(secolele XIV-XX)
Parte a IV-a
Elaborate de Emil DUMEA
XXV. MISIUNILE IN SECOLUL AL XIX-lea
I. CONDITIONAREA POLITICA A MISIUNILOR
1. Primul mod de coluziune (acord) între colonialism si misiuni: tratatele internationale
Practica tratatelor este frecventa mai ales în Extremul Orient, în special în China. Prima putere europeana care încearca o patrundere comericala în China este Anglia, care pentru a-si mentine avantajostul comert cu opiu (drogul cel mai raspîndit în China) duce un razboi de trei ani cu aceasta tara, dupa care urmeaza pacea de la Nanchang (1843), care îi asigura libertatea comertului în diferite porturi (adica posibilitatea de a vinde în continuare opiu; în secolul al XVIII-lea, Anglia îsi asigurase si monopolul vînzarii sclavilor) si la Hong-Kong (conform unei obisnuite strategii engleze, aceea de a-si asigura "capete de pod", ca Gibraltar, sau insule care sa functioneze ca baze navale: Malta si Cipru). Exemplul englezilor este urmat de francezi, care în diferite tratate obtin nu numai libertatea comerciala, ci în primul rînd libertatea de a raspîndi credinta catolica, apoi o protectie speciala pentru misionarii ei (indiferent daca erau francezi sau nu, toti se bucurau de un pasaport francez). Franta poate sa ceara despagubiri consistente în cazul unor daune aduse misiunilor, atunci cînd vreun misionar este ucis, etc. In rezumat, în China se stabileste un fel de patronat francez asupra misiunilor, patronat spre care papii privesc cu o anumita placere si satisfactie. Cu toate aceste precautiuni franceze, asistam la diferite incidente care toate se misca în acelasi cadru: manifestari populare sau actiuni individuale împotriva misionarilor, interventia francezilor, despagubiri din partea guvernului chinez. Ostilitatea localnicilor este provocata de unii francezi mai putin orientati pe teren si fanatici în conservarea inalterata a "demnitatii si onoarei" neamului lor(1). In Tonchin, uciderea unui misionar provoaca o expeditie franceza si un lung razboi (1858-1873), care se încheie cu ocuparea Indochinei de catre francezi. Desigur, misionarii încearca sa separe politica de religie. Insa intentiile lor se lovesc de opinia publica locala, care vede în misionar mai mult un agent strain decît un ministru al lui Cristos, si de fortele guvernamentale si militare franceze.
Ceea ce are loc în China, se repeta în mare masura si în Japonia. In 1853, sub amenintarea
tunurilor, Statele Unite constrîng Japonia la deschiderea unor relatii diplomatice si comerciale.
Franta urmeaza imediat exemplul Americii si obtine accesul în unele porturi japoneze si
libertatea de cult. Ceea ce urmeaza este o puternica miscare xenofoba a autohtonilor.
2. Al doilea mod de coluziune între colonialism si misiuni: asocierea de fapt cu regimul colonial.
Partial inevitabila, colaborarea dintre misionari si colonialisti nu a fost niciodata totala. Totusi, de multe ori Biserica a acceptat fara opozitii situatiile create de puterile coloniale. In general, misionarii apartin natiunilor colonizatoare. Din acest motiv, deseori respectivele guverne fac presiuni asupra misionarilor. Un exemplu, printre multe altele, îl avem în presedintele Consiliului italian, Crispi (1893-1896). In urma cuceririi Eritreii în 1894, dupa o lunga tergiversare, îsi da "exequatur" (trebuie pus în relatie cu "placet") pentru numirea cardinalului Sarto ca patriarh al Venetiei. Aceasta, cu scopul de a obtine înfiintarea Prefecturii Apostolice a Eritreii si pentru înlocuirea misionarilor lazaristi francezi cu capucini italieni. Cucerirea Etiopiei de catre Italia în 1936 a provocat episoade similare: înlocuirea misionarilor de alte natiuni cu misionari italieni.
