Dunn, The Theology of Paul the Apostle, capitolul “God and Humankind”

Traducatorul: CIOBAN Cristian

Dumnezeu şi Omenirea

Ceea ce are o mare importanţă la acest moment dat este Concepţia lui Pavel, esenţialmente Evreiască a unui univers creat bun (Gen 1:26-31). Rasa umană încă mai are …”Chipul lui Dumnezeu” (1 Cor. 11 v.7) “Pământul încă mai este al Domnului şi tot ce este pe el” (1 Cor. 10:26) citează Psalmul 24:1). “Nimic nu este necurat în sine” (Rom. 14:14). Chiar mai explicit este 1 Timotei: “Orice făptură a lui Dumnezeu este bună” (1 Tim. 4:4). Deci materia creată încă mai vorbeşte despre Dumnezeu (Rom. 1:19,20), şi, în ciuda prezentei sale supuneri la stricăciune, ea va fi totuşi parte a mântuirii finale (Rom. 8:19-23). Deci, nu este surprinzător, că acţiunea lui Dumnezeu în a învia din morţi, cadrul mântuirii sale, este unită cu acţiunea sa în a crea: “el care dă viaţă celor morţi” este “cel care cheamă lucrurile pe nume” (Rom. 4:1). În al doilea rând, gândul lui Pavel este dezvoltat în termenii unei integrări a creaţiei şi mântuirii, şi a unei înnoiri după Chipul creatorului (Col. 1:15-20, v.20 - “toate lucrurile” împăcate cu Dumnezeu) (3.10; similar Ef. 4:24).

De asemenea, de origine evreiască, este conceptul lui Pavel privitor la divina organizare a universului şi a societăţii umane (Rom. 13:1-5). Cum am mai spus mai devreme, voia lui Dumnezeu a fost un factor determinat în viaţa personală şi în planurile lui Pavel (Rom. 1:10; 15:32). Cu privire la sobrietatea faptului de a fi “Evreu”, pentru Pavel “a înţelege voia lui Dumnezeu” avea o importanţă maximă (Rom. 2:18; 12:2). Conceptul de “voia Domnului” a fost foarte mult folosit şi răspândit. Dar, chiar dacă tradiţia Greacă (grecească) accepta pentru inexplicabil arbitrar, noţiunea de destin (soartă), Pavel, după gândirea evreiască, a prezentat problema credinţei în providenţă, prin faptul că atribuit totul “scopului” divin. (Rom. 8:28; 30; 9:11) şi “voinţei” divine. Dar, nici nu s-a abătut de la cordarul supărător (incomod): olarul divin “are dreptul” să facă din aceeaşi frântură de lut, un vas de cinste şi unul de ocară (9:19-22). Explicaţia finală pe care a dat-o acestei încurcate ghicitori a istoriei şi vieţii, a fost convingerea apocaliptică că “scopul” lui Dumnezeu este o “taină”, ascunsă de veacuri, dar descoperită câtorva (Rom. 11:23). În această “taină” este cuprinsă o chemare unică, care este “irevocabilă”(11:29), şi o ultimă dovadă a milei (11:30-32).

Acestea puse la un loc, constituiau o viziune diferită, în acele vremuri. Grecii în timpul ca ciclu care se repetă, iar că revelaţia dintre lumea materială şi lumea minţii era una foarte strânsă. În antiteză, Evreii, vedeau timpul ca o trecere a vremurilor, şi aşteptau acea vreme în care vor fi eliberaţi de tot răul prezent. Pavel a exprimat astfel viziunea de mai târziu. El a văzut “această vreme” ca ceva inferior: “nu vă potriviţi chipului acestuia”, este o nebunie comparată cu înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor. 2:6); această vreme, acest veac este rău (Gal. 1:4). Este cuprinsă aici şi ideea unui veac care avea să vină, după cum spun şi binecuvântările Lui: Dumnezeu este binecuvântat “în veac” sau “în veci” sau “din veac în veac”, acestea fiind un ecou al psalmistului. Astfel, până şi procesul mântuirii este în concordanţă cu planul lui Dumnezeu. Christos a venit “la împlinirea vremilor”, (Gal. 4:4). “Vremurile acelea au fost scurtate” (1Cor. 7:29), “Sfârşitul veacurilor” a trecut peste El şi peste cei ce au citit despre El (1Cor. 10:11). Inevitabil atunci, vom spune că sfârşitul tuturor lucrurilor va fi “Dumnezeu, totul în toţi” (1Cor. 15:28).

