitarea pe esafod a reginei Maria Antoaneta.

20 noiembrie: în catedrala Notre Dame este întronizata solemn "zeita ratiunii". Continua persecutarea clerului si miscarile fanatice anticrestine.

21 decembrie: în pofida edictului de toleranta promulgat acum de Danton, în întreaga tara continua descrestinarea violenta a societatii.

1794

8 mai: Danton fusese deja executat iar Robespierre proclama cultului "Fiintei Supreme". Continua executiile în masa. In fata persecutiilor si executiilor capitale ajunse la paroxism, multi preoti si unii episcopi apostaziasa si se casatoresc.

27 iulie: Robespierre este depus de "atei" si executat.

1795

21 februarie: separarea ostila a Bisericii de stat.

Revolutia franceza nu s-a declansat ca o miscare ostila Bisericii. Mai mult, în primele luni ale revolutiei, conform principiului de colaborare dintre Biserica si stat, clerul s-a asociat în mare parte grupului Tiers état, încercînd chiar sa accepte atît cît îi era posibil "Constitutia civila a clerului". Biserica avea în posesie terenuri imense, bunuri mobile si imobile si o cantitate considerabila de bani. Alaturi de nobilime, clerul vechiului regim (ancien régime) ramînea o clasa privilegiata, si chiar daca statul avea numeroase drepturi asupra Bisericii (numirea episcopilor, conferirea beneficiilor, impunerea de taxe, etc.), spiritul iluminist al revolutiei nu mai poate suporta acest sistem. In ochii statului exista o unica societate perfecta, statul. Biserica nu mai este considerata o societate perfecta; ea reprezinta un organism în interiorul statului, care trebuie sa renunte sau sa fie constrînsa sa renunte la multe din prerogativele sale feudale si sa se conformeze noii mentalitati a timpului, mentalitate plamadita pe spiritul iluminist, rationalist si anticatolic.

A. Aspecte pozitive ale revolutiei. Conform celor trei principii enuntate de revolutionari la 26 august 1789: egalitate, libertate, fraternitate, putem sintetiza ceea ce este pozitiv în aceasta revolutie doar în doua cuvinte: egalitate si libertate(1), renuntînd la ultimul deziderat, fraternitatea, întrucît acesta reprezinta mai mult un deziderat evanghelic, stringent si necesar de altfel, dar imposibil de realizat în orice conjunctura istorica în care oricînd factorul uman, fragil si schimbator, îsi pune amprenta determinanta, tot la fel de fragila si schimbatoare.

a. Egalitatea. Inainte de proclamarea declaratiei drepturilor fundamentale ale omului, Constituanta decretase deja abolirea drepturilor si privilegiilor nobililor. Declaratia din 26 august precizeaza înca din primul articol ca: "Oamenii se nasc si traiesc liberi si egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decît pe utilitatea comuna". Art. 6: "Toti cetatenii...sînt admisi în mod egal la toate demnitatile, oficiile si serviciile publice, conform capacitatilor lor...". Trebuie precizat însa ca aceste afirmatii vor ramîne pentru mult timp doar principii teoretice; nobilimea reprezenta o forta si o structura istorica determinanta pentru viata Frantei, ca si a celorlalte tari europene, nobilime ce-si va pastra într-un ritm descrescator vechile privilegii.

Tot acum încep sa înceteze si discriminarile confesionale (24 septembrie 1789, 28 septembrie 1791, 17 martie 1808), ca si imunitatile clericilor în fata legilor civile; statul îi considera cetateni egali în drepturi si datorii cu toti ceilalti. In baza egalitatii tuturor în fata legilor, deriva, printre altele, obligativitatea generala a serviciului militar (Napoleon avea nevoie de o armata din ce în ce mai numeroasa). In practica, însa, vechea nobilime si noii îmbogatiti vor gasi numeroase cai pentru a evita acest serviciu.

Principiul egalitatii favorizeaza crearea unui nou tip de stat, cu o organizare juridica si administrativa valabila pentru întreg teritoriul sau. Incep sa dispara particularitatile legislative ale vechii Frante împartite în multe circumscriptii teritoriale de origine feudala. Acum îsi fac simtita prezenta prefectii; în plus, tribunalele locale autonome sînt desfiintate, înlocuite fiind cu trei grade de instanta, subordonate puterii centrale.

b. Libertatea. Art. 4 al declaratiei drepturilor omului precizeaza ca orice cetatean are "puterea de a face tot ceea ce nu dauneaza altora". In baza acestei libertati, omul decide cui sa-i încredinteze puterea de a conduce, putere care de acum înainte nu va mai fi considerata ca avînd o origine divina, ci una umana, omul fiind acela care decide cum si în ce forma sa fie organizata si condusa societatea în care traieste. Art. 3 al declaratiei noteaza cu toata claritatea: "Principiul oricarei suveranitati rezida în mod esential în natiune". Conducatorul statului nu va mai recurge la formula "prin harul lui Dumnezeu", ci "prin vointa natiunii", iar despre faptele sale va trebui sa se justifice în fata poporului, format de acum înainte nu din supusi, ci din cetateni. Aici se poate observa cu usurinta atît laicizarea gîndirii, cît si cea a societatii, într-un contrast evident cu gîndirea si lumea feudala. Alte aspecte ale libertatii: libertatea de opinie si de tipar, ceea ce implica abolirea cenzurii. Legat de libertatea de opinie, art. 10 afirma ca "nimeni nu poate fi deranjat (împiedicat n.n.) pentru opiniile sale, chiar si cele religioase". In acest fel, este recunoscuta libertatea oricui de a profesa orice convingere ideologica si religioasa. Revolutia sanctiona astfel, cel putin în parte, sfîrsitul perioadei de intoleranta religioasa; trebuie precizat însa ca daca libertatea de gîndire reprezenta atunci ca si astazi una din conditiile de baza ale progresului intelectual, optimismul ingenuu cu care era îmbratisata totala libertate religioasa si cea a gîndirii umane comporta un grav pericol pentru oamenii mai putin pregatiti ca si pentru curentele ideologice anticrestine si anticatolice.

In domeniul economiei, celebra lege a lui Le Chapelier din 1791 suprima corporatiile medievale, în care intrau membrii claselor conducatoare, dînd mai mult spatiu de munca noii clase a muncitorilor. Desi, conform formatiei lor iluministe, exponentii revolutiei afirma egalitatea tuturor în drepturi si datorii, în practica însa apara interesele burgheziei din care faceau parte si limiteaza drepturile vechiului regim. Aici vedem unul din marile contraste (nedreptati) ale revolutionarilor, care în actul practic calca principiul egalitatii tuturor oamenilor.