Pentru statul liber Congo, Leopold al II-lea al Belgiei (1865-1909) vrea misionari belgieni,
pentru a servi cauza belgiana. Cu acordul papei Leon al XIII-lea, de acum înainte misionarii vor
fi doar belgieni. Leopold devine un autentic "agent" misionar, iar statul Congo este considerat de
dînsul ca o feuda speciala a Belgiei. In anul 1906, o conventie speciala dintre Belgia si Sfîntul
Scaun(2) stabileste pentru Congo o adevarata colaborare între stat si Biserica. Misionarii se
angajeaza sa înfiinteze scoli si alte centre de asistenta si educatie care pot fi asemanate cu
reductiunile din Paraguay, cu exceptia ca aici totul este controlat de guvern. Dupa razboiul din
1914-1918, cînd Germania îsi pierde coloniile africane, situatia misionarilor de pe acest continent
se schimba radical. Acum încep sa se formeze asa-zisele "mandate", adevarate colonii engleze si
franceze. Trebuie adaugat ca diferite tari ce nu au nici o colonie, de exemplu Austria, au în Africa
un numar însemnat de misionari. La fel, puteri coloniale precum Canada îsi trimit misionarii si în
afara propriilor colonii.
II. CLERUL INDIGEN(3)
Dupa Revolutia Franceza, papa Grigore al XVI-lea promulga Neminem profecto (1845), în care afirma ca pregatirea unui cler autohton constituie mijlocul fundamental pentru raspîndirea credintei. Trebuie în asa fel format, încît sa i se poata încredinta functii de conducere si nu doar auxiliare. Aceasta instructie papala vine în urma examinarii actelor sinodului din Pondicherry (sudul Indiei), unde se insista mult asupra formarii unui cler indigen. Sub papa Pius al IX-lea, ambientul curiei romane devine mai rezervat în ideea promovarii clerului local. Totusi, multi misionari sînt perfect constienti ca viitorul Bisericii pe noile continente depinde întîi de toate de clerul local. Joseph Gabet, misionar în Tibet si apoi în Brazilia, prezinta argumentele pro si contra clerului autohton(4), insistînd asupra avantajelor unui cler local. In 1850, Propaganda examineaza lucrarea misionarului, dupa care le face cunoscut vicarilor apostolici din China faptul ca scrierea misionarului Gabet nu fusese aprobata de Sfîntul Scaun. Divergenta de vederi dintre Roma si misionari genereaza diferite polemici verbale si scrise, din care, putin cîte putin, se afirma necesitatea stringenta a clerului autohton(5).
Papa Leon al XIII-lea este de partea pozitiei favorabile clerului indigen. In enciclica Ad extremas Orientis oras(6) declara în mod explicit ca salvarea Indiei depinde de formarea unui cler indigen, care singur poate vorbi bine limba locala si se poate adapta la cultura proprie. Trebuie obervat apoi ca numarul misionarilor este insuficient, iar prezenta lor, ca si în trecut, poate declansa numeroase conflicte politice care pot obstacula sau chiar bloca sosirea altor misionari, asa cum s-a întîmplat în China, Japonia si Etiopia. Data fiind apoi imposibilitaea unui seminar pentru fiecare dieceza, este de dorit formarea unui seminar national, unde viitorii preoti sa fie formati si în vederea preluarii destinelor bisericilor lor particulare. In acelasi an în care a fost publicata enciclica, s-a deschis un seminar la Kandy, în Ceylon, si s-a tiparit o medalie comemorativa pe care este incis textul: "Filii tui, India, administri salutis".
Pîna la sfîrsitul secolului al XIX-lea, rezultatele au fost destul de slabe. In Japonia, primii preoti
indigeni au fost sfintiti în 1882. In general, în Extremul Orient, doar în India si Ceylon clerul
local îl depasea numeric pe cel venit din Europa. In Africa, sîntem abia la primii pasi. Eforturile
au fost mari, iar dificultatile si lipsurile si mai mari. Pe lînga aceasta, misionarii europeni erau
constienti de faptul ca gravitatea problemei nu statea numai în crearea unui cler local, ci si în
formarea unui cler capabil sa preia destinele propriilor lor biserici. Nici la începutul secolului
nostru nu se putea vorbi de biserici autosuficiente, mature. Conform ideilor prezentate în
Nouvelle Histoire Ecclésiastique (vezi referinta anterioara), situatia tinerelor biserici africane si
asiatice prezenta urmatoarele aspecte de fond: a. opozitia clerului diecezan pentru un cler
autohton; b. o anumita perplexitate referitoare la capacitatea autohtonilor de a deveni preoti, în
zonele în care crestinismul era la primii pasi; c. o conceptie a mîntuirii prea individualista: se
insista mai mult asupra primirii sacramentelor si nu se percepea necesitatea "înculturarii"
Bisericii într-un anume loc marcat de propriile caracteristici culturale, istorice, etc.; d.
organizarea însasi a misiunilor, împartite în diferite teritorii încredintate unor determinate
institute misionare ce se considerau în exclusivitate responsabile de destinul misiunilor (un
"feudalism teritorial").
