29.1 Trupul lui Hristos ca şi comunitate carismatică.

a) În Romani 12 şi 1 Corinteni 12, Pavel descrie biserica locală. În scrierile timpurii Pavel nu menţionează (spune) încă despre “Biserica Universală”, dar menţionează despre “biserici” (Rom. 16:16; 1Cor. 7:17, 16:1, 19 etc.). Aşa că trupul în Romani 12 şi 1Corinteni 12 nu se referă la Biserica Universală, dar la biserica din Roma sau la biserica din Corint. În 1Corinteni 12 este mai clar arătat că metafora trupului, pe care o dezvoltă Pavel se referă la comunitatea creştinilor din Corint.

b) Trupul lui Hristos a fost pentru Pavel o comunitate carismatică. Funcţiile trupului în exactitate corespundeau darurilor Duhului (Rom. 12:4). Mădularele trupului corespund credincioşilor concreţi în calitatea lor de carismatici, adică membre în acţiune, manifestînd darurile lor duhovniceşti, vorbind sau făcînd ceva prin care se manifestă spiritul comunităţii şi astfel slujitori ai veiţii comune.

c) De aici rezultă că fiecare membru comunităţii creştine înfăptuieşte în ea o anumită funcţie: “fiecăruia” îi este dat într-un fel sau altul un dar (carismă) (1Cor. 7:7, 12:7, 11). Toţi, vorbind la general, suntem carismatici. Nici un membru nu rămîne fără nici o manifestare a harului, anume fără dar. Fiecare constituie un membru a trupului pe atît pe cît Duhul îl leagă cu alţii în unitate cu ajutorul manifestării prin el a harului. Lui Pavel nici în cap nu iar fi venit că pot să existe două tipuri de creştini- care aveau şi care nu aveau Duhul, cei care slujesc şi cei care sunt slujiţi (serviţi), manifestîndu-şi darul şi cei care nu-şi manifestă darul. Să fii creştin pentru Pavel însemna să fii carismatic. Imposibil să fii membrul trupului ne fiind unealta Duhului pentru slujirea acestui trup.

d) Membrele trupului sunt înzestrate cu diferite funcţii, cu diferite slujiri (Rom. 12:4; 1Cor. 12:4-6), altfel trupul nu ar fi trup (1Cor. 12:17, 19). Fiecare membru va trebui să conştientizeze, cînd şi care dar Duhul doreşte să exprime prin el. El trebuie să contribuie cu Duhul în manifestarea acestui dar, altfel se va încălca funcţionarea întregului trup. După cum acesta este darul Duhului, dar nu proprietatea omului, membrul trupului nu poate să-şi atribuie sie meritul. Astfel el nu are motiv pentru ruşine (ruşinare) sau pentru sentimentul inferiorităţii, dacă darul lui i se pare mai puţin important (valoros), decît altele; dacă darul lui reprezintă pentru el foarte important, are şi mai puţine motive pentru mîndrie sau simţul superiorităţii. Toate funcţiile trupului sunt importante şi de neînlocuit (1Cor. 12:14-26; Rom. 12:3). Metafora trupului este drept ilustraţie clasică a unităţii în diversitate bazată nu pe o supunere regulamentară, dar pe armonia a multor părţi diferite funcţionînd în mod coordonat, mai mult decît atît diversitatea reprezintă condiţia indispensabilă în această activitate.

Într-un cuvînt slujirea în bisericile pauline a fost datoria fiecăruia. Viaţa fiecărui membru din trupul lui Hristos se află în directă dependenţă nu numai de la slujirea specială - puţin la număr (puţin numeroşi)- reprezentanţii concreţi a comunităţii, dar a fost legată cu diferitele lucrări (slujiri) a tuturor celorlalţi confraţi.

29.2 Faptele slujirii şi slujirea pe baza stabilă (constantă).

Darul spiritual la Pavel- asta, la drept vorbind, este manifestrea specială a harului (carix), anume o oarecare faptă (act) deosebită a slujirii, un oarecare aspect deosebit a Duhului. Acesta este un eveniment şi nu, într-un fel sau altul, un talent (aptitudine). Aceste este un dar transcendental, primit cu ocazie deosebită, anume pentru acest caz (eveniment), dar nu pentru aptitudinea omului sau priceperea (iscusinţa) lui, pe care în orice moment poţi să îl foloseşti. Deaceea unitatea trupului lui Hristos se manifestă în interacţiunea acestor diferite daruri (carisme). Comunitatea creştină există doar atunci cînd este o interacţiune (colaborare) vie între slujirile carismatice, în manifestări concrete a harului, în viaţa reală pentru alţii, manifestîndu-se în cuvînt şi faptă.