Alături de toate acestea, există concepţia unei judecăţi a cosmosului, se presupune că pentru a aduce “acest veac rău” la un sfârşit, şi a unui Dumnezeu ca judecător final. Principiul acesta era familiar gândirii greceşti, dar pentru gândirea Iudaică, ieşit din comun. Pentru Pavel, era doar o axiomă, la fel cum şi începe de fapt Romani în primele capitole, cu o amplă mărturie: “Ştim că judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul “ (2.2,3); va veni o zi a mâniei, când Dumnezeu va judeca toate lucrurile ascunse ale oamenilor (2:5-8,16); judecata va fi după lege; (2:12-15); toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu la judecată (3:19). Nu de mai puţină importanţă pentru Pavel, la acest punct sunt două axiome fundamentale ale gândirii Evreieşti cu privire la Justiţia Divină: că Dumnezeu “va răsplăti fiecăruia după faptele lui”(2:6) şi că judecata lui Dumnezeu va fi fără părtinire (2:11). Mânia lui Dumnezeu trebuie să fie dreaptă, pentru că “cum altfel va judeca Dumnezeu lumea? (3:5,6).

Legat de aceasta, este ideea principală pe care o răspândeşte (extinde) în Romani: că mânia lui Dumnezeu tocmai se descoperă din ceruri (1:18). Şi acest concept era familiar lumii de demult: indignare divină ca răspuns al cerului la răutatea umană sau ca o cale prin care se manifestă catastrofe în masă, sau ca nişte tragedii de nedorit. Dar pentru Pavel, ca şi pentru strămoşii lui Evrei, ”mânia lui Dumnezeu” nu este cu mult diferită de mânia judecăţii finale, drepte şi adevărate. Şi din citatul din 1:18, este dar faptul că pentru Pavel, “mânia lui Dumnezeu” reprezintă ceva inevitabil, “reacţia lui Dumnezeu la rău şi la păcat”. Neprihănirea lui Dumnezeu ca şi creator, funcţiile care îi revin ca şi creator, au determinat ca faptele umane să aibă consecinţe morale. Astfel, consecinţa faptului că creatura şi-a desconsiderat creatorul sunt “gândurile deşarte” şi “întunecimea inimii lor” (1:21). A-ţi concentra închinarea asupra creaţiei şi nu a creatorului, duce la idolatrie, la o necinstire a trupurilor, desfrâu zilnic, al unei societăţi dezorganizate (dezbinate) (1:22-31). “Mânia lui Dumnezeu”, am putea spune, este lăsarea creaţiei Lui în voia minţii lor. De aceea, apar aceste 3 repetate judecăţi, “Dumnezeu i-a lăsat “ – “pradă necurăţiei” (1:24), “în voia unor patimi scârboase” (1:26), “în voia minţii lor blestemate (1:28). Evident, pentru Pavel, această mânie este una şi aceeaşi cu cea manifestată în ziua judecăţii: cunoaştem caracterul pe care-l are judecata finală a lui Dumnezeu, din structura morală a lumii pe care a creat-o.

Aici, de asemenea, chiar dacă gândirea Greacă şi cea Ebraică coincid referitor la concepţiile despre relaţionarea lui Dumnezeu la lume, doctrina lui Pavel despre Dumnezeu este tipic Evreiască. Şi asta nu ca o teorie abstractă despre Dumnezeu, ci ca un mod practic de a înţelege şi a ne asuma responsabilitate pentru ceilalţi şi pentru noi înşine.

Implicit, în tot ceea ce s-a spus până acum, este că acest Dumnezeu unic, creatorul şi judecătorul tuturora, a fost înţeles şi ca Dumnezeul lui Israel. Nu este un lucru neînsemnat că Dumnezeu a fost recunoscut de Israel (în Shema). Ideea e că Israelul s-a crezut pe sine a fi ales de Dumnezeu spre a fi al Lui. (motiv pentru clasic în Deut. 7:6-8). Acesta era apogeul ofensei la Monoteismul Iudaic: că YHWH nu era doar o manifestare naţională a lui Dumnezeului suprem, aşa cum proclamau toate celelalte popoare pentru ele însele. Ci, Israelul a avut singur o percepţie adevărată despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeul unic I-a dat lui Israel o revelaţie specială prin părinţi şi Moise, şi pentru că dintre toate naţiunile, Dumnezeu l-a ales doar pe Israel să fie al Lui. Proclamarea este cuprinsă în întregime în Deut. 32:8,9.