III. MISIUNILE DIN EXTREMUL ORIENT
1. Japonia. Trei faze: a. Dupa libertatea de cult obtinuta în 1858 (ca urmare a amenintarii americane cu o bombardare nimicitoare a Japoniei), pe data de 17 martie 1865, în a treia vineri din Postul Mare, misionarul Petitjean întîlneste în biserica sa din Nagasaki un mic grup de crestini clandestini, ce proveneau din perioada misionara a sec. al XVII-lea, capabili înca sa mai faca distinctia între catolici si protestanti (celibatul preotesc si primatul papal). Ei îi declara misionarului: "Inima noastra este aici, asa cum este si a dumneavoastra". Izolati, fara ierarhie si fara preoti, acesti crestini au transmis credinta din generatie în generatie, într-un mod care trezeste admiratie, dar poate si compasiune. Dupa scurt timp, grupul se mareste la 25.000 de credinciosi, care, de frica persecutiilor, ramîn ascunsi în insula meridionala Kyushu, ultima mare insula sudica a actualei Japonii. b. O noua faza de persecutii (1868-1873) în care sînt reluate legile persecutorii din sec. al XVII-lea si care creaza aprox. 2.000 de martiri. c. Interventia diplomatiei (Japonia are nevoie de un ajutor financiar substantial) pune capat persecutiilor. Acum sînt reorganizare circumscriptiile bisericesti si sînt sfintiti primii preoti japonezi (1883). De la toleranta se trece la libertatea religioasa, însa nationalismul ramîne un obstacol serios în calea crestinismului. Un simbol al tragicului destin al catolicismului japonez îl reprezinta bomba atomica lansata asupra orasului Nagasaki (9 august 1945) care ucide 7.000 din cei 10.000 de crestini ai satului vecin Urakami.
2. Indochina (Cambogia, Laos si Vietnam). Cu o pauza intermediara, acest teritoriu a cunoscut o lunga si grea persecutie (1833-1893). Cu o tactica care aminteste de cea a împaratului Valerian, autoritatile locale îsi pun în plan nimicirea misionarilor straini, urmîndu-le apoi preotii indigeni si, în final, uciderea tuturor crestinilor. Izvoarele ne vorbesc de cca. 100.000 de martiri. Un erou al rezistentei este misionarul Retord, mort de foame în 1858, într-o padure. In aceste circumstante în care erau loviti mai ales misionarii francezi si spanioli, intervin guvernele acestor tari, ceea ce cauzeaza lungul razboi de ocupare a Indochinei de catre Franta (1858-1873). In tot acest timp, persecutia continua, chiar si dupa ocuparea orasului Hanoi (1873). Trebuiesc subliniate doua aspecte: Nu se poate nega faptul ca misionarii nu ar fi favorizat interventia franceza si ca populatia crestina, oprimata si persecutata, nu ar fi dorit acest lucru. Pe de alta parte, este sigur ca majoritatea crestinilor (misionari si autohtoni), au murit nu din cauza evenimentelor politice, ci pentru ca nu au renuntat la credinta.
3. China. Patronatului portughez, ce sfîrseste prin concordatul din 1857, i se substituie protectia plina de pericole a Frantei. Pe linie pur bisericeasca, alaturi de multiplicarea vicariatelor apostolice, semn al vitalitatii bisericii locale, asistam în 1848 la venirea primelor surori destinate scolilor, azilelor, spitalelor. Insa tocmai aceasta activitate a femeilor avea un efect straniu, de neînteles pentru poporul chinez. In acest sens, este cumva de înteles memorandum-ul chinez din 13 februarie 1871, trimis puterilor straine si în care se cerea îndepartarea surorilor si în general o mai mare întelegere a particularitatilor chineze din partea europenilor. Atît marile puteri cît si misionarii au refuzat cu decizie sa dea curs doleantelor chinezilor.