B. Aspecte negative. Revolutia izbucnise printr-o revolta sîngeroasa, atroce chiar. Incercînd sa distruga arbitrarul si privilegiile, ea a exasperat principiile de egalitate si libertate, uitînd astfel un aspect simplu dar esential: orice reforma, oricît de necesara si de importanta s-ar prezenta, trebuie facuta cu mijloace pasnice si tinînd seama de contextul general al societatii. Sub aspect teoretic, revolutionarii cuprinsi total de ideile iluministe considerau natura umana necorupta si incoruptibila, capabila de a discerne fara posibilitate de eroare între bine si rau si înclinata spre adevar si binele comun. De la aspectul teoretic, se trece imediat la cel practic. Intrinsec si fara interventii din afara, omul este capabil sa-si realizeze binele propriu. Principiul da nastere individualismului. Omul, muncitorul îsi fixeaza singur ziua de munca (în teorie) si forma de asociere cu ceilalti în procesul muncii. Statul nu poate impune conditiile concrete de munca; datoria sa este doar aceea de a apara ordinea juridica pozitiva. In acest fel, muncitorii sînt abandonati în mîinile si puterea noii burghezii, fapt generator de noi si flagrante discriminari sociale, mai grave decît cele ale vechiului regim.

Pe plan politic, revolutia loveste în stat ca organism central de conducere si de asigurare a binelui comun. Acum se nasc parlamentele în întelesul modern al cuvîntului, iar acestea vor degenera deseori în parlamentarism: discutii interminabile si sterile care genereaza numeroase crize de guvern. Si ca într-un cerc vicios, parlamentarismul ve recere necesitatea unei autoritati inatacabile: totalitarismul si dictatura de stat, adevaratele drame ale Europei si ale Americii Latine de la sfîrsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului nostru.


XXVIII. VIATA CONSACRATA IN SEC. AL XIX-lea(2)

A. Extindere. Fondarea a numeroase congregatii (nu ordine), în special feminine (numai în Italia sînt fondate 183, comparativ cu 43 de congregatii fondate în secolele XVI-XVIII), reprezinta o caracteristica a Bisericii universale, în special a celei europene. Aceasta ne arata vitalitatea Bisericii din aceasta perioada, din care motiv sec. al XIX-lea poate fi comparat cu secolele XIII-XV. Noile congregatii reprezinta un raspuns catolic dat laicizarii acestui secol, raspuns articulat în trei directii: asistenta sanitara (spitale, orfelinate si alte institutii asemanatoare), învatamînt (scoli si asociatii) si misiuni. Unele congregatii îsi au originile tocmai în zilele dureroase ale revolutiei franceze, cînd Biserica este lovita în structurile sale fundamentale, luîndu-i-se în parte posibilitatea unui apostolat activ în rîndul maselor. Acum este abandonata legea papei Pius al V-lea (1566-1572), Circa pastoralis, care unea viata consacrata feminina cu clauzura, femeia consacrata intrînd în spitale si scoli. Insa abia în 1900, papa Leon al XIII-lea (Condita a Christo) va recunoaste acestor "asociatii pioase" caracterul de congregatii religioase.

B. Criza. Pe de alta parte, acum se observa o criza a vechilor institute si ordine religioase, cu exceptia pasionistilor, lazaristilor si iezuitilor. Aceasta criza, care înseamna o scadere a numarului vocatiilor si o lipsa de traire crestina autentica, îsi are vechi si multiple radacini: legaturile nesanatoase si neadecvate cu puterile temporale, tensiunile politice si cele din interiorul ordinelor, contactele frecvente cu familia (un anumit "nepotism"), alegerea pripita a candidatilor, slaba pregatire intelectuala, si altele.

C. Reforme. In pofida atacurilor fortelor liberale, papa Pius al IX-lea s-a angajat profund în reînnoirea vietii consacrate. Dupa abia noua luni de pontificat, el instituie "Congregatia despre starea regularilor". Pentru a depasi imobilismul unor organe deja existente, papa, sprijinindu-se pe viitorul cardinal Giusto da Camerino, capucin, si pe Bizzarri, se orienteaza în trei directii: o selectie mai buna a candidatilor, introducerea vietii comune în noviciate si în casele de studii si o alegere mai riguroasa a superiorilor generali, alegere pe care uneori papa si-o rezerva siesi, fara a mai astepta votul capitlurilor. Leon al XIII-lea urmeaza metoda înaintasului, încercînd sa dea vietii consacrate un aspect mai centralizat. Benedictinii sînt adunati într-o federatie de 14 congregatii, prezidate de un abate general, iar cele patru ramuri ale franciscanilor observanti (minori, reformati, alcantarini si cei de stricta observanta) sînt unite într-o singura familie.

D. Dispersare. Dupa dispersarea sau suprimarea napoleonica, în primele decenii ale sec. al XIX-lea, criticile radicale din parlamente sînt îndreptate în special împotriva vietii contemplative, considerînd-o inutila pentru societate. Mentionam doar unele dintre nenumaratele masuri administrative si legislative îndreptate împotriva calugarilor si calugaritelor contemplative, toti considerati ca absurzi si sterili pentru binele public: Maria da Gloria a Portugaliei, care-i alunga pe misionari, iar apoi, "per absurdum", pretinde drepturile de patronat în Brazilia; Spania perioadei 1833-1843; constitutiile mexicane din 1857 si 1917; Franta anticlericala, care în 1880 cere ca toate manastirile sa posede o autorizatie de functionare, etc.

In fata acestor masuri punitive, confiscîndu-li-se manastirile, multi calugari si calugarite se vad constrînsi sa-si gaseasca adapost în alta parte sau sa-si redobîndeasca, platind sau prin alte mijloace, vechile case. Altii intra în spitale, ramînînd în serviciul continuu al bolnavilor; altii emigreaza în America sau în misiuni (iezuitii), sau îsi gasesc o activitate în parohii, etc. Eroic a fost comportamentul calugaritelor de clauzura. Reduse la o viata de mizerie sau de supravietuire, intra în spitale sau în diferite alte servicii sociale sau caritative, continuînd însa în inima lor sa duca o viata exemplara si alegîndu-si alte novice, pe care le formeaza în spiritul regulei prin exemplul vietii lor. Altele, sfidînd opinia publica care le considera "înmormîntatele vii", se refugiaza în diferite case sau manastiri aproape distruse, continuînd aceeasi viata contemplativa de mai înainte(3).