A pus hotare popoarelor,

Această proclamare instaurează o tensiune în teologia Iudaică, o tensiune inevitabilă între particularism (Dumnezeul lui Israel) şi universalism (Un Singur Dumnezeu). Este evident în profeţii ca Amos 9:7 (“N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe Filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?”), şi Iona (Dumnezeul lui Israel interesat în mod egal în întoarcerea Ninivenilor). Îl mai putem aminti şi pe Ioan Botezătorul: “Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă << Avem ca tată pe Avraam >>; Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam” (Mat. 3:9/Luca 3:8). Trebuie remarcată, de asemenea, tensiunea dintre responsabilităţile Lui ca şi creator şi ca Dumnezeu al lui Israel, şi faptul că Dumnezeul lui Israel judecă cu nepărtinire. Lucrul pe care trebuie să-l observăm aici e că Pavel a fost în întregime conştient de aceste tensiuni şi totuşi a fost în stare să le exploateze în pledoariile sale în Romani: “Sau poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este unul.” (Rom. 3:29,30). Exploatând aceste tensiuni, Pavel spune că acest Dumnezeu al tuturora, îndreptăţeşte Evreii şi Neamurile la fel: prin credinţă. (3:30).

A fost la fel de important pentru Pavel să facă ca această proclamare (cerere, petiţie) să fie exprimată alternativ: Neamurile, au parte de binecuvântările promise de Dumnezeu Israelului (Gal. 3:6-14); Neamurile, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, acum au parte de cunoaşterea Lui, pe care o are şi Israelul (4:8,9). De aici vine promptitudinea cu care se adresează adunării din Roma, formată din neamuri, şi din alte părţi ca “preaiubiţi de Dumnezeu, chemaţi să fie sfinţi”, “aleşii lui Dumnezeu”, folosind epitete care scot în evidenţă diferenţa care există în gândirea Iudaică. Neamurile sunt părtaşe binecuvântării lui Dumnezeu, pentru că sunt părtaşe de fapt şi statusului pe care L-a atribuit Dumnezeu Israelului.

În cele di urmă, aceasta devine versiunea Paulină în Teologia Israelului privind particularismul şi universalismul. Cum putea Dumnezeu să fie al lui Israel şi al Neamurilor şi iudeu în acelaşi timp? În discursul lui Pavel este evident accentuată o tensiune când se referă la ceva ce a devenit o formulare tradiţională – “a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” – În limbajul moştenirii acest lucru evocă înţelegerea patriarhilor cu privire la o promisiune făcută lor (moştenirea pământului Israel). Dar, după cum apare în Pavel, conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu pare să nu aibă nici o legătură cu probleme naţionaliste. Poate putem observa aici un ecou a ceea ce era tema centrală a învăţăturii Domnului Isus (Împărăţia lui Dumnezeu), văzută în tradiţii ca Mat. 8:11,12/Luca 13:28,29 şi Marcu 12:9, în care o adaptare a tensiunii Evreieşti este evidentă.

În Romani, această tensiune ascuţită o găsim în una din subtemele (temele secundare) ale epistolei: “credincioşia lui Dumnezeu.” Este întrebarea pusă imediat acuzaţiei lui Pavel la adresa “Evreului” din Romani 2: “Care este deci întâietatea Iudeului? …Necredinţa lor, va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?” (Rom. 3:1-3). Cu alte cuvinte, putea Pavel să apere Evanghelia pentru neamuri prin a nega faptul că Dumnezeu încă mai este al Israelului? Negarea sa a fost, ca de obicei, concisă: Me genoito – “Nicidecum. Doamne fereşte!”. Dar tensiunea persistă. Într-adevăr, argumentul teologic al scrisorii îşi face cadrul ca o încercare de a căuta cuadratura cercului: cum că Dumnezeu este şi un Dumnezeu care alege pe unii şi care leapădă pe alţii (9:6-13), şi că Dumnezeu va avea milă de toţi (11:25-32). Dumnezeul lui Israel e Dumnezeul adevărat, este Dumnezeul tuturor. Iar în concluzie Pavel încearcă să menţină disputa, declarând că “Hristos a devenit robul tăierii împrejur de dragul Credincioşiei lui Dumnezeu” (Rom. 15-8). Astfel Christian Baker are dreptate când vede această decizie o cheie care încheagă tema Evangheliei lui Pavel, pe care el o postulează ca victoria finală a lui Dumnezeu.

Cele mai vechi partide filosofice, dezbăteau existenţa şi natura lui Dumnezeu/a dumnezeilor. Convingerea Evreiască era cel mai puternic înrădăcinată în experienţa revelaţiei – Dumnezeul experimentat în convocări şi adunări (ale lui Avraam şi Moise ), în inspiraţii profetice, în viziunile emoţionale ale psalmistului, şi în înţelepciunea care vine de sus, fără să mai menţionăm viziunile şi experienţele mistice ale apocalipselor.