Referindu-ne la catolicii autohtoni, putem spune ca ei se aflau într-adevar la marginea societatii si a vietii sociale, neputînd participa la riturile aduse lui Confucius, si în consecinta neputînd ocupa nici un post în administratia statala. In ochii intelectualilor locali si a multimilor ignorante, catolicii chinezi reprezentau un caz atipic, cu totul în afara traditiei si a istoriei national-religioase. In acest context, xenofobia chineza degenereaza în revolta Boxerilor (1900), reprimata cu duritate de europeni. De altfel, China nu depusese nici cel mai mic efort pentru a se deschide spre civilizatia moderna. Pentru a întelege aceasta, este suficienta lectura cartii Souvenirs et penseés a lui Lou Tseng Tsiang, diplomat chinez, reprezentant al Chinei în Olanda si Rusia, iar dupa revolutia din 1911, ministru de externe; dupa moartea sotiei se face benedictin si se stabileste în Belgia. Lou aseamana obiceiurile de la curtea rusa, cea mai reactionara putere europeana, cu cele din patria sa natala, dînd dreptate Rusiei: daca tarul rus deschide un bal, el fiind în primul rînd al dansatorilor, împaratul chinez, atunci cînd îi primeste pe functionarii sai, sta ascuns dupa o perdea, invizibil ca un dumnezeu. Putinele reforme introduse în ultimul timp, ca toate reformele tardive, demonstreaza neputinta regimului si întarirea opozitiei, aceasta declansînd revolutia din 1911 si preluarea puterii de catre Sun Yat Sen. Cu dînsul, este fondata o republica a carei ideologie este propusa de sus: nationalism, democratie si socialism, factori prin care China se apropie din ce în ce mai mult de Rusia, aici instruindu-se politic cei mai înalti membri ai guvernului chinez. Datorita sîngeroaselor conflicte interne (razboaie civile), în 1972 capul armatei din sud, filocomunistul Ch'ang-Kai-Shek, rupe complet China de Rusia, fara a reusi însa sa uneasca diferitele corpuri si factiuni militare, toate de orientare comunista. In aceasta situatie, Republica Chineza va fi mereu amenintata de un posibil razboi civil.
4. Corea reprezinta un caz unic în Extremul Orient. La sfîrsitul sec. al XVIII-lea, un grup de intelectuali vine în contact cu crestinismul. Unul dintre, trimis într-o misiune diplomatica la Pekin, primeste botezul, luîndu-si numele de Petru. Intors acasa, boteaza pe doi din prietenii lui. Apoi, toti trei, simtind acut lipsa preotilor si fara sa-si dea seama de ceea ce fac, consacra preoti si episcopi si celebreaza Sf. Liturghie. Nu peste mult timp, explicîndu-li-se ceea ce au facut, înceteaza sa mai "consacre" alti clerici; la fel, înceteaza si celebrarea, evident invalida, a Sf. Liturghii. In 1794 soseste primul preot, un chinez, care gaseste aici aprox. 4.000 de credinciosi. Insa teama de infiltratii straine provoaca mai multe persecutii, în care, pe lînga martiri, asistam si la apostazia lui Petru si a prietenilor botezati de dînsul. Timp de 30 de ani, catolicii de aici ramîn fara preoti. Urmeaza alti 45 de ani de persecutie, pîna cînd în 1885 Franta impune libertatea religioasa. La începutul secolului nostru, numarul catolicilor se ridica la aprox. 50.000.
5. Filipine. Spre sfîrsitul secolului trecut, aici se verifica un puternic ferment nationalist, ceea ce înseamna si un pericol pentru catolici. Spania, în loc sa analizeze si sa se adapteze cerintelor locale, gaseste ca este mai comod sa-i expulzeze pe misionari, în care vede motivul nemultumirilor filipinezilor. Decizia sa reprezinta un paleativ; nu serveste la nimic iar în 1898 pierde Filipinele si Cuba. In arhipelag îsi fac aparitia americanii si odata cu ei începe un accentuat proces de laicizare a vietii. Catolicismul de aici reuseste în buna masura sa depaseasca dificultatile create de aceasta schimbare, si chiar daca a avut loc si o schisma, ulterior depasita, Biserica din Filipine ramîne cea mai dezvoltata si mai promitatoare din tot Extremul Orient.