E. Reîntoarcerea la normalitate. Lupta statului liberal, ajutat de politia lui atotputernica, ca si de masonerie(4), împotriva calugarilor si calugaritelor, fara arme, fara mijloace economice deosebite, lupta care voia distrugerea uneia din formele de viata caracteristice si proprii ale Bisericii, se va sfîrsi cu înfrîngerea statului si cu victoria fortelor spiritului. Asa cum s-a întîmplat în Evul Mediu, cînd evreii, alungati din multe orase europene, se reîntoarceau silentios la vechile locuri, tot asa se întorc acum calugarii si calugaritele în vechile conventuri, sau formeaza altele noi. Aceasta reîntoarcere si reluare silentioasa si lenta a vietii comune se datoreaza deciziei de neclintit a acestor persoane consacrate, pentru care idealul evanghelic si contemplativ reprezenta totul si tot ce aveau, ca si Sfîntului Scaun si superiorilor generali ai ordinelor si congregatiilor respective (dominicani, franciscani, iezuiti, etc.). Rezultatul final este deosebit pentru diferitele ordine: capucinii se vor înjumatati (multi dintre ei obtinusera de la Sfîntul Scaun permisiunea de a deveni preoti diecezani), iezuitii au o scadere numerica nesemnificativa (multi pleaca în SUA sau în misiuni). In 1914, dominicanii ajung la acelasi numar de membri pe care-l aveau în 1850. Ceea ce este interesant de notat, e faptul ca surorile încep sa depaseasca atît numarul preotilor diecezani, cît si al celor regulari. In fata acestor situatii, guvernele liberale trebuie sa se resemneze si sa constate ca au fost învinse. Poate nicicînd în istorie nu s-a verificat o victorie mai frumoasa si mai eroica în acelasi timp ca cea a persoanelor consacrate din aceasta perioada. Pentru viata interna a ordinelor si congregatiilor, rezultatul pozitiv al luptei cu liberalismul si anticlericalismul îl putem sintetiza în purificare si reînnoire interioara, spirituala.


XXIX. MODERNISMUL(5)

In timpul pontificatului lui Pius al X-lea sînt publicate principalele opere ale marilor modernisti: Alfred Loisy (1857-1940)(6), cu teza lui fundamentala: "Isus a anuntat Imparatia lui Dumnezeu; în schimb, s-a nascut Biserica", George Tyrrell (1861-1909)(7) si Ernesto Buonaiuti (1881-1946)(8), ca si a altor autori mai mici, ce semneaza deseori cu un pseudonim. La aceste atacuri, Sfîntul Scaun raspunde prin "Lamentabili", "Pascendi" (1907) si "Sacrorum antistitum" (1910), ca si prin deciziile Comisiei biblice (1897-1915). Spre deceniul al treilea al secolului nostru, asistam deja la formarea primelor sinteze ale gîndirii moderniste, ca si la memoriile protagonistilor, în care ei îsi fac cunoscute viata si mai ales ideile, într-un mod mai mult sau mai putin organizat, sintetic si echilibrat.

Odata cu procesul de beatificare a lui Pius al X-lea (1951), si mai ales cu ocazia canonizarii (1954), canonizare voita de Pius al XII-lea, din partea multor istorici s-au ridicat critici si rezerve cu privire la modalitatea si oportunitatea acestui proces de canonizare. Motivele? Postulatorul cauzei, Del Gal, scrie o biografie a lui Pius al X-lea, acritica si apologetica, la care se adauga o addenda "Disquisitio circa quasdam obiectiones modum agendi servi Dei respicientes in modernismi debellatione", redactata în graba (40 de zile) cu scopul (mai putin reusit) de a apara comportamentul papei fata de modernisti si fata de ideile lor. Din punct de vedere istoric, problema ramîne deschisa, si aceasta din doua motive. In reprimarea acestei erezii, Pius al X-lea s-a folosit mult de mons. Benigni, care utiliza nu de putine ori metode politienesti, spionajul ca si denuntarile. Pe de alta parte, masurile cu scop preventiv luate împotriva unor clerici suspecti de afinitati moderniste au fost repede abrogate sua neglijate, doarece, dupa circa un deceniu s-a constatat ca ele au fost pripite. Dintre multele exemple ce s-ar putea prezenta, mentionam doar procesul de beatificare al arhiepiscopului de Milano, card. Ferrari, caruia papa îi reprosa deseori faptul de a fi imprudent si neglijent în raport cu modernismul.

Dupa Vatican II, modernismul este "istoricizat", încercîndu-se acum sa i se înteleaga cauzele si efectele polivalente, pozitive si negative. Istoricii sînt de acord ca acest fenomen nu poate fi redus numai la sinteza din "Pascendi", asa cum liberalismul(9) nu poate fi cunoscut numai din "Syllabus".

Neintrînd în analiza cauzelor remote ale modernismului, generate de orientarea filosofiei moderne, voim sa prezentam principalele cauze proxime ale acestui curent. In ambientul Bisericii, asistam la un efort de reînnoire a studiilor sacre, mai ales în prima parte a pontificatului lui Leon al XIII-lea, cînd pontiful roman era decis nu numai de a promova dezvoltarea studiilor teologice si filosofice, bazîndu-se si pe datele pozitive ale diferitelor stiinte laice, ci si de a recupera terenul pierdut în raport cu stiintele din afara ambientului Bisericii, stiinte care faceau pasi pozitivi semnificativi.

In domeniul istoriei bisericesti, anul 1880 este important, deoarece acum s-au deschis spre cercetare arhivele vaticane. Incepînd cu anul 1886, se afirma marele cercetator al papalitatii, L. von Pastor. In anul publicarii primului sau volum din "Istoria papilor", Duchesne publica "Liber Pontificalis". Alte nume cunoscute sînt: Denifle, Batiffol, bolandistul Delehaye, si altii.

Pentru studiile exegetice, sec. al XIX-lea cunoaste tentativele protestante de interpretare rationala a Evangheliilor ca si tezele inovatoare referitoare la originile Pentateuhului. In prima jumatate a acestui secol, David Friedrich Strauss elimina a priori din Evanghelii toate elementele miraculoase, retinînd doar o existenta generica a lui Isus si putine alte detalii de importanta secundara. Referitor la originea Bisericii, Baur aplica aici dialectica hegeliana, afirmînd ca aceasta s-a nascut ca o sinteza dintre teza (partida petrina, iudaizanta) si antiteza (partida paulina, universalista). La sfîrsitul secolului, Julius Wellhausen explica formarea Pentateuhului cu o suprapunere de izvoare diferite, jahwist, eloist, sacerdotal si deuteronomist. In alte domenii, arheologia biblica, paleontologia si stiinta comparata a religiilor pun noi si grave întrebari: este posibil sa fie mentinuta interpretarea traditionala literala a Scripturii? Pîna la moartea lui Pius al IX-lea, din partea catolicilor nu s-a ridicat nici un exeget capabil sa dea un raspuns la aceste întrebari. Cu Leon al XIII-lea asistam la un început de progres. In 1886 apare un "Cursus Sacrae Scripturae", o opera a mai multor autori germani. In 1891, Vigouroux începe publicarea celebrei opere "Dictionnaire de la Bible". Insa majoritatea catolicilor se mentine pe pozitiile traditionale, sau cel mult accepta acordul conciliant dintre geneza si geologie, interpretînd cele sase zile ale creatiei ca sase ere geologice. In 1893, este publicata enciclica "Providentissimus Deus" care prezinta cu claritate criteriile fundamentale ale exegezei, plecînd de la conceptul de autor. Leon al XIII-lea afirma ca nu este permisa o restrîngere a negreselniciei (ineranta) Scripturii doar la anumite parti ale ei; totusi, afirma ca fenomenele stiintifice sînt prezentate conform cu limbajul popular de atunci. In pofida acestei perspective progresiste, în 1897 Sfîntul Oficiu afirma autenticitatea lui "comma johanneum" (1 In 5, 7). Din cauza pericolelor si atacurilor moderniste, în ambientul roman, clima generala este rezervata, daca nu închisa. Totusi, desi se faceau pasi mici, dificili, imperceptibili chiar, studiile biblice catolice încep sa se afirme. In 1890, Lagrange înfiinteaza la Ierusalim L'Ecole Biblique si organul acesteia Revue Biblique, care în scurt timp vor fi cunoscute în toata lumea, atît în cea catolica, cît si în cea protestanta.

