Tema indicată prin acest titlu se găseşte menţionată frecvent în scrisorile lui Pavel. Ambele atât contextul cât şi conţinutul acestei relaţii arată că ea deţine un loc important in gândirea lui Pavel, viaţa lui personală şi slujba apostolică.

Cel mai bine cunoscut pasaj în care acest concept apare este prezentarea botezului de către Pavel în Romani 6:3-4:

Prima frază a acestui citat sugerează că această interpretare a botezului nu îşi avea originea în Pavel. El a presupus aparent că creştinii din Roma erau informaţi despre ea. Dacă această concluzie este correctă, Pavel va fi primit această învăţătură ca şi un element acceptat al învăţăturii creştine(vezi Crezul), dar el a înţeles semnificaţia profundă a lui mai mult decât alţii(aşa cum mărturiseşte frecveţa lui în scrierile lui). Nişte cărturari au sugerat că el a fost luat din misterele religioase greceşti, în care iniţierea era concepută în termenii morţii şi învierii.Din considerente târzii ale timpului de înregistrare a acestor ritualuri şi diferenţe de interpretare, dacă particular iniţierea în astfel de culte te identifică cu o zeitate a morţii şi învierii sau propusă nemurirea printr-o experienţă de ritual,sugestia este foarte puţin probabilă.

Pe acest text W.E.Wilson a comentat:” În experienţa lui teribilă prezenţa lui Cristos a fost aşa de puternică cu el (Pavel) că el însuşi s-a simţit mergând printr-o dramă religioasă şi apoi, ca deznădejde, a fost schimbat în bucurie prin eliberare, experienţa întoarcerii la viaţă s-a părut ca fiind o înviere cu Cristos”(Wilson, 564). Acelaşi pasaj a fost crezut de C.E. Faw care a jucat un rol decisiv în gândirea lui Pavel; împreună cu alţi interpreţi a lui Pavel, Faw a văzut în ea o indicaţie a lui Pavel cel puţin acceptând moartea fizică ca parte a viitorului( în contrast cu presupunerea că el va supravieţui celei de-a doua veniri a lui Cristos); de atunci înainte “ Pavel aînceput să folosească metafora morţii şi învierii ca să explice aspectele vaste ale experienţei religioase prezente “(Faw, 296). Fără a minimaliza natura îngrozitoare a experienţei, Pavel s-a referit la 2 Cor. 1: 8-11, pe de o parte găsind dificil să creadă aă ea a avut un asemenea efect drastic în gândirea lui în lumina descrierii suferinţelor lui în servirea evangheliei în 2 Cor.11:16-12:10 şi sănu spună nimic despre siguranţa acestei interpretări a morţii şi învierii cu Cristos.

Chiar şi unde este acceptat faptul că acest concept al morţii şi învierii cu Cristos are rădăcini mai adănci, există o tendinţă care persistă între interpreţii vorbitori de limbă engleză şi anume să cerceteze Romani 6:1-11 în primul rând preocupându-se de experienţa creştină( diferit faţă de conduita creştină). De exemplu, W.Sanday şi A.C.Headlam explică Rromani 6 ca însemnând “ În botez credincioşii suferă o moarte şi o înviere ca cea a lui Cristos.”(Sanday şi Headlam, 154).W.F.Flemington descrie botezul ca şi “o readoptare, relegiferare pentru credincioşi a cea ce odată s-a întâmplat Domnului nostru ”(Flegmington, 59). Şi J.D.C.Dunn vede pasajul ca un acord între moarte şi păcat, a cărui botez a fost, dar una dintre cele trei metafore şi celelalte comparaţii scoase din horticultură ( “ plantaţi împreună în asemănarea morţii lui ”, Rom.6:5 ) şi conceptul creaţiei vechi şi noi; el consideră că botezul este cercetat numai în Romani 6:4 – “ prin botez “(Dunn 1970,139-42).În realitate, trăsătura fundamentală care se află în spatele expoziţiei din Rom.6:1-11 este evanghelia morţii şi învierii lui Isus Cristos odată pentru totdeauna şi ce înseamnă moartea şi învierea pentru umanitate. Chiar termenul din Romani 6: 3-4 imită sumarul evangheliei primitive din 1 Cor.15:3-4 şi se referă la puterea mântuitoare a morţii şi învierii lui Cristos pusă înainte în capitolele anterioare din Romani (vezi în special Rom.3:25-26; 4:25; 5:6-8:21).

Mult mai clar decât orice alt pasaj, oricum, teologia care seaflă in spatele versetelor din Romani 6:1-11 este situată succint în 2 Cor. 5:14-21. Tema este reabilitarea lumii lui Dumnezeu de El Insuşi prin actul răscumpărător a lui Cristos (vezi Pace, Reconciliere). Faptele obiective situate acolo sunt că Cristos prin moartea şi învierea lui a acţionat ca reprezentant al rasei umane, aşa că atunci când El a murit şi înviat toată umanitatea a fost implicată în acel act. În moartea lui Cristos toţi au murit, în învierea Lui toţi au înviat, şi prin acele fapte noua creaţie a luat fiinţă. Starea veche caracterizată prin păcat şi moarte, a lua sfârşit. Starea nouă a neprihănirii şi vieţii a început. În mod sigur există o suprapunere a celor două stări(1 Cor. 10:11), pentru că sfârşitul nu este încă, dar realităţile unei creaturi noi sunt prezente în Cristos şi toate sunt unite cu El (2 Cor. 5:17).