6. India face eforturi deosebite pentru a se elibera de patronatul portughez, patronat devenit
aproape imposibil de suportat din cauza complicitatii unor prelati, ca si a oscilatiilor Sfîntului
Scaun, care nu urmeaza o linie coerenta. La începutul sec. al XIX-lea, patronatul este anacronic,
aceasta din cauza ocupatiei engleze si a insuficientei unui cler bine pregatit. Se creaza mai multe
vicariate apostolice, iar rezultatul este o noua confuzie si o situatie juridica (canonica) imposibila
de aplicat. In 1838, papa Grigore al XVI-lea, prin scrisoarea apostolica Multa praeclare limiteaza
patronatul, reducîndu-l la arhidieceza de Goa, celelalte zone punîndu-le sub directa jurisdictie a
Sfîntului Scaun si încredintîndu-le vicarilor apostolici. In toate acestea, papa nu informeaza
Portugalia, cu care relatiile erau întrerupte (sîntem în perioada de lupta dintre legitimistii lui Don
Miguel si liberalii condusi de Maria da Gloria). Asa se naste asa-numita "schisma de la Goa" care
împarte clerul de aici în doua fronturi inconciliabile. In 1843, papa îl numeste ca arhiepiscop de
Goa pe benedictinul Silva Torres, cu care stabileste niste relatii aparte: în documentele de numire
îi pastreaza dreptul de patronat, iar în instructii private îi interzice sa-si exercite jurisdictia în
afara arhidiecezei de Goa, adica negîndu-i patronatul. Arhiepiscopul replica cu aceeasi siretenie:
se face ca nu cunoaste instructiile private si încearca sa-si exercite jurisdictia pe toate teritoriile
vechiului patronat, care se extindeau pîna la Pechin. Abia sub Pius al IX-lea, în 1848,
arhiepiscopul este constrîns sa renunte. Insa dezordinile continua într-o asa masura încît vicarul
apostolic din Bombay este asediat în biserica de preoti portughezi. Neobtinînd ajutorul Romei,
demisioneaza. In 1857, Sfîntul Scaun încheie un concordat cu Portugalia în care se afirma: "tota
res in favorem Portugalliae fuit in pristinum statum reducta(7)". Acum este revocata "Multa
Praeclare" si este recunosct patronatul pentru diecezele existente si substrase de Grigore al
XVI-lea. Mai mult, art. 14 stabileste ca patronatul se va exercita si peste diecezele ce se vor
înfiinta în viitor. Concordatul înseamna o victorie a portughezilor, fapt ce îi îndurereaza pe
vicarii apostolici ce depind de Propaganda. Insa el nu avea nici o urmare importanta, deoarece
diecezele prevazute în art. 14 nu vor fi nicicînd înfiintate si totul ramîne ca si mai înainte. In
1886 este semnat un nou concordat. Art. 3 limiteaza din nou extensiunea teritoriala a patronatului
la arhidieceza de Goa. Art. 7, însa, modifica art. 3 si recunoaste dreptul portughezilor de a decide
în numirea altor episcopi. Art. 5 stabileste ca unele grupuri de crestini ce se gasesc pe teritorii ce
nu depind de Goa, vor ramîne totusi sub jurisdictia "personala", nu "teritoriala" a acesteia. Un
muribund din Calcutta, daca depindea de Goa, putea sa primeasca sacramentele doar de la un
preot dependent de Goa! Dupa o alta lunga serie de conventii, concordatele din 1928, 1940 si
1950 abolesc complet patronatul.
IV. MISIUNILE AFRICANE
1. Sudan
a. Dupa numeroase dezbateri, papa Grigore al XVI-lea înfiinteaza în 1846 Vicariatul Apostolic al Africii Centrale (din Guineea pîna la Nil si din Sahara pîna spre desertul Kalahari!). Vicarul Apostolic Casolani, un maltez, însotit de iezuitul polonez Ryllo, de un alt iezuit si de doi elevi ai Propagandei, pleaca în misiune. Din cauza neîntelegerilor, Casolani cedeaza conducerea lui Ryllo. Pe 11 februarie 1846, expeditia ajunge la Karthum, la confluenta Nilului Alb cu Nilul Albastru, însa dupa putin timp Ryllo moare, iar doi dintre misionari se reîntorc în Europa.
b. A doua expeditie: Dupa anul 1850, unul dintre elevii Propagandei plecat în prima misiune, Knoblecher, vine în Europa. Austria, emotionata de descrierile misionarului, îi da alti misionari si o barca pentru a putea urca pe Nil. Ca urmare a acestei întariri a fortelor, se formeaza unele statiuni la sud de Karthum, însa în sase ani, din cauza conditiilor foarte grele, jumatate din misionari mor aici, iar Knoblecher, epuizat, se întoarce în Europa, aici murind la o vîrsta foarte tînara.