INTERVENTIA MAGISTERULUI

3 iulie 1907: Decretul Lamentabili, numit noul Syllabus împotriva modernismului, condamna 65 de propozitii, ale caror idei sînt scoase în mare parte din operele lui Loisy (DS 3401-3465). Acest decret al Sfîntului Oficiu era în pregatire de mai multi ani, la origine fiind doi teologi francezi care studiasera operele lui Loisy si, în general, ceea ce propunea modernismul. Fara a fi un document infailibil, decretul cuprinde ideile esentiale ale modernismului biblic si teologic în formele sale radicale: naturalismul care suprima originea divina a revelatiei, pragmatismul care ia în consideratie doar semnificatia morala, în dauna continutului doctrinal, individualismul care neglijeaza autoritatea Bisericii, si evolutionismul care admite transformarea continua si indefinita a dogmelor. In mod special sînt condamnate: a. Erorile referitoare la autoritatea magisterului ecleziastic în cîmpul biblic (propozitiile 1-8: cfr. în Syllabus, tezele 8-14 despre emanciparea filosofilor fata de magister; cu putini ani în urma, Ioan Paul al II-lea a abordat în Germania aceeasi problema). b. Inspiratia si ineranta Scripturii (prop. 9-19; a se confrunta teza 11 cu nr. 11 din Dei Verbum). c. Conceptul de revelatie si dogma (prop. 20-26; în special nr. 20, care reda idea modernista despre revelatie, nr. 22: dogma, nr. 23: separarea dintre stiinta si credinta, atît de sustinuta de Loisy si Buonaiuti). d. Originea si dezvoltarea dogmei cristologice (prop. 27-38, în special nr. 29, care prezinta clasica distinctie dintre Cristos al istoriei si Cristos al credintei). Propozitia 31 are o însemnatate deosebita, în ea exprimîndu-se teza modernista conform careia Evangheliile ne redau viata lui Isus prin medierea credintei primelor generatii crestine, care dupa înviere au înteles si acceptat divinitatea lui Isus Cristos. e. Notiunea de sacrament si originea istorica posterioara a unor sacramente (Casatoria, Mirul, Spovada, prop. 39-51). f. Constitutia Bisericii (prop. 52-57; nr. 52 retine centrul gîndirii lui Loisy, iar nr. 56 reia canonul 28 al conciliului ecumenic din Calcedon). g. Caracterele doctrinei crestine luata în ansamblul ei (prop. 58-65).

8 septembrie 1907: enciclica Pascendi Dominici Gregis (DS 3475-3500). Condamna modernismul asa cum Quanta Cura a condamnat liberalismul, iar Unigenitus jansenismul. Redactorii? Probabil Ioan Lemius si Ludovic Billot. Partea teoretica rezuma pozitia modernistilor în filosofie, teologie, istoria Bisericii si apologetica. Ca filosof, modernistul este agnostic si imanentist, reducînd religia la o necesitate intrinseca omului de divin, de sacru. Ca si teolog, el considera dogma un simbol al experientei sale religioase, un instrument pentru a comunica altora aceasta experienta. Credinta nu are nici un antecedent rational, bazîndu-se numai pe experienta individuala a fiecaruia. Cultul se naste din necesitatea de a exprima în mod sensibil propria experienta religioasa, iar sacramentele sînt simboluri eficace pentru a hrani propria credinta. Inspiratia se reduce la experienta religioasa, la emotie, care se prelungeste în trecut si se poate asemana cu inspiratia poetica pe care Ovidiu o reda prin cuvintele "Est Deus în nobis, agitante calescimus illo": "Dumnezeu este în noi, (care) ne înflacaram sub actiunea lui". Biserica se naste din necesitatea de comunicare reciproca a propriilor experiente religioase, pentru a proteja, a mari si a raspîndi credinta. In esenta, Biserica reprezinta fructul constiintei colective, ea derivînd doar indirect de la Cristos, întrucît doar primii discipoli au trait aceasta experienta în contact direct cu Cristos. In esenta, dogma, cultul, inspiratia, credinta, totul este supus unei indefinite evolutii. Ca istoric, modernistul crede în separarea completa dintre stiinta si credinta. Prima se refera la fenomen, obiect al ratiunii, a doua la divin, care transcende stiinta. Datoria istoricului este de a analiza experienta religioasa în conformitate cu normele istorice. El va încerca sa scoata din aceasta experienta putinele elemente ale sferei rationale, eliminînd (de exemplu din credinta în Cristos Dumnezeu a primelor comunitati crestine) tot ceea ce reprezinta fructul exaltarii, prin care i s-a atribuit lui Cristos ceea ce nu apartine timpului si mediului în care a trait. Se poate întelege mai bine atitudinea modernistilor daca ne gîndim la tendinta unor istorici din zilele noastre de a distinge în Ioan al XXIII-lea un "papa bun, Ioan al mitului", asa cum si l-au imaginat masele, si un "Ioan al istoriei", conservator, si care nu-si dadea seama de importanta actelor sale, acte care au mers mult mai departe de ceea ce intentiona el. Aceste criterii sînt aplicate la Cristos, la Biserica si la sacramente. In apologetica, modernistul substituie vechile criterii obiective (profetii si minuni) cu altele subiective: existenta în om a unei tendinte pentru experienta religioasa, experienta care se verifica cel mai bine în religia catolica si care se adapteaza continuu noilor circumstante.

