(secolele XIV-XX)
Parte a III-a
Elaborate de Emil DUMEA
XXIV. COLONIZAREA SI MISIUNILE
PE NOILE CONTINENTE
1. Caracteristici ale colonizarii spaniole, portugheze i anglo-saxone
a. Colonizarea spaniola i portugheza
Spania nu s-a limitat doar la exploatarea bogatiilor regiunilor pe care le cucerise. Ea a dezvoltat o bogata activitate educativa, creînd în America centrala i meridionala o noua civilizatie i cultura a caror amprenta ramîne decisiva i în zilele noastre. Prin fuzionarea elementelor indigene cu cele de pe batrînul continent s-a nascut civilizatia latino-americana. Desigur, în multiplele aspecte ale activitatii colonizatorilor se pot descoperi i destule umbre i chiar aspecte negative grave. Acei conquistadores au comis deseori acte de cruzime nemaiauzite, i nu de putine ori în umbra crucii. Totui, trebuie recunoscut faptul ca indienii supui spaniolilor au avut o soarta mai buna decît pieile roii supui de englezi, care, trebuie recunoscut, au exterminat sistematic diferite triburi locale.
In aceasta activitate de colonizare a Americii meridionale i septentrionale, trebuiesc vazute i analizate diferitele conditii care au marcat aceasta colonizare. In anglo-saxoni se observa un accentuat rasism, care aproape ca lipsete la spanioli. Anglo-saxonii erau coloniti emigrati pe noul continent împreuna cu propriile familii, fapt care-i determina sa nu se amestece cu indienii prin casatorii sau alte legaturi. Spaniolii, în schimb, reprezentau în marea lor majoritate functionari statali, comercianti sau soldati care-i lasasera în Europa familia i bunurile lor, sau, unii, nu-i formasera înca o familie. Ca atare, era inevitabila o legatura cu indigenii i o fuzionare rapida a raselor. Tot în cadrul colonizarii spaniole trebuie sa se distinga între cele doua fatete caracteristice: de o parte este fata dura a soldatului, de cealalta chipul blînd al misionarului catolic. Iar alaturi de dorinta salbateca de cîtig sau pentru o simpla aventura se poate vedea cu uurinta i zelul sincer pentru mîntuirea indigenilor. Deseori, legile i instructiunile promulgate de legatii regali le amintesc colonizatorilor ca prima lor datorie este aceea de a-l sluji pe Dumnezeu i de a le predica Evanghelia indigenilor. In mod paradoxal i cumva unic în istoria colonizarilor, navele care ancoreaza pe coastele Indiilor occidentale sînt mînate de vîntul goanei dupa aur i de cel al dorintei sincere de a predica vestea mîntuirii.
In primii pai ai muncii de evanghelizare, deseori s-a folosit forta, convertirea fiind nu odata înteleasa ca o supunere fata de regimul politic al cuceritorilor. Totui, trebuie recunoscut faptul ca imediat dupa cucerirea unui teritoriu, munca de evanghelizare i catehizare intra în cadrul ei normal, astfel ca generatiile de indigeni ce urmau se simteau profund cretini, chiar daca erau marcati deseori de o superficialitate ce va dispare mult mai tîrziu. Cu toate lacunele activitatii misionare, este evident ca oriunde s-a impus puterea spaniola au aparut natiuni catolice: în America, Asia i Filipine.
In ceea ce privete sistemul politico-economic al coloniilor spaniole, mentionam trei aspecte esentiale. Coloniile erau conduse de vice-regi, care se bucurau de o autoritate deplina asupra supuilor (nu aveau nici o putere legislativa), însa erau sub puterea consiliului suprem al Indiilor, care se reunea la Madrid i exercita un control periodic în colonii cu ajutorul vizitatorilor. Intregul comert era supus unui sever monopol statal. Sistemul de exploatare a coloniilor era în multe aspecte tipic medieval. Colonitii primeau în uzufruct pentru o perioada de doua sau trei generatii teritorii în care aveau o partiala jurisdictie asupra autohtonilor. Colonitii care primesc aceste privilegii se numesc encomenderos, de la numele institutiei juridice encomienda. Motivele care au determinat guvernul spaniol sa adopte encomienda sînt multiple. Printre altele, mentionam decizia regilor de a stabili legal o situatie de facto deja existenta, ca i stimularea colonitilor mai întreprinzatori. Privita retrospectiv, situatia este analoga celei din Europa lui Carol cel Mare i a urmailor lui. Si ca i atunci, i acum encomienda i-a avut i aspectele sale negative. Colonitii exploateaza pîna la limita extrema puterea de munca a indigenilor, fapt ce declaneaza o cretere vertiginoasa a mortalitatii.
b. Colonizarea anglo-saxona se aseamana mult cu cea spaniola, în sensul ca patrunde adînc în
inima continentelor. Spre deosebire de aceasta, nu stabilete nici o relatie de prietenie cu
autohtonii, pe care-i împing spre interior, pentru a încerca apoi în repetate rînduri sa-i distruga
prin alcool sau alte mijloace. In America septentrionala nu s-a nascut o civilizatie cu
caracteristici proprii, ci au fost importate uzante i traditii europene.