Acesta este, desigur, limbajul escatologic, dar el este în linie directă cu învăţătura lui Isus, că în lucrarea Lui a faptelor şi cuvintelor, culminată de moartea şi învierea lui, împărăţia lui Dumnezeu a fost stabilită în această lume, în anticiparea desăvârşirii arătării Domnului (prousia). Conform afirmaţiei din 2 Cor. 5:14, “fiindcă dacă socotim că dcă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit “,trebuie interpretată ca legându-se de toată umanitatea (vezi Dunn1974, 130), nu numai de biserică (dar compară cu Martin, 129-130). În 2 Cor. 5:15 “aceia care trăiesc” sunt aceia care au învaţat că ei erau incluşi în moartea şi învierea lui Cristos, şi aşa au venit să împărtăşească din viaţa înviată a Domnului înviat. În 2 Cor.5:17, de când ei sunt “în Cristos” ei participă în noua creaţie; pentru ei sistemul vechi a trecut, noua lume a apărut (vezi Creaţia şi Noua creaţie).

Această interpretare a situaţiei noi aduse de actul răscumpărător a lui Cristos ne clarifică pregătirea lui Pavel asupra gândurilor din Romani 6.Intenţia lui este de practică esenţială, adică aceea de a demonstra că justificarea prin credinţă (explicată în Romani 3-5) nu ne conduce la o creştere (sporire) a păcatului (Romani 6:1); din contră moartea şi învierea lui Cristos pentru umanitate are în vedere moartea faţă de păcat şi viaţa din şi pentru Dumnezeu în lumea nouă. De când botezul în Numele lui Isus înseamnă unirea cu Cristos (Gal.3:26-27), să fi botezat înseamnă să împărtăşeşti moartea lui (Rom.6:3).Prin urmare, botezaţii sunt îngropaţi cu El (Rom. 6:3) – ei sunt aşezaţi cu El în mormântul Lui. Împărtăşind apoi cu El învierea Lui, ei sunt chemaţi la o “ înnoire a vieţii ”, care este viaţa în acord cu noua epocă în împărăţia lui Dumnezeu. Pavel în Romani 6:4 se opreşte din a afirma că botezul indică împartăşirea cu învierea lui Cristos, nu numai pentru că el se dovedşte a fi împotriva escatologiei proleptice, ci el deasemenea intenţionează să înţelsul etic al botezului, dar în Romani 6:11 el implică clar învierea credincioşilor cu Cristos ( “socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Cristos Isus ” ) şi el o afirmă explicit în Coloseni 2:12: “ îngropaţi împreună cu El prin botez, şi înviaţi în El, împreună cu El prin credinţa în putera lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi “.

Această ultimă afirmaţie trebuie să fie luată în considerare. Botezul semnifică învierea “ prin credinţa în Dumnezeu care L-a înviat pe Cristos din morţi “.Dacă Pavel spune că participarea în învierea lui Cristos prin botez este prin credinţă, atunci el cu siguranţă implică acea participare în moartea lui Cristos prin botez care deasemenea are loc prin credinţă. De atunci înainte, viaţa fără Dumnezeu s-a sfârşit şi una nouă în Cristos a început. Aici justificarea prin Cristos şi viaţa în Cristos prin Duhul îmbină ambele părţi pentru că botezul interpretat aşa este al unuia care se intoarce spre Domnul, răspunzând evangheliei lui Cristos cel crucificat pentru şi înviat pentru viaţa lumii. Interesant, indicaţia cea mai clară în scrierile lui Pavel a participării prezente în împărăţia lui Dumnezeu are loc prin introducerea unui pasaj socotit adesea a fi o convertire de botez (Col.1:15-20 ): “ El (Tatăl) ne-a răscumpărat din puterea întunericului şi ne-a tansferat în împărăţia preaiubitului său Fiu “.” Răscumpărându-ne… ne-a transferat în împărăţia “ este un alt mod de a exprima înţelesul morţii şi învierii credincioşilor cu Cristos.