Observatii finale. Interventiile decise si prompte ale lui Pius al X-lea împotriva modernismului care ataca caracterul supranatural al catolicismului au reprezentat o victorie a Bisericii împotriva rationalismului acestei erezii, care a avut, probabil, cea mai scurta existenta din toate ereziile pe care le-a cunoscut istoria Bisericii. Se pune însa întrebarea daca tezele moderniste erau chiar atît de periculoase pe cît pareau, si daca nu cumva intentionîndu-se stîrpirea ereziei, nu s-a lovit si în persoane fidele Bisericii si care cautau un raspuns sau un dialog cu critica contemporana, sub care am putea vedea vechi probleme ale Bisericii: maturitatea crestina a laicilor si reînnoirea Bisericii. Poate ca în zelul lor, atît Pius al X-lea, mai ales în a doua parte a pontificatului (1907-1914), cît si curia romana au luat masuri excesive, obstaculînd initiativele pozitive prezente în studiile biblice si istorice. Se poate pune apoi întrebarea daca interventiile magisterului au rezolvat problemele, sau daca nu cumva au reusit doar sa le sufoce pentru o perioada de cîteva decenii. Toate aceste întrebari si dubii necesita înca un plus de clarificare din partea istoricilor.

Oricare ar fi judecata finala a istoriografiei, credem ca este important de notat un aspect semnificativ: "Renuntarea momentana la unele convingeri stiintific dobîndite a contribuit la progresul Bisericii în ansamblul ei, mai mult decît unele atitudini rigide si rebeliuni deschise. Poate ca acele sacrificii au reprezentat pretul necesar al unei maturizari si al unui progres unitar si omogen"(10). In acest sens este semnificativ destinul a doi colegi de seminar: E. Buonaiuti, mereu cuprins si dominat de intrebarile sale nelinistitoare, si Angelo Roncalli, care astepta încrezator si linistit acea ora în care Providenta va face sa fie deschisa o noua etapa a istoriei Bisericii, cea a conciliului Vatican II, în care, semnificativ, gasim si raspunsuri si clarificari mature la unele din întrebarile si dubiile perioadei moderniste.


XXX. PIETATEA IN SECOLELE XIX-XX

Spre sfîrsitul sec. al XIX-lea si la începutul secolului nostru, din pietatea Bisericii, cinci sînt aspectele ce trebuiesc scoase în evidenta: a. pietatea antijansenista, b. pietatea euharistica (comuniunea frecventa, primirea Euharestiei de catre copiii ajunsi la uzul ratiunii, congresele euharistice începînd cu 1881), c. dezvoltarea miscarii liturgice, d. un nou model al preotului, nu atît un administrator sau un supus al laicilor, cît mai mult un pastor al sufletelor, e. noul rol al laicilor în viata Bisericii.

1. Pietatea antijansenista. In primul rînd, este depasit rigorismul moral, recunoscut fiind în mod oficial "probabilismul", doctrina morala atît de combatuta de jansenisti si de B. Pascal în "Provincialele" sale. Sistemul probabilist este expus de Sf. Alfons de Liguori (1696-1787) si promovat de iezuiti. In practica, dispare obiceiul de a nega dezlegarea pentru cei ce recad mereu în aceleasi pacate si se considera suficiente pentru dezlegare semne deosebite de cainta pentru pacate, pentru ca la sfîrsit sa se considere ca suficient însusi faptul de a veni la spovada.

O devotiune deosebita este cea catre Inima lui Isus. In 1856, aceasta devotiune este propusa pentru întreaga Biserica, în special datorita insistentelor franciscanilor si în pofida aspectelor nationaliste ce se repeta (înainte si dupa 1870, francezii încredinteaza Inimii Preasfinte victoria asupra dusmanilor; în timpul primului razboi mondial, se repeta acelasi lucru în Franta si Italia). In aceasta devotiune, la început prevaleaza aspectul reparator, apoi cel social (în Inima lui Isus, credinciosii gasesc forta de a se opune laicismului). In enciclica lui Pius al XII-lea Haurietis aquas (1956, redactor: K. Rahner?) este evidentiata mai mult iubirea umano-divina a lui Isus si sînt aprofundate bazele biblice ale devotiunii. Se raspîndeste apoi consacrarea catre aceasta Inima a familiilor si a persoanelor, generalizîndu-se practica celor "noua vineri", cu promisiunile divine pentru cei ce le urmeaza.

Devotiunea catre Sf. Fecioara Maria se dezvolta datorita promulgarii dogmei Neprihanitei Zamisliri (1854), a aparitiilor de la Lourdes (1858), ca si a îndemnurilor repetate ale papilor pentru ca toti catolicii sa se roage Rozariul, facînd din el o practica comuna a familiilor. Alaturi de acestei devotiuni principale sînt multe altele, în cinstea diferitilor sfinti, toate împreuna formînd acel cadru al pietatii populare, calda si emotiva, uneori putin exterioara, dar care hraneste din plin sufletele crestine si le da elanul si forta necesara pentru a se opune laicismului ce începea sa erodeze solul crestin.

2. Reforma euharistica

In secolul al XVIII-lea se insista prea mult asupra fricii reverentiale fata de Isus din sfînta taina a altarului. In cel urmator, Pius al IX-lea deschide calea împartasaniei dese, al carei punct de referinta îl reprezinta pontificatul lui Pius al X-lea. Decretul Sacra Tridentina Synodus (22.12.1905) raspunde unei necesitati de clarificare a disputelor anterioare, începute cu De la fréquente communion (1643) a lui Arnauld. Decretul de împarte în trei: o premisa în care se afirma ca Euharestia nu este atît un premiu pentru sfinti cît mai mult un remediu adus fragilitatii umane; o parte istorica care ne aminteste împartasania duminicala a primilor crestini, raceala jansenista si interventiile lui Inocentiu al XI-lea (DS 2090-2095) si ale lui Alexandru al VIII-lea (DS 2323). A treia parte traseaza anumite linii directoare: pentru a primi zilnic Impartasania se cere starea de har sfintitor si intentia dreapta (DS 3379). Confesorul nu poate obstacula primirea zilnica a Euharestiei de catre cei ce îndeplinesc aceste conditii. Decretul Quam Singulari (8 august 1910), redactat la interventia personala a papei, reia în mare parte ideile prezentate anterior. In practica, spovada si împartasania sînt fixate pentru copiii de sapte ani, adica atunci cînd sînt capabili sa distinga între pîine si sacramentul Euharestiei. In anii ce urmeaza, atît din dispozitiile si îndemnurile papilor, cît si prin congresele euharistice, împartasania deasa devine o practica comuna a întregii Biserici.

3. Reforma liturgica

Unul din principalii promotori este dom Guéranger, autorul a doua opere monumentale: Institutions liturgiques (1840-1851), o istorie a liturgiei ce se oprese la volumul al treilea, si mai ales L'Année liturgique, în 14 volume, opera ce da pietatii un solid fundament liturgic. In Germania, aceasta lucrare este raspîndita de benedictinul din Beuron, Maurus Wolter. In domeniul muzicii sacre, alaturi de cîntul gregorian, diferite asociatii ceciliene promoveaza cîntece facile, de multe ori de inspiratie populara.