2. Patronatul
De la mijlocul sec. al XV-lea i pîna în secolul al XVII-lea, de la Nicolae al V-lea pîna la Paul al V-lea, pontifii romani au acordat suveranilor Spaniei i Portugaliei privilegii din ce în ce mai importante, cerîndu-le în schimb sa ocroteasca i sa favorizeze evanghelizarea noilor teritorii. Motivele ce i-au determinat pe papi sa adopte aceasta orientare sînt urmatoarele: conform mentalitatii epocii, considerau ca ajutorul autoritatilor civile ar constitui calea cea mai sigura i eficace pentru evanghelizarea Asiei i a Americii, i ca descoperirea i ocuparea noilor teritorii ar însemna continuarea eliberarii peninsulei iberice de sub jugul musulman, adica o actiune sacra. Ambele afirmatii au partea lor de adevar, însa în ansamblu ele nu pot fi întelese decît luînd în consideratie conditiile generale i mentalitatea epocii, în special unirea strînsa dintre stat i Biserica, unire tipica regimurilor absolutiste. Aadar, patronatul regal din misiuni nu este altceva decît un aspect particular al acestui fenomen mai vast: unirea dintre cele doua societati, cea civila i cea bisericeasca, cu avantajele i gravele riscuri pe care le comporta. Patronatul este expus teoretic de juristul spaniol de la începutul sec. al XVII-lea, Juan Pereira de Solórzano (1575-1655)(1). Cu toate clarificarile aduse de dînsul, juritii au continuat sa discute daca patronatul constituie un simplu privilegiu, o favoare pe care papii o acorda suveranilor, sau un contract la care sînt obligate ambele parti; daca privilegiile se extind la toate teritoriile ce se afla de ambele laturi ale liniei de demarcatie stabilite prin tratatul de la Tordesillas în 1493, linie ce despartea întregul glob în doua parti, una revenindu-i Spaniei, cealalta Portugaliei, sau daca patronatul se limiteaza doar la teritoriile ce efectiv se gaseau sub conducerea celor doua coroane. Nu era vorba de probleme academice: daca ar fi fost doar un privilegiu, Sfîntul Scaun ar fi putut sa-l revoce cu un act unilateral, altfel nu; daca privilegiul se limita doar la coloniile portugheze, Biserica în China i Japonia era libera, în caz contrar (privilegiul nu ar fi doar o favoare), nu era libera. Discutiile au provocat grave conflicte care au persistat pîna în secolul nostru.
Lasînd la o parte aceste puncte controversate, ceea ce este sigur e faptul ca suveranilor Spaniei i Portugaliei le-au fost atribuite determinate drepturi i datorii, care faceau din evanghelizarea populatiilor noilor teritorii o misiune a statului, în acelai timp însa, Biserica ramînînd suprema autoritate cu putere deplina de decizie în tarile de misiuni.
Drepturile statului pot fi rezumate în urmatoarele puncte: 1. Numirea pentru toate beneficiile. 2. Admiterea sau excluderea misionarilor este de competenta suveranului. Acetia pot pleca în misiune numai din porturile Lisabona sau Cádiz. Ei nu pot pleca fara autorizarea regala, iar autoritatile portugheze nu vad cu ochi buni afluenta de misionari straini, tolerati însa de spanioli (în secolul al XVIII-lea, în America Latina, dintre misionarii iezuiti, majoritatea erau germani). 3. Controlul tuturor problemelor bisericeti, cu exluderea oricarei alte autoritati: misionarii pot sa se adreseze Romei doar prin guvern, iar Propaganda nu are nici o putere în coloniile spaniole i portugheze. Acestor drepturi le corespundeau urmatoarele datorii: 1. Alegerea i trimiterea de misionari. In 1493, Alexandru al VI-lea îl avertizeaza pe regele Spaniei: "Va impunem în virtutea sfintei ascultari de a stabili pentru continent i pentru insule...oameni drepti i cu frica lui Dumnezeu, pentru a instrui pe acei locuitori în credinta catolica". 2. Asigurarea tuturor cheltuielilor pentru cult: plata calatoriei misionarilor, de la episcop pîna la ultimul sacristan; construirea, întretinerea i restaurarea edificiilor de cult. Comparînd drepturile cu datoriile, putem spune ca autoritatea civila din America i Asia se bucura de drepturi mult mai mari decît cele pe care le are în Europa.