Pavel era, şi el, familiarizat cu astfel de dezbateri (confruntări). Portretul pe care-l ia învăţătura lui Luca în Fapte 14:15-17 şi 17:24-29, este deseori pus la îndoială pentru că trimite spre o mult mai pozitivă “teologie naturală”, în comparaţie cu cele spuse în Romani 1:18-32. Argumentele au fost bineînţeles atât Greceşti cât şi Evreieşti, şi Romani 1 arată o înclinaţie similară în a folosi categoriile Stoice. Avem scris deja în 1:20 “veşnic” şi “dumnezeire” (zeitate), iar în 1:26 şi 28, ideile de a trăi “în concordanţă cu natura” (armonie) şi faptele care “se potrivesc”, sunt caracteristice Stoicismului. Totuşi este adevărat că până şi Pavel acţionează cu “înţelepciunea lui Dumnezeu”, care este mai întâi dependentă de divina revelaţie: “ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este evident în ei (omenirea păcătoasă), pentru că Dumnezeu li s-a revelat (1:19).

Bultmann pune aceasta în proprii lui termeni: modul de folosire al termenilor ”este mult mai larg în Ebraică decât în Greacă, iar elementul obiectiv este mai puţin semnificativ decât a descoperi sentimente sau învăţături practice”. La fel şi cu cunoaşterea lui Dumnezeu. Theismul ca o poziţie intelectuală nu se referă doar la o cunoaştere teoretică. A-L cunoaşte pe Dumnezeu, înseamnă a I te închina (1:21). După cum menţiona Pavel mai devreme: înţelepciunea omenească, nu poate pricepe această cunoaştere (1Cor. 1:21); a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a fi cunoscut de El, o relaţie bilaterală de cunoaştere şi responsabilitate (Gal. 4:9). După cum spun scripturile (Evreieşti), “cunoaşterea lui Dumnezeu” implică experimentarea lucrurilor Dumnezeieşti, relaţia bilaterală de cunoaştere personală.

În acest punct, ar trebui să ne amintim ce mare importanţă a avut experienţa convertirii lui Pavel în teologia lui. Evanghelia i s-a descoperit “prin revelaţie” “când Dumnezeu a hotărât” să-şi reveleze Fiul în (sau spre) mine (Gal. 1:12,16). “Dumnezeul care a spus << Întunericul să fie lumină >>, ne-a luminat inimile ca să putem cunoaşte slava lui Dumnezeu” (2Cor. 4:6). Acest sens al cunoaşterii a lui Dumnezeu prin revelaţie personală se mai găseşte în 1 Cor. 2:7-13 – înţelepciunea ascunsă a lui Dumnezeu “descoperită nouă prin Duhul”, în analogie cu cunoaşterea şi inspiraţia individuală. Şi parte din aceasta, fără îndoială, va fi implicită în dubla referire la revelaţia divină cu care (fără îndoială că deliberat) Pavel îşi începe prezentarea teologică din Romani. (Rom. 1:17,18).

În scrierea Corintenilor, Pavel aminteşte că nu era străin de “revelaţii şi descoperiri ale Domnului”, incluzând aici şi experienţa mistică a călătoriei în ceruri (2Cor. 12:1-7). Se poate, într-adevăr, să fi practicat o formă de misticism Iudaic, înainte de convertire. Şi concepţia lui a procesului mântuirii ca o transformare psihică şi fizică, nu este nelegată de ideile prezente în apocalipsele şi practicile mistice Evreieşti, a căror scop principal era cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tainelor cereşti. În acelaşi timp, putem vedea că Pavel a pus accent doar (numai) pe acest gen de experienţe. Dumnezeu, a fost un sens al harului şi puterii care-i transformau şi menţineau viaţa de zi cu zi. Harul lui Dumnezeu pentru (sau în) el, (pe drumul Damascului), nu a fost în zadar, ci a fost cu el în mijlocul lucrării lui (1Cor. 15:10). Acelaşi înţeles al harului lui Dumnezeu, mai este subliniat ca o putere care l-a transformat la convertire şi ca o forţă căreia se datorează întreg succesul lui misionar. Aceşti termeni “har” şi “forţă” sunt aproape sinonimi în gândirea şi învăţătura lui Pavel aceasta se confirmă când vorbeşte despre experimentarea forţei (puterii) lui Dumnezeu pe care a avut-o – “Evanghelia ca puterea lui Dumnezeu spre mântuire” (Rom. 1:16). Puterea lui Dumnezeu transcende de harul lui Dumnezeu dat mie potrivit cu lucrarea tăriei Lui” (Ef. 3:7).