Pentru că botezul semnifică participarea în moartrea şi învierea lui Cristos şi prin credinţă o participare existentă în ele, aceasta face apel la la credincioşie cu privire la decizia morţii faţă de păcat şi vieţii în acrd cu părtăşia Domnului înviat (Rom.6:4). Dar chemarea la o astfel de trăire nu este singuratică, ci odată cu ea vine o asigurare a harului Domnului înviat şi puterea Duhului ca să trăieşti astfel (“ după cum Cristos a înviat a fost înviat din morţi prin gloria Tatălui, tot aşa şi noi ar trebui să umblăm” să fim în legătură cu Duhul Sfânt ca şi agent al învierii lui Cristos şi prin urmare şi al credincioşilor). Relaţia dintre revendicare şi har trece drept prin Romani 6:1-14; este explicată în termenii Duhului din Romani 8:1-4 şi explicată în detaliu sub forma unei avertizări lungi în Coloseni 2:20-3:17. Aceste două aspecte ale trăirii (umblării) în lumina morţii şi învierii lui Cristos şi vieţii cu ajutorul Duhului Sfânt sunt expuse izbitor în Galateni 5:24-25:” Aceia care aparţin lui Isus Cristos şi-au răstignit firea pământească cu pasiunile şi dorinţele ei.Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul ”.

Acea conjunctură a vieţii în unire cu Domnul cel viu şi viaţă cu ajutorul Duhului îl face pe Pavel să spună:” Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig ”(Filipeni 1:21).” A trăi este Cristos “ înseamnă nu numai de dragul lui Cristos, ci prin harul lui Cristos. În altă împrejurare ea este exprimată într-o declaraţie profundă din Galateni 2:19-20:

Pentru Pavel, fariseul de pe vremuri, care căuta să trăiască în ascultare totală de Legea şi experimentarea ei ca şi o tiranie ce îl păstra în robie, era o uşurare care nu se poate exprima să ştie că în moartea şi învierea lui Cristos el a fost eliberat pentru viaţă în noua eră. Acel element al teologiei răscumpărării a devenit pentru el o realitate esenţială: viaţa lui sub dominaţia Legii a luat sfârşit şi viaţa de acum înainte era părtăşie cu Cristosul înviat; or, altfel exprimat, Cristosul înviat era sursa continuă a vieţii lui, aşa cum trăia el zilnic prin credinţa în Domnul care l-a iubit şi a murit pentru el.

Pavel încheie scrisoarea către Galteni, în care această afirmaţie apare sumarizând învăţătura lui, prin a cărei lucrare răscumpărătoare a lui Cristos credincioşii sunt emancipaţi pentru viaţă în împărăţia lui Dumnezeu. El scrie:

De aceea Pavel se referă din nou la efectul cataclismic al morţii şi învierii lui Cristos în care el a fost implicat înainte ca să-L poată cunoaşte şi prin care viaţa a fost transformată din ziua când el a veni să-L cunoască pe Cristos; apoi era aceea că în părtăşie cu Unul crucificat şi acuma Domn veşnic, el a experimentat viaţa în noua creaţie. Şi aceasta este tot ceea ce acum contează.

De când Pavel a murit cu Cristos faţă de lume şi face parte acum din realitatea noii creaturi, el şi-a dedicat toată puterea dată de Dumnezeu lui ca să ducă aceste noutăţi fiecărei făpturi. Această lucrare el a căutat s-o îndeplinească după modelul slujbei lui Cristos de a duce împărăţia lui Dumnezeu în lume, şi anume prin moarte şi înviere. Aceasta este dezvăluită cu o claritate detailată în descrierea slujbei apostolice ale sale în 2 Cor. 4:8-12. Remarcabil este faptul că fiecare articol menţionat al suferinţelor este în echilibru cu o indicaţie a victoriei asupra ei şi este caracterizată ca şi:

În munca lui misionară Pavel era în mod constant “ aproape de moarte ” ( o expresie des întîlnită în NT pentru moartea lui Isus), dar el deasemenea a experimentat eliberarea lui Dumnezeu într-o manieră comparabilă cu cea a lui Isus în învierea Sa. Referinţa care compară suferinţele apostolului şi eliberarea în lucrare cu moartea şi învierea lui Isus pot fi găsite în 2 Cor.13:4, Col.1:24 şi 2 Tim 2:8-13, dar mai pe sus de toate în Fil.3:7-11, unde Pavel descrie la ce a renunţat el când a devenit creştin şi cel mai mare câştig infint pe care l-a găsit în Cristos. Pasajul îşi atinge vârful în Fil.3:10-11:

“ Cunoscându-L pe Cristos ” e aici egalat cu participarea în puterea învierii şi suferinţelor Lui. Pe aceasta Tannehill comentează: “ prin participarea în moartea şi învierea lui Cristos, Cristos însuşi este cunoscut ca fiind în acest fel cel care S-a dat El Însuşi pentru credincişi şi Şi-a exercitat domnia Lui peste el “ (Tannehill, 122). O asemenea cunoştinţă este experimentată în mod special în slujirea lui Isus Cristos şi ea îşi atinge ţelul în inviere către împărăţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Aceasta, desigur, este sfârşitul răscumpărării lui Dumnezeu în Cristos pe care Pavel nu oboseşte niciodată să-l afirme ( compară Rom.14:9, 1Cor.15:20-28, Fil.2:6-11, Efes.1:7-10, et c.).