Patronatul are i laturile sale pozitive: suveranii devin mai contienti de grava misiune pe care o reprezinta raspîndirea credintei, i pentru mult timp au corespuns, nu total, acestei misiuni. Ambele coroane au asigurat în mare masura misiunilor mijloacele materiale de care acestea aveau nevoie, mijloace pe care, fara sprijinul regal, pentru Biserica ar fi fost foarte greu sa i le procure. Pe de alta parte, deja de la început nu au lipsit inconvenientele i daunele, care cu timpul s-au agravat. Chiar i în perioada de maxima glorie, Portugalia i-a pastrat cu gelozie toate privilegiile primite; datoriile, însa, i le-a îndeplinit doar partial. Intreaga activitate bisericeasca este controlata de o birocratie pedanta, legatii pontificali nu sînt nicidecum admii în misiuni, iar din 1629 toti episcopii sînt constrîni la un juramînt de fidelitate fata de puterea regala, juramînt care implica o promisiune de a nu mentine legaturi directe cu Roma. In multe cazuri, diecezelor le sînt impui "episcopi alei", care nu primisera instituirea canonica, i care, de facto, administrau diecezele cu o putere deplina. Adaugam apoi obligativitatea acelei "nulla osta" statale pentru apostolatul în coloniile portugheze, i care a împiedicat sosirea unui numar suficient de misionari. Aceste conditii, deja apasatoare, s-au agravat atunci cînd conducerea portugheza din Asia a început sa decada i cînd Anglia i Olanda pun stapînire pe aceste colonii. Autoritatile portugheze continua sa-i aroge vechile drepturi i pentru teritoriile ocupate acum de noii stapîni, provocînd astfel grave dificultati Propagandei, care încearca sa ocoleasca obstacolele, numind în locul episcopilor rezidentiali vicari apostolici. In secolul al XVIII-lea apoi, vechii mentalitati, în care, alaturi de interese, exista i o credinta sincera i un zel autentic, îi urmeaza noul spirit iluminist, sceptic i rational. Patronatul, conceput initial ca un mijloc în serviciul Bisericii, se transforma într-un instrument de care Portugalia se va servi pentru a-i mentine puterea politica în confruntare cu alte puteri coloniale. In sec. al XIX-lea, patronatul devine un obstacol grav în calea Bisericii i un motiv al lungii schisme din Goa. In pofida tuturor acestor aspecte negative, patronatul înceteaza sa mai existe dupa lungi tratative, abia în 1950.
Observatii asemanatoare se pot face pe marginea patronatului spaniol din coloniile Americii Latine, care va lua sfîrit, tot dupa lungi i grele tratative, la începutul sec. al XIX-lea, odata cu micarea de independenta din acest continent.
Judecînd a priori, multi istorici considera patronatul ca un fapt complet negativ. Altii (Montalbán, Delacroix) evidentiaza i respecta i aspectele sale pozitive, însa, în esenta îl vad tot ca pe o realitate negativa. In teorie, afirma ei, ar fi fost de preferat o conducere mai romana i mai ecleziastica, admitînd totui i colaborarea apropiata a coroanei. Originea patronatului a fost legitima, practica însa s-a demonstrat deseori excesiva i abuziva, aa cum se întîmpla în concesiile pe care Biserica le face marilor puteri. In concluzie, putem afirma ca munca depusa de aceasta institutie a fost într-adevar mare i destul de importanta. Inconvenientul cel mai grav a fost acela de a priva aproape în întregime clerul de libertatea sa. Reproul cel mai serios este acela de a fi durat prea mult i de a fi devenit un instrument de aservire dupa ce la început a fost un instrument de apostolat.
Inconvenientele patronatului spaniol i portughez nu puteau scapa din atentia Sfîntului Scaun, care pe de alta parte nu era dispus sa acorde altor autoritati responsabilitatea evanghelizarii noilor popoare. Deja Pius al V-lea a instituit în 1568 o congregatie de cardinali pentru misiuni i o alta pentru Germania. Insa lipsa unei organizari solide ca i opozitia lui Filip al II-lea au anulat aproape initiativa acestui papa. Clement al VIII-lea a înfiintat o congregatie De Propaganda Fide, dar i aceasta a dat faliment atît pentru motivul ca fortele care conduceau patronatul s-au opus, cît i datorita mortii cardinalului Giulio Antonio Santori. Rolul determinant în formarea unei institutii romane permanente i bine structurate îl are carmelitanul descult spaniol Thomás de Jesús (1554-1627), care în acest scop a scris lucrarea De procuranda salute omnium gentium, tiparita la Anvers în 1613. Autorul insista foarte mult pentru formarea unui centru misionar la Roma. Ideea, sprijinita de diferiti alti autori ai epocii, este pusa în practica de Grigore al XV-lea, care în 1622 înfiinteaza renumita congregatie care exista i astazi De Propaganda Fide. Inima acesteia a fost secretarul ei Francesco Ingoli, care pîna la moarte (1649) a contribuit la consolidarea i independenta ei fata de coroanele Spaniei i Portugaliei. Fiind o fire dura, Ingoli a venit deseori în conflict cu Societatea lui Isus, puterea misionara rivala, care, pentru binele misiunilor, cauta sa pastreze bunele raporturi cu puterile patronale.