c. A treia expeditie: Veronezul Daniele Comboni, entuziasmat de don Nicola Mazza, pleaca spre Karthum spre a continua opera înaintasilor. Insa înca odata Nilul cu mlastinile sale, generatoare de febra si alte boli, la care adaugam opozitia ferma a Islamului, blocheaza înaintarea spre sud. Multi dintre însotitorii lui Comboni mor din cauza conditiilor vitrege si a muncii epuizante, iar Comboni, ca odinioara Knoblecher, se întoarce în Europa, unde propune un plan utopic de cucerire a Africii: avansarea mai multor grupuri dinspre coaste spre interiorul continentului si angajarea africanilor în aceasta patrundere în interior. Printre altele, utopia planului sau consta în propunerea unei colaborari strînse între diferite institute misionare.
d. A patra expeditie: In 1862, 58 de franciscani încearca în repetate rînduri sa ajunga la Karthum, însa cea mai mare parte dintre dînsii moare în timpul acestor încercari.
e. A cincea expeditie: In 1867, Comboni se desparte de Mazza. Infiinteaza apoi un seminar
pentru misionarii Africii (devenit apoi Congregatia Fiilor Sfintei Inimi), caruia îi urmeaza
Institutul feminin Pie Madri della Nigrizia si un colegiu la Cairo. In 1873, ajunge la sud de
Karthum, unde în 1881 moare, alaturi de aprox. 100 alte victime. Toti acesti misionari eroici
ce-si pierd viata pe malurile Nilului reusisera sa convinga Europa ca Africa nu poate fi patrunsa
de pe Nil, ci de pe coastele ei.
2. Etiopia
a. Giustino De Jacobis, un lazarist nascut în Lucania, în urma unor cerei de ajutoare mai mult diplomatice decît religioase, este trimis în 1839 în Etiopia. Intr-un prim moment (1839-1841), De Jacobis traieste ca un calugar etiopian, cîstigîndu-si astfel bunavointa poporului si a autoritatilor. Ulterior reuseste sa converteasca un calugar autohton, Ghebrè Michael. In 1849 este sfintit episcop de catre un capucin si se gîndeste sa se îndrepte spre înaltul platou etiopian. Insta toate jertfele si planurile sale sînt spulberate de noul împarat local Teodor al II-lea, care declanseaza o feroce persecutie împotriva catolicilor. Ghebrè Michael este martirizat iar De Jacobis moare de inanitie în 1860 (este canonizat în 1975).
b. Un alt misionar Vilhelm Massaia încearca în zadar între anii 1846-1850 sa ajunga în Etiopia sud-occidentala. Alungat de aici, se întoarce în nord, unde desfasoara un intens apostolat (1851-1863). In acest ultim an este expulzat, însa dupa cinci ani se întoarce si sprijinit fiind de regele local Menelik, încearca convertirea triburilor locale Galla. Moare în 1889, iar manuscrisul sau autobiografic "I miei 35 anni de missione nell'alta Etiopia" ne prezinta alaturi de sacrificiile lui imense, slabul, aproape inexistentul sau rezultat misionar.
c. Lavigerie si "Parintii Albi"(8). Episcop de Nancy în 1863, arhiepiscop de Alger în 1867,
Lavigerie încearca sa obtina de la Napoleon al III-lea deplina libertate de apostolat printre
musulmanii din Algeria. In planurile sale, arhiepiscopul apara principiul adaptarii la conditiile
socio-culturale ale locului. In 1860 înfiinteaza "Societatea Misionarilor Africii"; în 1873
convoaca un sinod provincial într-un spirit asemanator lui Syllabus (1864) si-si trimite
misionarii, prin Sahara, spre Timbuctu. Sub Leon al XIII-lea initiaza o puternica campanie
anti-sclavagista care are un ecou deosebit în toata Europa. Convertirile? Inexistente, ca si în
Etiopia.
3. Uganda
Tocmai cînd murea papa Pius al IX-lea, Propaganda pregatea cu minutiozitate un plan misionar
pentru Africa, numindu-l pe Lavigerie ca delegat apostolic pentru Africa Ecuatoriala. Leon al
XIII-lea confirma planul Propagandei. In 1879, de la Dar Es Salam, Parintii Albi ajung în
Uganda, fixîndu-si resedinta la Entebbe. Primiti favorabil, în pofida protestantilor ajunsi înaintea
lor, din motive politice sînt alungati în 1882. Dupa trei ani se reîntorc si gasesc o comunitate
înfloritoare pregatita de primii lor botezati. In curînd însa simpatia regelui Mwanga se transforma
în ura politico-religioasa care degenereaza în persecutie si martiriu: Carol Lwanga si alti 21 de
însotitori sînt arsi de vii (canonizati în 1964). Tot acum sînt martirizati si alti aprox. 60 de
crestini. In sîngele acestor martiri începea sa se formeze una din cele mai înfloritoare tari crestine
africane.