Din motive pastorale, Pius al X-lea intervine printr-un motu proprio în sarbatoarea sfintei Cecilia din anul 1903, interventie care constituie Magna Charta a miscarii liturgice. Ideile de baza sînt: Roma trebuie sa reprezinte un exemplu pentru întreaga Biserica. In esenta, muzica trebuie sa fie artistica, cu un pronuntat caracter sacru si universala: în concret, este admisa acea muzica ce se apropie de cîntul gregorian sau de polifonie. Poate fi admisa si muzica moderna, însa dintr-însa trebuie eliminat tot ceea ce este profan; muzica este în serviciul liturgiei si nu invers. Partea solistica poate fi interpretata numai de preotul celebrant; femeile sînt excluse din cor, la fel si instrumentele zgomotoase, inclusiv pianul. Pe 25 aprilie 1904, sub controlul unei comisii romane, papa încredinteaza benedictinilor din Solesmes restaurarea autenticului text al cîntului gregorian. Rezultatul muncii lor îl constituie publicarea între 1905 si 1912 a textelor oficiale ale cîntului gregorian.

In 1925 sînt interzise cazulele asa-numite "gotice", iar zece ani mai tîrziu Congregatia pentru Rituri îsi exprima serioase rezerve fata de Misele dialogate, uitîndu-se astfel îndemnurile lui Pius al X-lea pentru o participare activa la Liturghie. Alta era însa situatia în diferitele tari europene. Protagonisi ai miscarii liturgice precum Lambert Beauduin, Pius Parsch, Guardini si centrul Maria Laach din Germania dau o noua viata liturgiei Bisericii. Misalul în limba germana Schott este raspîndit înca din 1884, iar revistele liturgice de specialitate sînt din ce în ce mai cautate. In 1947 este publicata enciclica Mediator Dei, un document fundamental în reînnoirea liturgica. Este accentuat din plin faptul ca liturgia nu înseamna rubricism, ci cultul sacerdotal al lui Cristos, cult continuat în Biserica. Sacrosanctum Concilium, primul document al conciliului Vatican II, reprezinta încununarea unui drum de reforma liturgica ce începuse cu mai bine de un secol înainte.

4. Preotul

La începutul secolului al XIX-lea mai sînt prezenti înca acei preoti "de Liturghie", ce se opun celor "pentru spovada". Primii, cu studii aproximative, putin profunzi, nu au facultatea de a spovedi si sînt angajati în diferite familii nobile sau, pentru a-si cîstiga existenta, trebuie sa exercite diferite meserii. In Roma papala sau pe teritoriul statului pontifical sînt si multi clerici, nu preoti, care ocupa functii administrative, financiare sau diplomatice. In a doua parte a sec. al XIX-lea începe sa dispara diferenta dintre preotii "de Liturghie" si cei "pentru spovada". In mod esential, preotul este un pastor al sufletelor. Evolutia figurii preotului o putem distinge în trei faze: La începutul sec. al XIX-lea, pregatirea intelectuala si spirituala a preotului are de suferit din cauza numarului insuficient al profesorilor din seminarii. Din a doua jumatate a acestui secol si pîna la Pius al XII-lea, seminariile iau un avînt necunoscut înainte atît în ceea ce privesc studiile, cît si în disciplina seminariala, uneori prea riguroasa (motivata însa pe intentii bune). Dupa Pius al XII-lea si mai ales odata cu Vatican II (Presbyterorum Ordinis, Optatam totius), fara sa se neglijeze activitatea stiintifica si de cercetare a preotului, acesta devine în mod esential un pastor al sufletelor. In zelul (dezorientat?) sau, uneori a mers prea departe (exemplul "preotilor muncitori" din Franta anilor '50); aceasta criza, însa, a fost depasita.

5. Miscarile laicale. Angajarea laicilor în Biserica sau promovarea unor idealuri de inspiratie crestina trece prin trei faze: La început se asista la o neîncredere din partea ierarhiei (Biserica=preot) fata de laici. In contextul confruntarilor cu statele si orientarile liberale, laiciste, socialiste(11) sau anticatolice, clerul se convinge de necesitatea angajarii active a laicilor în Biserica, însa mereu într-o pozitie subordonata, considerati ca instrumente executive ale clerului. Incepînd cu Pius al XII-lea si mai ales dupa Vatican II, vedem conturîndu-se doua tipuri de asocieri ale laicilor: a. asocieri cultuale sau înrudite cu acestea(12), pentru apararea si promovarea intereselor Bisericii(13) si b. partide politice de inspiratie crestina dar aconfesionale si independente de ierarhie, partide care actualmente sînt în criza, în cautarea unor noi orientari corespunzatoare schimbarilor profunde din Europa, unde asistam la o alunecare partiala de la democratiile crestine(14) spre un "nationalism crestin".


XXXI. BISERICA

SI CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL(15)

Pozitia catolicilor laici. In Franta, Belgia, Olanda si Anglia, catolicii sînt convinsi de justetea cauzei lor în a se apara de imperialismul nazist. In Italia, existau grupari filofascise, însa majoritatea populatiei era contra lui Hitler si Mussolini. In Germania, în schimb, nuntiul Orsenigo ne spune ca majoritatea populatiei este entuziasmata dupa Führer; constatari analoge va face Pius al XII-lea la sfîrsitul razboiului. Putini au fost aceia care, în constiinta, nu puteau accepta ideile expansionismului nazist, printre ei numarîndu-se si martorii lui Jehowa, care preferau mai degraba sa fie împuscati decît sa puna mîna pe arme. Poporul, însa, voia victoria germana si, asemenea controversatului von Papen, în raporturi optime cu Roncalli la Istanbul, voia o evolutie a catolicismului în favoarea nazismului. Rezistenta, în schimb, atît în Franta cît si în Italia, a gasit în catolici numerosi aderenti ramasi fideli pîna la sfîrsitul razboiului. In sfîrsit, mentionam ca Polonia era cu totul antinazista.

Ierarhia. In Franta, episcopatul sprijina din plin guvernul lui Pétain, care vedea în colaborarea cu germanii raul cel mai mic posibil si imita unele orientari ale acestuia (de exemplu, antisemitismul), pentru care motiv dupa razboi guvernul a cerut epurarea unei treimi din episcopat. Inainte de debarcarea aliata din Normandia, revista catolica "Soutanes de France" îsi dorea o înfrîngere a aliatilor. Aceasta atitudine a clerului nu poate fi negata, iar istorici precum Latreille îi cauta cauzele în legitimismul sustinut de cler, si prin care sperau ca guvernul lui Pétain va repara daunele anticlericalismului republican. In Italia, ierarhia tace si încearca sa-i protejeze pe persecutati. Episcopatul german este divizat. Presedintele Conferintei episcopale, Bertram, trimite salutari lui Hitler, trezind astfel mînia episcopului de Berlin, Preysing, sustinut de Pius al XII-lea. Clemens August von Gallen din Münster ramîne constant în declaratiile sale antinaziste. Mai tîrziu, printre germani el va deveni un simbol (în fata caruia multi trebuiau sa-si bata pieptul), primind numele de "Leul din Münster". Cea mai mare parte a episcopilor polonezi ca Sapieha al Cracoviei si Szeptyckyi participa din plin la suferintele propriului popor. Un exemplu stralucit este Maximilian Kolbe, care în ajunul sarbatorii Adormirii Maicii Domnului din 1941, sfîrsit de foame si suferinta, îsi întinde bratul în fata calaului ce-i injecteaza medicina mortala. Alaturi de el sînt sute de preoti deportati, francezi, germani, italieni, etc. care mor în lagare(16).