Congregatia trebuie sa controleze întreaga activitate misionara, sa se ocupe de formarea misionarilor, sa primeasca rapoarte i sa dea directive. Ingoli, în primul rînd, s-a straduit sa transforme misiunile dintr-un fenomen colonial într-o micare bisericeasca i spirituala, sa-i apere pe misionari de ingerintele autoritatilor politice, sa impuna o munca unitara, sa formeze un cler autohton i sa se tipareasca carti i în limbile locale, pentru care scop a înfiintat o tipografie adecvata.
Propaganda readuce în discutie în termeni acuti problema raporturilor dintre initiativele locale i
directivele centralizatoare, dintre patronat i independenta Sfîntului Scaun fata de celelalte state.
In ceea ce privete primul aspect, cu toate eforturile istoricilor de a apara Propaganda, ni se pare
just a afirma ca tendinta centralizatoare romana nu a fost totdeauna pozitiva. Propaganda nu a
respectat în mod suficient situatiile locale. In ceea ce privete patronatul, nimeni nu se putea gîndi
atunci la abolirea lui; ceea ce s-a încercat a fost mai ales o colaborare amicala, ajungîndu-se chiar
la propunerea înfiintarii a doua filiale ale Propagandei: una la Madrid i alta la Lisabona.
Dificultatea majora o reprezenta numirea episcopilor, în special pentru teritoriile unde
conducerea portugheza încetase sau unde nu existase niciodata. S-a încercat ocolirea opozitiei
portugheze prin numirea vicarilor apostolici, care juridic nu erau episcopi rezidentiali, ci
reprezentanti speciali ai papei. Lisabona protesteaza împotriva acestora, însa Propaganda declara
în 1680 ca instituirea vicarilor apostolici nu vine în contrast cu patronatul. Forma juridica a
vicarilor se prezenta provizorie; în practica, ea a constituit un punct crucial în istoria misiunilor,
iar în viitor va reprezenta o biserica locala care nu a ajuns la maturitate i care depinde material i
ca numar al misionarilor de alte biserici locale sau institutii ale Bisericii.
3. Raporturile cu indienii i cu negrii
Numeric, spaniolii nu erau suficienti pentru a exploata bogatiile imense ale Americii, care le oferea metale pretioase i produse agricole; de altfel, nici nu aveau aceasta intentie. Pentru ei era mai comod i mai simplu sa-i puna la munca pe autohtoni. Egoismul cuceritorilor i al colonitilor i-a gasit un sprijin neateptat în tezele unor teologi, pentru care indigenii americani erau destinati sclaviei din cauza vinovatiei lor ca, i a inegalitatii naturale dintre oameni.
Primii care i-au ridicat glasul împotriva oprimarii indienilor au fost dominicanii. In a patra duminica din Advent a anului 1511, la San Domingo, parintele Antonio da Montesinos se adreseaza astfel ascultatorilor sai: "Cu ce drept îi tineti pe aceti indios într-o sclavie atît de oribila i de cruda? In starea în care va aflati, nu veti putea sa va salvati sufletul mai mult decît turcii sau maurii..."(2). Aceasta a însemnat declanarea conflictului. In virtutea sfintei ascultari, sub amenintarea excomunicarii latae sententiae, superiorul provincial îi interzice sa mai predice despre acest subiect. Zarurile însa sînt aruncate: controversa Indiilor a izbucnit iar întreaga Spanie trebuie sa-i faca un examen de contiinta. Daca dominicanii apara libertatea indienilor, unii franciscani, în schimb, afirma ca este necesar ca indienii sa fie mentinuti sclavi cel putin pentru trei generatii, daca într-adevar se avea intentia de a-i aduce în rîndul oamenilor obinuiti. Discutiile au durat decenii întregi, în care au intervenit calugari, suverani, teologi, regi i papi, acetia din urma, din prudenta, trebuind sa-i retraga deseori deciziile date anterior. In 1512, datorita în special dominicanilor, junta din Burgos promulga unele legi care amelioreaza conditiile dure ale indienilor. Totui, slavia continua, ceea ce declaneaza aspre i îndîrjite dispute. In cadrul acestora se remarca Bartolomé de Las Casas (1474-1566), un fost colonizator care în encomiendas(3) pe care le avea îi exploatase pe indigeni, aa cum faceau i ceilalti colonizatori. Avînd o grava criza de contiinta, Las Casas decide sa devina preot (mai tîrziu dominican) i sa se consacre cu totul cauzei rascumpararii indienilor. In intentia sa, ardoarea i zelul de care dadea dovada l-au facut sa fie uneori unilateral. De apte ori a venit în Spania pentru a-i apara pe exploatati. Gratie i interventiilor sale, legile spaniole au devenit din ce în ce mai favorabile indienilor.