Pavel şi-a trăit viaţa cu grijă “înaintea lui Dumnezeu”, “în ochii lui Dumnezeu”. El vorbeşte plin de încredere prin şi despre Dumnezeu (2Cor. 1:3-7). Cele trei mari roade ale Duhului: dragostea, bucuria, pacea – a căror dimensiune emoţională nu trebuie ignorată – el le atribuie în mod firesc lui Dumnezeu. “Avem pace cu Dumnezeu” (Rom. 5:1). “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre” (Romani 5:5). “Fie ca Dumnezeul nădejdii să vă umple cu toată bucuria şi pacea în credinţă. Ca să puteţi revărsa nădejde puterea Duhului Sfânt”, este rugăciunea care culminează întreaga epistolă către Romani (Rom. 15:13). Harul şi pacea de la Dumnezeu, Tatăl nostru, cu care a salutat toţi cititorii săi, nu erau o simplă formalitate.

Acelaşi înţeles al revelaţiei în rugăciunile lui Pavel. Nu doar în începuturile lui caracteristice de mulţumire, dar şi în siguranţa pe care o dă că se roagă constant pentru alţii (face o afirmaţie sub jurământ – Rom. 1:9,10), sugerează o viaţă care-şi are izvorul într-o relaţie de rugăciune cu Dumnezeu. Şi în mod parţial în adăugările ocazionale ale lui “meu, mea” – aducând mulţumiri “Dumnezeului meu”, indicând o relaţie descrisă de termeni personali, intimi. Tot parţial prin începuturile lui în care regulat face referire la Dumnezeu ca “Tatăl nostru”, al căror sens de intimitate este confirmat şi de “Ava! Tată!” Strigăt specific în ucenicia creştină în Rom. 8:15 şi Gal. 4:6. În Rom. 8:16, Pavel vorbeşte explicit despre un înţeles de înfiere pentru Dumnezeu, ca Tată, care există în credincioşi, care se roagă rugăciunea “Ava!”.

Trebuie să amintim aici proporţia la care Christos este legat cu simţământul personalei cunoaşteri a lui Pavel şi a relaţiei cu Dumnezeu. Revelaţia transformatoare de pe drumul Damascului a fost a Fiului lui Dumnezeu în (sau spre) el (Gal. 1:16). Cunoştinţa lui Dumnezeu a venit la el, “sub forma lui Hristos” (2Cor. 4:6). A fost harul Domnului (Christos ) pe care l-a experimentat ca pe o putere în slăbiciune (2Cor. 12:9). Harul şi dragostea lui Dumnezeu au ajuns la desăvârşire în Christos (Rom. 5:8, 15; 8:39). Harul şi pacea cu care îşi saluta el cititorii, le atribuie Domnului Isus Christos în aceeaşi măsură şi lui Dumnezeu ca Tată (Rom. 1:7). Rugăciunile lui erau oferite lui Dumnezeu prin Christos. (Rom. 7:25). La implicaţiile acestea, bineînţeles, ne vom mai întoarce. Pentru moment e bine dacă observăm dimensiunea experimentală a credinţei lui Pavel în Dumnezeu.

a) Dumnezeu a fost piatra de bază şi fundamentul teologiei lui Pavel. Desele trimiteri la Dumnezeu, arată cât de importantă era pentru el această convingere. b) Theismul era aproape universal în acele timpuri şi acceptat de la sine de mulţi din cei ce au avut contact cu Pavel. Dar parte a caracterului axiomatic a crezului lui Pavel , a fost moştenita sa convingere Iudaică care spune că Dumnezeu e unul. Şi el susţine aceasta în faţa politeismului lumii Greco-Romane. c) La fel a fost acceptat şi faptul că Dumnezeu este creatorul şi judecătorul final a universului. Integrarea creaţiei şi mântuirii în teologia lui Pavel, derivă direct din înţelegerea pe care o avea el despre Dumnezeu. d)Teologia lui Pavel despre Dumnezeu, nu a fost o simplă speculaţie şi aceasta a fost susţinută şi întărită de propria lui experienţă în convertire, în misiune şi rugăciune. E integrarea rigorii intelectuale, eficienţă misionară şi pastorală şi experienţă personală care face predicarea lui despre Dumnezeu aşa de complexă.