4. Madagascar
In ambientul colonizarii si patrunderii catolice a francezilor, asistam aici la nationalismul
exagerat al localnicilor si la opozitia protestantilor. In 1855, iezuitul Finaz ajunge pe ascuns la
Tananarive. Din cauza guvernarii despotice a reginei Ranavalona si a succesorului ei, rezultatele
misionarului sînt aproape nule. Sub noua regina Rascherina, Francia îsi arata pe fata dorintele
sale imperialistice, si totusi, în mod paradoxal, catolicismul cîstiga destule simpatii, chiar si în
ambientul curtii regale.
In 1882 se declanseaza razboiul dintre Franta si Madagascar, în urma caruia aceasta tara intra sub
protectoratul francez, fiind apoi transformata în colonie (1896). In aceasta noua situatie, aparati
fiind de legile franceze, misionarii pot sa-si desfasoare cu succes activitatea lor de evanghelizare
si de formare culturala si umana a autohtonilor.
5. Congo (Zair)
Impotriva opiniei guvernului belgian, regele Leopold al II-lea (1865-1909), transforma colonia Congo într-un stat autonom. Noul stat se dezvolta gradual, trebuind sa înfrînga ambitiile franceze, portugheze si engleze. In repetate campanii militare sînt învinsi si negustorii de sclavi arabi care încercau sa-si mentina centrele lor "comerciale" din zonele orientale ale tarii.
Metoda pe care misionarii o adopta aici este cea a "fermes-chapelles"-lor, ferme agricole pentru tineri, conduse de misionari. Intre anii 1896-1910, tara este lovita de o grea epidemie, cea a somnului; nu se cunoaste numarul victimelor. Ceea ce este sigur, e faptul ca în grija misionarilor au ramas nenumarati orfani si persoane adulte care nu aveau aproape nici o posibilitate de subzistenta. Si ca urmare a acestui fapt, nr. 7 al concordatului pentru Misiunile Catolice din Congo din 1906 stabileste pentru misionari cîte o suprafata de 100 pîna la 200 ha pe care acestia pot sa organizeze scoli profesionale sau alte institutii de binefacere în favoarea indigenilor.
Intre anii 1904-1906 începe o apriga campanie contra acestor "fermes-chapelles". Administratia
leopoldina se facuse vinovata de grave abuzuri împotriva indigenilor: îi exploata la maximum pe
muncitorii de pe plantatiile de cauciuc, iar pe cei ce nu dadeau randamentul cerut îi pedepsea
corporal, ceea ce atragea cu sine fuga a sate întregi. Partial, si misiunile catolice sînt cuprinse în
aceste acuze. O comisie guvernamentala belgiana analizeaza situatia la fata locului si, paradoxal,
disculpîndu-i pe oamenii guvernului, da vina doar pe misionari.
Dupa anul 1911, cînd Congo este anexat la Belgia, deputatul socialist Vandervelde se ridica din
nou împotriva misionarilor. Ca reactie, superiorul provincial al iezuitilor avertizeaza guvernul
belgian ca daca nu va înceta cu defaimarea misionarilor, va fi constrîns sa decida retragerea
acestora din misiuni. Socialistii sînt înfrînti în alegeri, iar guvernul catolic din Bruxelles este
dispus sa-i sprijine în continuare pe misionari. Cu toate acestea, datorita dificultatilor grave
create misionarilor de socialisi si de alte persoane cu sentimente anti-catolice, fermele-capele îsi
înceteaza activitatea.
VI. NOUA ORIENTARE MISIONARA
Daca într-o perspectiva mai ampla, misiunile sec. al XIX-lea se prezinta mai putin dependente de vechile regimuri coloniale, de exemplu patronatul Spaniei sau Portugaliei, împotriva carora a fost înfiintata Propaganda, care li s-a opus si prin sistemul "vicarilor apostolici", nascuti ca o "fictio juris" pentru a ocoli drepturile celor doua coroane de a numi episcopi, este sigur totusi ca legaturile dintre misiuni si respectivele puteri protectoare erau înca destul de puternice. Alaturi de necesara libertate a misiunilor, ceea ce mai lipsea înca era si lipsa unei sensibilitati suficiente pentru a recunoaste culturile si valorile locale, ca si lipsa unei vointe decise de a transforma misiunile în biserici locale.