In aceste dispute, papii au avut o contributie deosebita. In 1537, papa Paul al III-lea publica bula Veritas ipsa, în care condamna tezele rasiste i recunoate indienilor, catolici sau nu, demnitatea de persoana umana, interzicînd sclavia. Ideile sale sînt repetate de Urban al VIII-lea (Commissum nobis, 1639) i de Benedict al XIV-lea (Immensa Pastorum, 1741). Afara de faptul ca interventiile papilor au avut un rezultat destul de slab, ceea ce este mai grav e faptul ca unii teologi europeni (Ginés Sepulveda, de exemplu) continuau sa sustina inferioritatea naturala a indienilor. Trebuie precizat ca alta era convingerea i atitudinea clericilor din misiuni. Dominicanii i iezuitii de aici sînt contienti de scandalul pe care-l reprezinta sclavia i se vor angaja cu toate fortele pentru abolirea ei. Un alt aspect deloc de neglijat este urmatorul: în timp ce coroana spaniola este tot mai convinsa de ceea ce afirmau misionarii, puterea coloniala anglo-saxona se mentine pe o pozitie rasista ce ajunge uneori la forme extreme. Legile emanate în Virginia în a doua parte a secolului al XVII-lea nu numai ca interziceau casatoriile mixte, dar negau metiilor i mulatrilor dreptul de proprietate, iar pe indieni îi considerau sclavi pe veci, pedepsind localitati întregi atunci cînd vreun indian omora un alb.
Pentru a-i apara pe indieni, Las Casas are o ideie: deoarece colonitilor le lipsea mîna de lucru suficienta, aceasta le putea veni din Africa, aducînd negri de acolo, care pe lînga faptul ca erau foarte robuti, aveau i o culoare a fetei care suporta mult mai bine caldura verii decît indigenii americani. Trebuie remarcat de la început ca cel ce propunea o astfel de solutie, nu-i dadea seama sau nu reflectase suficient asupra consecintelor catastrofale pe care le comporta ideea lui. Nu-i dadea seama ca astfel contribuia la o injustitie i la o oprimare umana mult mai dura i mult mai grava decît cea pe care el o combatea: sclaviei indienilor i se substituia sclavia i comertul negrilor. Pe paginile istoriei începea sa se scrie o tragedie tot atît de sumbra i de inumana ca i cea din lagarele naziste sau staliniste.
De la mijlocul secolului al XV-lea, navigatorii portughezi capturasera unii negri de pe coastele Guineii, pe care apoi îi vîndusera în Europa. Pentru moment, traficul uman ramasese limitat, controlat fiind de Portugalia i într-o masura mai mica de Spania. Cu trecerea timpului, initiativa a luat proportii gigantice, mai ales la mijlocul sec. al XVII-lea. In timp ce în America, minele de aur i argint începeau sa sece din cauza lacomiei primilor coloniti, plantatiile de zahar, bumbac i tabac, foarte rentabile din punct de vedere economic, cereau o mîna de lucru crescînda. La navele spaniole i portugheze încep sa se alature cele franceze i engleze, care apoi vor lua locul primelor. Cu tratatul de la Utrecht din 1713, tratat care pune capat razboiului de succesiune spaniol, Anglia îi asigura monopolul comertului cu sclavi i se angajeaza ca pentru o perioada de 30 de ani sa transporte anual în America cîte 5.000 de africani. Din portul Liverpool, ca odinioara de la Nantes i Bordeaux, armatorii trimit spre Coasta de Aur sau în zonele învecinate nave pline cu stofe, alcool, arme i pulbere, toate cumparate în Europa cu un pret mic i schimbate în Africa cu sclavi pe care vînzatorii africani reuisera sa-i captureze în interiorul continentului sau pe coastele Atlanticului. Se cunosc apoi conditiile de traversare a oceanului, conditii descrise de multe marturii de epoca. Capucinul italian Dionigi da Piacenza (Dionigi Carli), în lucrarea sa Il moro trasportato nell'inclita città di Venezia (Bassano 1687) ne descrie calatoria pe care el a facut-o din Angola în Brazilia. Aprox. 