Cu toate acestea, pe deplin înţelegînd însemnătatea acestor fapte (acte) separate carismatice şi manifestări, Pavel în acelaşi timp recunoştea că unor membre din trupul lui Hristos li se stabilea (destina) mai multe slujiri regulate. În afară de aceasta, există încă şi rolul unical al apostolului.

a) Rolul apostolului în bisericile pauline a fost unical. Hristos cel înviat i l-a încredinţat personal lui Pavel (1Cor. 9:1; 15:7; Gal. 1:1; 15:16). Mărturia autencităţii acestei slujiri apostolice constituia succesul în predicare şi în întemeierea (plantarea) bisericilor (1Cor. 3:5-6; 9:2; 15:9-10; 2Cor. 10:13-16). Lui apostol deasemenea îi revenea un rol deosebit- escatalogic (Rom. 11:13-15; 1Cor. 4:9). Şi dacă însăşi faptul plantării unei biserici anumite reuşea arăta şi confirma autoritatea de slujire a apostolului dăruită de Dumnezeu, atunci aceasta însemna că plantatorul (întemeietorul) şi după aceea era responsabil de responsabilităţile în conducerea lucrărilor comunităţii (deaceea Pavel trimitea scrisori în Tesaloniceni, Galateni, Corint etc). Iată de ce atît în lista slujbelor în biserica locală (1Cor. 12:28), după cum şi în manuscrisele slujirilor mai mult de caracter general (Efes. 4:11) pe primul loc stă slujirea apostolului.

Apostolul trebuie să aibă o responsabilitate deosebită pentru răspîndirea Evangheliei, încredinţată lui de Domnul înviat şi prin confirmarea (adeverirea) celorlalţi apostoli (Gal. 1:11-12, 15-16; 2:2, 6-10) deasemenea pentru diferite tradiţii împărtăşite de toate bisericile. Merită să subliniem, cu toate acestea, că Pavel nu era apostolul Bisericii Universale, fiindcă era autoritate care necesita aprobarea tuturor bisericilor. Autoritatea lui se mărginea ogorului lui de misiune (Gal. 2:7-9; 2Cor. 10:13-16), la bisericile pe care el singur le-a întemeiat (1Cor. 12:28 : ”Dumnezeu a rînduit în Biserica (locală)…”; uităte mai sus, $ 29.1). Pavel cu hotărîre se împotrivea pretenţiilor celorlalţi apostoli la autoritate în bisericile lui (2Cor. 10-13) în schimb nu încerca să execute autoritate asupra lucrărilor din biserica din Ierusalim (F. A. 21, a compara cu 15:12-13). Slujirea apostolului nu poate fi concepută ca o îndeplinire a unei “poziţii” bisericeşti, asta ar însemna că nu trebuie să se ia în considerare în totalitate unicitatea slujbei ei şi a autorităţii ei.

b) Nu atît de important (în sensul direct al cuvîntului), dar totuşi foarte important ca însemnătate printre slujirile regulate în bisericile pauline au fost slujiri ale prorocilor şi ale învăţătorilor (1Cor. 12:28). Vorbind simplificat, rolul prorocului reprezenta în predarea bisericii a noilor descoperiri, însă rolul învăţătorului - în predarea descoperirilor vechi. Din scrisorile pauline e clar că aceste slujiri nu se prevedeau ca “poziţii” (funcţii) bisericeşti, îndeplinite doar de oameni speciali care erau numiţi. Proroceau nu numai prorocii şi învăţau nu numai învăţătorii (1Cor. 12:10; 14:1, 5, 26, 39).

c) În bisericile pauline deasemenea a fost reprezentată o mare diversitate de alte slujiri regulate (obişnuite) de un caracter mai puţin precis. La acestea se refereau predicarea, slujbe diverse, secundare, ajutătoare, de administrare şi (sau) de conducere a diferitor feluri, activitate reprezentativă în unele persoane a comunităţii şi participare în predicare printre neamuri în calitate de colaboratorul lui Pavel (Rom.12:7-8; 16:1, 3, 9, 21; 1Cor. 12:28; 16:15-18; 2Cor. 8:23; Fil. 1:1; 2:25; 4:3; Col. 1:7; 4:7; 1Tes. 5:12-13).

Aceste diferite forme de slujire e cu neputinţă de delimitat clar. De exemplu, slujirea de povăţuire în multe coincide cu slujirea prorociei, care îi este aproape (Rom. 12:6-8), dar slujba ajutorării (1Cor. 12:28) cu slujba de dăruire, de conducere, de binefacere (Rom. 12:8). La această diversitate este o explicaţie uşoară: oricare formă este de folos pentru activitatea bisericii, la care Duhul regulat îndeamnă pe fiecare membru din comunitatea carismatică, se recunoşteau (sau ar trebui să se recunoască) de Biserică în calitate de slujire regulată (1Tes. 5:12-13; 1Cor 16:16, 18). Aşa că aceste slujiri nu trebuie să ni le reprezentăm în calitate de slujiri oficiale, îndeplinite după (conform) funcţiei sau după numire. Despre Ştefana şi familia lui este clar zis : “ei s-au pus cu totul (ei s-au sfinţit) în slujba sfinţilor” (1Cor. 16:15)