Protagonistii acestei schimbari fundamentale au fost papii Benedict al XV-lea (care în întreg pontificatul sau a condamnat aspru excesele nationalismului) si Pius al XI-lea, ca si delegatul apostolic în China, apoi cardinal, Celso Costantini ( 1958).
Pe data de 30 noiembrie 1919, Benedict al XV-lea publica scrisoarea apostolica Maximum Illud,
care constituie pasul decisiv în schimbarea orientarii misiunilor. Daca, asa cum s-a întîmplat cu
"Rerum Novarum", ideile exprimate aici ne apar astazi ca normale, unele chiar depasite, pentru
timpul respectiv, scrisoarea reprezinta o adevarata revolutie, care trezeste opozitia a nenumarati
misionari. Benedict, în vigilia primului razboi mondial, razboi care a dus la exasperare
sentimentele nationaliste, îsi prezentase deja gîndurile si planurile sale referitoare la noul curs al
misiunilor. Documentul prezinta cinci puncte esentiale. In primul rînd este condamnat
"feudalismul teritorial" prin care un institut vrea sa-si retina în exclusivitate teritoriul de misiune,
acceptînd cu mare dificultate sau chiar refuzînd colaborarea altor ordine sau a altor persoane de
nationalitati diferite. Este exprimata apoi urgenta formarii unui cler indigen capabil sa preia
"într-o zi conducerea unei anumite crestinatati", si aceasta nu atît pentru a preveni eventuale
atacuri xenofobe, cît mai mult pentru motivul ca "Biserica lui Dumnezeu este universala, asadar
cu nimic straina pentru un popor; pentru aceasta se cuvine ca în fiecare natiune sa existe preoti,
capabili sa conduca... pe calea mîntuirii pe proprii connationali". Papa recunoaste ca "în educarea
clerului destinat misiunilor s-a urmat în unele locuri o metoda defectuasa si depasita", deoarece
pîna acum putini sînt episcopii si preotii autohtoni care sa se bucure de o mare influenta. Este
condamnat apoi cu decizie nationalismul unor misionari: "Ar fi de deplîns faptul daca ar exista
misionari care, uitînd de propria demnitate, s-ar gîndi mai mult la patria lor terestra decît la cea
cereasca, si ar fi preocupati sa raspîndeasca influenta acesteia, ca si propriul ei nume si glorie.
Aceasta ar reprezenta una dintre plagile cele mai triste ale apostolatului, care ar paraliza în
misionar zelul pentru suflete, si ar slabi în indigeni orice autoritate. Ar fi foarte grav daca
indigenii ar suspecta faptul ca îmbratisînd catolicismul, aceasta ar însemna sa depinda de un stat
strain. Si totusi, în unele reviste misionare, mai mult decît dorinta de a raspîndi împaratia lui
Dumnezeu, apare aceea de a raspîndi influenta propriei tari, fara a se întelege pericolul "de a
îndeparta astfel sufletul pagînilor de sfînta noastra religie". Papa insista apoi si asupra necesitatii
de a cunoaste bine limba locului de misiune. Idei asemanatoare sînt prezente si în enciclica
aceluiasi papa Rerum Ecclesiae (28 februarie 1926). Dînsul insista nu numai asupra capacitatilor
popoarelor afro-asiatice, ci recomanda si formarea de congregatii indigene ca si a manastirilor
contemplative.
Era evident faptul ca nu este suficienta doar afirmarea unor principii: ele trebuiesc aplicate. Pe 28
octombrie 1926, personal, Pius al XI-lea consacra în bazilica Sf. Petru primii sase episcopi
chinezi. La moartea lui Pius al XII-lea existau 139 de episcopi afro-asiatici, iar la deschiderea
conciliului II din Vatican eru prezenti 126, numarul lor crescînd vertiginos pe parcursul
dezbaterilor conciliare. Sub Pius al XII-lea, Celso Costantini este numit delegat apostolic în
China. El mentine o distanta considerabila fata de corpul diplomatic francez si se straduie sa
înlocuiasca protectia straina cu garantiile legilor chineze. In 1947, Sfîntul Scaun stabileste
raporturi diplomatice cu China si acelasi lucru se verifica în multe alte tari (delegatii,
internuntiaturi sau nuntiaturi).
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.
BIBLIOGRAFIA