700 de negri zac într-o nava infecta i fara lumina, constrîni fiind sa doarma unul peste altul. Unica preocupare a calugarului i a capitanului este aceea de a-i boteza înainte de plecare "existînd excomunicarea în purtarea sclavilor din Angola sau din alte parti înainte ca sa fie facuti cretini". De aceea, în ultimul moment, cînd sosete ultima încarcatura umana, aprox. 70 de sclavi, "trebuie catehizati i botezati. Terminate fiind functiunile mele, au fost marcati cu ferul înroit pe piept i pe brat i înregistrati". La un moment dat al calatoriei, ca urmare a prelungirii unei perioade fara vînt în vele, hrana începe sa lipseasca, iar capucinul da sfatul ca proviziile ramase sa se împarta albilor, "iar daca negrii murira, trebuie sa avem rabdare". "In aceasta calatorie au murit 33 de negri, ceea ce a fost considerat ca un har deosebit al lui Dumnezeu, deoarece de obicei mor jumatate dintre dînii sau chiar mai multi". Se calculeaza ca dintre 1.000 de negri capturati în interiorul continentului, mai multe sute cad înainte de a ajunge pe coasta, cîteva sute în traversarea oceanului i mai putin de o suta în aclimatizarea pe noul continent, deci aproximativ . Armatorii nu ieeau niciodata în pierdere, deoarece navele lor nu calatoreau goale niciodata. Purtau sclavi din Africa i plecau din America pline cu zahar i alte produse coloniale. Pe de alta parte, un sclav cmparat în Guinea cu 20 de florini, putea fi vîndut în America cu 800. Supravietuitorii erau pui la muncile de pe latifundii, ducînd aici o viata mult mai dura decît cea pe care o aveau în Africa, unde, conform studioilor, era raspîndit un sistem de viata paternalistic. Munca dura i 14 ore; sclavii nu aveau libertatea de a-i forma o familie dupa voia lor i erau pedepsiti pentru cele mai mici lipsuri, ceea ce-i împigea pe multi la sinucidere sau rebeliune, în care caz urma razbunarea feroce a albilor. Conform unor calcule destul de exacte(4), din 1511 pîna în 1800, cel putin 15 milioane de negri au fost transportati din Africa în America, cea mai mare parte fiind transportata între 1650 i 1800. Pe de alta parte, pierderile umane ale Africii sînt mult mai mari (aproximativ duble) daca consideram numarul acelora care au murit înainte de plecare sau în traversarea oceanului. Numarul sclavilor era mai mare pe coloniile engleze, unde conditiile de viata erau dintre cele mai dure. Chiar i la începutul sec. al XIX-lea, în cele mai multe state americane stapînul putea sa vînda separat membrii unei familii. Le era apoi interzis sa învete sa scrie i sa citeasca i de cele mai multe ori trebuiau sa traiasca în mizerie în colibe mici i nu puteau sa dea marturie împotriva albilor.
La început, Sfîntul Scaun nu a luat pozitie împotriva comertului cu sclavi. Pe 16 iunie 1452, cu scrisoare breva Divino amore communiti papa Nicolae al V-lea acorda regelui Alfons al Portugaliei facultatea in perpetuam servitutem redigendi... Saracenos, paganos, infideles, et Christi inimicos. Mai tîrziu, acest spirit de cruciada face loc unui sens mai uman, iar papii, de exemplu Paul al III-lea sau Urban al VIII-lea, au luat cu toata hotarîrea apararea indienilor. Insa pîna în secolul al XIX-lea, ei nu au protestat împotriva comertului cu negri. Documentele referitoare la aceasta problema îi au în vedere pe indieni, nu pe negri. Nu au lipsit preoti zeloi i contiincioi care cu eroism s-au ocupat de aceti nefericiti debarcati în America. Printre ei se impune figura marelui apostol din portul de sclavi Cartagena, Petru Claver (1580-1654), care obinuia sa se semneze "slujitorul Negrilor pentru totdeauna". Insa din partea Sfîntului Scaun i a majoritatii moralitilor a lipsit o condamnare explicita a sclaviei negrilor. Abuzurile care astazi ne trezesc indignarea, atunci nu erau recunoscute ca ilicite, iar teologii credeau ca i-au îndeplinit datoria daca recomandau stapînilor sau comerciantilor un comportament uman fata de negri.