Pius al XII-lea. Referitor la atitudinea sa, polemica istoriografica, mai ales cea tendentioasa, a ridicat numeroase acuze si obiectii(17). Nimeni nu neaga activitatea de salvare si de protectie a papei în toate tarile, activitate sustinuta de nuntii papali, precum A. Roncalli, si de alti clerici, toti primind instructii precise de la papa sau de la colaboratorii lui directi. In timpul ocupatiei naziste a Romei (1943-1944), multe mii de evrei au fost gazduiti în casele religioase din Roma, începînd cu universitatea Gregoriana. Papei însa i se reproseaza o tripla tacere: în fata razboiului ca atare, în fata genocidului evreiesc si a atrocitatilor savîrsite de nazisti în diferite tari, cum ar fi Croatia, condusa atunci de Ante Paveli, ce promova o politica de converite fortata a ortodocsilor la catolicism. Se estimeaza ca aici au fost masacrati între o suta si doua sute de mii de persoane. Referitor la evrei, ni se pare exagerat numarul de sase milioane de victime, dar cu siguranta ca au fost mai mult de patru milioane de evrei ucisi în lagare sau prin alte mijloace.

Pius al XII-lea s-a straduit în toate modurile sa împiedice declansarea razboiului sau extinderea lui, iar la început a protestat în repetate rînduri împotriva invadarii tarilor neutrale. In apropierea razboiului lanseaza apeluri dramatice, diferite de cele ale lui Pius al XI-lea care erau putin reci si prea teoretice: "Nimic nu este pierdut cu pacea, totul poate fi pierdut prin razboi... Sa ne asculte cei puternici, pentru a nu deveni slabi în nedreptate...". In septembrie 1939 se întîlneste cu polonezii fugiti si-si manifesta solidaritatea emotionanta cu acest popor lovit atît de grav. In decembrie acelasi an îl viziteaza la Quirinal pe regele Italiei, sperînd sa gaseasca într-însul un aliat al eforturilor sale de pace; Victor Emanuel al III-lea se prezinta însa sceptic, slab si rece, nedîndu-i nici o speranta. In mai 1940, în fata ocuparii tarilor neutrale Belgia, OIanda si Luxemburg, trimite trei telegrame pline de compasiune celor trei capi de state, în care condamna cu toata fermitatea invadarea tarilor lor(18).

Din iunie 1940, dupa scrisoarea trimisa lui Mussolini si cele trei telegrame amintite, papa se abtine de la orice mediere, dîndu-si seama ca toate sînt zadarnice. Se straduieste în schimb sa salveze Roma, si daca nu a reusit sa evite doua bombardamente asupra orasului, în iulie si august 1943, va reusi totusi sa determine cele doua armate, cea germana în retragere si cea anglo-americana în urmarirea celei dintîi, sa nu se lupte în interiorul orasului. In mod pasnic, armatele traverseaza orasul una dupa alta, sub privirile locuitorilor care nu stiu ce sa mai creada. La sosirea anglo-americanilor, romanii se conving ca orasul lor si al papilor a fost salvat doar prin interventia papei. Emotionati si plini de recunostinta, alearga cu totii în piata Sf. Petru pentru a multumi salvatorului lor. Putine manifestari ale maselor au fost atît de sincere si de spontane. In aceste momente, Pius al XII-lea poate fi asemanat cu marii papi ai antichitatii, Leon cel Mare si Grigore cel Mare, care salvasera orasul de furia armatelor barbare.

In marile sale radiomesaje (Pastile anului 1941, 29 iunie 1941, 2 iunie 1943, etc.), pontiful roman delineaza principiile fundamentale ale pacii ce trebuia sa vina. Se pune întrebarea de ce papa nu a condamnat explicit si nominal ororire razboiului si pe marii capi ai nazismului. Cu siguranta ca nu-i erau necunoscute cruzimile nazistilor din lagarele de concentrare si din tarile ocupate de dînsii. Raspunsul este ca se temea de reactia pe care ar fi provocat-o o astfel de denuntare. Asa de întîmplase în Olanda, dupa protestul episcopilor de aici. Nazistii au reactionat cu toata cruzimea, una din nenumaratele victime fiind cunoscuta Edith Stein. Protestari clamoroase ar fi înrautatit si mai mult situatia catolicilor germani, francezi, polonezi, si mai mult înca ar fi daunat evreilor, care si asa reprezentau tinta unui plan de exterminare totala. In Pius al XII-lea prevala sensul concretului, al situatiei de moment. Si cine oare, în locul sau, ar fi putut sa protesteze continuu si cu toata vehementa, pentru a constata ca rezultatul pozitiei sale ar fi însemnat noi si inimaginabile masacre? In acest caz nu s-ar fi simtit responsabil si vinovat pentru moartea atîtor oameni nevinovati? Papa era convins ca Hitler era ca si un nebun furios, gata sa ucida pe oricine i-ar fi stat în cale. A-l condamna sau a încerca sa-l convingi de nedreptatea cauzei sale era periculos si inutil. Acum, era mult mai util sa fie salvate cît mai multe vieti. Era o alegere dificila, iar Pius al XII-lea a dat dovada de o luciditate si de un curaj cu totul exemplare. In detrimentul faimei sale postume, a renuntat la gesturile "curajoase" si periculoase si a ales calea ajutorului concret, imediat, salvînd nenumarate vieti omenesti(19).

Referitor la atitudinea poporului german, nici un istoric serios nu-i poate aduce acuza unui nazism colectiv. Vina apartine nazismului, si în special capilor acestuia. Totusi, ne putem întreba cîti împartaseau idea unei condamnari totale a nazismului si a principiilor sale, în special a antisemitismului.