Cu toate acestea dacă susţinem că poziţiile bisericeşti cunoscute nouă potrivit veacului al II a episcopilor şi a diaconilor au fost organizate imediat din slujiri, menţionate în Fil. 1:1, ar fi neprevăzător. Interesant că nici Ignaţiu, nici Policarp nicăieri nu amintesc de episcopul Filipiei. Posibil, că ”evangheliştii” şi “păstorii” din Efeseni 4:11 de asemenea înseamnă mai distinct slujirile schiţate, dar trebuie de luat în consideraţie că epistola către Biserica din Efes (Universală) se examinează din punct de vedere tîrziu- probabil deja după Pavel. Cu toate acestea nici aici nu este vorba despre poziţii, dar mai degrabă despre funcţii, însă nedefinite (nestabilite), în calitate de titlu sau funcţie(rang) înaltă.

d) În sfîrşit, se cuvine să ne îndreptăm atenţia la rolul congregaţiei în concepţia comunităţii carismatice la Pavel. Metafora trupului subînţelege că fiecare membru în particularitate şi toţi membrii împreună duc o responsabilitate pentru bunăstarea întregului. În legătură cu aceasta este fără de mirare că Pavel povăţuieşte pe toţi membrii a diferitelor comunităţi să înveţe, să îndrume, să judece, să mîngîie (Rom. 15:14; 1Cor. 5:4-5, 2Cor. 2:7, Col. 3:16, 1Tes. 5:14). De asemenea se poate observa că îndrumarea şi mîngîierea lui Pavel de obicei îşi îndreaptă atenţia la comunitate ca întreg. În scrisorile sale- cu excepţia versetului din Fil. 1:1- el nu îşi îndreaptă atenţia la o categorie aleasă de oameni, peste care avantajul sau exclusiv ar fi trebuit să fie răspunderea pentru organizarea comunităţii, pentru serviciul divin şi pentru bunăstarea generală a celorlalţi membri. Aceasta este arătată deosebit în prima epistolă către Corinteni. Aici sunt descrise nişte situaţii şi probleme, care se pare că, cer de la comunitate în primul rînd întemeierea unei conduceri puternice. Cu toate acestea nu se vorbeşte nici despre vreo persoană sau despre un grup de persoane , care ar fi îndeplinit o astfel de conducere. Se pare că Pavel credea că dacă într-o anumită situaţie ar fi fost nevoie de o conducere, atunci Duhul Sfînt (carismatic) va asigura cu ajutorul cuvîntului înţelepciunii sau povăţuirii sfătuit (comunicat) printr-un anumit membru al comunităţii (1Cor. 6:5; 12:28). Desigur, comunitatea duce în totalitate în această răspundere pentru cercetarea tuturor cuvintelor şi a faptelor, care pretind la inspiraţie şi la autoritatea Duhului (1Cor. 2:12, 15; 1Tes. 5:20-21), chiar dacă ele vin de la Pavel însăşi (1Cor. 7:25, 40; 14:37). Comunitatea trebuie să aprobe enunţul duhovnicesc prin exclamaţia “Amin” (1Cor. 14:16) şi să recunoască autoritatea Duhului în adunare, înfăptuite după porunca Lui (1Cor. 16:18; 1Tes. 5:12-13).

29.3 Pe scurt vorbind putem însemna, că concepţia despre biserică şi despre slujire la Pavel era diferit de concepţia (înţelegerea) de ucenicizare, care existau în timpul slujirii de pe pămînt al lui Isus, fiind concepţia comunităţii carismatice, pentru care era caracteristic interdependenţa membrelor în învăţare şi în celelalte tipuri de slujire, cu toate că fiecare membru cunoştea pe Duh personal. De altă parte, concepţia lui Pavel despre slujire se diferenţia de tiparul elaborat în Ierusalim, prin faptul că era o comunitate carismatică şi nimic altceva- “uniune liberă, dezvoltîndu-se în independenţă duhovnicească a darurilor şi a slujirilor, şi nu după voia oficială a celor din conducere sau a celor ce sunt responsabili pentru toţi “bătrînii”.Asta înseamnă, în parte, că în bisericile pauline lipsea înţelegerea de sfinţire, ca a unui grup deosebit de oameni presupozînd că doar unii duc slujirea şi toate tipurile particulare ale slujirii se reduc la cîteva special rînduite. Pentru Pavel divizarea iudeilor între preot şi popor a rămas în urmă, căci ea a fost învinsă de cître Duh. Toţi au o slujire, pe deasupra fiecare membru poate fi ales (chemat) la înfăptuirea oricărei slujiri. Cu toate acestea unii din ei pot fi chemaţi (aleşi) la o slujire regulată, care trebuie să fie chemat şi aprobat de comunitate. Cu toate acestea Pavel nega cu hotărîre şi găsea stupidă ideea centralizării a slujirilor sau autocraţiei preoteşti, însemnînd, că toate darurile importante se concentrează doar la un singur om (persoană) (fiind acel chiar apostol) sau se concentrează la o grupă aleasă (1Cor. 12:14-27).