Aceasta mentalitate apare cu claritate în opera unui jurist, profesor într-o universitate din America meridionala, Ciriaco Morelli, Fasti novi orbis et ordinationum apostolicarum ad Indias pertinentium breviarium, Venetiis 1776. De la pag. 468 pîna la pag. 475 autorul examineaza problema, daca comertul cu negri i sclavia sînt ilicite. El admite ca aici exista multe pericole, propter vicinitatem illiciti. Prezinta apoi pe scurt argumentele obinuite pentru a demonstra iliceitatea sclaviei: trebuie presupus ca la început negrul a fost facut sclav în mod injust. Comerciantii, apoi, în mare parte nu-i traiesc credinta (din trei mii, cel mult doua sute primesc sacramentele în timpul Patelui). Pe nave, negrii sînt tratati în mod inuman (într-o singura noapte, din 500 au murit aprox. 120). Apoi, comertul cu sclavi reprezinta un motiv de scandal pentru necredincioi. Morelli, însa, ne prezinta i argumentele opuse. Este posibil ca negrii sa fi fost facuti sclavi într-un razboi just, sau pentru delictele comise. Pot, apoi, sa fi renuntat spontan la propria libertate în schimbul unei recompense adecvate; multi comercianti sînt buni cretini. In actul de vînzare-cumparare, în general se examineaza titlurile prin care comerciantul îi justifica proprietatea sclavilor. Alti moraliti adauga i alte argumente: este licit de a face sclav un negru care era în pericol iminent de a fi ucis: în acest caz i se face un adevarat serviciu, salvîndu-i viata. In concluzie, pentru aceti moraliti, daca este ilicit de a face sclav pe cineva pentru motivul încretinarii sale, totui, nu se poate deduce ca sclavia ar fi ilicita în ea însai. Morelli adauga ca sclavia negrilor din America a îmbracat forme mai blînde, dat fiind faptul ca acetia primesc casa i îmbracaminte, se bucura de zile de odihna i au o viata mai linitita decît cea pe care ar fi avut-o în Africa: sub o mizerie aparenta se bucura de o adevarata fericire!
In timp ce moralitii se pierdeau în aceste discutii sterile, comerciantii îi continuau linititi activitatea. Peste ani, cînd unii îi încheiau aceasta activitate, dadeau proba unui sens moral, sub anumite aspecte mai viu i mai autentic decît cel al teologilor sau al unor misionari, care, uneori, îi cîtigau cele necesare pentru viata tocmai din comertul cu negri.
Rezumînd, putem afirma ca cei ce erau antrenati în aceste realitati sumbre, atunci cînd nu pierdusera complet simtul moral, experimentau o anumita nelinite interioara. In schimb, cei ce studiau la birou realitati îndepartate ca spatiu de concretul existentei lor, se lasau deseori prada prejudecatilor epocii, nereuind sa descopere adevarata fata a comertului cu negri. Acelai lucru este valabil i pentru mai multi papi, care dei îi aparasera energic pe indieni, în teorie i în practica îi abandonasera pe negri crudului lor destin, limitîndu-se sa recomande stapînilor un comportament paternalistic, iar uneori egoist sau farizaic. Nu reueau oamenii Bisericii sa vada injustitia intrinesca a sistemului; mai grav, încercau sa dea o aparenta legala pozitiva acestor nedreptati. Eroarea moralitilor nu depindea de dificultatea de a descoperi solutionarea acestei probleme dificile, ci de intentia decisa, încapatinata chiar, de a aplica realitatii concrete o categorie abstracta; închideau ochii în fata conditiilor reale ale sclavilor. Abstractismul i academismul, iata adevarata lacuna a moralitilor din ancien régime, lacuna pe care Pascal nu a lovit-o la timp în Scrisorile sale provinciale.
Trebuie adaugat i faptul ca excomunicarile pentru comerciantii cu sclavi nu ar fi dat mari
rezultate. Sistemul se baza pe un complex de conditii economice i sociale pe care Biserica nu era
capabila sa le schimbe, i care va lua o alta întorsatura doar prin sîngeroasa i dura revolutie
franceza. Congresul din Viena (1815), în care a intervenit i Pius al VII-lea, a condamnat comertul
cu negri. De acum înainte, profundele schimbari europene, sociale, economice i religioase, au
creat conditiile întelegerii i condamnarii unei realitati care într-un alt context socio-economic
fusese considerata, partial, ca licita.
4. "Reductiunile" din Paraguay
A. Originile
La începutul sec. al XVII-lea, unul din superiorii misiunilor SJ din America Latina a încercat sa perfectioneze o tentativa deja repetata în diferite locuri din America: convingerea indigenilor sa-i paraseasca viata nomada i sa se stabileasca în anumite sate bine organizate, unde sa duca o viata mult mai buna atît din punct de vedere material cît i spiritual. Generalul Societatii lui Isus, Claudio Acquaviva, bazîndu-se pe relatarile unui misionar care vizitase zonele aproape inaccesibile Pampas i Chaco, decide înfiintarea unor colonii stabile în care indienii sa fie la adapost de orice putere straina. Planul sau primete aprobarea coroanei spaniole i aa, începînd cu anul 1610, iezuitii îi fac aparitia printre populatiile Guaranì i Chaco, încercînd fondarea unui "stat indiano-cretin". Aa s-au nascut primele reductiuni, locuri stabile indispensabile unei vieti care sa se apropie cît de cît de nivelul celei europene. Satele (aprox. 40 la numar cu cca. 150.000 de indieni) care se nasc din initiativa iezuitilor cuprind zone din actualele tari Paraguay, Argentina, Uruguay, Bolivia i Brazilia.