Cazul Stepinac. Istoria Balcanilor nu poate fi înteleasa fara a lua în consideratie faptul ca timp de mai multe secole aceasta zona a cunoscut existenta mai multor popoare, limbi, religii si traditii complet diferite si de multe ori în lupta între dînsele. Balcanii au reprezentat si reprezinta punctul de întîlnire si de confruntare între ortodocsi, catolici si musulmani, între Orient si Occident, între slavi si occidentali. In acest context, asistam la nasterea efemerului regat al Croatiei, sub guvernul lui Ante Paveli, supravegheat si controlat de regimul de fier nazist. Croatia reactioneaza împotriva predominarii Serbiei, iar în cele doua decenii dintre primul si al doilea razboi mondial, Paveli vrea sa faca din Croatia un stat catolic. Pentru aceasta, el pune la cale mai multe masacre împotriva ortodocsilor si a evreilor. Episcopului de Zagreb, Alojzije Stepinac (1898-1960, cardinal din 1952), nu-i displacea idea unui stat croat independent, desi îsi amintea cu placere ca la începutul secolului îndeplinise serviciul militar sub conducerea Serbiei. A condamnat cu vehementa masacrele guvernului croat si i-a aparat în toate modurile pe cei persecutati. Totusi, nu a întrerupt orice legatura cu guvernul la putere si de mai multe ori a trimis Sfîntului Scaun relatari care scoteau în evidenta aspectele pozitive ale regimului: protejarea catolicismului, lupta împotriva pornografiei si a blestemelor. Mai mult decît dînsul, clerul croat si în special franciscanii priveau cu simpatie spre o Croatie independenta si spre Paveli, nedîndu-si seama de complexitatea si dificultatea unei astfel de probleme. Paveli cade si împreuna cu el si regimul sau. Se ridica I. Tito, iar lui Stepinac îi revine acum dificila misiune de a se lupta pentru independenta bisericii sale, refuzînd orice idee a unei biserici croate separate de Roma. Pentru aceasta este arestat, judecat si condamnat pe viata la domiciliu fortat, murind într-un mic sat iugoslav necunoscut noua. Referitor la Stepinac se pune întrebarea daca într-adevar era convins de posibilitatea unei Croatii independente. Ceea ce este sigur, e ca episcopul a ramas fidel Bisericii si Scaunului Apostolic Roman. Pentru croatii catolici, el reprezinta un campion al patriei si al Bisericii; pentru altii, este un personaj cu unele umbre si obiect al criticilor(20).

Cu totul altfel se prezinta cazul lui Jozef Tiso (1887-1947), preot slovac si ministru al Republicii Cehoslovace între cele doua razboaie. El a preluat conducerea guvernului republicii Slovacia, creata de nazisti, si a colaborat cu dînsii. Poate ca era convins, ca si croatii, de posibilitatea formarii unui stat slovac independent de boemi si moravi. Terminîndu-se razboiul, monseniorul a fost condamnat la moarte si executat(21).


BIBLIOGRAFIA

1. Aceleasi principii fusesera enuntate anterior, în constitutia statelor nord americane din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea fusesera enuntate aceleasi principii. In alta ordine de idei, mentionam ca libertatea, egalitatea si faternitatea, întelese si aplicate într-un mod propriu, sînt cele trei cuvinte (alaturi de alte simboluri semnificative) care domina atît templele cît si locurile de întrunire ale masoneriei.

2. Pentru o buna cunoastere a vietii consacrate, este indispensabila consultarea unei opere colective: Dizionario degli Istituti di perfezione, vol. 1-8, (editori G. Pelliccia-G. Rocca) Roma, 1974-1988.

3. Exemplar ni se pare romanul lui G. Bernanos, Dialogurile carmelitanelor, ce ne reda martiriul carmelitanelor din Compiègne.

4. BENIMELI, José - CAPRILE, Giovanni, Massoneria e Chiesa cattolica, Roma 1982.

5. POULAT, Émile, Storia, dogma e critica nella crisi modernista, Brescia 1967. RIVIÈRE, Jean, Le modernisme dans l'Église, Paris 1929. BOTTI, Alfonso, La Spagna e la crisi modernista. Cultura, società civile e religiosa tra Otto e Novecento, Brescia 1987.

6. Operele fundamentale: L'Évangile et l'Église (1902) si Autour d'un petit livre (1903), în care apara ideile din lucrarea anterioara.

7. The Church and the future (1903), Letter to a Unversity Professor (1904), Lex credendi (1906), Trough Scylla and Charybdis (1907) si Medievalism (1908).

8. Lettere di un prete modernista (1907).

Credem ca este de ajutor o cunoastere cel putin sumara a acestor trei capi ai modernismului, nu atît a vietii lor, cît mai ales în ceea ce priveste ideile pe care le propun. O expunere sintetica si penetranta a modernismului francez, englez si italian se poate gasi în: Storia della Chiesa (ed. H. Jedin), vol. IX, Milano 1982, pp. 520-550.

9. VERUCCI, Guido, I cattolici e il liberalismo dalle «Amicizie Cristiane» al modernismo, Padova 1968.

10. SCOPPOLA, P., Crisi modernista e rinnovamento cattolico in Italia, Bologna 19763, p. 360.

11. LUCIANI, Alfredo, Cristianesimo e socialismo, 2 vol., Genova 1990. POMBENI, Paolo, Socialismo e cristianesimo (1815-1975), Brescia 1977.

12. *** I movimenti nella Chiesa negli anni '80 (ed. Massimo Camisasca - Maurizio Vitali), Milano 1981.

13. CONCETTI, Gino, Chiesa e politica, Casale Monferrato 1989.

14. Pentru aprofundare, vezi: ARBØL, Niels, I democristiani nel mondo, Torino 1990.

15. Fundamentala ramîne colectia de documente în 11 volume Actes et documents du St. Siège relatifs à la seconde guerre mondiale, Città del Vaticano 1965-1981.

16. Cfr.: ANGELI, Roberto, Il Vangelo nei Lager, Firenze 19752.

17. O prezentare echilibrata a pozitiei lui Pius al XII-lea în raport cu razboiul si cu toti cei loviti de aceasta catastrofa se poate gasi în: Storia della Chiesa (ed. H. Jedin), vol. X,1, Milano 1980, pp. 81-104.

18. Este o condamnare mult mai clara si mai explicita decît cea a lui Benedict al XV-lea, la începutul primului razboi mondial. Cu putin timp înainte, papa luase decizia de a face legatura între rezistenta germana si aliati, ceea ce însemna o colaborare pentru o lovitura de stat împotriva lui Hitler. Aceasta nu a avut loc din cauza lipsei de decizie a capilor rezistentei. In acelasi tim, prin pr. Tacchi Venturi, trimite o scrisoare lui Mussolini; acesta îi raspunde, dîndu-i de înteles ca este posibila o interventie a armatelor Italiei împotriva lui Hitler.

19. Nenumarate persoane care au trait acele momente, salvîndu-se din lagare sau de ororile razboiului, împartasesc din plin pozitia papei.

20. Cu totul unilaterala si inacceptabila ni se pare lucrarea lui FALCONI, C., Il silenzio di Pio XII. Perchè il papa non parlò di fronte ai massacri nazisti in Polonia e Croazia, Milano 1965. Poate ca astazi, autorul si-ar revizui afirmatiile.

21. Cu aceasta ocazie ziarul Osservatore Romano s-a limitat la a deplînge lipsa de clementa a învingatorilor, însa nici acum nu a încercat o aparare a preotului colaborationist. 1