Trebuie spus ca multi batinai care experimentasera deja duritatea colonizatorilor spanioli s-au lasat uor convini de planul iezuitilor, care le asigurau completa independenta fata de regimul colonial. Aici, indigenii depind direct de vice-rege, iar fata de guvernul din Madrid trebuie doar sa plateasca un anumit tribut în mate, planta din care se face un ceai optim. Pe de alta parte, independenta fata de puterea laica reprezenta conditia unei dependente fata de misionari, care dezvolta aici un paternalism dus la limitele extreme.
In jurul anului 1630, reductiunile se vad asaltate de comerciantii de sclavi (pauliti sau mameluci) sositi de pe coastele Braziliei. Mai mult de 100.000 de indigeni sînt deportati sau ucii. Pentru a evita în viitor un alt asemenea dezastru, misionarii obtin de la Filip al IV-lea permisiunea de a organiza un corp de armata cu care sa se apere. Dupa 11 ani, negustorii de sclavi îi fac din nou aparitia, însa de aceasta data iezuitii i indigenii reuesc sa-i respinga.
B. Organizarea reductiunilor
Satele aveau un aspect identic: în centru se afla biserica, destul de bine amenajata, locuintele misionarilor i magaziile, iar în jurul acestora, colibele autohtonilor. Conducerea spirituala era în mîinile iezuitilor, însa de multe ori patronatul regal le crea serioase dificultati, nepermitîndu-le sa dispuna liberi de locul i activitatea pe care trebuiau s-o desfaoare misionarii. In ceea ce privesc problemele civile i administrative, acestea erau încredintate indigenilor, însa în practica ei urmau îndeaproape indicatiile misionarilor. Intrarea în reductiuni era complet interzisa oricarui strain, cu exceptia episcopului i a reprezentantului guvernului, însa i acetia nu-i faceau prea des aparitia prin aceste sate, astfel încît reductiunile devin un teritoriu închis, separat de restul lumii printr-un gard de bambus.
Un regulament minutios, asemanator celui din colegii, reglementa pas cu pas viata indigenilor: era fixat orarul de odihna, de munca i de rugaciune. Fiecare familie trebuia sa cultive o anumita suprafata de pamînt, de ale carei roade dispunea în întregime; în plus, toti trebuiau sa participe la cultivarea terenurilor comune. Misionarii îndeplineau aici toate functiile existente într-o societate civila. Delictele cele mai grave erau pedepsite cu excluderea din reductiuni sau cu predarea infractorilor în mîinile autoritatilor spaniole. Cu un asemenea regim, pe parcursul a trei generatii, indigenii au trecut de la viata primitiva de mai înainte la un nivel de civilizatie i cultura care impresioneaza i pe omul cult contemporan: cunoteau nu numai agricultura sau diferite meserii, ci i arta muzicala occidentala, tiparirea de carti, etc.
C. Sfîritul reductiunilor
In secolul al XVIII-lea, fortele ostile iezuitilor s-au servit de orice mijloc pentru a-i distruge, inclusiv deci i reductiunile lor, prin saloanele europene raspîndindu-se zvonul ca i-au format o armata i i-au ales chiar un împarat al Paraguay-ului cu numele de Nicolae I. In practica însa, sfîritul reductiunilor nu se datoreaza zvonurilor din Europa, ci rivalitatilor dintre spanioli i portughezi. Prin tratatul frontierelor din 1750, spaniolii cedeaza portughezilor teritoriul de pe malul drept al fluviului Rio de la Plata, teritoriu pe care se aflau i reductiunile. In noua situatie, indienii se revolta împotriva portughezilor, care în trecut le cauzasera diferite i mari suferinte. Urmeaza represaliile: satele le sînt distruse, multi indigeni sînt ucii sau alungati din satele înfloritoare care costasera un secol i jumatate de munca i sacrificii. Dupa putin ani i iezuitii sînt alungati din reductiuni, care cad într-o ruina totala. Ca o ironie a soartei, mai tîrziu regele Carol al III-lea al Spaniei afirma ca tratatul din 1750 constituie o eroare politica i restabilete situatia existenta înainte, însa era mult prea tîrziu pentru a mai recupera ceva(5).
Opiniile istoricilor referitoare la reductiuni sînt împartite, contrastante chiar. Nu intentionam sa
intram în detalii. Reprourilor justificate sau nu li se opune realitatea faptelor. Reductiunile
reprezinta o necesitate i o autoaparare împotriva exploatarii i exterminarii indigenilor. Chiar daca
misionarii au avut un prea accentuat spirit paternalistic, totui, nu li se poate nega buna intentie i
spiritul de sacrificiu care de multe ori a mers pîna la eroism, platind cu pretul vietii zelul lor
apostolic i dragostea pentru indios, pe care au reuit partial sa-i ridice la un nivel de civilizatie cu
totul ieit din comun. Ceea ce nu se poate întelege la aceti misionari este faptul ca din reductiunile
lor nu a iesit nici un preot autohton.
1. 2. 3. 4. 5.
BILIOGRAFIA